Nationalized manor restitution upheld as share sale annulled for unlawful taking and restitution in kind ordered.

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 septembrie 2002 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 2830/2002, reclamantele V.E. și B.V.L.R.I., în contradictoriu cu pârâții SN "Institutul P." SA și Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000 încheiat între cele două pârâte, repunerea părților în situația anterioară și restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului Conac „B.”, compus din teren în suprafață de 6 hectare, 5 corpuri de casă cu 44 de încăperi, 2 grajduri cu 8 încăperi, 3 magazii cu 4 încăperi, 8 anexe gospodărești cu 4 încăperi, situat în comuna B., județul Giurgiu.

În motivarea cererii, s-a arătat că, în calitate de moștenitoare ale autorilor lor V.M., V.C.E.F. și V.A., care au deținut în proprietate imobilul revendicat în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3691 din 01 iulie 1925, reclamantele au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, adresând Primăriei B. notificarea nr. 36 din 14 iulie 2001 și comunicată acesteia la data de 18 iunie 2001. S-a răspuns de către Societatea Națională "Institutul P." SA prin adresa nr. 3303 din 08 august 2001, comunicată la 13 august 2001, prin care se arată că aplicarea Legii nr. 10/2001 nu intră în competența primăriei.

S-a mai arătat că a fost notificată și pârâta Societatea Națională "Institutul P." SA la data de 10 august 2001 sub nr. 1034 și că nu au primit răspuns la această notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care își realizează dreptul în condițiile acțiunii de față.

S-a precizat că fosta proprietară a imobilului V.M. a decedat la data de 22 octombrie 1947, fiind moștenită de soțul V.D. și fiicele V.C.E.F. și V.A., iar urmare decesului acestora din urmă, reclamantele sunt moștenitoare.

În privința titlului statului, s-a menționat că trecerea în proprietatea statului a conacului compus din teren în suprafață de 6 hectare și construcțiile menționate s-a efectuat în temeiul Decretului nr. 111/1951 pe numele fostului proprietar V.C., imobilul fiind dat în administrare Institutului P. S-a considerat că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 111/1951 este contrar Constituției din anul 1948, care recunoștea și garanta proprietatea particulară, iar pe de altă parte, nu s-a respectat procedura reglementată de Ministerul Finanțelor Publice de aplicare a decretului în sensul existenței unei hotărâri judecătorești, ci doar a unei decizii administrative nr. 1277/1953.

Totodată, s-a considerat că actul de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiat în baza O.U.G. nr. 88/1997, este nul absolut, în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că imobilul este preluat fără titlu valabil, actul juridic are un obiect nevalabil, nu s-au respectat formele cerute ad validitatem, în sensul absenței licitației publice sau nerespectarea formalităților de publicitate a acesteia. De asemenea, s-a susținut că părțile contractante au fraudat legea, deoarece știau că imobilul era preluat fără titlu, erau de notorietate abuzurile săvârșite de statul comunist începând cu anul 1945, iar moștenitorii foștilor proprietari formulaseră cereri de retrocedare încă din luna iulie 1996.

La data de 22 octombrie 2002, s-a formulat o precizare a acțiunii, prin indicarea temeiului juridic pentru primul capăt de cerere (nulitatea contractului de privatizare) ca fiind art. 46 din Legea nr. 10/2001 și nu dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, competența aparținând secției civile a Tribunalului în cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare.

Ulterior, la data de 20 noiembrie 2002, reclamantele au făcut o nouă precizare a obiectului acțiunii prin care au solicitat constatarea nulității contractului nr. 60/2000 și restituirea imobilului, litigiul soluționându-se potrivit dreptului comun, conform art. 16 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și art. 13 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 18 decembrie 2002 s-au introdus în cauză, în calitate de pârâte SC A.S.I. SRL și Agenția Domeniilor Statului (A.D.S.).

Prin sentința civilă nr. 32 din 23 aprilie 2003 a Tribunalului Giurgiu pronunțată în dosarul nr. 2830/2002, a fost admisă excepția de necompetență teritorială și declinată competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția civilă, motivat de dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, care impun soluționarea contestației de instanța în circumscripția teritorială a căreia se află sediul unității deținătoare.

Pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza s-a înregistrat sub nr. 2477/2003 (nr. unic 1949/3/2003). În această instanță, părțile au invocat din nou excepția de necompetență materială și excepția de necompetență teritorială, respinse prin încheierea de ședință din 21 septembrie 2004.

Prin încheiere interlocutorie, acțiunea reclamantelor a fost calificată ca fiind o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2004, excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere de constare a nulității absolute a contractului de privatizare și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Institutului P., au fost respinse, pe considerentul că această societate este titulara dreptului de administrare asupra imobilului solicitat a fi restituit.

La termenul de judecată din 13 iunie 2005, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, a fost respinsă, pe considerentul că acesta este parte contractantă în actul juridic ce se solicită a se declara nul și prin urmare, poate sta în proces în această calitate.

Prin sentința civilă nr. 753 din 14 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, tribunalul reținând în esență următoarele:

Prin notificarea nr. 36 din 14 iulie 2001, reclamantele au solicitat Primăriei B., Județul Giurgiu, restituirea în natură a conacului moșiei B., cu toate construcțiile aferente edificate pe terenul în suprafață de 3,5 ha. Această notificare a fost înaintată de Primăria B., Institutului P. care a răspuns reclamantelor, cu adresa nr. 3303 din 08 august 2001, în sensul că nu se poate restitui în natură acest bun, întrucât face parte din patrimoniul Societății Naționale Institutul P. SA, B.B., societate cu capital majoritar de stat, ce a fost privatizată în anul 2000, astfel că se impune numai restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent.

Reclamantele au formulat o nouă notificare, prin intermediul B.E.J. V.P., sub nr. 1034 din 10 august 2001, adresată Societății Naționale Institutul "P." SA, solicitându-se restituirea în natură a conacului moșiei B. Pârâtul a răspuns notificării cu adresa nr. 3594 din 29 august 2001, reiterând motivele de refuz al restituirii în natură și considerații privind dreptul petentelor la obținerea măsurilor de despăgubire în echivalent.

S-a considerat de către Tribunal că această adresă de răspuns are semnificația juridică a deciziei prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 în forma republicată, iar împotriva acestui mod de a soluționa cererea, reclamantele au promovat contestația de față.

Verificând calitatea procesuală activă, Tribunalul a considerat că aceasta subzistă în persoana reclamantelor, deoarece au invocat și dovedit calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3691 din 01 iulie 1925 de Tribunalul Vlașca - secția a I-a (conform înscrisului de la fila 25 dosar Tribunalul Giurgiu), prin care V.M., V.C.F. și V.A. au dobândit în proprietate Moșia B., din comuna B., județul Vlașca, coroborate cu certificatele de moștenitor din 08 iulie 1996 eliberat de B.N.P. R.C., 04 octombrie 1999 eliberat de B.N.P. L.G. și 27 mai 1997 eliberat de B.N.P. M.R. Astfel, în sensul art. 3 și 4 din legea republicată, reclamantele sunt persoane îndreptățite la restituirea imobilului sub condiția constatării unei preluări abuzive, urmând a se stabili modalitatea de restituire.

Verificând titlul statului asupra imobilului denumit Conacul Moșiei B., prima instanță a constatat că acesta a făcut obiectul unei mențiuni într-un tabel centralizator, depus la fila 6 dosar Tribunalul Giurgiu, ca fiind naționalizat pe numele V.C., în temeiul Decretului nr. 111/1951. În același tabel se detaliază terenul și construcția preluată, ca fiind cinci corpuri de casă cu 44 de camere, 2 grajduri cu 8 încăperi, 3 magazii cu 4 încăperi și 8 alte construcții, cu 4 încăperi. Suprafața totală de teren preluată a fost de 6 hectare. Poziția a II-a în același tabel vizează tot Moșia B. și o altă construcție situată pe un hectar și 50 arii de teren, preluat de asemenea în baza Decretului nr. 111/1951, diferențierea între cele două poziții fiind făcută din punct de vedere al persoanei juridice care o folosește de la data preluării, pentru prima poziție fiind menționat Institutul P., iar pentru cea de a doua o întreprindere economică.

S-a reținut că părțile au făcut și referiri la un posibil mod de preluare a imobilului în baza decretului nr. 83/1949, însă din modul de completare al tabelului, Tribunalul a apreciat că acesta nu a fost considerat incident asupra imobilului. În acest sens, conținutul adresei nr. C 390 bis din 10 noiembrie 1995 eliberată de Filiala Arhivelor Statului Giurgiu (fila 7 dosar Tribunalul Giurgiu) nu este conformă tabelului depus la dosar.

Cercetând modul în care s-au aplicat imobilului Conac B., prevederile Decretului nr. 111/1951, Tribunalul a concluzionat că acesta a trecut în patrimoniul statului fără titlu și prin urmare, abuziv, deoarece deși nu există un titlu al statului asupra imobilului, în înțelesul de înscris constatator al dreptului de proprietate, tabelul menționat anterior neputând ține loc de titlu, în sensul Decretului nr. 111/1951, titlul statului l-ar fi constituit fie o hotărâre judecătorească, fie o decizie administrativă emisă de administrația publică, deoarece acest act normativ de naționalizare a vizat în principal situația bunurilor supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpâni. Instrucțiunile de aplicare emise de Ministerul Finanțelor Publice ulterior sub nr. 1529/1963, precizau că bunuri fără stăpân sunt cele părăsite timp de un an de zile, perioadă de timp în care titularul dreptului de proprietate nu exercită nici un act de administrare a bunului său. O astfel de interpretare a atributelor dreptului de proprietate, corelativ cu sancțiunea instituită prin actul normativ analizat, trecerea bunului în proprietatea statului, contravenea flagrant Constituției din anul 1948 care recunoștea, cu titlu de principiu și garanta proprietatea particulară (art. 8 din Constituție). Cum în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească impusă de această lege, nu se poate susține că statul deține cu vreun titlu.

S-a considerat că această preluare abuzivă este prezumată chiar și din faptul că imobilul se găsește în administrarea Institutului P. de la data ieșirii din patrimoniul foștilor proprietari și până în prezent. Așadar, acest imobil este unul din imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 24 din legea nr. 10/2001 republicată.

Verificând titlul sub care deține Institutul P. acest bun, s-a constatat că după preluarea într-un mod nelegal de către stat, întregul conac a fost dat în administrarea Institutului P., stăpânit ca atare până la înființarea Regiei Autonome Institutul Național de Medicină Veterinară "P." prin preluarea activului și pasivului de la Institutul de Cercetări și Biopreparate "P." conform H.G. nr. 665/1991. Noua regie autonomă înființată după anul 1989 a invocat în favoarea sa, beneficiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990, în sensul că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.

Simpla declarație a legii asupra proprietății unui bun, nu constituie însă un titlu valabil pentru regia autonomă respectivă, atâta vreme cât instituția anterioară (reorganizată sub forma regiei) îl deținea sub un fragil titlu de administrare pentru stat, care l-a preluat abuziv.

Verificând regimul juridic al imobilului după anul 1990, s-a constatat că imobilul, care de la data preluării de către stat a funcționat ca B.B. pentru prepararea vaccinurilor, a continuat să se găsească în patrimoniul institutului până la incidența H.G. nr. 638/1998, când a fost reorganizat ca societate națională, Anexa nr. 2 a hotărârii menționând în patrimoniul noii societăți și imobilul în litigiu.

La nivelul anului 1999, această societate națională s-a privatizat, în conformitate cu H.G. nr. 563/1998, încheindu-se contractul de vânzare cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000 între Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și SC A.S.I. SRL prin care pachetul majoritar de acțiuni de 99% trece în patrimoniul SC A.S.I. SRL, statul păstrându-și o singură acțiune nominativă de control în domeniul specific de activitate al Institutului P. Ulterior, sub nr. 31228/11889 din 19 noiembrie 2001, s-a încheiat un protocol între Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și Agenția Domeniilor Statului prin care aceasta din urmă a preluat toate societățile naționale deținătoare de terenuri cu destinație agricolă, care funcționau sub autoritatea ministerului, în vederea privatizării acestora.

S-a reținut astfel dreptul de administrare al Institutului P. asupra imobilului fost Conac al Moșiei B., în care funcționează B.B. Pârâtele invocă dreptul real de proprietate deplin asupra bunului inclus în activul Institutului, însă, Tribunalul a considerat că un mod de preluare nevalabil, nu poate fundamenta și justifica un eventual titlu valabil.

Analizând capătul de cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, Tribunalul a considerat că pretenția este nefondată față de temeiul juridic aplicabil, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Criticile de nulitate invocate de reclamante, vizează condiții generale de nulitate absolută, nevalabilitate a obiectului, nerespectarea formei juridice, frauda legii, dar și condiția impusă de acest text de lege, respectiv reaua-credință a părților contractante.

Tribunalul a considerat că, dincolo de motivele de nulitate invocate, această sancțiune nu poate fi dispusă împotriva actului juridic menționat, încheiat la finalul procedurii de privatizare a Institutului P., deoarece nu are drept efect rezultatul urmărit de reclamante: readucerea imobilului în patrimoniul statului pentru a putea fi retrocedat în natură. S-a observat că privatizarea nu s-a făcut în forma vânzării de active, care ar fi impus o procedură de licitație publică deschisă, ci în forma vânzării de părți sociale sau acțiuni, ca expresie nominativă a capitalului social și nu a patrimoniului. Numai dacă această privatizare ar fi fost realizată prin transmiterea activului, s-ar fi pus problema restituirii acestuia ca efect al principiului restituirii prestațiilor efectuate în temeiul unui act nul.

Singura condiție ce a fost analizată în limita contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, este buna credință a părților, însă din probele administrate în cauză, s-a apreciat că nu rezultă acționarea cu rea-credință în procedura de privatizare, de către părțile contractante, persoane juridice. Singurul argument al reclamantelor în sensul că Institutul P. cunoștea existența cererilor de retrocedare formulate de acestea în temeiul Legii nr. 112/1995, finalizate prin procesele purtate anterior (sentința civilă nr. 1249/1999 a Judecătoriei Bolintin Vale), nu duce la concluzia relei-credințe a acestui pârât, deoarece hotărârea ce a rămas irevocabilă, a respins cererea de retrocedare în natură și a statuat că se impune restituirea prin despăgubiri, iar la nivelul anului 2000 nu se puteau cunoaște dispozițiile cuprinse în Legea nr. 10/2001. Cât privește existența celeilalte hotărâri la care au făcut referire reclamantele, sentința civilă nr. 1495/2001 pronunțată tot de Judecătoria Bolintin Vale (prin care s-a respins aceeași cerere a reclamantelor pentru autoritatea de lucru judecat dată de hotărâre a menționată mai sus), aceasta nu era pronunțată la data încheierii contractului de privatizare.

Instanța de fond a concluzionat că nu se poate reține reaua-credință a părților contractante în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, respingând cererea de constatare a nulității absolute a actului juridic, în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată.

În privința cererii de retrocedare, interpretată de Tribunal în sensul de obligare a pârâtului Societatea Națională Institutul "P." SA de emitere a unei decizii de restituire în natură, s-a constatat că și aceasta este nefondată.

Plecând de la lipsa de titlu a statului asupra imobilului (asimilat ca și situație juridică, cazului de titlu nevalabil, din punct de vedere al procedurilor de restituire în înțelesul Legii nr. 10/2001), Tribunalul a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă. În acest sens, au fost observate dispozițiile art. 7.7 din Contractul de privatizare, în care se statuează că terenul aferent Biobazei B. în suprafață de 107.000 m.p., rămâne în administrarea Societății Naționale Institutul "P." SA, urmând a se obține certificat de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, iar pentru vânzarea terenului se va proceda conform H.G. nr. 450/1999. Astfel, s-a reținut că unitate deținătoare este Institutul P.

Restituirea în natură este posibilă în situația reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv atunci când imobilul, indiferent de destinație, este deținut la data intrării în vigoare a legii, de o societate națională la care statul este acționar majoritar. În cauză însă, statul este acționar minoritar, conform contractului de privatizare încheiat. Pe de altă parte, nu este aplicabil nici alin. (2) al acestui articol, care permite restituirea în natură atunci când statul este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, însă valoarea acțiunilor sau părților sociale este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. Cum statul deține o singură acțiune nominativă cu valoarea nominală de 100.000 lei și cum valoarea imobilului în litigiu, astfel cum a fost determinată prin expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză, este de peste 17 miliarde lei, cazul reglementat de lege nu este aplicabil. De altfel, din rapoartele de expertiză întocmite în cauză, Tribunalul a reținut că în prezent, nu mai există imobilul preluat în anul 1951 - Conacul Moșiei B., acesta fiind transformat ireversibil, devenind Institut, cu construcții proprii sau prin transformarea și completarea celor vechi.

Stabilind că restituirea în natură nu este posibilă către persoanele îndreptățite, Tribunalul a respins în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 și această pretenție, precizând că unitatea deținătoare urmează a se conforma dispozițiilor Legii nr. 247/2005, de înaintare a dosarului notificării către Comisia Centrală de Stabilire și Acordare a Despăgubirilor, în vederea stabilirii restituirii imobilului prin echivalent.

Împotriva acestei decizii, au formulat apel în termen legal reclamantele.

Prin Decizia civilă nr. 237/ A din 28 octombrie 2008 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de către apelantele - reclamante a schimbat în parte sentința civilă nr. 753 din 14 iunie 2006, a admis acțiunea și a constatat nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000 încheiat între Ministerul Agriculturii și SC A.S.I. SRL, referitor la acțiunile S.N. „Institutul P.” SA, pentru un număr de acțiuni corespunzător valorii de 1.538.797 lei (RON) (aferentă construcțiilor aparținând imobilului în litigiu); a obligat pârâtul S.N. „Institutul P.” SA la restituirea către reclamante a imobilului Conacul Moșiei „B.” compus din teren în suprafață de 6 ha și construcții, astfel cum acestea au fost identificate prin rapoartele de expertiză efectuate, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că lipsa deciziei/dispoziției de soluționare a notificării, atrage competența soluționării pe fond de către instanță, a acțiunii persoanelor îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare/ entității învestite cu soluționarea notificării, conform deciziei pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea recursului în interesul legii, cu decizia nr. XX din 19 martie 2007.

S-a apreciat a fi corectă și necontestată de către părți, concluzia instanței de fond că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu și, prin urmare, abuziv. Terenul de 6 hectare aferent imobilului, se află în prezent în administrarea Societății Naționale „Institutul P." SA, care deține încă de la preluarea de către stat și construcțiile fostului Conac al Moșiei B., ce au făcut obiectul privatizării către SC A.S.I. SRL, prin contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000 încheiat cu Agenția Domeniilor Statului, a cărui anulare se solicită.

Asupra capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni, Curtea a reținut că, neexistând un titlu valabil al statului la preluare, și în raport de considerentele cererii de chemare în judecată, analiza trebuie efectuată în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin analizarea valabilității actului juridic de înstrăinare a imobilului, în cadrul procesului de privatizare, în sensul respectării legilor în vigoare la data înstrăinării. A fost înlăturată apărarea în sensul că dispoziția legală menționată, nu se aplică în cazul transferului proprietății unor acțiuni, ci doar în ipoteza înstrăinării unui bun imobil individual determinat, deoarece condiționarea nu este impusă de text, iar modalitățile de privatizare au inclus vânzarea de acțiuni, care încorporează, ca expresie a capitalului social, valoarea bunurilor aflate în patrimoniul societății.

În speță, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000, a determinat ca efect al preluării a 99,9996 % din capitalul social al societății privatizate S.N. Institutul P. SA (cu păstrarea de către stat a unei singure acțiuni nominative de control în valoare de 100.000 lei (ROL), intrarea în patrimoniul cumpărătorului a construcțiilor imobilului în discuție.

Astfel, s-a procedat la analiza relei-credințe în concordanță cu scopul fraudării legii, în raport de părțile contractului, reținându-se în sarcina acestora neefectuarea de minime diligențe pentru verificarea eventualelor litigii ale deținătorului imobilului Institutul „P.”, care să determine o rezervă în efectuarea actelor translative de proprietate, chiar în condițiile respingerii irevocabile a uneia dintre cererile de restituire în natură (sentința civilă nr. 1249/1999 a Judecătoriei Bolintin Vale).

Deși se susține efectuarea privatizării anterior apariției Legii nr. 10/2001, nu poate fi vorba despre neaplicarea efectelor acesteia, câtă vreme reclamantele au urmat cu consecvență noua procedura instituită de lege, fiind prevăzută posibilitatea de constatare a nevalabilității actului de înstrăinare imobiliară prin privatizare, prin dispozițiile art. 45 alin. (2).

Prin urmare, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, însă numai în partea referitoare la valoarea acțiunilor societății privatizate, corespunzătoare valorii aferente construcțiilor aparținând imobilului în litigiu. În acest sens, a fost avută în vedere, valoarea tehnică a construcțiilor reținută de concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de arh. C.F.T. în primă instanță, respectiv 1.538.797 lei RON (prin conversia cuantumului de 15.387.965.820 lei ROL), deoarece nu reiese din probatorii că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, s-ar fi stabilit prețul construcțiilor corespunzător valorii de piață a acțiunilor din capitalul social.

În virtutea principiului restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum), constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, transformă statul în proprietarul unei valori a acțiunilor ce depășește cuantumul corespunzător imobilului în discuție (prin adăugarea acțiunii nominative de control), care să îi permită restituirea, prin aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Tot ca efect al anulării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, pârâtului S.N. Institutul P. SA, îi revine calitatea de deținător al imobilului compus din teren și construcții, fiind posibilă obligarea sa la restituire.

În ceea ce privește identificarea terenului de 6 hectare, cuprins într-o suprafață totală de 107.000 mp, aflată în administrarea pârâtului S.N. Institutul P. SA, s-a apreciat că neglijența statului, prin instituțiile sale, în păstrarea documentelor (planuri de situații de la data preluării imobilului), nu poate reprezenta impediment la restituire, după stabilirea drepturilor solicitanților și a legitimității obținerii măsurilor reparatorii. În plus, nu s-a dovedit un alt amplasament al terenului, față de cel inițial conform raportului de expertiză topografică efectuat în apel de expert V.N.

Nu au fost reținute apărările intimatelor-pârâte formulate în cadrul apelului, privind transformarea ireversibilă a imobilului (contrazisă de concluziile raportului de expertiză, care a consemnat adaptarea construcțiilor la nevoile de folosință ale deținătorului), respectiv existența unei destinații de utilitate publică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale Agenția Domeniilor Statului, SN Institutul P. SA si SC A.S.I. SRL, recurs admis prin decizia civila nr. 1211 din 24 februarie 2010 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția civila si de proprietate intelectuala, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel cu următoarele îndrumări:

Instanța de apel nu a stabilit pe deplin starea de fapt, întrucât nu rezulta cu certitudine temeiul preluării de către stat a imobilului in litigiu si regimul juridic al imobilului pentru a verifica corecta aplicare in cauza a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, fiind excluse de la incidenta acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 si Legea nr. 1/2000. Se impune stabilirea regimului juridic al imobilului in litigiu - in funcție de care devin aplicabile prevederile Legii 18/1991 ori cele cuprinse in Legea nr. 10/2001.

În acest sens, I.C.C.J. a reținut că în notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 reclamantele au indicat ca temei al preluării Decretul nr. 83/1949, ca Tribunalul București a reținut in sentința pronunțata ca preluarea Conacului Moșiei B. s-a realizat in temeiul Decretului nr. 111/1951, ca in actul de vânzare-cumpărare din anul 1925, reprezentând titlul de proprietate al autoarei reclamantelor, terenul este caracterizat ca fiind „arabil, păduri, grădini”, ca din adeverința nr. 2500 din 3 decembrie 2004 emisa de Primăria comunei B. rezulta ca imobilul a fost naționalizat conform Decretului 83/1949 si Decretului 111/1951, ca din cuprinsul încheierii din 14 martie 2005 pronunțata de Tribunalul București rezulta ca reclamantele au arătat că naționalizarea s-a făcut in parte in baza Decretului 83/1949 si in parte in baza Decretului 111/1951, iar din cuprinsul adresei nr. 259/2005 emisa de Ministerul Administrației si Internelor rezulta ca imobilul in litigiu a fost preluat in baza Decretului nr. 111/1951 sau Decretului nr. 83/1949.

În rejudecarea apelului au fost depuse la dosar copie de pe adresa nr. 10818 din 11 noiembrie 2002 emisa de Prefectura Județului Giurgiu, copie de pe actul de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1931 autentificat de Judecătoria Clejani-Vlașca sub nr. 293/1931, copia tabelului centralizator de clădirile luate in proprietatea statului conform decretelor 83/1949 si 111/1951.

Prin Decizia civilă nr. 204 A din 28 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4360/2/2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, rejudecând după casare cu trimitere, a admis apelul formulat de apelantele-reclamante V.E. și G.M.M., succesoarea reclamantei B.V.L.R.I., a schimbat în paste sentința apelată, a admis acțiunea, a constatat nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între Ministerul Agriculturii și SC A.S.I. SRL în ceea ce privește includerea construcțiilor și a dreptului de administrare privind terenul, ce compun imobilul în cauză, în cadrul evaluării capitalului social subscris al Societății Naționale Institutul P. SA; a obligat pârâtul SN Institutul P. SA la restituirea către reclamante a imobilului „Conacul Moșiei B.”, compus din teren în suprafață de 6 ha (astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert V.N.) și construcții (astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză T.C.), menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a constatat că temeiul preluării imobilului in litigiu a fost Decretul nr. 111/1951, aspect ce rezulta cu claritate din chiar tabelul centralizator al clădirilor intrate in proprietatea statului, tabel ce este invocat ca titlu al statului. În acest tabel, la pozițiile 1 si 2 figurează clădiri preluate de la C.D.V., situate in localitatea B., iar in coloana a 4-a se menționează ca temei al preluării Decretul 111, aceeași mențiune existând si in penultima coloana a tabelului (la rubrica „in ce baza”).

Faptul ca in alte adrese privind modul de preluare a imobilului apare menționat alături de Decretul 111/1951 și Decretul 83/1949 se datorează împrejurării ca in tabelul centralizator sunt trecute clădiri preluate in temeiul ambelor decrete, iar confuzia este generata de titlul tabelului acesta fiind „Tabel centralizator de clădirile intrate in proprietatea statului conform decretelor 83/1949 si 11/1951”. Analiza cuprinsului tabelului înlătură posibila confuzie generată de titlul acestuia, întrucât în dreptul fiecărui imobil preluat se menționează în mod distinct care din cele doua decrete a constituit temei al preluării, aceste mențiuni fiind cuprinse in doua dintre coloanele tabelului.

În consecință, Curtea a constatat că din cuprinsul acestui tabel rezultă cu certitudine împrejurarea că temeiul invocat de stat pentru preluarea clădirilor si terenului aferent acestora, ce compun imobilul in litigiu, este Decretul nr. 111/1951, așa încât imobilului in litigiu ii sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Curtea a reținut, în acord cu instanța de fond, că imobilul in litigiu a fost preluat de stat fără titlu, tabelul menționat mai sus neputând avea valoarea unui titlu de preluare, iar părțile neexhibând, în cauză, vreun act emis in temeiul Decretului 111/1951 si cu respectarea dispozițiilor acestui decret prin care imobilul să fi trecut în patrimoniul statului. De altfel, Decretul 111/1951 în sine a fost calificat de legiuitor ca fiind unul abuziv (art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001). Simpla mențiune a imobilului intr-o situație centralizatoare nu este de natură să confere statului vreun titlu, aceasta mențiune putând face doar dovada preluării imobilului și stăpânirii acestuia de către stat la momentul întocmirii situației respective.

Față de împrejurarea că imobilul in litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, s-a constatat că, potrivit textului legal menționat, contractul de privatizare în litigiu este lovit de nulitate absolută, singura situație care ar putea determina salvgardarea actului de la aplicarea sancțiunii nulității fiind aceea în care contractul a fost încheiat cu bună-credință. Din textul legal menționat rezultă că temeiul nulității este cauza ilicita si frauda la lege, având in vedere ca situația premisa avuta in vedere este aceea a dispunerii de către stat de un bun asupra căruia statul nu are un titlu. Ca atare, și actul de vânzare-cumpărare de acțiuni este nul absolut, întrucât are ca obiect acțiuni a căror valoare a fost stabilita prin raportare la un capital social la a cărui evaluare a fost avut in vedere si un imobil preluat de stat fără titlu.

Curtea nu a reținut buna-credință la încheierea contractului, întrucât, anterior încheierii acestui contract, moștenitorii fostei proprietare făcuseră demersuri pentru a obține restituirea imobilului în natură. Or, cu minime diligente, cumpărătorul acțiunilor ar fi putut să afle că pentru partea din imobilele aflate în patrimoniul Institutului P. si care au fost evaluate in vederea stabilirii capitalului social si, implicit, a valorii acțiunilor, titlul statului este contestat, inclusiv în instanță.

Doar in măsura in care statul prezenta un titlu si, cel puțin aparent, acest titlu apărea ca fiind valabil, se poate vorbi de buna-credința a cumpărătorului, buna-credința rezultata din realizarea unor diligente pe care in mod normal le face orice cumpărător diligent. Cum în cauza a existat si o contestare publica a titlului statului, potențialul cumpărător al acțiunilor nu poate pretinde ca a acționat cu buna-credință la încheierea contractului, ignorarea situației juridice a bunurilor societății al cărui acționar majoritar intenționa sa devina neputând valora buna-credință.

Susținerea intimatelor in sensul ca dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabile doar in situația privatizării prin metoda vânzării de active nu a fost primita întrucât legea nu face nici o distincție cu privire la metoda de privatizare si, pe de alta parte, întrucât efectul privatizării, indiferent de metoda, este același, constând in transferul puterii de dispoziție asupra bunului dintr-un patrimoniu in altul, fie ca acest bun este privit individual determinat, fie ca este privit ca parte a unei universalitatea a cărei valoare este convertita in acțiuni.

A fost înlăturată și susținerea că dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu ar fi aplicabile contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni pentru motivul ca acesta ar fi fost încheiat anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu reglementează o noua cauza de nulitate, cauza care sa nu fi existat la momentul încheierii contractului, ci consacra legislativ o cauza de salvgardare a contractului de la aplicarea sancțiunii nulității, cauza constituita de buna-credința la încheierea contractului. Ca atare, nu se pune problema aplicării retroactive a legii, cum greșit se susține.

În consecința, Curtea a constatat nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni în ceea ce privește includerea in evaluarea capitalul social subscris a construcțiilor si a dreptului de administrare asupra terenului ce compun imobilul in litigiu.

În ceea ce privește cererea de obligare a paratului Institutul P. la restituirea imobilului in litigiu, Curtea a reținut că Institutul P. este deținător al terenului in litigiu, cu titlu de drept de administrare. De asemenea, in patrimoniul sau au figurat si clădirile in litigiu, asupra acestora pretinzând ca are un drept de proprietate dobândit de la stat, ca efect al legii, urmare a transformării sale in societate comerciala.

Curtea a înlăturat apărarea că Institutul P. nu s-ar încadra intre acele entitatea pentru care dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd obligația restituirii in natura a imobilelor pe care acestea le dețin, întrucât, chiar după încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, statul este in continuare acționar, fiind titular al unei acțiuni. Totodată, efectul constatării nulității este acela că imobilul in litigiu continuă să figureze în patrimoniul Institutului P., însă nu mai face parte din capitalul social in raport de care a fost stabilită valoarea acțiunilor ce au fost transferate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Având în vedere că nu s-a făcut dovada că statul ar fi avut vreodată un titlu valabil asupra imobilului in litigiu, posesia exercitata de acesta asupra imobilului a fost una viciata, fondata si conservata pe violenta. Ca atare, statul nu putea sa transmită in patrimoniul Institutului P., indiferent de forma sa de organizare (regie autonoma, societate comerciala pe acțiuni, societate naționala), un drept pe care nu l-a avut niciodată si, ca atare, ceea ce a putut transmite a fost doar posesia asupra bunului.

Nu a fost reținuta nici susținerea in sensul ca Institutul P. ar fi dobândit imobilul in litigiu ca efect al dispozițiilor Legii nr. 15/1990, întrucât legea poate constitui mod de dobândire a dreptului de proprietate doar in acele situații in care statul (si, implicit, legiuitorul) are un drept de dispoziție asupra bunului respectiv, așa încât îl poate si transmite ca efect al legii. În ipoteza lipsei titlului statului asupra unui bun, statul nu îl poate înstrăina, ca efect al unei legi, întrucât respectiva lege ar conduce la lipsirea adevăratului proprietar de bunul respectiv, fără justă si prealabilă despăgubire.

Totodată, Institutul P. nedobândind proprietatea asupra imobilului, ci doar posesia asupra acestuia, nu putea include si imobilul în litigiu în capitalul social în raport de care a fost stabilită valoarea acțiunilor, întrucât nu exercita in mod legal un drept asupra acestuia, simpla posesie ca stare de fapt neputând face obiectul unei privatizări în sensul legii.

De altfel, pentru terenul in litigiu legiuitorul a prevăzut in mod expres ca acesta nu va fi inclus in capitalul social. Astfel, în art. 321 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 88/1997, in temeiul căreia s-a realizat privatizarea Institutului P., s-a prevăzut că „(1) Societățile comerciale care dețin terenuri ce sunt necesare pentru desfășurarea activității în conformitate cu obiectul lor de activitate și al căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic. (2) Societățile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social valoarea terenului prevăzut la alin. (1).”

În contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni s-a prevăzut la art. 7.7.2. că un teren in suprafața de 107.000 mp, în care este inclus și terenul de 6 ha în litigiu, aparținând B.B. rămâne in administrarea SN Institutul P., urmând a se obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra acestuia, iar după obținerea acestuia terenul putea face obiectul vânzării in condițiile prevăzute de H.G. nr. 450/1999 privind normele metodologice de punere in aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997 sau potrivit legislației in vigoare la data obținerii titlului de proprietate.

Ca atare, Curtea a constatat că nici statul și, ulterior, nici Institutul P. nu au dobândit vreodată un titlu asupra imobilului - teren si construcții - în litigiu, că în mod nevalabil valoarea construcțiilor și, posibil, valoarea dreptului de administrare asupra terenului au fost incluse in evaluarea capitalului social subscris, in realitate Institutul P. având doar posesia imobilului, posesie care ii conferă si calitatea de unitate deținătoare in sensul Legii nr. 10/2001.

Neputând face obiectul evaluării in cadrul capitalului social in raport de care s-a realizat privatizarea, imobilul in litigiu a rămas in posesia Institutului P., statul fiind cel care avea, potrivit legislației in vigoare, vocație la obținerea acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului. Soluția menționata este prevăzuta expres de art. 322 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni in ceea ce privește terenul si, pentru identitate de rațiuni, ea se impune si pentru construcțiile existente pe teren. Din această perspectivă, s-a apreciat a fi nefondată și susținerea că nu sunt îndeplinite dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește structura acționariatului în raport de care se stabilește daca o entitate are sau nu obligația sa dispună restituirea in natura a bunului, întrucât, potrivit dispozițiilor legale in vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, pentru bunurile in litigiu, vocație la obținerea ulterioara a acțiunilor corespunzătoare valorii lor avea doar statul. Condițiile impuse de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 apar ca fiind îndeplinite, doar ca la acțiuni de o valoare corespunzătoare imobilului in litigiu statul are doar o vocație pe care i-o conferea legea. Totodată, Curtea a constatat că acționarul majoritar al Institutului P. nu are acțiuni in a căror valoare sa fie inclusa si valoarea imobilului in litigiu întrucât valoarea terenului nu a făcut niciodată obiect al capitalului social, așa cum rezulta din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, iar in privința valorii construcțiilor in litigiu, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni este nul pentru motivele arătate anterior.

Cu privire la transformarea imobilului, s-a apreciat că, din raportul de expertiza efectuat de expert T.C. rezulta ca pe terenul revendicat se afla clădiri ce au aparținut autorilor reclamantelor și că nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că acestea au suferit transformări de natură să determine concluzia că ar fi vorba de alte construcții decât cele preluate. Simplul fapt al schimbării destinației nu are nici o relevanta in ceea ce privește obligația de restituire a acestora.

Totodată, s-a constatat că, la momentul introducerii cererii de fata erau in vigoare dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil. Or, recunoașterea chiar de către stat a acestei calități de proprietar face ca reclamantele, ca moștenitoare ale fostei proprietare a imobilului in litigiu, preluat fără titlu, sa fie titularele unui „bun” in sensul art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Abrogarea ulterioara a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate șterge efectul recunoașterii calității de proprietar a reclamantelor asupra bunului in litigiu.

În consecința, fata de cele reținute mai sus, Curtea a admis apelul, a schimbat in parte sentința apelata in sensul admiterii acțiunii si constatării nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat intre Ministerul Agriculturii si SC A.S.I. SRL in ceea ce privește includerea in cadrul evaluării capitalului social subscris al SN Institutul P. SA a construcțiilor si a dreptului de administrare privind terenul in suprafața de 6 ha. Totodată, Curtea a obligat paratul SC Institutul P. SA la restituirea către reclamante a imobilului ce a purtat in trecut „Conacul Mosiei B.” compus din teren în suprafața de 6 ha, astfel cum a fost identificat in raportul de expertiza întocmit de expert V.N., si construcții, astfel cum au fost identificate in raportul de expertiza întocmit de expert C.T., ambele rapoarte realizate in dosarul nr. 1949/3/2003, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 204 A din 28 septembrie 2010 au formulat recurs intimatele SN Institutul P. SA și SC A.S.I. SRL în principal în sensul respingerii apelului formulat de reclamante și menținerii sentinței civile nr. 753 din 14 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă ca fiind legală și temeinică, sau casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea recursului, intimatele invocă următoarele motive:

I. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în sensul că instanța de rejudecare a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu a respectat indicațiile date de instanța de casare.

1. Susțin recurentele că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în condițiile în care instanța de recurs a dispus casarea cu trimitere pentru stabilirea situației de fapt în speță, reținând că probele administrate în cauză sunt contradictorii cu privire la temeiul juridic al preluării, existând documente care se referă la Decretul nr. 83/1949, iar alte documente la Decretul nr. 111/1951.

Susțin că instanța de rejudecare nu a ordonat probatorii în vederea lămuririi împrejurărilor dispuse prin decizia de casare, deși intimatele-pârâte au solicitat încuviințarea unei adrese către Prefectura Județului Giurgiu și către Primăria Comunei B. pentru a comunica care este temeiul juridic al preluării de către stat a imobilului; care a fost destinația terenului aferent imobilelor anterior preluării acestuia de către stat și ulterior preluării de către stat, respectiv să se precizeze dacă a fost teren intravilan sau extravilan, teren arabil sau pădure ori grădini, precum și proba cu interogatoriul reclamantelor pentru dovedirea acelorași aspecte.

Prin încheierea din 14 septembrie 2010 instanța de apel a respins aceste probe, reținând că nu sunt utile cauzei, pentru ca apoi să rețină în considerentele deciziei că părțile nu au invocat nici un alt act pe care statul să îl poată invoca drept temei al preluării decât tabelul centralizator aflat deja la dosar. Acest înscris se afla deja la dosar - fila 152 dosar de fond - fiind analizat de instanța supremă în considerentele deciziei de casare și considerat ca nefiind concludent. Cu toate acestea, contrazicând decizia de casare în mod nelegal, instanța de rejudecare își fundamentează soluția tocmai pe tabelul centralizator care fusese considerat drept neconcludent de instanța supremă.

De asemenea, instanța de rejudecare nu a respectat indicația instanței de recurs în sensul de a stabili regimul juridic al imobilului pentru a verifica corecta aplicare în cauză a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.

2. Instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un fel cu privire la excepția de tardivitate a contestației invocată de apelante.

Instanța de recurs a stabilit că toate celelalte motive de recurs, inclusiv aspectele legate de tardivitatea contestației au caracter subsidiar, urmând a fi analizate numai în măsura în care s-ar stabili că legea nr. 10/2001 este aplicabilă în speță. In consecință. instanța de rejudecare avea obligația să analizeze această excepție cu prilejul rejudecării în măsura în care stabilea că este aplicabilă Legea nr. 10/2001.

3. Instanța de apel nu a observat faptul că notificarea a fost formulată cu privire la o suprafață de 3,5 ha. În aceste condiții, este inadmisibil ca prin hotărârea judecătorească pronunțată cu prilejul soluționării contestației - care este o cale de atac specifică în procedura Legii nr. 10/2001 - să se dispună restituirea unei suprafețe mai mari de teren, respectiv 6 ha.

II. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Tribunalul București s-a considerat învestit cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 împotriva răspunsului formulat de unitatea deținătoare SN Institutul P. SA la notificarea nr. 36 din 14 iulie 2001 și notificarea nr. 1034 din 10 august 2001.

1. Susțin recurentele că, în primul rând, soluția instanței de apel cu privire la restituirea în natură a imobilului este nelegală întrucât în speță sunt aplicabile prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, chiar reclamantele menționând inițial în cuprinsul notificării că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 83/1949. În consecință, era necesar să se stabilească dacă terenul respectiv este situat în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și temeiul juridic în baza căruia a fost preluat de stat.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 18/1991 (republicată), persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum si al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului.

De altfel, în cuprinsul întâmpinării formulate în recurs în fața înaltei Curți de Casație și Justiție, intimatele-reclamante recunosc această împrejurare. Apelantele susțin însă că cererile respective ar fi fost soluționate numai cu privire la o parte din teren, iar pe de altă parte că terenul se află în intravilan și nu sunt aplicabile prevederile legilor fondului funciar.

Prevederile art. 8 din varianta inițială, și chiar cele din varianta actuală a Legii nr. 10/2001, nu disting în funcție de ceea ce s-a acordat sau nu solicitantului. În măsura în care terenurile respective au fost solicitate de petent în temeiul legilor fondului funciar, Legea nr. 10/2001 nu mai este aplicabilă. Textul reprezintă o consacrare legală firească a principiului electa una via: odată ce ai urmat calea și procedura prevăzute de un anumit act normativ, nu se poate exercita și procedura prevăzută de un alt act normativ.

Se precizează că Legea nr. 18/1991 nu se aplică numai terenurilor extravilane, ci și celor intravilane.

2. În ceea ce privește tardivitatea contestației, recurentele arată că notificarea formulată de reclamante a fost soluționată de Institutul P. la data de 8 august 2001, răspunsul respectiv fiind comunicat reclamantelor la data de 13 august 2001 prin adresa nr. 1082 din 13 august 2001 a Primăriei Comunei B. De asemenea, la fila 138 din dosarul Tribunalului Giurgiu se află dovezile de comunicare din care rezultă că reclamantele au primit acest răspuns la data de 9 octombrie 2001 și respectiv 22 octombrie 2001. Reclamantele au formulat o nouă notificare, prin intermediul B.E.J. V.P., din 10 august 2000 adresată SN Institutul P. SA Recurenta a răspuns și acestei notificări prin adresa nr. 3594 din 29 august 2001 reiterând motivele de respingere a cererii de restituire în natură și reținând dreptul petentelor la măsuri reparatorii prin echivalent.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 12 august 2002, deci cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantele susțin, inclusiv prin întâmpinarea formulată în recurs, că în speță nu există nici o decizie/dispoziție de soluționare a notificării și că acțiunea formulată vizează de fapt refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare. Aceste susțineri sunt neîntemeiate. În primul rând, prin încheierea interlocutorie de la termenul din 21 septembrie 2009 prin care a soluționat excepțiile procesuale invocate, Tribunalul București a calificat acțiunea ca fiind o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 împotriva răspunsului dat de unitatea deținătoare SN Institutul P. SA la notificarea nr. 36 din 14 iulie 2001 și nr. 1034 din 10 august 2001.

În al doilea rând, reclamantele nu au solicitat instanței de judecată prin acțiunea formulată să se constate că este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a notificării și, pe cale de consecință, să dispună restituirea în natură, potrivit Deciziei nr. XX/2007, ci au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000, repunerea părților în situația anterioară, restituirea în natură, liber de orice sarcini a imobilului.

În al treilea rând, în speță notificările au fost soluționate de unitatea deținătoare la data de 8 august 2001, răspunsul respectiv fiind comunicat reclamantelor.

Răspunsul menționat chiar dacă nu este intitulat decizie sau dispoziție cuprinde toate elementele prevăzute de lege corespunzătoare unei astfel de dispoziții/decizii, potrivit art. 26.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. cuprinzând numele petentului, datele de identificare ale imobilului solicitat, motivarea împrejurărilor de fapt și de drept care fac imposibilă restituirea în natură.

Astfel, se arată în considerentele actului juridic menționat că imobilul face parte din patrimoniul SN Institutul P. SA. aceasta este o societate cu capital majoritar privat, fiind privatizată în anul 2000, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000 cu Ministerul Agriculturii și Alimentației. Se arată de asemenea că prin sentința civilă nr. 1249 din 13 octombrie 2009 care a avut ca obiect contestația împotriva Hotărârii Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a hotărât că pentru imobilul din Comuna B. se acordă despăgubiri moștenitoarei V.E., iar în privința lui V.B.L.R.I. s-a respins cererea pentru lipsa calității procesuale active. Se mai arată de asemenea, că prin hotărârea judecătorească menționată s-a recunoscut și s-a stabilit că imobilul în cauză este și rămâne în proprietatea SN Institutul P. SA. În sfârșit, se invocă prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 și se menționează că petentele trebuie să se adreseze ADS, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor care a exercitat atribuțiile în domeniul privatizării ale Ministerului Agriculturii și Alimentației. De asemenea, se arată că petentele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent și nicidecum la restituirea în natură.

În consecință, nu este vorba de un refuz nejustificat de a răspunde notificărilor, ci chiar de soluționarea notificărilor în sensul respingerii cererii de restituire în natură, stabilindu-se că acestea sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent. Așa cum corect a reținut instanța de fond, aceste adrese de răspuns au semnificația juridică a deciziei prevăzute de art. 24 (în prezent art. 26) din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, dacă petentele erau nemulțumite de măsurile dispuse de unitatea deținătoare trebuiau să formuleze contestația în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

3. Contestația formulată este inadmisibilă întrucât se solicită mai mult decât s-a cerut în cuprinsul notificării. Astfel, notificarea a fost formulată cu privire la o suprafață de 3.5 ha. iar prin hotărârea judecătorească pronunțată cu prilejul soluționării contestației - care este o cale de atac specifică în procedura Legii nr. 10/2001 - s-a dispus restituirea unei suprafețe mai mari de teren, respectiv 6 ha.

4. În speță operează puterea de lucru judecat conferită de hotărârile judecătorești anterioare prin care instanțele judecătorești au statuat în sensul respingerii cererii de restituire în natură și acordării de despăgubiri reclamantelor:

Prin sentința civilă nr. 1249 din 13 octombrie 1999 s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune restituirea în natură în baza Legii nr. 112/1995 și că numai una dintre reclamante, respectiv V.E., este îndreptățită la despăgubiri.

În cadrul unui al doilea proces, reclamanta V.B.L.R. a revendicat potrivit art. 480 C. civ., imobilul în litigiu, iar prin sentința civilă nr. 1495 din 2 iulie 2001 Judecătoria Bolintin Vale a respins acțiunea reținând autoritatea de lucru judecat conferită de sentința civilă nr. 1249/1999 pronunțată în litigiul anterior.

În aceste condiții SN Institutul P. SA nu mai poate fi obligat la restituirea în natură a acestui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001.

A fost invocată decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008 prin care Curtea Constituțională a statuat în legătură cu neconstituționalitatea prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001.

5. În speță sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (1) si art. 21 din Legea nr. 10/2001 (republicată).

Reclamantei V.M. i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995. Ținând seama de această împrejurare și de faptul că societatea a fost privatizată în anul 2000, nu se mai pune problema restituirii în natură.

Apelantele au susținut că această dispoziție legală nu este aplicabilă întrucât Legea nr. 247/2005 a intrat în vigoare ulterior introducerii acțiunii. Având în vedere că hotărârea pronunțată de instanța de apel, hotărâre prin care se evocă fondul în sensul că s-a dispus restituirea în natură a imobilului, este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 instanța trebuie să țină seama de această dispoziție legală. De altfel, instanța supremă s-a pronunțat cu referire la aplicabilitatea imediată a Legii nr. 247/2005 statuând în acest sens prin decizia nr. 102 din 6 ianuarie 2006. În speță este vorba de un raport juridic în curs de desfășurare în sensul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 litigiul era pendinte în fața Tribunalului București, deci este vorba de o facta pendentia și deci legea nouă este aplicabilă.

SN Institutul P. SA nu face parte din nici una din categoriile enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (republicată). Această societate a fost privatizată în anul 2000 și, în consecință, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale nu erau acționar sau asociat majoritar.

Așa cum reține chiar instanța de apel în ciclul procesual anterior, în cadrul procedurii de privatizare s-a transmis 99,9996 % din capitalul social, cu păstrarea de către stat a unei singure acțiuni nominative de control în valoare de 100.000 Rol. În mod surprinzător, instanța de apel reține prin decizia pronunțată cu prilejul rejudecării că ar exista obligația restituirii în natură întrucât statul este în continuare acționar deținând o singură acțiune, deși, valoarea acesteia nu este mai mare și nici egală cu valoarea imobilului în litigiu.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001 (republicată), (fost art. 27 în varianta anterioară) pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. Așadar, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune restituirea în natură.

Împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni nu era emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu înseamnă că recurenta SN Institutul P. SA nu are titlu asupra terenului și că se impune restituirea în natură, așa cum eronat retine instanța de apel. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ de autoritate care are un efect constatator, deci declarativ, iar nu constitutiv de drepturi. În consecință, nu se poate susține că în lipsa acestui certificat de atestare recurenta nu are drept de proprietate asupra terenului.

6. În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001. Imobilul a fost transformat ireversibil, devenind Institut, cu edificarea unor construcții noi sau transformarea și modificarea celor vechi. În consecință nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune restituirea în natură.

7. Cu privire la soluția instanței de apel referitoare la constatarea nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune restituirea în natură, recurentele susțin că reclamantele nu justifică un interes legitim pentru a solicita nulitatea respectivului contract.

8. Se arată că, în speță instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se referă la acte juridice de înstrăinare având ca obiect bunuri ut singuli, pe când în cauză s-a solicitat nulitatea parțială a unui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni. SC A.S.I. SRL nu a dobândit nici un bun în baza contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, ci a dobândit numai acțiuni la SN Institutul P. SA.

Ca urmare, este vorba de transformarea persoanei juridice. respectiv de o transmisiune universală și nu se aplică dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

9. Se mai susține că, în condițiile în care, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța nici nu este competentă să se pronunțe în legătură cu constatarea nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, fiind incidente dispozițiile art. 3231 din O.G. nr. 88/1997 modificată prin O.U.G. nr. 38 din 20 aprilie 2000 (varianta în vigoare la dala încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni), conform cărora cererile prevăzute de art. 3213, 321 și 32 - deci inclusiv nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni - se judecă de către curtea de apel.

10. Constatarea nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din perspectiva Legii nr. 10/2001 este neîntemeiată.

Așa cum corect a reținut instanța de fond, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat anterior Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 2000, iar la acel moment nu exista nici un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești care să fi fost notat în cartea funciară, SC A.S.I. SRL se bucură de prezumția de bună credință iar probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție.

Pe de o parte, nu există nici o dovadă din care să rezulte că această intimată ar fi avut cunoștință despre procesele anterioare inițiate de reclamante. SC A.S.I. SRL nu a fost parte în litigiile respective.

Oricum însă, aceste procese s-au finalizat în sensul stabilirii dreptului la despăgubiri pentru una dintre reclamante. Ca urmare, oricum aceste hotărâri judecătorești nu constituie o probă a relei credințe a cumpărătoarei.

Tribunalul București a procedat în mod corect întrucât a analizat buna credință a părților contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și a reținut că „din probele administrate în cauză nu rezultă că părțile contractante, persoane juridice, ar fi acționat cu rea credință în procedura de privatizare”, fiind evidentă buna credință a Institutului P., în condițiile în care instanțele judecătorești se pronunțaseră deja și stabiliseră că nu există temei pentru restituirea în natură și că doar una dintre reclamante este îndreptățită la despăgubiri care urmau să îi fie acordate de către stat.

11. Se invocă nelegalitatea constatării nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din perspectiva legii de privatizare. În speță nu există motive de nulitate ale contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni care să decurgă din procedura de privatizare, deoarece privatizarea s-a realizat prin negociere directa cu singurul ofertant SC A.S.I. SRL. respectându-se forma și procedura prevăzută de Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea, aprobate prin H.G. nr. 450 din 10 iunie 2009 și Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

Recurenta Agenția Domeniilor Statului, solicită în recursul declarat împotriva Deciziei Civile nr. 204A din 28 septembrie 2010, respingerea apelului formulat de apelantele-reclamante, ca nefondat.

Consideră decizia civilă nr. 204A din 28 septembrie 2010 lipsită de temei legal, pronunțată în dosarul nr. 4360/2/2010 cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Solicită a se constata că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că în prezenta cauză este aplicabilă prevederea legală prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aplicând sancțiunea nulității împotriva contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, act juridic încheiat anterior apariției Legii nr. 10/2001. Sancțiunea nulității nu poate fi dispusă împotriva actului juridic în speță și pentru faptul că nu are drept efect rezultatul urmărit de reclamante, respectiv readucerea imobilului în patrimoniul statului pentru a putea fi retrocedat în natură, în condițiile în care privatizarea nu s-a făcut sub forma vânzării de active, care ar fi impus o procedură de licitație publică deschisă, ci în forma de părți sociale sau acțiuni, ca expresie nominativă a capitalului social și nu a patrimoniului.

Apreciază că, în mod corect și legal, instanța de fond a considerat că, numai dacă această privatizare ar fi fost realizată prin transmiterea activului, B.B., cu terenul și construcțiile aferente, din patrimonial institutului într-un alt patrimoniu, s-ar fi pus problema restituirii acestuia ca efect al principiului restituirii prestațiilor efectuate în temeiul unui act nul.

Susține că Statul Român și-a păstrat o acțiune nominativă de control cu scopul de a proteja și finanța sectorul de activitate științifica și diagnostic la acest institut. Ulterior, prin contractul din data de 06 noiembrie 2006 Agenția Domeniilor Statului a vândut, în conformitate cu reglementările în vigoare și la cererea investitorului, acțiunea nominativă de control ce o deținea la S.N. Institutul P. S.A, acționarului majoritar.

Totodată, învederează că instanța de apel a considerat în mod greșit faptul că terenul de incintă revendicat de reclamante ar fi făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare de acțiuni din 30 octombrie 2000. Terenul de incintă revendicat de reclamante nu a fost vândut prin contractul menționat deoarece nu a fost obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, astfel că, terenul nu a fost inclus în capitalul social al S.N. Institutul P. SA.

De asemenea, susține că în mod greșit instanța de apel a reținut reaua credință în sarcina părților contractante, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că peroanele juridice, ar fi acționat cu rea credință în procedura privatizării, cum în mod corect și legal a reținut și instanța de fond. Faptul că S.N. Institutul P. SA cunoștea existența cererilor de retrocedare formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 112/1995, finalizate prin procese purtate anterior, nu duce la concluzia relei credințe a pârâtelor, deoarece prin hotărârea ce a rămas irevocabilă instanța a respins cererea de restituire în natură, statuând că se impune acordarea prin despăgubiri, iar la nivelul anului 2000, când s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare acțiuni, nu se puteau cunoaște dispozițiile cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel, prin decizia recurată a pronunțat practic o soluție contradictorie cu cea pronunțată prin Sentința civilă nr. 1249/1999 a Judecătoriei Bolintin Vale - irevocabilă, prin care s-a respins cererea de restituire în natură, acordând despăgubiri. Cu atât mai mult, in dosarul de prezentare al societății vânzătorul a făcut mențiuni despre existența unor litigii întemeiate in baza Legii nr. 112/1995.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curtea reține următoarele:

I. Criticile recurentelor Societatea Națională Institutul P. SA și SC A.S.I. SRL întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează în primul rând nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor deciziei de casare.

Astfel, recurentele au reproșat instanței faptul că nu a administrat probe suplimentare în vederea stabilirii cu exactitate a regimului juridic aplicabil imobilului, respingând solicitarea de administrare a unor relații de la instituții abilitate și interogatoriul reclamantelor.

Dispozițiile art. 305 C. proc. civ. sunt aplicabile atunci când părțile invocă sancțiunea procedurală a nulității absolute sau relative pentru acte procesuale efectuate cu nerespectarea dispozițiilor legale, în funcție de natura normei încălcate, vătămarea fiind prezumată sau trebuind a fi dovedită de părți.

În cauză nu poate fi reținută o încălcare a deciziei de casare deoarece instanța de apel a analizat, pe linia acestei decizii, regimul juridic aplicabil imobilului, în condițiile în care îndrumarea se referea exclusiv la stabilirea cu certitudine în apel a stării de fapt și a temeiului preluării imobilului, fără a dispune în mod expres administrarea unor probe noi.

În acest sens, instanța de apel s-a considerat lămurită în ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cauzei în litigiu și nu a Legii nr. 18/1991, astfel că a respins noile probatorii, aducând argumente de fapt și de drept suplimentare în calificarea regimului juridic aplicabil.

Față de această situație apreciată ca neechivocă, recurentele sunt cele ar fi trebuit să administreze probe contrare, din care să rezulte indicii privind faptul că imobilul ce face obiectul notificării în prezenta cauză ar fi fost supus regimului de reglementare al altei legi.

În ceea ce privește tardivitatea formulării contestației, recurentele au susținut că acțiunea introductivă de instanță este, așa cum a stipulat instanța de fond, îndreptată împotriva unor decizii de respingere a cererilor de restituire în natură și nu a refuzului nejustificat de soluționare.

Înalta Curtea apreciază că această critică poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reprezintă un aspect de interpretare și aplicare a legii și nu un caz care, în situația admiterii sale, ar atrage sancțiunea nulității hotărârii recurate.

Aceleași considerente sunt aplicabile și criticii privind suprafața de teren ce face obiectul notificării, aceasta este o situație ce nu poate fi încadrată și analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

II. Cu privire la incidența dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi analizate criticile comune, în parte, ale ambelor recursuri.

Astfel, recurentele SN Institutul P. SA și SC A.S.I. SRL susțin, în prima critică formulată, că instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, în cauză fiind aplicabilă Legea nr. 18/1991, întrucât imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949.

Înalta Curtea constată că referirea la prevederile Decretului nr. 83/1949 s-a făcut în contextul în care terenul agricol și celelalte active ale moșiei au fost preluate în faza definitivării reformei agrare, ( 5 ha livadă, 90 ha pădure, 8 ha baltă, 1 ha vie, 140 ha teren arabil) însă conacul propriu-zis, cu destinație de locuință și nu construcție aparținând exploatării agricole, precum și terenul aferent cu construcții au fost preluate prin decretul 111/1951, tabelul centralizator de preluare indicând în mod clar că imobilul a fost supus acestei proceduri.

De altfel, reclamantele au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate până la 60 ha teren din fosta moșie, urmând și procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, însă pentru conac și terenul aferent, preluate în baza unui alt titlu, nu rezultă că s-ar fi formulat și soluționat o eventuală cerere de restituire în baza acestei legi.

Referitor la tardivitatea contestației, se constată că acest aspect a fost invocat pentru prima dată în cererea de recurs din data de 12 martie 2009, recurentele susținând că institutul a răspuns celor două notificări ale reclamantelor la data de 8 august 2001, prin adresa nr. 1082 din 13 august 2001 a Primăriei Comunei B., comunicată la datele de 9 octombrie 2001 și 22 octombrie 2001, respectiv prin adresa nr. 3594 din 29 august 2001, iar în aceste condiții, contestația formulată în august 2002 este tardivă.

Înalta Curte nu poate reține, în primul rând, că răspunsul institutului reprezintă o decizie în sensul legii. Astfel, prin adresa nr. 3303 din 8 august 2001 institutul a comunicat primăriei, spre luare la cunoștință, faptul că imobilul aparține patrimoniului societății, că aceasta este privatizată și că s-a respins cererea de restituire în natură și s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în echivalent în baza legii nr. 112/1995 pentru moștenitoarea V.E., astfel că părțile trebuie îndrumate să se adreseze ADS pentru măsuri reparatorii. Primăria a comunicat la 13 august 2001 acest răspuns către reclamante. Răspunsul cu același conținut a fost înaintat direct reclamantelor la data de 29 august 2001, de către institut.

În condițiile în care, la data emiterii adreselor, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 preciza expres că cererea de restituire în natură se soluționează prin decizie sau dispoziție motivată, nu se poate aprecia că adresa institutului către primărie retrimisă de aceasta reclamantelor, precum și cea expediată direct acestora echivalează cu decizia prevăzută de lege și susceptibilă a fi atacată în instanță conform procedurii reglementate de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, Înalta Curte reține că instanța de fond nu a calificat litigiul ca o contestație împotriva deciziei emise de unitatea deținătoare SN Institutul P. SA la notificările nr. 36 din 14 iulie 2001 și nr. 1034 din 10 august 2001, cum a susținut această recurentă, ci a identificat, prin încheierea din data de 21 septembrie 2004, doar cauza acțiunii ca fiind preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu, ceea ce atrage incidența Legii nr. 10/2001. În acest context, având în vedere că primul capăt de cerere este cel vizând constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare de acțiuni, cu referire la art. 46 alin. (2) din forma inițială a Legii nr. 10/2001 (ulterior devenit art. 45 alin. (2)), se constată că această cerere a fost depusă în termenul prevăzut de lege de un an, cu prelungirile ulterioare.

În ceea ce privește suprafața de teren ce a făcut obiectul notificării, se reține că, în notificarea către primărie, aceasta nu este precizată, ci doar în notificarea către institut se menționează suprafața aferentă construcțiilor de 3,5 ha. Individualizarea imobilului prin acțiunea pendinte ca fiind în suprafață de 6 ha, nu reprezintă o modificare a obiectului cererii, ce excede competenței de soluționare a instanței, ci o precizare a suprafeței reale a imobilului ce se solicită a fi restituit în natură.

Nu poate fi reținută nici puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești ce acordă despăgubiri reclamantei V.E. în baza Legii nr. 112/1995, critică formulată și de recurenta ADS, întrucât art. 19 din Legea nr. 10/2001 (ulterior art. 20) nu exclude de la aplicare pe foștii proprietari care au beneficiat de prevederile acestei legi, cu atât mai mult cu cât, în speță, nu s-a făcut dovada încasării efective a acestor despăgubiri, în vederea identificării unei eventuale obligații de restituire a acestor despăgubiri, în cazul predării în natură a bunului.

Au mai susținut recurentele că institutul, odată privatizat, nu mai are calitate de unitate deținătoare, aserțiune corect înlăturată de instanțele de fond, în condițiile în care este titularul unui drept de administrare asupra terenului, iar prin repunerea părților în situația anterioară anulării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, redobândește și puterea de dispoziție asupra construcțiilor. Legea nr. 247/2005 nu a introdus o dispoziție contrară cu privire la situația imobilelor preluate fără titlu ce au făcut obiectul privatizării, art. 20 alin. (1) și (2) în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, (devenite ulterior art. 21 alin. (1) și (2)) rămânând neschimbate. De altfel obligația de restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu subzistă în cazul societăților privatizate și din perspectiva art. 29 modificat prin Legea nr. 247/2005, în condițiile în care, prin decizia nr. 830/2008 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, constatând că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (fost 27 alin. (1)) modificat prin dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție întrucât a operat o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu a instituit și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.

Prin urmare, persoanele îndreptățite, care au depus cereri în termenul legal, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Cu privire la regimul juridic al terenului, s-a reținut de către instanța de apel faptul că acesta nu a fost inclus în capitalul social, întrucât nu fusese emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate a institutului pentru acest teren. Din acest motiv, instanța de apel atunci când a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, s-a referit numai la includerea construcțiilor și a dreptului de administrare privind terenul, în cadrul evaluării capitalului social subscris.

Recurentele au susținut că institutul este proprietarul terenului prin efectul Legii nr. 15/1990, certificatul de atestare fiind un simplu act administrativ. Această interpretare a fost judicios înlăturată de instanța de apel în condițiile în care a apreciat că legea poate constitui mod de dobândire a dreptului de proprietate doar in acele situații in care statul are un drept de dispoziție asupra bunului pe care îl transmite ca efect al legii. În lipsa titlului, statul nu îl poate înstrăina, ca efect al unei legi, întrucât respectiva lege ar conduce la lipsirea adevăratului proprietar de bunul respectiv, fără justă si prealabilă despăgubire.

De asemenea, corect s-a apreciat faptul că, în cauză, prin probele administrate, nu s-a făcut dovada unei transformări substanțiale a construcțiilor de natură a atrage interdicția restituirii lor în natură potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială de la data introducerii acțiunii, (respectiv în forma art. 19 alin. (1) după republicare) ci numai a destinației acestora.

În ceea ce privește constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, instanța de recurs reține existența unui interes legitim al reclamantelor în promovarea acțiunii, vizând redobândirea dreptului de dispoziție asupra bunului inclus în evaluarea capitalului social la momentul încheierii contractului.

De asemenea, se constată corecta aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din forma inițială a Legii nr. 10/2001 (ulterior devenit art. 45 alin. (2)), în condițiile în care s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu iar părțile nu au fost de bună credință la momentul încheierii contractului. Nu se poate reține afirmația recurentelor în sensul că acest text de lege se aplică numai unui contract de vânzare având ca obiect un bun individualizat și nu unui contract având ca obiect acțiuni, întrucât legea nu distinge sub acest aspect, atunci când se referă la contracte încheiate în cadrul procesului de privatizare, iar unde legea nu distinge nici interpretul acesteia nu o poate face. Această dispoziție legală atrage, cu caracter derogator, competența tribunalului în soluționarea pe fond a cauzei, nefiind incidente dispozițiile O.G. nr. 88/1997 modificată prin O.U.G. nr. 38 din 20 aprilie 2000 care prevăd competența curții de apel în cazul în care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în ordonanță ori se valorifică un drept conferit de aceasta și care constituie dreptul comun în materia privatizării prin vânzarea acțiunilor/activelor aparținând societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar.

În legătură cu existența bunei credințe, ca și condiție de valabilitate a contractului de vânzare cumpărare, Înalta Curtea va înlătura critica comună a recurentelor în sensul că, s-ar fi reținut, în mod greșit, de către instanța de apel, reaua credință a ambelor părți la încheierea contractului.

Astfel, buna credință se apreciază la momentul încheierii contractului, neavând relevanță în această analiză faptul că acest contract a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât, așa cum s-a apreciat, legea menționată nu introduce o condiție nouă de validitate a unei convenții, ci menționează pe cele aplicabile dreptului comun al obligațiilor juridice.

Chiar dacă nu exista un litigiu pe rolul instanțelor de judecată la momentul încheierii contractului, foștii proprietari făcuseră demersuri pentru a obține restituirea imobilului și contestaseră existența unui titlu al statului, pe care deținătorul imobilului nu a putut să îl prezinte.

În lipsa unei aparențe de titlu, simpla deținere în patrimoniu a unui imobil nu este de natură a valida credința că deținătorul bunului este și proprietarul acestuia.

Pe de altă parte, faptul, necontestat, că în cauză au fost respectate dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, nu înlătură cauza de nulitate prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege specială, așa cum s-a arătat anterior, în raport cu cea care vizează procedura generală de privatizare.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele Societatea Națională Institutul P. SA, SC A.S.I. SRL și Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 204/ A din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2012.