Proving Commercial Utility Debts via Post-Sent Invoices: Inapplicability of Unaccepted Invoices as Evidence Under Commercial Code
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal's rejection of the claim for payment of utility costs and associated late penalties, leaving in force the lower court's ruling that awarded only the outstanding rent and corresponding penalties. The dispute arose from a commercial lease where the lessor claimed the lessee failed to pay for utilities, alleging that invoices were legally served by post when the lessee refused to collect them personally as required by a contract addendum, and further asserting that partial payments and attached supplier documents proved the debt. The decisive legal basis was Article 46 of the Commercial Code, which establishes that only invoices accepted for payment constitute valid proof of commercial obligations; the court held that because the invoices were not accepted, the lessor failed to prove the utility debt, and the submitted evidence did not specifically link the utility payments to the leased premises, rendering the claims for the contested amounts and their accessory penalties unsubstantiated.
Legislator headnote
AI generatedart. 304 pct. 9 C. proc. civ; Proving Commercial Utility Debts via Post-Sent Invoices: Inapplicability of Unaccepted Invoices as Evidence Under Commercial Code: The dispute arose from a commercial lease where the lessor claimed the lessee failed to pay for utilities, alleging that invoices were legally served by post when the lessee refused to collect them personally as required by a contract addendum, and further asserting that partial payments and attached supplier documents proved the debt. The decisive legal basis was Article 46 of the Commercial Code, which establishes that only invoices accepted for payment constitute valid proof of commercial obligations; the court held that because the invoices were not accepted, the lessor failed to prove the utility debt, and the submitted evidence did not specifically link the utility payments to the leased premises, rendering the claims for the contested amounts and their accessory penalties unsubstantiated.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedThe specific procedural ground for cassation invoked by the appellant, which the court evaluated in deciding to dismiss the appeal as unfounded.
Full text
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 5877 din 6 octombrie 2000, a Tribunalului București, secția comercială, a fost admisă în parte acțiunea formulată și majorată ulterior de reclamanta, SC. G.N. SA București, împotriva pârâtei, SC. P.D.S. SRL București, și ca urmare, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma totală de 220.612.116 lei, din care 120.438.426 lei chirie restantă pentru perioada februarie-mai 2000, și 90.173 lei penalități de întârziere în plată.
S-a respins capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata contravalorii utilităților și a penalităților de întârziere aferente acestor pretenții.
De asemenea, prin încheierea din 12 ianuarie 2001, s-a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantă, având ca obiect schimbarea denumirii pârâtei din SC. P.S. SRL în SC. P.D.S. SRL.
Reclamanta, SC. G.N. SA București, a declarat apel, atât împotriva sentinței nr. 5877 din 6 octombrie 2000, cât și în contra încheierii din 12 ianuarie 2001.
Prin decizia nr. 776 din 18 mai 2001, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta, SC. C.C. SA București, împotriva sentinței nr. 5877 din 6 octombrie 2000, a Tribunalului București, secția comercială, cu motivarea că bine prima instanță a respins capetele de cerere, privind obligarea pârâtei la plata utilităților în sumă de 20.214.933 lei pentru lunile aprilie 1999 și perioada februarie-mai 2000, precum și pentru penalitățile aferente acestor pretenții în sumă de 17.446.336 lei, întrucât apelanta nu a probat cu acte opozabile temeinicia pretențiilor sale cu privire la sumele menționate.
Prin aceeași decizie s-a admis apelul aceleiași reclamante, împotriva încheierii din 12 ianuarie 2001, a Tribunalului București, secția comercială, care a fost schimbată, în sensul că în sentința nr. 5877 din 6 octombrie 2000, se va trece denumirea corectă a pârâtei, adică SC. P.D.S. SRL, în loc de SC. P.S. SRL (al cărui apel a fost anulat ca netimbrat).
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC. G.N. SA București, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susține, în esență, că în mod greșit și contrar probelor de la dosar, instanțele au respins ca nedovedit capătul de cerere privind obligarea pârâtei și la plata contravalorii utilităților și respectiv a penalităților de întârziere în plată aferente, deoarece reținerile instanțelor, în sensul că facturile emise și aflate la dosar nu au fost acceptate la plată în condițiile art. 46 din C. com., și ca atare nu ar constitui dovezi în sensul temeiniciei acestor pretenții, deși corecte în principiu, totuși, pe fond sunt discutabile, din moment ce prin actul adițional nr. 7473 din 11 octombrie 1999, la contractul de închiriere nr. 4998 din 10 decembrie 1998, pârâta s-a obligat să ridice personal facturile și față de neîndeplinirea acestei obligații, facturile privind contravaloarea utilităților au fost comunicate prin poștă acesteia.
Or, față de această situație, unită și cu împrejurarea că la facturile comunicate au fost anexate și documentele justificative emise de furnizorii de utilități (energie electrică), și ținând seama că pârâta a și procedat la achitarea parțială a facturii nr. 681574din 30 iunie 2001, nu se mai poate considera, așa cum au apreciat greșit instanțele, că pretențiile referitoare la plata contravalorii utilităților precum și a penalităților de întârziere aferente nu ar fi fost dovedite.
În consecință, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, adică obligarea pârâtei inclusiv la plata sumei de 37.661.269 lei, din care 20.214.933 lei, reprezentând contravaloare utilități pentru luna aprilie 1999 și perioada februarie-mai 2000, și 17.446.336 lei penalități aferente acestui capăt de cerere.
Recursul reclamantei nu este fondat.
Faptul că prin actul adițional nr. 7473 din 11 octombrie 1999, partea finală, părțile au convenit ca facturile să fie ridicate de pârâtă și față de neîndeplinirea acestei obligații, reclamanta a comunicat facturile prin poștă, nu poate înlătura reținerile inițiale ale instanțelor, întemeiate pe dispozițiile art. 46 din C. com., în sensul că numai facturile acceptate pot face dovada obligațiilor comerciale.
Ca atare, cum nici în recurs reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi acceptat la plată facturile aferente utilităților, înseamnă implicit că obligațiile de plată ale acesteia nu au fost probate în sensul dispozițiilor art. 46 din C. com., rămânând fără relevanță, plecând de la aceste prevederi legale și faptul că parțial factura nr. 8753456 din 14 septembrie 1999, a fost achitată la plată și a fost menținut refuzul de plată numai pentru suma de 439.106 lei, deoarece această împrejurare nu poate conduce la încălcarea principiului expus, fundamentat pe dispozițiile legale precitate (art. 46 din C. com.).
Pe de altă parte, din actele noi depuse în recurs, prin care reclamanta tinde să dovedească temeinicia pretențiilor sale, cu privire la suma de 20.214.933 lei, reprezentând contravaloarea utilităților, se constată că acestea nu pot fi reținute ca dovezi în acest sens, în contextul în care din conținutul acestora nu rezultă că sumele achitate furnizorilor de utilități (R.A.D.E.T.- R.E.N.E.L.), și pretinse printr-un capăt de cerere distinct au fost plătite pentru spațiul închiriat pârâtei, și deci că obligația de a deconta cheltuielile în litigiu revenea acesteia din urmă.
Pe cale de consecință, bine instanțele au respins capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 20.214.933 lei, reprezentând contravaloarea utilităților, precum și capătul accesoriu privind obligarea aceleiași pârâte la plata sumei de 17.446.336 lei, solicitată cu titlu de penalități pentru neachitarea la termen a sumei menționate anterior.
Așa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta, SC. G.N. SA București, împotriva deciziei nr. 776 din 18 mai 2001, a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2004.