Expropriation of historic monument: Necessity of public utility declaration by statute under Art. 7(4) Law 33/1994 over local council resolution.

Declararea utilității publice prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului București a unui imobil înscris în lista monumentelor istorice, în vederea exproprierii. Nelegalitate.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : expropriere

- utilitate publică

- monument istoric

Legea nr. 33/1994, art. 7 alin. (4)

Declararea utilităţii publice a unui imobil înscris în lista monumentelor istorice, trebuie să urmeze o procedură specială, stabilită în mod expres de legiuitor prin art.7 alin.(4) al Legii nr.33/1994.

În condițiile în care această procedură nu a fost respectată de Consiliul General al Municipiului București, în calitate de expropriator, care a înţeles să urmeze calea, mai uşoară, a emiterii unei hotărâri - act normativ cu forţă juridică inferioară legii - pentru înlăturarea efectelor unei astfel de hotărâri, emisă deci, în contra legii, nu era necesară atacarea acesteia în contencios administrativ, odată ce instanţa a constatat că procedura, stabilită în mod expres prin Legea nr.33/1994, vizând declararea utilităţii publice a unui imobil, ce se regăseşte pe lista monumentelor istorice, a fost încălcată.

Secția I civilă, decizia nr. 1586 din 27 mai 2014

Prin acţiunea formulată la data de 06.12.2007, reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Direcţia Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, a chemat în judecată pe pârâta V.V., solicitând să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului teren în suprafaţă de 150 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 308,07 m.p. - proprietatea pârâtei, situat în Bucureşti, trecerea imobilului în proprietatea reclamantului expropriator şi obligarea acestuia la achitarea către pârâtă a despăgubirilor în valoare de 923.618 lei, potrivit Legii nr.33/1994.

Prin sentinţa nr.1703 din 13.11.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiată; a admis acţiunea şi, în consecinţă, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului teren în suprafaţă de 150 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 308,07 m.p., proprietatea pârâtei, precum şi trecerea imobilului în proprietatea reclamantului, după achitarea către pârâtă a sumei de 923.618 lei, reprezentând despăgubiri acordate proprietarului, în termen de 30 de zile, de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că pârâta are calitate procesuală pasivă, întrucât este proprietara imobilului în litigiu.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin Hotărârea nr.161/2006 emisă de CGMB, în conformitate cu Legea nr.33/1994 a fost declarată de utilitate publică zona în care se află imobilul proprietatea pârâtei, în vederea realizării lucrării de interes local „Regularizarea tronsonului Bd. T.V.”.

Imobilul, proprietatea pârâtei, se află în zona afectată de lucrări, motiv pentru care i s-a comunicat notificarea nr.90/2007 prin care i s-a adus la cunoştinţă măsura exproprierii cu privire la nemişcătorul în litigiu, precum şi cuantumul despăgubirilor propuse, în sumă de 923.618 lei. Despăgubirea a fost stabilită prin raportul de evaluare întocmit de expert N.E., iar pârâta nu a formulat întâmpinare la notificare.

În raport de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 481 C.civ., precum şi de art. 24-28 din Legea nr. 33/1994, tribunalul a apreciat că acţiunea este întemeiată, fiind întrunite condiţiile pentru expropriere.

Prin decizia civilă nr.263 din 08.04.2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, reţinând că nu există identitate între imobilul ce se cere a fi expropriat şi cel deţinut în proprietate de pârâtă.

Prin decizia nr.9833 din 03.12.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamant împotriva acestei din urmă decizii, pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa supremă a reţinut că s-a solicitat exproprierea imobilului proprietatea pârâtei, impunând instanţei de trimitere suplimentarea probatoriului pe acest aspect, inclusiv prin efectuarea unei expertize.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

În această etapă procesuală s-a completat proba cu înscrisuri şi s-a dispus administrarea unei expertize în scopul stabilirii identităţii între imobilul supus exproprierii şi cel aflat în proprietatea pârâtei.

Prin decizia civilă nr.44A din 01.02.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul pârâtei, ca nefondat, reţinând că potrivit expertizei întocmite de cei trei experţi, există identitate între imobilul din Bd. G.C. nr.71 şi imobilul din str. O. nr.1.

Prin expertiza ce a fost anulată se reţinuse greşit faptul că nu există identitate între imobile, deoarece nu s-au avut în vedere HCGMB nr.161/2006 şi planurile anexă. În acest sens este şi adresa din 16.05.2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti – Direcţia Generală de Dezvoltări Investiţii şi Planificare în care se precizează că imobilul situat în prezent la nr. poştal 71 pe Bd. G.C., în planurile topografice aflate în arhiva Direcţiei este consemnat şi cu nr.1 pe str. O.

Ca atare, s-a reţinut că apelanta-pârâtă are calitate procesuală pasivă, fiind titulara dreptului de proprietate.

Decizia pronunţată de Curtea de Apel în rejudecare a fost atacată cu recurs de către pârâtă.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, instanţa supremă a reţinut următoarele:

Curtea de Apel nu a verificat, pe baza probelor administrate, susţinerile apelantei referitoare la încadrarea imobilului litigios în categoria monumentelor istorice şi, legat de aceasta, dacă în cauză sunt incidente dispoziţiile art.7 alin.(4) din Legea nr.33/1994.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.2178 din 15.04.2013 a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca aceasta să se pronunţe asupra motivului de apel vizând incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art.7 alin.(4) din Legea nr.33/1994, după completa stabilire a situaţiei de fapt ce vizează acest aspect.

În acest sens, instanţa de trimitere a fost îndrumată să evalueze probatoriul administrat, putând dispune, de asemenea, administrarea oricăror alte probe pe care le va aprecia ca fiind necesare, pentru a stabili dacă imobilul litigios este sau nu monument istoric, urmând ca în funcţie de concluzia la care va ajunge, să aprecieze în ce măsură sunt incidente, în cauză, dispoziţiile art.7 alin.(4) din Legea nr.33/1994.

În rejudecare,Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr.342/A din 28.11.2013, a

admis apelul declarat de pârâta V.V., împotriva sentinţei nr.1703 din 13.11.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.

Instanţa de control judiciar a reţinut că imobilul în litigiu este înscris în lista monumentelor istorice, încă din anul 2010 – poziţia 773 – având regimul de „imobil clasat” situaţie în care, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art.7 alin.(4) al Legii nr.33/1994, potrivit cărora, cu referire la această categorie de imobile, utilitatea publică se poate declara, numai prin lege şi doar în situaţii excepţionale.

Or, în situaţia de faţă, utilitatea publică a fost declarată nu prin lege ci prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr.161 din 06.07.2006.

În cauză, a declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Direcţia de Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei care, făcând trimitere la dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ. critică decizia dată în apel, după cum urmează:

Aspectul vizând nedeclararea utilităţii publice prin lege, nu putea face obiectul analizei instanţei de judecată, în acest litigiu.

Astfel, pârâta nu a invocat pe cale incidentală excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr.161/2006, unica modalitate care ar fi permis, în această fază procesuală, lipsirea de eficienţă a unui act emis de o autoritate publică.

Ca atare, nici instanţa de apel nu trebuia să se pronunţe pe fondul acestei chestiuni, ci trebuia să observe că nu a fost legal investită în legătură cu o asemenea cerere şi să respingă acest motiv de apel, ca inadmisibil.

Modalitatea de declarare a utilităţii publice, excede sferei de analiză a instanţei, în maniera în care a fost investită pe calea acţiunii dedusă judecăţii. Or, declararea utilităţii publice se realizează conform prevederilor art.7 al Legii nr.33/1994 şi, în condiţiile în care nu a fost atacat în contencios administrativ, actul de declarare a acesteia se bucură de prezumţia de legalitate.

De altfel, termenul de „lege” folosit de art.7 din Legea nr.33/1994, trebuie interpretat „lato sensu”, respectiv cu referire la orice act normativ.

Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Este important de precizat, dintru început, că prin hotărârile pronunţate în ciclul procesual anterior, confirmate sub acest aspect, prin decizia Înaltei Curţi nr.2178 din 15.04.2013, a intrat în puterea lucrului judecat chestiunea – de esenţa litigiului – vizând identitatea dintre imobilul ce se solicită a fi expropriat şi imobilul proprietatea pârâtei care, s-a decis, se legitimează procesual pasiv în calitate de proprietară a nemişcătorului în litigiu.

Tot astfel, a rămas câştigat judecăţii faptul că imobilul în discuţie se află în zona afectată de realizarea lucrării de interes public local „Regularizarea traseului Bd-ului T.V.”

Motivul care a condus la pronunţarea celei de a doua decizii de casare cu trimitere, dată în cauză de instanţa supremă (nr.2178 din 15.04.2013) privește strict neanalizarea, de către instanța de control judiciar a criticii din apel vizând nerespectarea prevederilor art.7 alin.(4) al Legii nr.33/1994, referitoare la modalitatea în care se poate dispune declararea utilităţii publice a unor imobile cuprinse în clasa monumentelor istorice şi neverificarea susţinerilor apelantei-pârâte privind încadrarea imobilului litigios în această categorie.

Potrivit dispoziţiilor art.315 alin.(1) C.proc.civ. din 1865, aplicabil cauzei de faţă, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Alin.(3) al textului dispune că, în caz de casare, instanţa de trimitere va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Or, Înalta Curte a statuat prin decizia de casare mai sus invocată asupra necesității ca instanţa de trimitere – după evaluarea probatoriului deja administrat şi eventual administrarea oricăror alte probe pe care le va aprecia ca necesare – să stabilească dacă imobilul litigios este sau nu monument istoric, urmând ca, în funcţie de concluzia la care se va ajunge sub acest aspect, să aprecieze în ce măsură sunt incidente în cauză, dispoziţiile art.7 alin.(4) al Legii nr.33/1994.

Din probatoriul administrat, rezultă fără echivoc că imobilul în litigiu este înscris în lista monumentelor istorice şi ca atare, declararea utilităţii publice a acestuia trebuia să urmeze o procedură specială, stabilită în mod expres de legiuitor prin art.7 alin.(4) al Legii nr.33/1994.

Or, aşa cum s-a arătat, această procedură nu a fost respectată de expropriator care, a înţeles să urmeze calea, mai uşoară, a emiterii unui act normativ cu forţă juridică inferioară legii, respectiv o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Tot astfel, nu pot fi reţinute aserţiunile recurentului în sensul că textul legal amintit – art.7 alin.(4) din

Legea nr.33/1994 – nu face nicio distincţie, iar exproprierea unui monument istoric s-ar putea face şi în modalitatea aleasă, în condiţiile în care prevederea statuează fără echivoc cu privire la declararea utilităţii publice a unui imobil încadrat într-o asemenea categorie, prin lege şi în situaţii excepţionale, nefăcând o referire generică la noţiunea de „act normativ”.

În consecinţă, pentru înlăturarea efectelor unei astfel de hotărâri a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, emisă în contra legii, nu era necesară atacarea acesteia în contencios administrativ, odată ce instanţa a constatat că procedura, stabilită în mod expres prin Legea nr.33/1994, vizând declararea utilităţii publice a unui imobil, ce se regăseşte pe lista monumentelor istorice, a fost încălcată.

Ca atare, instanţa de trimitere a soluţionat cauza în limitele investirii şi cu respectarea indicaţiilor – obligatorii, potrivit dispoziţiilor art.315 alin.(1) C.proc.civ. – instanţei de recurs.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul a fost respins.