Appeal against denial of reparations for post-1989 invention patents dismissed for lack of statutory basis and non-applicability of non-discrimination claim.

Măsuri reparatorii stabilite de Legea nr.214/2008 în favoarea autorilor invențiilor protejate prin brevete de invenție acordate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Despăgubiri solicitate pentru brevete emise după decembrie 1989 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991. Invocarea dreptului la nediscriminare.

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Brevete de invenție.

Index alfabetic : drept de proprietate industrială

- brevet de invenție

- discriminare

O.U.G. nr. 100/2005, art. 4 lit. c)

Legea nr. 214/2008, art. I pct. 1

Dispozițiile art. 4 lit. c) din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, introdus prin Legea nr. 214/2008, prevăd că au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor și "persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestui".

Ca atare, având în vedere principiile care guvernează aplicarea legii civile, caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 nu poate constitui temei de extindere a efectelor legii, cu privire la alte categorii de brevete decât cele protejate, nefiind, deci, aplicabile în cazul brevetelor de invenţie emise în perioada 22.12.1989 – 22.01.1991(când a intrat în vigoare Legea nr. 64/1991).

Într-o astfel de situație, reclamantul – autor al unor invenții protejate prin brevete de invenție acordate în intervalul de timp exclus de la aplicarea Legii nr. 214/2008 – nu se poate prevala de dreptul asupra unui „bun”, în lumina art.1 din Primul Protocol adiţional, pentru a invoca dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. art. 14 din Convenţia europeană, și aceasta, întrucât era necesar să fi fost în exerciţiul acestui drept, iar prin lipsirea de acesta, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr.214/2008, să se creeze o eventuală discriminare faţă de alte persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile, ce ar exercita în continuare drepturile pe care le deţin. Or, intrarea în vigoare a Legii nr. 214/2008 nu a avut ca efect lipsirea reclamantului de un drept asupra unui „bun”, ci, din contră, prin lege s-a recunoscut exerciţiul unor drepturi în favoarea unei anumite categorii de persoane, dintre care este exclus.

Secția I civilă, decizia nr. 1720 din 3 iunie 2014

Prin decizia civilă nr.219A din data de 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Ţ.C.C. împotriva sentinţei civile nr.289 din 14.02.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. E. S.A. prin lichidator judiciar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.11.2011, reclamantul Ţ.C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. E. S.A., S.C. F.C. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea drepturilor actualizate conferite inventatorilor de Legea nr.214/2008 pentru completarea OUG nr.100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Prin sentinţa civilă nr.289 din 14.02.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins atât excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Tribunalul a reţinut, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, că din adresa din 21.05.1990 a U.M.T.C.F. Bucureşti a rezultat că cele 18 brevete de invenţii au fost cesionate Statului Român, astfel încât s-a apreciat că Statul justifică în cauză calitatea procesuală pasivă.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, au fost avute în vedere dispoziţiile art. II alin.(2)

din Legea nr.214/2008, constatându-se că termenul de prescripţie a reînceput să curgă de la data intrării în vigoare a legii - 28.11.2008 şi s-a împlinit la 28.11.2011.

Aşa fiind, s-a reţinut că acţiunea introdusă la data de 16.11.2011 nu este prescrisă.

Pe fondul cererii, instanţa a reţinut că reclamantul este autorul invenţiilor protejate prin brevetele de invenţie nr.103.827/1990, 103.859/1990, 104.122/1990, 106.343/1990, 109.277/1990, 109.278/1990, 109.279/1990, 109.709/1990, 104.468/1991, 104.469/1991, 111.054/1991, 111.055/1991, 111.056/1991, 111.057/1991, 111.058/1991, 111.060/1991, 111.061/1991 și 111.062/1991, al căror titular este Regia Autonomă S. Bucureşti - Sucursala T.T.L., toate emise după data de 22.12.1989.

Or, art. I pct.1 din Legea nr.214/2008 are în vedere persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet, astfel că s-a constatat că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului de lege.

Instanţa a mai reţinut că, prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada exploatării invenţiei în mod abuziv de către pârâţi.

În analiza apelului declarat de reclamant, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.4 alin.(1) lit. c) din OUG nr.100/2005, astfel cum a fost completată prin Legea nr.214/2008, ”Au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de Statul Român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia”.

În mod corect tribunalul a constatat că toate brevetelor indicate prin acţiune nu le sunt aplicabile dispoziţiile art.4 lit. c) din OUG nr.100/2008.

Solicitarea de aplicare prin analogie a dispoziţiilor Legii nr.214/2008 şi în cazul brevetelor de invenţie emise în perioada 22.12.1989 – 22.01.1991 este neîntemeiată, odată ce legiuitorul a optat în mod expres pentru acordarea de reparaţii titularilor drepturilor de proprietate industrială protejate prin brevete de invenţie acordate de Statul Român, deţinute în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu privire la acest aspect, Curtea a amintit jurisprudenţa constantă a Curții Constituţionale (deciziile pronunţate în materia legilor de reparaţie), prin care s-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice.

Criteriul temporal avut în vedere prin dispoziţia legală reparatorie în discuţie în cauza de faţă este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, odată ce momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârşitul acesteia în România. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situaţiilor diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.

Opţiunea legiuitorului de a edicta dispoziţii legale reparatorii numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art.4 lit. c) din OUG nr.100/2008 apare a fi justificată în mod obiectiv şi raţional şi în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată şi de apelantul reclamant prin precizarea motivelor de apel.

În jurisprudenţa Curţii Europene, legat de aplicarea art.14 din Convenţie s-a arătat că o distincţie este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat" (hotărârea Marckx c. Belgiei). Totodată, Curtea Europeană a mai arătat că lista cuprinsă în articolul 14 capătă un caracter indicativ, şi nu unul restrictiv (cauzele Engel şi alţii c. Olandei şi Rasmussen c. Danemarcei).

În hotărârea pronunţată în cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit s-a arătat că "o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat", iar în ceea ce priveşte întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziţia statelor, s-a statuat că aceasta variază în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul în discuţie (cauza Rasmussen c. Danemarcei).

Astfel, prin raportare la jurisprudenţa CEDO, Curtea a reţinut că în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (hotărârea din cauza Ex-Regele Greciei şi alţii c. Greciei). Acordarea de despăgubiri este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, indicând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ, în susținerea căruia a arătat următoarele:

1. Având în vedere caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 (astfel cum rezultă din Expunerea de motive), trebuie decis, pentru identitate de raţiune, că prevederile Legii nr. 214/2008 se aplică şi în privinţa invenţiilor realizate în perioada 22.12.1989-22.01.1992.

Dacă legea ar fi interpretată în sensul că sunt excluse invenţiile din perioada 22.12.1989-22.01.1992 s-ar crea o discriminare între inventatorii care au creat invenţii înainte de 22.12.1989 şi cei care au creat invenţii imediat după 22.12.1989 (dar înainte de 22.01.1992, când a intrat în vigoare Legea nr. 64/1991), deşi în ambele situaţii era în vigoare aceeaşi Lege nr. 62/1974, care consacra acelaşi regim juridic necorespunzător în materia protejării drepturilor inventatorilor.

Instanţa de apel a apreciat că opţiunea legiuitorului de a edicta dispoziţii legale reparatorii numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza de la art. 4 lit. c) din OUG nr. 100/2005 apare ca fiind justificată în mod obiectiv şi raţional. Dimpotrivă, nu există nicio justificare în a se face o astfel de discriminare.

Instanţa de apel nu a arătat ce ar fi putut face în condiţiile în care cadrul normativ, interpretat restrictiv, nu îi permite repararea nedreptăţilor pe care le-a suferit cu privire la cele 18 invenţii pe care le-a realizat.

În plus, în Expunerea de motive a Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European, care a fost transpusă în OUG nr. 100/2005, se arată că protecţia proprietăţii intelectuale ar trebui să permită inventatorului sau creatorului să obţină un profit legitim din invenţia sau creaţia sa.

2. Sunt aplicabile prevederile art. 14 din Convenţia europeană, coroborat cu art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

Este victima unei discriminări faţă de alte persoane fizice (inventatori) care se află într-o situaţie similară şi cărora instanţele interne le-au recunoscut dreptul de a beneficia de un anumit profit rezultat din exploatarea invenţiilor pe care le-au realizat.

În sensul art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim" sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit" (hotărârea Marckx c. Belgiei din 13 iunie 1979). Nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă a acestei diferenţe de tratament în ceea ce îl priveşte în raport cu cei care au creat invenţii înainte de 22.12.1989.

Totodată, în jurisprudenţa Curţii s-a reţinut că lista cuprinsă în art. 14 din Convenţie are un caracter orientativ şi nu limitativ (Engel şi alţii c. Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976 şi Rasmussen c. Danemarcei, hotărârea din 28 noiembrie 1984).

Înalta Curte constată că recursul, astfel cum a fost formulat, este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Reclamantul-recurent a justificat cererea pe invenţii protejate prin brevete de invenţie acordate în perioada 1990-1991, al căror autor este, însă cu titular R.A. S. Bucureşti – Sucursala T.T.L.

Potrivit art. 4 lit. c) din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, introdus prin Legea nr. 214/2008, au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor și "persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia."

Caracterul reparator al Legii nr. 214/2008, subliniat prin expunerea de motive a legii, nu poate constitui temei de extindere a efectelor legii, cu privire la alte categorii de brevete decât cele protejate, în sensul solicitat de către reclamantul-recurent, date fiind principiile care guvernează aplicarea legii civile.

Referitor la solicitarea de aplicare a dispoziţiilor Legii nr.214/2008 şi în cazul brevetelor de invenţie emise în perioada 22.12.1989 – 22.01.1991 (când a intrat în vigoare Legea nr. 64/1991), pentru identitate de raţiune – cu trimitere la caracterul reparator al legii, similar celui din materia restituirii imobiliare, astfel cum rezultă din expunerea de motive, instanţa de apel a subliniat opţiunea legiuitorului de a opta în mod expres pentru acordarea de reparaţii titularilor drepturilor de proprietate industrială numai pentru anumite brevete de invenţie, făcând trimitere la jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale (deciziile pronunţate în materia legilor de reparaţie), prin care s-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice - fără ca atare considerente să facă obiectul vreunei critici de recurs, care să se poată circumscrie dispoziţiilor art. 304 C.proc.civ., aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C.proc.civ.

În ceea ce priveşte limitele de dispunere, instanţa este ţinută de cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu art. 112 C.proc.civ., şi criticile privind modul de soluţionare a cauzei în primă instanţă arătate prin cererea de apel, aşa cum impune art. 295 alin.(1) C.proc.civ.

Trimiterea la expunerea de motive a Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European, transpusă în OUG nr. 100/2005, nu este relevantă în speță, atât timp cât norma de care se prevalează reclamantul-recurent în cauza de faţă este cea introdusă prin Legea nr. 214/2008, cu caracter reparator pentru o anumită categorie de beneficiari, ale cărei efecte solicită a fi extinse şi în ceea ce îl priveşte, pentru argumentele susţinute.

2. Reclamantul-recurent a susținut că sunt aplicabile prevederile art. 14 din Convenţia europeană, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Potrivit art. 14 din Convenție, „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia europeană, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia europeană, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.

În acest context şi în justificarea discriminării, reclamantul-recurent a invocat art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, potrivit căruia „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

Cazul în speţă nu intră sub incidenţa normelor convenţionale invocate şi nu se mai impune astfel a se analiza elementele de apreciere a discriminării reclamată, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşa cum rezultă din art. 14 din Convenţie, eventualele discriminări care pot fi controlate sunt cele care s-ar produce cu privire la exerciţiul drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

În condițiile în care reclamantul-recurent se prevalează de dreptul asupra unui „bun”, în lumina art.1 din Primul Protocol adiţional, era necesar să fi fost în exerciţiul acestui drept, iar prin lipsirea de acesta, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr.214/2008, să se creeze o eventuală discriminare faţă de alte persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile, ce ar exercita în continuare drepturile pe care le deţin.

Or, în speţă, intrarea în vigoare a Legii nr. 214/2008 nu l-a lipsit pe reclamantul-recurent de un drept asupra unui „bun”, în exerciţiul căruia să se fi aflat și care să-l pună într-o posibilă situaţie de discriminare, ci, din contră, prin lege s-a recunoscut exerciţiul unor drepturi în favoarea unei anumite categorii de persoane, dintre care este exclus.

În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte a dispus în consecință, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.(1) C.proc.civ.