Conflict of jurisdiction: Non-applicability of NCPC Art. 99(2) privity to claims requiring different judicial specializations

Acțiune având capete de cerere principale ce atrag competența unor instanțe de grad diferit și totodată a unor secții cu specializare diferită. Aplicarea dispozițiilor art. 99 alin. (1) NCPC.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența materială.

Index alfabetic : conflict de competență

- prorogare de competență

- disjungere

- contract individual de muncă

- ordin al ministrului

NCPC, art. 99 alin. (1)

Legea nr. 554/2004, art. 2, art. 10

Legea nr. 304/2004, art. 2

Ca regulă, normele de competenţă din Codul de procedură civilă se aplică instanţelor judecătoreşti, enumerate în art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a urmărit extinderea aplicării lor şi completelor sau secţiilor specializate din cadrul instanţelor reprezintă excepţia, de strictă interpretare şi aplicare.

Derogarea cuprinsă în art. 99 alin. (2) NCPC de la normele de ordine publică privind competența materială nu acoperă și situația în care instanțele diferite care ar trebui, potrivit legii, să soluționeze cererile, sunt exclusiv competente în acest sens, în virtutea și a naturii cererii, în lipsa unei prevederi exprese privind aplicarea normei și secțiilor sau completelor specializate. Astfel, prorogarea de competență preconizată de către legiuitor în favoarea instanței de grad mai înalt, atunci când competența de soluționare a diferitelor capete principale de cerere aparține unor instanțe de grad diferit, operează doar dacă cererile au aceeași natură, în sensul că atrag competența unor complete sau secții cu aceeași specializare, dar aparținând unor instanțe de grad diferit.

Ca atare, în cazul în care prin acțiune s-a solicit și anularea ordinului conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, act pe care s-a fundamentat dispoziţia Preşedintelui Administraţiei Fondului pentru Mediu privind încetarea contractului individual de muncă, prorogarea de competenţă nu poate opera în favoarea curţii de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în privinţa capetelor de cerere izvorând din raporturile de muncă, care sunt de competenţa în primă instanţă a secţiei specializate din cadrul tribunalului. În acest caz, este aplicabilă soluţia preconizată de legiuitor în art. 99 alin. (1) NCPC, anume disjungerea şi declinarea corespunzătoare a competenţei.

Secția I civilă, decizia nr. 552 din 14 februarie 2014

Prin sentinţa nr. 2173 din 27.06.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe C.A.S. şi pe pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Autoritatea pentru Fondul de Mediu, în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu în baza contractului individual de muncă din 27.09.2012, astfel încât între părţi s-au derulat raporturi de muncă reglementate de dispoziţiile Codului muncii, iar nu raporturi de serviciu care să atragă incidenţa art. 109 din Legea nr. 188/1999, ce prevede competenţa instanţelor de contencios administrativ pentru soluţionarea cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, însă cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

Or, potrivit art. 284 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform codului de procedură civilă, iar din punct de vedere teritorial, art. 2 al aceleiaşi dispoziţii legale stabileşte, prin derogare de la regula de drept comun, înscrisă în art. 107 C.proc.civ., că cererile referitoare la asemenea litigii se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Din dispoziţiile Codului muncii rezultă că aceste norme sunt imperative, competenţa teritorială nefiind alternativă, ci exclusivă, ceea ce înseamnă că părţile ori instanţa nu o pot înlătura.

Împrejurarea că reclamanta a solicitat şi anularea Ordinului Ministrului Mediului şi Pădurilor din 17.10.2012 pentru aprobarea structurii organizatorice a Administraţiei Fondului pentru Mediu şi a dispoziţiei Preşedintelui AFM din 18.10.2012 prin care s-a aprobat structura organizatorică a AFM nu este de natură a atrage competenţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Aceste acte reglementează raporturile de muncă dintre angajator şi angajaţi, fiind acte ce au stat la baza emiterii dispoziţiei din 17.01.2013 prin care a încetat contractul de muncă al reclamantei, precum şi în raport de faptul că aceste capete de cerere sunt incidentale, motiv pentru care devin aplicabile dispoziţiile art. 123 C.proc.civ., potrivit cărora judecarea cererii incidentale este în căderea instanţei competente să judece cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe, operând astfel o prorogare legală de competenţă.

Ca atare, competenţa Curţii de Apel în soluţionarea prezentei pricini nu poate fi atrasă prin calitatea de autorităţi publice centrale a pârâţilor Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Autoritatea pentru Fondul de Mediu, s-a conchis în motivarea soluţiei de declinare a competenţei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar prin sentinţa nr. 11110 din 10.12.2013, această instanţă a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit un conflict negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia, pe temeiul art. 133 pct. 2 şi 135 NCPC.

Pentru a dispune astfel, s-a apreciat că Ordinul Ministrului Mediului din 17.10.2012 şi dispoziţia Preşedintelui AFM din 18.10.2012 – a căror anulare s-a solicitat în cauză - sunt acte emise de autorităţi publice centrale în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege şi îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi calificate ca acte administrative, indiferent de natura raporturilor juridice la care dau naştere, pe care le modifică sau le sting.

Împrejurarea că Ordinul Ministrului Mediului din 17.10.2012, având ca obiect aprobarea structurii organizatorice a AFM, cu consecinţa desfiinţării postului ocupat de către reclamantă, a stat la baza dispoziţiei din 17.01.2013 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă încheiat între reclamantă şi pârâta AFM, nu este de natură a transforma respectivele acte administrative în acte de dreptul muncii şi nici de natură a conduce la calificarea cererilor având ca obiect anularea lor în cereri incidentale, în sensul art. 30 alin. (6) NCPC, respectiv cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare.

Cererile reclamantei având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Mediului din 17.10.2012, anularea dispoziţiei Preşedintelui AFM din 18.10.2012 şi anularea dispoziţiei Preşedintelui AFM din 17.01.2013 privind încetarea contractului individual de muncă, au, raportat la clasificarea oferită de legiuitor prin prevederile art. 30 NCPC, caracterul unor cereri principale care atrag, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.

Cât priveşte cererile având ca obiect anularea dispoziţiei Preşedintelui AFM din 17.01.2013, respectiv obligarea pârâtei AFM la plata drepturilor băneşti, deşi acestea ar atrage, în temeiul dispoziţiilor art. 266 alin. (1) şi art. 269 din Codul muncii coroborat cu art. 95 alin. (1) NCPC, competenţa Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 99 alin. (2) NCPC, potrivit cărora instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinând seama de acea pretenţie ce ar atrage competenţa unei instanţe mai înalte în grad - în speţă, curtea de apel -, atunci când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, printr-o unica cerere de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a cererii revine Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat: anularea Ordinului Ministrului Mediului din 17.10.2012 privind aprobarea structurii organizatorice a Autorităţii pentru Fondul de Mediu; anularea dispoziţiei Preşedintelui AFM din 18.10.2012 privind aprobarea structurii organizatorice, statului de funcţii şi statului de personal al Administraţiei Fondului pentru Mediu; anularea dispoziţiei Preşedintelui AFM din 17.01.2013 privind încetarea contractului individual de muncă din 27.09.2012, precum şi obligarea pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu la plata drepturilor băneşti de care a fost lipsită în mod nelegal.

Conflictul negativ de competenţă ivit în cauză între instanţa de contencios administrativ şi instanţa specializată în soluţionarea conflictelor individuale de muncă a fost generat de modul diferit de stabilire a caracterului primelor două capete de cerere ale cererii introductive.

Ambele instanţe aflate în conflict au reţinut că Ordinul Ministrului Mediului din 17.10.2012 a stat la baza emiterii celorlalte două acte juridice emise de către Preşedintele AFM, a căror anulare s-a solicitat în cauză, însă au considerat că reprezintă fie o cerere incidentală, fie o cerere de sine – stătătoare.

Înalta Curte, pornind de la premisa reţinută de către instanţele în conflict, apreciază că cererea în anularea ordinului reprezintă un capăt principal de cerere, neavând caracterul unei cereri accesorii, al unei

cereri incidentale sau al unui incident procedural.

Astfel, nu este o cerere accesorie în sensul art. 30 alin. (4) NCPC, întrucât nu depinde de modul de soluţionare a celorlalte capete de cerere, şi nici o cerere incidentală în sensul art. 30 alin. 6, atât timp cât a fost formulată chiar prin cererea introductivă de instanţă, şi nu în cursul procesului (precum cererea reconvenţională, cererile de intervenţie, cererile conexe).

În ceea ce priveşte incidentul procedural, deşi art. 124 alin. (2) NCPC, acesta intervine în cursul unui proces deja început, invocat fiind pe calea unei cereri formulate de oricare dintre părţi sau a unei excepţii procesuale. În plus, incidentul procedural tinde la producerea unor efecte strict procedurale (precum temporizarea judecăţii prin suspendare, stingerea procesului prin perimarea cererii de chemare în judecată, anularea unor acte de procedură efectuate etc.), şi nu la dezlegarea în fond a unei pretenţii prin care se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes, neputând a se confunda cu o cerere în justiţie, în sensul art. 30 alin. (1) NCPC.

Or, cererea în anularea ordinului ministrului reprezintă o veritabilă cerere în justiţie, formulată printr-un capăt de cerere autonom, motiv pentru care nu constituie un incident procedural în cadrul judecării cererii în anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă.

Este adevărat că finalitatea ultimă a cererii de chemare în judecată rezidă în anularea dispoziţiei Preşedintelui AFM din 17.01.2013 privind încetarea contractului individual de muncă din 27.09.2012, însă nu se poate ignora că reclamanta a formulat pretenţii distincte privind anularea actelor juridice pe care s-a fundamentat dispoziţia menţionată, în primul rând, a ordinului conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, iar această pretenţie reprezintă un capăt principal de cerere, a cărei competenţă de soluţionare trebuie apreciată, după caz, în raport de natura, obiectul sau valoarea cererii.

Prin natura sa, cererea în anularea ordinului ministrului atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece conflictul a fost generat de emiterea unui act unilateral cu caracter individual de către o autoritate publică, respectiv de către un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, presupus a fi fost emis în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, în termenii art. 2 lit. c) şi f) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, efect care se produce indiferent de natura raporturilor juridice (aşadar, independent de eventuala natură de raporturi de muncă vizate de act).

Fiind vorba despre un act emis de către conducătorul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, competenţa sa de soluţionare revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe acelaşi temei, şi cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect anularea dispoziţiei Preşedintelui AFM din 18.10.2012, atrage competenţa de soluţionare a aceleiaşi instanţe de contencios administrativ, dat fiind că Administraţia Fondului pentru Mediu este instituţie publică ce are personalitate juridică, în coordonarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

Cât priveşte cererile având ca obiect anularea dispoziţiei Preşedintelui AFM din 17.01.2013, respectiv obligarea pârâtei AFM la plata drepturilor băneşti, se constată că ambele instanţe aflate în conflict au apreciat că sunt cereri vizând raporturi de muncă ce atrag competenţa de soluţionare a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale, totodată, că reprezintă capete principale de cerere, aflate în strânsă legătură. Spre deosebire de Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 99 alin. (2) NCPC, ci a celor ale art. 123, considerând că primele două capete de cerere au caracterul unor cereri incidentale, apreciere ce a fost infirmată prin considerentele expuse anterior.

Acceptând premisa caracterului de cereri principale al ultimelor două capete de cerere, întemeiate pe cauze diferite faţă de primele două cereri, dar aflate în strânsă legătură cu acestea - ce nu poate fi cenzurată în cadrul regulatorului de competenţă, din moment ce ambele instanţe au făcut o asemenea calificare juridică, în motivarea soluţiei de declinare a competenţei, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) NCPC, ci cele ale art. 99 alin. (1).

În conformitate cu art. 99 alin. (2) „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.”

Prorogarea de competenţă preconizată de către legiuitor în favoarea instanţei de grad mai înalt, atunci când competenţa de soluţionare a diferitelor capete principale de cerere aparţine unor instanţe de grad diferit, operează doar dacă cererile au aceeaşi natură, în sensul că atrag competenţa unor complete sau secţii cu aceeaşi specializare, dar aparţinând unor instanţe de grad diferit.

Ca regulă, normele de competenţă din Codul de procedură civilă se aplică instanţelor judecătoreşti,

enumerate în art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a urmărit extinderea aplicării lor şi completelor sau secţiilor specializate din cadrul instanţelor reprezintă excepţia, de strictă interpretare şi aplicare. Astfel de cazuri sunt cele reglementate explicit în art. 123, privind competenţa de soluţionare a cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale, respectiv art. 129 – 137, privind excepţia de necompetenţă şi conflictul de competenţă (în cazul secţiilor specializate din cadrul aceleiaşi instanţe).

În ceea ce priveşte dispoziţia din art. 99 alin. (2) NCPC, este aplicabilă şi în cazul în care cererile principale sunt de competenţa unor instanţe de grad diferit, din moment ce s-a prevăzut că prorogarea de competenţă operează în favoarea instanţei de grad mai înalt.

Această derogare de la normele de ordine publică privind competenţa materială nu acoperă, însă, şi situaţia în care instanţele diferite care ar trebui, potrivit legii, să soluţioneze cererile, sunt exclusiv competente în acest sens, în virtutea şi a naturii cererii, în lipsa unei prevederi exprese privind aplicarea normei şi secţiilor sau completelor specializate.

Ca atare, în speţă, prorogarea de competenţă nu poate opera, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, în privinţa capetelor de cerere izvorând din raporturile de muncă, care sunt de competenţa în primă instanţă a secţiei specializate din cadrul Tribunalului Bucureşti.

În acest caz, este aplicabilă soluţia preconizată de legiuitor în art. 99 alin. (1) NCPC, anume disjungerea şi declinarea corespunzătoare a competenţei.

Întrucât prin prezentul regulator de competenţă nu se poate dispune stabilirea competenţei în favoarea unor instanţe diferite în funcţie de diferitele capete de cerere, a fost stabilită competenţa în favoarea primei instanţe învestite de către reclamantă, care va soluţiona cererile de competenţa sa şi va dispune disjungerea ultimelor două capete de cerere şi declinarea competenţei de soluţionare a acestora în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.