Replevin for State-Taken Property: Recurrence of Title Invalidity Dismissed as Lacking Interest Under Special Reparation Law

Acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Lipsa de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : imobil

- acțiune în revendicare

- nevalabilitate

Legea nr. 10/2001

C.civ. din 1864, art. 480

Este lipsit de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în legislaţia actuală neavând importanţă o astfel de constatare pentru obţinerea unor drepturi efective, și acesta, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare – întemeiată pe dreptul comun în materie, respectiv art. 480 - 481 C.civ. și introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 – fusese respinsă.

În materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care în art. 2 stabileşte ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada de referinţă a legii, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că persoanele care au deţinut în proprietate imobile preluate ulterior de stat nu au un interes juridic de a solicita instanţelor să se constate caracterul abuziv al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept.

În forma iniţială, art. 2 lit. h) şi lit. i) din Legea nr. 10/2001 permitea şi evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariţiei legii, utilă pentru soluţionarea notificărilor în anumite situaţii, însă în condițiile în care reclamantul nu mai poate formula notificare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, este lipsită de orice relevanţă şi finalitate juridică, evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării.

Secția I civilă, decizia nr. 1639 din 29 mai 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta R.R.V. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SC H.N. SA, Fundaţia N.P.A. şi N.O.N. pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul situat în Bucureşti a fost preluat abuziv, nulitatea absolută a Hotărârii CGMB nr. 21/1999 şi obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 517 m.p.

S-au invocat prevederile art. 480 C.civ., Legea nr. 247/2005, Constituţia României. Temeiul de drept a fost completat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituţia din 1965 şi Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată.

La data de 24.02.2006 reclamanta a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor pârâtului N.O.N., decedat, respectiv O.G. şi Ţ.M.

Prin sentinţa civilă nr. 2077 din 9.02.2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti s-a dispus disjungerea capetelor 1 şi 3 din cerere şi s-a format dosarul nr. xxx5/299/2007 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, iar în ceea ce priveşte nulitatea absolută a Hotărârii CGMB nr. 21/1999 s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La data de 9.01.2006 a depus întâmpinare pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat anularea cererii ca netimbrată, aceasta fiind formulată în temeiul dreptului comun, sau respingerea cererii ca inadmisibilă, având în vedere că reclamanta nu a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi în raport de dispoziţiile art. 111 C.proc.civ.

La data de 30.06.2006 s-a depus de către SC F. SRL o cerere de intervenţie în interes propriu prin care se solicită, în contradictoriu cu reclamanta şi cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, C.G.M.B., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SC H.N. SA, O.G. şi Ţ.M., pe calea unei acţiuni în constatare cu caracter provocator, să se constate că este proprietara imobilului situat în Bucureşti şi să se constate nulitatea deciziei nr. 33/1975 emisă de CPMB Comitetul Executiv.

La data de 27.10.2006, prin încheiere, s-a constatat că SC H.N. SA are calitatea de administrator al imobilului, iar nu de proprietar, astfel că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 3346 din 27.02.2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ. şi valoarea obiectului cererii de chemare în judecată care, prin raportul de expertiză întocmit în cauză, este de 1.775.047,12 lei.

În fond, la Tribunalul Bucureşti, cauza a fost înregistrată sub nr. xxx33/3/2009.

La data de 24.06.2009 dosarul a fost scos de pe rol şi trimis Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti pentru a fi înaintat în vederea soluţionării recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3346 din 27.02.2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 1963 din 3.12.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, recursul a fost respins ca tardiv declarat.

Dosarul a fost restituit Tribunalului Bucureşti, în vederea soluţionării fondului cauzei, la data de 19.03.2010.

Cererea de revizuire formulată împotriva acestei din urmă decizii a fost respinsă prin decizia nr. 5584 din 27.10.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

La data de 28.03.2011 reclamanta a renunţat la judecată faţă de Fundaţia N.P.A. în ceea ce priveşte anularea Hotărârii CGMB nr. 21/2009 şi faţă de pârâţii O.G. şi Ţ.M.F. referitor la revendicarea suprafeţei de teren de 96 m.p., întrucât terenul a intrat în proprietatea sa. Despre aceste cereri s-a luat act prin încheierea din data de 20.06.2011.

Totodată, prin această cerere reclamanta a precizat că revendică terenul în suprafaţă de 332,31 m.p.

La data de 20.06.2011 intervenienta SC F. SA a formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu F.G., F.O.E., B.M. şi B.D. În motivarea cererii, a arătat că a cumpărat de la aceştia, conform contractului de vânzare cumpărare nr. xx3/2005 şi actului adiţional, imobil compus din teren în suprafaţă de 332,31 m.p. şi construcţie de 60,71 m.p. A arătat că pârâţii apăreau ca proprietari în cartea funciară şi că au fost de bună credinţă când au cumpărat imobilul neexistând nici o menţiune cu privire la o eventuală interdicţie de vânzare. A invocat dispoziţiile art. 1337 privind obligaţia de garanţie în caz de evicţiune solicitând restituirea preţului achitat, respectiv 165.000 euro şi sporul de valoare adus imobilului.

Pârâţii chemaţi în garanţie au depus întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, invocând excepţia inadmisibilității întrucât aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 112 C.proc.civ. şi excepţia netimbrării cererii. Pe fond, au arătat că SC F. SA a intervenit din propria sa iniţiativă în proces ceea ce înseamnă că nu a fost şi nu este evinsă nefiind tulburată de terţ. Cererea de chemare în garanţie se bazează pe culpa intervenientei, astfel că este inadmisibilă.

La data de 27.02.2012 reclamanta a formulat o nouă precizare de acţiune, în sensul că revendică suprafaţa de teren rezultată în urma verificărilor efectuate în baza raportului de expertiză, respectiv 425 m.p.

La data de 25.06.2012 reclamanta a solicitat revendicarea pentru suprafaţa de 333,37 m.p. faţă de SC F. SRL şi pentru suprafaţa de 38,63 m.p. faţă de pârâţii O.G. şi Ţ.M., faţă de care a formulat cerere în conformitate cu prevederile art. 57 alin. (1) şi (3) C.proc.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2096 din 27.11.2012 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă s-a admis, în parte, acţiunea reclamantei împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti. S-a respins acţiunea în revendicare formulată de aceeaşi reclamantă împotriva pârâţilor SC F. SRL, O.G. şi T.M., ca neîntemeiată, iar acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor Statul Român şi Municipiul Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a reţinut că imobilul în litigiu se află în proprietatea pârâţilor SC F. SRL, O.G. şi T.M. şi că pentru valorificarea drepturilor sale, reclamanta trebuia să apeleze la prevederile legii speciale de reparaţie şi anume, Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta, pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi intervenientul C.M.

Prin decizia civilă nr. 316A din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-au respins, ca nefondate, apelurile.

Judecătorii fondului au constatat că titlul statului, prin care imobilul fostă proprietate a autoarei reclamantei a fost preluat în baza Legii nr. 4/1973, nu are validitate juridică pentru că a încălcat atributele dreptului de proprietate, iar despăgubirea acordată este derizorie. Imobilul a intrat în proprietatea statului prin efectul Legii nr. 4/1973, lege care obliga pe proprietarii a mai mult de un imobil să le înstrăineze într-un termen dat, sancţiunea fiind trecerea imobilului în proprietatea statului.

S-a reţinut şi că reclamanta nu a formulat cerere de valorificare a drepturilor pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001.

Critica privind necompararea titlurilor de proprietate ale părţilor a fost respinsă de curte cu următoarea motivare:

Conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, fostul proprietar are dreptul să apeleze la acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, în situaţia în care i se încalcă drepturile protejate de Convenţia europeană.

În acelaşi sens, prin jurisprudenţa CEDO, cauza pilot, se recunoaşte acelaşi drept al fostului proprietar la calea dreptului comun, dar numai în subsidiarul căii speciale de reparaţie şi condiţionat de existenţa anterioară a unei hotărâri judecătoreşti de obligare a statului la restituirea imobilului revendicat.

În speţă o atare condiţie nu a fost îndeplinită. Titlul reclamantului nu are eficienţă juridică şi nu poate fi valorificat pe calea dreptului comun, în sensul de a i se acorda preferabilitate în raport cu orice alt titlu exhibat de terţi cu vocaţie la proprietatea asupra imobilului. Mai exact, o comparare clasică de titluri în sensul evaluării unor criterii de preferabilitate nu este posibilă în cauză, compararea de titluri vizând în cauze de natura celei de faţă doar o comparare a eficienţei juridice a titlurilor exhibate, comparare pe care de altfel în mod corect a realizat-o şi judecătorul fondului.

Se apreciază, de aceea, că în mod legal s-a dispus respingerea acţiunii ca fiind nefondată şi că în condiţiile de mai sus, s-a realizat şi compararea de titluri ale părţilor cu privire la imobilul în litigiu.

A fost respinsă şi critica nedovedirii de către pârâţi a dobândirii cu bună credinţă a suprafeţei de 38,63 m.p. Pe de o parte, buna credinţă se prezumă, iar beneficiarii acestei prezumţii sunt pârâţii dobânditori ai imobilului, iar pe de altă parte, conform art. 1169 C.civ., cel ce face o cerere judecătorului, are obligaţia să o şi dovedească, dovadă care în cauză nu a fost produsă.

Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a vizat lipsa de interes a constatării nevalabilităţii titlului statului în condiţiile în care există text legal în acest sens, art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi că în mod greşit s-au acordat cheltuieli de judecată exagerate în cuantum.

Apelul este nefondat.

Textul general invocat de apelantă poate constitui temei al unor cereri formulate de către cei interesaţi, dar o asemenea ipoteză nu exclude dreptul unei persoane de a solicita judecătorului să constate că speţa sa concretă se include în prevederile generale ale textului legal.

În legătură cu cheltuielile de judecată, s-a constatat că potrivit art. 274 alin. (3) C.proc.civ., judecătorul cauzei are doar opţiunea nu şi obligaţia de a cenzura cuantumul cheltuielilor efectuate de părţi, astfel încât lipsa cenzurii nu poate fi apreciată ca o încălcare a normelor legale.

Prin apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a criticat aceeaşi lipsă de interes a acţiunii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, cu aceleaşi argumente evocate şi în apelul Municipiului Bucureşti prin Primarul General.

Critica a fost respinsă pentru considerentele reţinute în apelul Municipiului Bucureşti.

S-a mai criticat obligarea statului la cheltuieli de judecată în lipsa unei culpe procesuale, critică ce a fost respinsă. Potrivit art. 274 C.proc.civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată să suporte cheltuieli de judecată. În speţă, statul a căzut în pretenţii prin admiterea primului capăt de cerere, astfel încât obligarea sa la cheltuieli este legală.

În cauză a declarat apel şi numitul C.M. Apelul a fost declarat atât împotriva încheierii din data de 24.09.2012 cât şi a sentinţei.

În baza cererii sale de intervenţie în interes propriu, apelantul intervenient C.M. a invocat contractul de cesiune încheiat cu reclamanta, prin care reclamanta i-a cesionat cota de 1% din drepturile sale ce derivă din moştenirea defunctei A.M.R.

Faţă de prevederile contractului, în mod corect judecătorul fondului a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie. S-a constatat că apelantul C. nu a dobândit prin contractul de cesiune un drept litigios, care să îi dea dreptul să preia calitatea procesuală a reclamantei, dar nici nu a dobândit un drept concret asupra unui bun determinat, care să îi justifice dreptul şi interesul de a interveni. Apelantul a dobândit o cotă generică de 1% dintr-o masă succesorală ce poate fi valorificată la momentul concretizării întinderii masei succesorale.

Pentru toate considerentele de mai sus, în baza art. 296 C.proc.civ., au fost respinse toate apelurile

declarate în cauză, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi reclamanta.

1. Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a criticat hotărârea atacată pentru soluţia de admitere a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.

În acest sens, a susţinut că reclamanta nu justifică un interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv de către stat, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Deşi constatarea nevalabilităţii titlului statului a fost rezultatul formulării unui capăt de cerere distinct, aceasta reprezintă, în realitate, un aspect incidental, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului fiind o apărare de fond ce tinde la realizarea dreptului, respectiv redobândirea bunului în patrimoniul reclamantei. În condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost respinsă, folosul practic pe care l-ar obţine reclamanta prin admiterea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este practic nul.

Cu privire la cheltuielile de judecată, art. 274 alin. (1) C.proc.civ. prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească toate cheltuielile de judecată. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat, aşadar, de culpa procesuală a părţii „care cade în pretenţii”.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, s-a susţinut că Municipiul Bucureşti nu se află în culpă procesuală, iar atitudinea sa procesuală nu poate declanşa o răspundere civilă constând în obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a susţinut că hotărârea atacată este în parte nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Astfel, în mod eronat instanţa de apel a menţinut sentinţa instanţei de fond prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.

În acest sens, în mod greşit instanţa a respins excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului, în condiţiile în care, prin modificările Legii nr. 10/2001, aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

S-a invocat în susţinerea acestui motiv şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, unul dintre temeiurile de drept ale acţiunii reclamantei.

De asemenea, s-a susţinut că potrivit art. 111 C.proc.civ., se poate promova acţiunea în constatare dacă partea nu are la dispoziţie acţiunea în realizare. Or, reclamanta are la dispoziţie această acţiune în realizare şi o promovează, aceasta formând cel de-al doilea capăt al cererii - acţiunea în revendicare.

În ceea ce priveşte obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, s-a arătat că instituţia pârâtă nu a dat dovadă de rea credinţă şi neglijenţă, nu se face vinovată de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă potrivit art. 274 C.proc.civ., şi neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea statului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Reclamanta R.R.V. a criticat hotărârea atacată sub aspectul respingerii de către instanţele fondului a capătului de cerere privind obligarea pârâţilor S.C. F. S.R.L., O.G. şi T.M. de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, prin prisma incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C.pr.civ., în varianta „hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

În acest sens s-a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că, în speţă, acţiunea în revendicare a imobilului faţă de pârâta-intimată S.C. F. S.R.L., nu poate fi admisă, folosind, în esenţă, două argumente: neutilizarea de către reclamanta-apelantă a modalităţii de restituire prevăzute de legea specială în domeniu, şi anume Legea nr. 10/2001; neincidenţa în speţă a instituţiei comparării de titluri, cel al pârâţilor-intimaţi S.C. F. S.R.L., O.G. şi T.M. cu cel al reclamantei-apelante.

Argumentele instanţei superioare de fond sunt străine de natura pricinii pentru următoarele considerente:

1. Instanţa de apel a reţinut în mod corect dreptul fostului proprietar al imobilului - în speţă reclamanta - de a apela la calea dreptului comun, prin acţiunea în revendicare, în situaţia în care i-au fost încălcate drepturile protejate de Convenţia europeană, modalitate legală statuată prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii;

2. În speţă, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă viza, incontestabil, apărarea dreptului ei de proprietate asupra imobilului situat la adresa menţionată, unul din drepturile fundamentale apărate de Convenţia europeană;

3. În condiţiile în care, acest drept decurgea, fără nici un echivoc, din reţinerea, de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe privind nevalabilitatea titlului statutului privind imobilul în litigiu - soluţie cu caracter definitiv prin respingerea apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General - este evident că apelarea la calea dreptului comun, printr-o acţiune în revendicare, era perfect justificată.

4. Prin cumpărarea imobilului de către pârâta-intimată S.C. F. S.R.L. de la chemaţii în garanţie în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx3 din 25.11.2005 şi actului adiţional din 25.11.2005, care, la rândul lor, l-au achiziţionat de la numita D.D. prin contractul de vânzare-cumpărare din 10.12.2004 - act încheiat prin frauda la lege - apelarea la Legea nr. 10/2001 nici nu mai era posibilă, în condiţiile în care imobilul ieşise din patrimoniul Statului Român, intrând practic în circuitul civil, în condiţiile în care - astfel cum la fel de fraudulos - acesta fusese inclus în certificatul de moştenitor eliberat la data de 7.04.2003, în urma decesului numitei V.A., autoarea numitei D.D., de către fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat la data de 2.04.1931.

Toate aceste reţineri - deşi instanţa de apel nu face nici o referire la ele - au fost acceptate ca fiind corecte, de către instanţă, nefiind înlăturate sub nici o formă. În aceste condiţii, motivarea instanţei de apel este străină de natura cauzei.

La fel de nelegală apare decizia instanţei de apel, referitor la respingerea motivului de apel vizând respingerea capătului de cerere privind revendicarea terenului în suprafaţă de 38,63 m.p. situat în Bucureşti, promovat în contradictoriu cu pârâţii-intimaţi O.G. şi T.M.

O altă critică a vizat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C.pr.civ., în varianta „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.

În acest sens, s-a susţinut încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 din vechiul Cod civil, care se regăseşte şi în conţinutul dispoziţiei art. 555 alin. (1) şi art. 563 alin. (1) NCC.

În speţă, reclamanta a făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate al autoarei sale cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx63/1931 prin care numita P.M.R. (după căsătorie A.) a cumpărat de la numitul N.O.N. - autorul pârâţilor - imobilul situat pe atunci în „vatra Comunei Suburban Băneasa”, format din teren în suprafaţă de 333,37 m.p., indicându-se şi vecinătăţile respective, precum şi actul de vânzare-cumpărare nr. xxx17/1933 prin care numita P.M.R. mai cumpăra de la N.O.N., încă o suprafaţa de 96 m.p., cu vecinătăţile menţionate.

Pârâţii intimaţi nu au depus nici un act care să le ateste un drept de proprietate asupra acestui teren.

Prin expertiza efectuată în cauză s-a menţionat, printre altele, faptul că suprafaţa de 38,63 m.p. din litigiu este stăpânită de pârâţii O.G. şi T.M., precum şi faptul că întregul imobil cumpărat de autoarea reclamantei are o suprafaţă de 420,86 m.p.

Sub acest aspect, reţinerea instanţei de apel în sensul că pârâţii O.G. şi T.M. sunt dobânditori de bună credinţă ai suprafeţei de teren de 38,63 m.p. în baza unor acte care nu au fost desfiinţate este lipsită de orice suport probator, iar respingerea capătului de cerere din acţiunea introductivă privind revendicarea acestei suprafeţe de teren s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C.civ.

În baza dispoziţiilor art. 274 C.pr.civ s-a solicitat obligarea pârâţilor-intimaţi S.C. F. S.R.L., O.G. şi T.M. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate la fond, apel şi recurs.

Examinând recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Înalta Curte a constatat că sunt fondate pentru considerentele ce succed:

În prealabil, se observă că motivele invocate de recurenţii pârâţi sunt comune şi pot fi calificate ca şi critici de nelegalitate, ce se circumscriu cazului reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în ipoteza, „când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.

O primă critică, comună celor două recursuri, este aceea că în mod greşit instanţa de apel a menţinut sentinţa instanţei de fond prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul revendicat.

Cât priveşte cererea reclamantei de examinare a valabilităţii titlului de preluare al statului, cu privire la imobilul în litigiu, se constată că aceasta a fost examinată şi soluţionată în mod greşit, în contextul situaţiei de fapt a imobilului în litigiu, aşa cum a fost stabilită în temeiul probatoriului administrat şi al legislaţiei în vigoare în această materie.

Se reţine, în acest sens, că în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care în art. 2 stabileşte ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada de referinţă a legii, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că persoanele care au deţinut în proprietate imobile preluate ulterior de stat nu au un interes juridic de a solicita instanţelor să se constate caracterul abuziv al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept.

În forma iniţială, art. 2 lit. h) şi lit. i) din Legea nr. 10/2001 permitea şi evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariţiei legii, utilă pentru soluţionarea notificărilor în anumite situaţii.

În prezent, reclamanta nu mai poate formula notificare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că este lipsită de orice relevanţă şi finalitate juridică, evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării.

Pe de altă parte, examinarea valabilităţii titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu făceau obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparaţie. Textul de lege menţionat şi faptul că acţiunea reclamantei a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în această speţă.

Susţinerile contrare nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială. Oricum dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă tocmai o aplicare a principiului menţionat.

Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 480 C.civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Mai mult, cât timp a fost respins cel de al doilea capăt al acţiunii, care este, de altfel, capătul principal, şi nu există temeiuri legale pentru schimbarea soluţiei, este lipsit de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în legislaţia actuală neavând importanţă o astfel de constatare pentru obţinerea unor drepturi efective.

Critica privind obligarea recurenţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată este fondată, Înalta Curte constatând că soluţia de respingere în totalitate a acţiunii reclamantei, nu mai justifică în nici un mod solicitarea şi obţinerea cheltuielilor efectuate cu procesul de către aceasta.

Cheltuielile de judecată corespund pretenţiilor admise ale reclamantei.

Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C.proc.civ., „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 274 C.proc.civ., chiar dacă nu menţionează in terminis, induc o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de judecată au rolul de a acţiona ca veritabile sancţiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul.

Faptul că, în cauză, s-a respins în totalitate acţiunea reclamantei, justifică respingerea cererii acesteia de stabilire a cheltuielilor de judecată, astfel încât, în conformitate cu art. 312 alin. (1), (2) şi (3) raportat la art. 296 C.pr.civ., s-au admis recursurile declarate de pârâţi, s-a modificat, în parte, decizia atacată, în sensul că s-au admis apelurile pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 2096 din 27.11.2012 a Tribunalului Bucureşti; s-a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că s-a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi s-a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul declarat de reclamanta R.R.V., Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 304 pct. 7 consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicţie între considerente şi dispozitiv; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă; instanţa de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa de recurs constată că susţinerea recurentei reclamante, în sensul că „motivarea instanţei de apel este străină de natura cauzei”, nu este întemeiată.

Se constată, astfel, că argumentele invocate de recurentă în susţinerea acestei critici şi anume, acelea că: apelarea la calea dreptului comun, printr-o acţiune în revendicare, era perfect justificată, în condiţiile în care, acest drept decurgea, fără nici un echivoc, din reţinerea, de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe privind nevalabilitatea titlului statului privind imobilul în litigiu – sau că, urmare înstrăinărilor succesive (mai mult sau mai puţin valabile în opinia reclamantei), apelarea la Legea nr. 10/2001 nici nu mai era posibilă, în condiţiile în care imobilul ieşise din patrimoniul Statului Român, intrând practic în circuitul civil, reţineri cu privire la care, susţine recurenta reclamantă, instanţa de apel nu face nici o referire, dar care au fost acceptate ca fiind corecte de instanţă, în condiţiile în care nu le-a înlăturat sub nici o formă, nu se încadrează în categoria considerentelor care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia, astfel încât să se poată considera că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

Asemenea considerente au fost reţinute de instanţele anterioare în justificarea soluţiei pronunţate, astfel că invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ. este lipsită de o susţinere reală, pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, care urmează să fie respins ca atare.

Un alt motiv de critică vizează reţinerea instanţei de apel lipsită de orice suport probator, în opinia recurentei, că pârâţii O.G. şi T.M. sunt dobânditori de bună credinţă ai suprafeţei de teren de 38,63 m.p. în baza unor acte care nu au fost desfiinţate, iar respingerea capătului de cerere din acţiunea introductivă privind revendicarea acestei suprafeţe de teren s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 din vechiul cod civil, căruia îi corespund dispoziţii din noul cod civil.

S-a reţinut, în speţă, că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, prin efectul Legii nr. 4/1973, lege care obliga pe proprietarii a mai mult de un imobil să le înstrăineze într-un termen dat, sancţiunea fiind trecerea imobilului în proprietatea statului.

S-a reţinut, în mod necontestat, şi că reclamanta nu a formulat cerere de valorificare a drepturilor pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum, nu a obţinut nici hotărâre judecătorească anterioară de retrocedare a imobilului de la stat.

Raportat la situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în speţă, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, urmând a confirma soluţiile pronunţate, cu schimbarea motivării însă, şi cu consecinţa respingerii recursului reclamantei.

Prin acţiunea în revendicare pendinte, pornită în anul 2005, întemeiată pe dreptul comun în materie – art. 480 - 481 C.civ., Constituţia României, pe art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., se urmăreşte redobândirea imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod abuziv de la autorul recurentei reclamante în cauză.

În aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecăţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilului în litigiu, de care recurenta reclamantă nu a uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În speţă, este de necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a bunurilor, reclamanta nu au mai formulat nicio altă acţiune şi nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul cauzei, că acţiunea în revendicare, astfel cum a fost formulată, nu poate fi soluţionată „doar” potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluţionată cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparaţie, care prevede în ce condiţii asemenea imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C.civ.

Faptul că acţiunea reclamantei a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în această speţă.

Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispoziţiile art. 480 C.civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Dacă potrivit Legii nr. 10/2001, recurenta reclamantă nu are dreptul la restituirea în natură a imobilelor revendicate, atunci nu se poate recunoaşte acest drept nici potrivit normelor generale în materie.

În aceste condiţii se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” şi cel al asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile

În sensul acestor considerente este şi decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C.civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanţele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.”

Prin urmare, instanţa supremă a statuat că reglementarea procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior şi la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiaşi drept de proprietate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În altă ordine de idei, respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.

Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Împrejurarea că reclamanta se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu îi este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condiţiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea la speţă a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele ce preced, nu s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condiţiile legii interne speciale.

Mai mult, în speţă, recurenta reclamantă a invocat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, dar nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate. Cum în mod evident recurenta reclamantă nu a dovedit că are un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu se poate bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană.

Jurisprudenţa Curţii Europene invocate este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.R.V. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.