Restitution of ECHR-awarded damages after subsequent performance of the primary land restitution obligation

Hotărâre a Curţii europene a drepturilor omului. Îndeplinirea obligaţiei principale stabilite în hotărâre ulterior punerii în executare a obligaţiei alternative. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic: acţiune în restituire

- obligaţie principală

- obligaţie subsidiară

- hotărâre C.E.D.O.

În cazul în care prin hotărârea pronunţată Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit în sarcina Statului român o obligaţie principală, aceea de restituire efectivă a unor terenuri şi eliberarea titlurilor de proprietate aferente, fixându-se şi un termen în acest sens, precum şi o obligaţie alternativă, aceea de plată a unei sume cu titlu de daune materiale, în cazul în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţia principală în termenul de 3 luni stabilit, îndeplinirea de către Statul român a obligaţiei principale după împlinirea termenului stabilit nu îi îndreptăţeşte pe reclamanţii din hotărâre să păstreze suma ce le-a fost plătită de Statul român în executarea obligaţiei alternative, întrucât astfel s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză, aceştia neputând beneficia, concomitent, atât de terenuri, cât şi de contravaloarea acestora.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2783 din 30 septembrie 2014

Prin decizia nr. 13 din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de reclamantul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu intimatele-pârâte I.F., N.M., G.V. şi G.A.E. împotriva sentinţei civile nr. 1553 din 27 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş pe care o schimbă în sensul că admite acţiunea în parte formulată de Statul român şi obligă pe pârâte la restituirea contravalorii în lei a sumei de 18.750 euro de către G.V. şi G.A.E. şi a câte 18.750 euro de fiecare dintre pârâtele I.F. şi N.M., precum şi la plata dobânzii legale, la sumele în lei, începând cu 17 noiembrie 2011 şi până la achitarea lor.

A fost menţinută în rest sentinţa atacată.

Au fost admise cererile de intervenţie accesorii formulate de Comisia Locală de Fond Funciar a Comunei Voineşti, jud. Dâmboviţa şi de către G.D.

A respins apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, împotriva aceleiaşi sentinţe.

Curtea de Apel Piteşti a reţinut următoarele:

Reclamanţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice au chemat în judecată pe pârâtele I.F., N.M., G.V. şi G.A.E. (în calitate de moştenitoare ale defunctului G.I.T.), solicitând obligarea primelor două pârâte la plata sumei de câte 18.750 euro, iar a celorlalte două pârâte la plata aceleiaşi sume, cu stabilirea în sarcina tuturor şi a obligaţiei la majorări de întârziere, calculate în condiţiile art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, iar în subsidiar la actualizarea sumelor şi plata dobânzilor legale.

Se arată că prin hotărârea C.E.D.O. în Cauza Giuglan şi alţii împotriva României, Statul Român a fost obligat să restituie pârâtelor terenurile indicate în sentinţa civilă nr. 10882/1992 pronunţată de Judecătoria Târgovişte şi să elibereze titluri de proprietate pentru aceste suprafeţe şi pentru parcela de 11485 mp în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În caz de neexecutare, Statul Român avea obligaţia de a achita reclamanţilor suma de 75.000 euro, cu titlu de daune materiale. Hotărârea C.E.D.O. a rămas definitivă la 2 martie 2009, aşa încât termenul de executare era 2 iunie 2009 şi, cum în ciuda demersurilor făcute pentru punerea efectivă în posesie, aceasta nu s-a putut realiza datorită existenţei unor litigii, agentul guvernamental a considerat că este necesară demararea procedurii de efectuare a plăţii, ceea ce s-a realizat la data de 9 iunie 2009.

Ulterior, în urma finalizării litigiilor, Comisia Locală de Fond Funciar Voineşti a procedat la punerea efectivă în posesie pentru suprafaţa de 2,2728 ha, emiţând şi titlul de proprietate şi îndeplinind obligaţia stabilită pentru suprafaţa de 49183 mp, din totalul de 53.325 mp. În ceea ce priveşte diferenţa de 4142 mp pentru care s-a emis titlul de proprietate la data de 21 octombrie 2010, se reţine că acesta face obiectul unor litigii (dosar nr. xx03/315/2009).

Reclamanta a solicitat în repetate rânduri pârâţilor să restituie sumele primite, solicitare la care a răspuns doar G.D.

Prin sentinţa civilă nr. 1553/2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea, reţinând că la 1 iulie 2009 hotărârea C.E.D.O. nu fusese pusă în aplicare, astfel încât, în mod corect, pârâtele au fost despăgubite pecuniar.

Prin decizia nr. 13 din 24 aprilie 2013, instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamantul Statul român, prin M.F.P., a schimbat sentinţa instanţei de fond în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele să restituie contravaloarea în lei a sumelor primite, precum şi dobânda legală începând cu 17 noiembrie 2011 şi până la achitarea lor. De asemenea, au fost admise cererile de intervenţie accesorii formulate de Comisia Locală de Fond Funciar Voineşti şi G.D.; a fost respins apelul declarat de reclamantul M.F.P., în nume propriu.

Un prim aspect reţinut de către instanţa de apel este acela că nu doar din dispozitivul hotărârii C.E.D.O., dar şi din considerentele acesteia rezultă că obligaţiile de punere în posesie şi/sau plata sumei de 75.000 euro nu sunt conjunctive, obligaţia urmând să se stingă prin executarea uneia dintre ele. Astfel, există o obligaţie principală şi una subsidiară, caracterizare ce este proprie obligaţiei facultative. Singurul contraargument pe care se întemeiază natura alternativă a obligaţiei este trimiterea la acelaşi termen de 3 luni şi pentru plata sumei de bani. Or, acesta nu este străin obligaţiei facultative, unde debitorul este îndatorat la o obligaţie principală, dar poate determina stingerea raportului juridic prin executarea celei principale.

Trimiterea la acelaşi termen de executare nu este de natură să infirme considerentele hotărârii, astfel încât urmează a se reţine, că în sarcina apelantului se stabilise o obligaţie principală şi o alta subsidiară, însă creditorul nu poate beneficia de ambele. Reţinând existenţa unei obligaţii principale pure şi simple şi a unei obligaţii subsidiare instanţa de apel a apreciat că executarea celei dintâi nu poate avea ca efect decât lipsirea de fundament a celei din urmă.

Instanţa de apel a verificat dacă obligaţia principală a fost executată, situaţie în care executarea şi a obligaţiei subsidiare s-ar constitui într-o îmbogăţire fără just temei a beneficiarilor ei.

Astfel, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a sumei de 75.000 euro aceasta nu a fost contestată de către pârâte, rezultând din ordinele de plată emise la data de 9 iulie 2009.

Şi cealaltă obligaţie a fost executată, astfel cum rezultă din înscrisurile de la doar, respectiv titluri de proprietate şi procese - verbale de punere în posesie.

Nu se poate pretinde că debitorul a ales să stingă obligaţia uzând de facultatea de a plăti suma de bani, câtă vreme cea mai mare parte a terenurilor reconstituite în favoarea beneficiarilor sentinţei nr. 10882/1992 fuseseră atribuite acestora, deci alegerea existase, în sensul executării în natură, astfel încât, în baza principiului îmbogăţirii fără just temei pârâtele sunt îndatorate să restituie sumele de bani primite ca obligaţie subsidiară.

Instanţa de apel a reţinut faptul că aceste sume de bani nu au natura juridică a unor creanţe fiscale, nerezultând dintr-un raport de drept material fiscal, ci reprezintă o plată cu titlu de indemnizaţie a prejudiciului reţinut de C.E.D.O. şi constând în neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată de instanţele române.

Se concluzionează că sumele a căror restituire se solicită au natură civilă pentru care se datorează dobândă legală în baza art. 1535 NCC şi care va fi acordată în condiţiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 începând cu data introducerii acţiunii (17 noiembrie 2011) în condiţiile în care nu s-a făcut dovada punerii în întârziere a debitorilor. Referitor la cererea de actualizare a sumelor, se reţine că cererea nu este justificată având în vedere că restituirea urmează a se face în echivalent lei, prin raportare la moneda europeană, ceea ce asigură conservarea valorii sumei ce urmează a fi restituită.

Referitor la apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, s-a reţinut că obligaţia de executat revenea numai Statului român, acesta fiind titularul dreptului de a cere restituirea sumelor de bani, Ministerul Finanţelor Publice neavând legitimare procesuală în nume propriu, având doar calitatea de reprezentant legal al Statului român potrivit art. 223 alin. (1) C. civ.

Prin încheierea din 21 martie 2014, urmare a formulării unei cereri de către intervenienţi, s-a dispus îndreptarea unor erori materiale strecurate în practicaua deciziei, a încheierii de amânare a pronunţării, precum şi în dispozitiv.

Împotriva deciziei din apel au formulat recurs pârâţii, precum şi Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant al Statului român.

Recurenţii-pârâţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de recurs s-a arătat că instanţa, citând din hotărârea C.E.D.O., stabileşte data limită la 2 iunie 2009 şi constată totuşi că în acest termen, datorită multitudinii de litigii, nu s-a putut face o punere efectivă în posesie şi tot ea constată că plata către pârâţi s-a făcut după expirarea termenului.

Contradictorie este şi reţinerea unei obligaţii principale pure şi simple, câtă vreme aceeaşi instanţă este de acord că obligaţia, pe care o cataloghează ca fiind principală, trebuia executată până la 2 iunie 2009, rezultând că ar fi obligaţie cu termen.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii au arătat că instanţa greşeşte fundamental atunci când analizează obligaţia principală, în opinia acestora hotărârea C.E.D.O. cuprindea într-adevăr o obligaţie principală, însă afectată de termen care expira la 2 iunie 2009, obligaţie care nu a fost analizată.

În esenţă, recurenţii-pârâţi susţin că nu putea fi vorba despre o punere efectivă în posesie şi despre îndeplinirea obligaţiei principale.

Recursul Ministerului Finanţelor Publice este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un prim aspect al recursului vizează greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu.

Astfel, implicarea Ministerului Finanţelor Publice în procedura de executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţa europeană constă în efectuarea plăţii pe baza dispoziţiei scrise a Ministerului Afacerilor Externe în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi regresului statului în urma hotărârilor şi Convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 48/2008.

Recurenta consideră că, atâta vreme cât M.F.P. a efectuat plata sumelor prevăzute în hotărârea C.E.D.O., nu se poate afirma că într-o acţiune întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, prin care se solicită restituirea acestor sume, această entitate nu este titularul dreptului aferent.

Cel de-al doilea aspect al recursului vizează neacordarea majorărilor de întârziere în conformitate cu O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală având în vedere că, potrivit art. 119 alin. (1), pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere calculate pentru fiecare zi de întârziere.

Ambele recursuri sunt nefondate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanţi ambele motive de recurs vizează natura juridică a obligaţiilor stabilite în sarcina statului român prin hotărârea C.E.D.O., calificarea acestor obligaţii şi efectele juridice ale acestora.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 2 decembrie 2008 pronunţată în Cauza Giuglan şi alţii împotriva României a hotărât, urmare a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1:

a) ca statul român să restituie în mod efectiv reclamanţilor terenurile precizate în sentinţa definitivă din 23 noiembrie 1992 şi care nu le-au fost încă restituite părţilor interesate şi să le elibereze titlurile de proprietate aferente, precum şi titlul pentru parcela în suprafaţă de 11.485 mp, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. (2) din Convenţie;

b) ca, dacă nu efectuează aceste operaţiuni, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 75.000 euro, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune materiale;

c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească fiecăruia dintre reclamanţi suma de 5.500 euro cu titlu de daune morale şi să le plătească împreună reclamanţilor suma de 200 euro cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi;

d) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;

e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Central Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.

Astfel, Curtea Europeană a hotărât, în principal, obligarea statului român la restituirea terenurilor precizate în hotărârea judecătorească din 23 noiembrie 1992, terenuri care nu au fost restituite până la acel moment, obligarea la eliberarea titlurilor de proprietate aferente, stabilind şi un termen până la care această obligaţie trebuia executată, respectiv cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii.

În cazul în care statul nu efectuează aceste operaţiuni acesta era obligat, în acelaşi termen de 3 luni stabilit pentru executarea obligaţiei principale, să plătească reclamanţilor suma de 75.000 euro cu titlu de daune materiale.

Dispozitivul hotărârii nu lasă loc vreunei interpretări, fiind neechivoc în sensul că în sarcina Statului român a fost stabilită o obligaţie principală, aceea de restituire efectivă a terenurilor şi eliberarea titlurilor de proprietate aferente (de altfel acesta fiind şi motivul pentru care reclamanţii s-au adresat instanţei europene), fixându-se şi un termen în acest sens, precum şi o obligaţie alternativă, aceea de plată a unei sume cu titlu de daune materiale, în cazul în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţia principală în termenul de 3 luni stabilit.

În considerentele hotărârii C.E.D.O., la paragraful 30, se arată că suma de 75.000 euro este acordată cu titlu de daune materiale reprezentând o sumă care să corespundă valorii terenurilor nerestituite, la stabilirea căreia au fost avute în vedere preţurile de pe piaţa imobiliară locală.

Faptul că statul român nu a reuşit să-şi respecte principala obligaţie, aceea de restituire efectivă a terenurilor şi de eliberare a titlurilor de proprietate reclamanţilor în termenul de cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii C.E.D.O. (2 martie 2009), adică data de 2 iunie 2009 l-a determinat pe acesta să îşi execute obligaţia subsidiară stabilită în sarcina sa, aceea de plată a sumei de 75.000 euro, în cote egale către cei trei reclamanţi, în echivalent lei.

Ulterior executării obligaţiei subsidiare de natură pecuniară, statul român, prin autorităţile locale competente, a reuşit să îşi îndeplinească şi obligaţia principală la care fusese obligată de către instanţa europeană, punându-i în posesie şi eliberând titlurile de proprietate pe numele reclamanţilor (mai puţin pentru suprafaţa de 4.142 mp pentru care exista un litigiu înregistrat pe rolul instanţelor judecătoreşti, litigiu purtat între persoane fizice).

Ca atare, în prezent, recurenţii sunt beneficiarii atât ai terenurilor, cât şi a contravalorii acestora, primind astfel o dublă compensaţie.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi sancţionat demersul statului român, prin Comisia Locală de Fond Funciar, care, deşi îşi executase obligaţia de despăgubire materială, a reuşit să execute şi obligaţia sa principală finală referitoare la punerea efectivă în posesie a recurenţilor.

Suma de 75.000 euro la care a fost obligat statul român nu are valoarea unei sancţiuni astfel încât să îndreptăţească recurenţii să beneficieze de ea şi să refuze restituirea atâta vreme cât debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa la termenul prevăzut, ci reprezintă contravaloarea terenurilor nerestituite.

Este evident că există o îmbogăţire fără justă cauză a recurenţilor care nu pot dispune, concomitent, atât de terenuri, cât şi de contravaloarea acestora.

Singurele sume de care pot beneficia recurenţii şi care pot fi cumulate sunt daunele morale în sumă de 5.500 euro şi orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către aceştia, sintagma folosită de Curtea europeană la pct. 3 lit. c din dispozitiv fiind clară: „în orice caz”, statul să plătească daune morale, sintagmă care nu se regăseşte în alineatele anterioare atunci când se vorbeşte de obligaţia de executare în natură ori de cea în echivalent bănesc.

Referitor la recursul Ministerului Finanţelor Publice, susţinerile acestuia nu pot fi reţinute, Curtea de apel constatând în mod corect faptul că acesta nu poate sta, în prezenta cauză, în nume propriu, neavând calitate procesuală activă, atâta vreme cât obligaţia de plată stabilită de către C.E.D.O. a fost în sarcina statului român, doar acesta putând fi titularul unei acţiuni în restituire, implicarea Ministerului Finanţelor Publice în procedura de executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţa europeană constând doar în efectuarea plăţii, în contul şi pe socoteala statului român, dar nu în nume propriu.

Dispoziţiile O.G. nr. 94/1999 invocate de către recurent în motivele de recurs nu cuprind nicio prevedere care să susţină demersul acestuia.

În prezenta cauză Ministerul Finanţelor Publice are legitimare procesuală doar în calitate de reprezentant legal al statului român, în această calitate acţionând şi atunci când a efectuat plăţile către recurenţii-reclamanţi.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la faptul că recurenţii-reclamanţi trebuie să restituie şi majorări de întârziere în temeiul Codului de procedură fiscală, interpretarea instanţei de apel fiind legală în sensul că suma ce trebuie restituită nu este o creanţă fiscală neintrând în sfera de reglementare a O.G. nr. 92/2003. Astfel, art. 21 defineşte creanţa fiscală ca fiind drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, ori, suma acordată cu titlu de despăgubiri nu poate fi identificată ca având natura unei creanţe fiscale, neputând fi încadrată nici în enumerarea prevăzută de art. 22 din acelaşi act normativ.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel nu este contradictorie şi nu cuprinde elemente străine de natura pricinii, aceasta făcând o corectă aplicare a legii în acord cu cele reţinute mai sus, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ambele recursuri ca nefondate.