Attempted Homicide vs. Affray: Rejection of Recharacterization and Confirmation of Conviction Despite Chaotic Multi-Party Context

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 267 din 24 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul M.V., din art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în art. 182 alin. (2) C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., 76 lit. b) C. pen. a condamnat pe inculpatul M.V. zis „O." la pedeapsa închisorii de 5 (cinci) ani și 6 (șase) luni închisoare și pedeapsa complementară de 2 (doi) ani, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul M.V. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice, reglementată de art. 321 alin. (1) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a interzis exercițiul drepturilor inculpatului prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului intervalul de 24 de ore în care acesta a fost reținut.

În baza art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen. a admis pretențiile civile formulate de partea civilă P.I. și a obligat pe inculpatul M.V. la suma de 10.000 RON, cu titlul de daune morale către acesta.

A constatat că Spitalul Clinic Județean de Urgență nu a formulat pretenții civile.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 1231/P/2009 din 25 iunie 2010 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. și de art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că, în ce privește incidentul din data de 14 iunie 2009, partea vătămată P.I. și martorii propuși de aceasta au conturat o situație de fapt diferită de cea pe care inculpatul, familia sa și ceilalți martori propuși în apărare au încercat să o acrediteze.

Astfel, s-a reținut că, potrivit versiunii acuzării susținută prin declarațiile date de partea vătămată și martorii M.C. și S.T., neînțelegerile au pornit de la faptul că P.S. a construit un imobil fără a avea autorizație, a fost amendat pentru acest fapt, moment în care M.Ș. zis „G.", tatăl inculpatului, s-a oferit să îl ajute cu relațiile sale. Acesta ar fi pretins că ar cunoaște un procuror numit S.E.C. care, contra sumei de 5000 RON, ar fi putut obține autorizația de construcție și ar anula amenda primită.

Prima instanță a reținut că partea vătămată a susținut că i-a dat acei bani fără însă ca problema să fie rezolvată în sensul promis de M.Ș., „relația" acestuia fiind de fapt un salariat al R.A.J.A. Constanța, realizând că fusese înșelat, astfel că i-a cerut banii înapoi.

Martorul M.I. zis G.H., care a locuit pe strada A. Constanța, a fost acuzat de familia unei fete din comunitate că fusese violată de acesta și, pentru soluționarea acestui conflict, potrivit tradițiilor rrome, s-a organizat la locuința „acuzatului" o împăcare denumită stator sau judecată țigănească.

Totodată, partea vătămată a susținut că a fost invitat de M.I., alături de membrii familiei sale, pentru a participa la stabor ce s-a desfășurat la data 14 iunie 2009. S-a deplasat împreună cu fiul său, cu mașina condusă de C.G. A văzut că inculpatul și frații săi erau deja în acea locație, lângă poarta curții, moment în care fiul părții vătămate l-a întrebat pe M.V. de ce tatăl acestuia minte familia P., de doi ani de zile, cu privire la autorizația de construcție și a refuzat să restituie banii. Atât inculpatul cât și frații acestuia plus încă doi veri au sărit să îl bată pe M.C. zis B., fiul părții vătămate, căruia i-au aplicat câteva lovituri în urma cărora acesta s-a prăbușit.

Intre timp, P.S. intrase în curte, însă auzind strigăte și gălăgie în stradă, a ieșit și a putut vedea că fiul său este la pământ și continua a fi lovit de cei din familia inculpatului. În acel moment, P.S. s-a aplecat pentru a-și ajuta fiul să se ridice și a stopa astfel loviturile ce îi fuseseră aplicate cu picioarele. Atunci a simțit că este înjunghiat în zona inimii de către inculpat, pe care l-a văzut în apropierea sa. Deși mai erau și alte persoane aproape de partea vătămată, aceasta a fost convinsă că inculpatul este cel care a înjunghiat-o pentru că s-a uitat imediat după lovitură către inculpat, iar în momentul în care veniseră, M.V. se juca cu un briceag, prefacându-se că ar curăța ceva, dar dorind să îl intimideze. În plus nu a văzut vreun cuțit sau briceag în mâna altei persoane prezente. A încercat să alerge după inculpat însă un văr al acestuia l-a lovit cu o bâtă peste picior, motiv pentru care s-a prăbușit fiind ulterior dus de ambulanță la spital.

S-a contestat apariția unei mașini sub care să fie prins piciorul lui S.D. sau împrejurarea că s-ar fi tras cu pistolul, cei înarmați cu bâte sau șipci rupte din gard fiind cei din neamul ursarilor - din care au făcut parte inculpatul și familia sa și nu al lăieților căruia i-a aparținut P.S. și ai lui.

Instanța de fond a reținut că martorul M.C. a declarat că era inconștient în urma loviturilor primite și nu a văzut momentul înjunghierii tatălui său; martorul S.T. a arătat că a văzut pe inculpat înjunghiind pe partea vătămată în umărul stâng, în momentul în care aceasta își ridica fiul de jos și nu a văzut nici o altă persoană cu vreun cuțit în mână; martorul D.R. a susținut că partea vătămată a prezentat urme de sânge pe spate imediat ce s-a aplecat să își ridice fiul, în apropiere fiind doar inculpatul cu un cuțit în mână, iar la scurt timp apropiindu-se și alte persoane; martorul P.L., ginere al părții vătămate; martorul M.F. a declarat că a văzut pe inculpat aplicând o lovitură cu cuțitul în spatele părții vătămate, imediat ce aceasta se aplecase să îl ridice pe fiul său, martorul C.B.; martorul C.G. care a susținut, de asemenea, că inculpatul M.V., zis O., a fost cel care a aplicat o lovitură părții vătămate, cu un cuțit sau briceag, pe când aceasta se apleca să își ridice fiul și nici o mașină nu a venit la fața locului în trombă; nu s-a auzit nicio împușcătură (dosar urm. pen. când a susținut fie că a văzut pe inculpat înjunghiind pe partea vătămată fie că nu a văzut înjunghierea propriu-zisă dar a putut vedea cum inculpatul se îndepărta cu cuțitul în mână); martorul M.S. (dosar urm. pen. - unde a arătat că nu a tras cu pistolul după membrii familiei M.; că a fost agresat de martorul B., depunând în acest sens și o fotografie nedatată în care a prezentat leziuni la nivelul capului; că P.R. zis B. a fost neșcolarizat și nu a deținut permis de conducere).

Referitor la martorul S.D., s-a reținut că acesta a arătat că este prieten cu ambele familii și că venise la stabor împreună cu cei doi copii ai săi. Pe când s-a aflat în curte a auzit strigăte și gălăgie și a putut vedea că cei din familia lui P.I. se băteau cu membrii familiei M. S-au adunat aprox. 40 de persoane. Martorul a mai arătat că nu a venit nici o mașină care să îl lovească și sub care să fie prins piciorul său, nu a văzut nici un pistol, nu a auzit nici o împușcătură, nu a știu nici cine a tăiat pe partea vătămată în acea împrejurare.

Instanța de fond a mai reținut că, în declarațiile date în cursul urmăririi penale, acest martor a arătat că la momentul în care conflictul începuse și partea vătămată P.I. ieșise afară din curte, pentru a vedea ce s-a întâmplat, martorul și fiul acestuia, S.G. s-au aflat încă în curte, ieșind împreună cu ceilalți, constatând că P.S. fusese înjunghiat.

Instanța a constatat că, potrivit certificatului medico-legal din 19 iunie 2009, P.I. a suferit leziuni ce au putut data din 14 iuie 2009, produse prin înjunghierea cu corp tăietor înțepător (probabil cuțit), necesitând 25-30 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii, dacă nu survin complicații. Leziunile de violență au pus în pericol viața victimei, intervenția chirurgicală fiind executată de urgență, înlăturând pericolul existent.

De asemenea, s-a constatat că din raportul de constatare medico-legală din 03 iulie 2009 al Serviciului de Medicină Legală Constanța, a rezultat că M.A. a suferit leziuni traumatice prin lovire cu și de planuri dure, la nivelul membrului inferior stâng, șold, cap, în urma conflictului din 14 iunie 2009, necesitând 11-12 zile de îngrijiri medicale; din raportul de constatare medico-legală din 03 iulie 2009 al Serviciului de Medicină Legală Constanța, a rezultat că M.V. a prezentat leziuni traumatice, prin lovire cu și de planuri dure, necesitând 2, 3 zile de îngrijiri medicale, leziunile traumatice constate neavând caracterul unor leziuni produse în condițiile unui accident rutier, iar potrivit raportului de constatare medico-legală din 25 iunie 2009 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanța, numitul M.C. a suferit leziuni traumatice ce au putut fi produse prin lovire cu corp dur, necesitând 8,9 zile îngrijiri medicale.

Instanța de fond a arătat că, potrivit versiunii apărării, familia M. fusese chemată de M.I. la acel stabor, tatăl inculpatului urmând a avea un rol de „mediator" în cadrul împăcării. Având în vedere conflictul preexistent, cei din familia M. au susținut că s-au interesat, în prealabil, dacă P.S. va fi prezent și au primit asigurări de la gazdă cu nu fusese chemat. După ce au ajuns la curtea lui M.I. au văzut pe D.S. cu cei doi fii ai săi și apoi pe P.S. împreună cu M.C., coborând dintr-o mașină albastră cu geamuri fumurii în care părea că mai rămăsese o persoană.

La un moment dat M.V. și M.A. au plecat din curte pentru a fuma. După ieșirea inculpatului și a fratelui său din curte s-a susținut că l-au văzut pe P.S. făcând semn din ochi către fiul său M.C. și strigând către S. și S.G. să îl însoțească, în afara curții.

M.C. a lovit pe inculpat cu o scândură, iar acesta l-a lovit la rândul său cu un pumn.

A apărut o mașină cu numere de înmatriculare de Italia care a lovit pe frații M., aruncându-i în sus, pe M.C. și a prins pe S.D. cu piciorul sub aceasta. Din mașină au coborât M.S. cu un pistol, o altă persoană poreclită „P." și C.R. poreclit „B.C." cu două cuțite în mână, venind către membrii familiei M. B.N. a luat o scândură cu care a lovit pe M.S. peste mâna cu care ținea pistolul. M.S. a tras de trei ori după inculpat. Inculpatul și rudele sale s-au urcat într-o mașină parcată la distanță de 100 metri, la un P., ce a aparținut lui C.S.

După ce au ajuns acasă l-au întrebat pe M.I. dacă li s-a întins o cursă, în sensul că fuseseră chemați, în ciuda asigurărilor că partea vătămată nu ar fi fost prezentă, tocmai pentru a pune față în față cele două familii, într-un conflict deschis, însă M.I. a susținut că nu invitase familia P. și le-ar mai fi relatat că membrii familiei părții vătămate s-au chinuit să ridice mașina sub care fusese prins piciorul lui S.D. și, pe când se aplecase cu acest scop, a zis deodată „Au, m-a tăiat", fără ca martorul M.I. să fi văzut cine făcuse acest lucru. Inculpatul M.V. purta un maiou negru mulat, bermude negre și a susținut că nu a avut unde ține un briceag pentru că ar fi fost văzut de cei prezenți.

În acest sens, a reținut instanța, au fost declarațiile martorilor M.I., M.D., M.Ș., B.N., C.S., C.N. - acest martor menționând, totodată, că s-a judecat într-un proces cu familia părții vătămate (dosar urm. pen. - unde a susținut, relatând, concomitent despre ridicarea mașinii sub care a fost prins S.D., dar și despre faptul că la acel moment partea vătămată era dezbrăcată până la mijloc prezentând urme de sânge pe piele); martorul M.A.; M.F.

S-a reținut că martorul M.I. a declarat în fața instanței că își menține declarația de la poliție, nu și pe cea dată la parchet unde a mințit, sperând într-o împăcare a părților. Martorul a arătat că a chemat la stabor pe M.Ș. ce îi este naș, având în vedere că fata care l-a acuzat de viol era din neamul inculpatului. Nu a dorit a oferi ocazia unui conflict direct între părți, astfel că familia P. nu a fost invitată. Instanța a arătat că cele relatate de inculpat au fost în susținerea versiunii apărării. După ce inculpatul și ai săi au fugit, pe când s-au străduit să ridice mașina sub care fusese prins piciorul lui S.D., l-a auzit pe P.S. spunând că a fost tăiat în spate, moment în care lângă acesta nu s-a aflat decât martorul, ceilalți fiind ceva mai departe.

Instanța a arătat că, în cursul urmăririi penale, același martor a relatat că a ieșit din curte ca urmare a strigătelor și țipetelor ce s-au auzit din afara acesteia, a auzit zgomote caracteristice ruperii bucăților de lemn din gard și sunete de lovire, fapt ce l-a determinat să cheme poliția. Pe S.D. l-a văzut alături de P.I. (care striga că a fost tăiat), M.B. și un alt tânăr, lângă un autoturism. Martorul nu a susținut că, ar fi fost prins sub mașină, S.D. Totuși, a arătat instanța, versiunea prinderii sub autoturismul A.R., a lui S.D., a apărut în altă declarație. Când s-a aplecat martorul împreună cu S.G. și C.N. să ridice mașina, spre a elibera pe S.D., partea vătămată s-a aflat în stradă și s-a plâns că fusese tăiată, fără să spună de către cine. S-a arătat că, într-o altă declarație, martorul a redat o versiune comună tezei formulate de inculpat în apărare.

Instanța a reținut că și martorul S.G., tatăl martorului M.I., a arătat că, în momentul în care P.I. s-a aplecat să ridice mașina, sub care era prins piciorul lui S.D., în apropiere de acesta nu erau persoane, familia inculpatului fiind deja plecată de la fața locului.

Referitor la declarația acestui martor, dată în instanță, s-a reținut că a fost contrară celor afirmate în cursul urmăririi penale când a susținut că, atunci când a ieșit din casă, partea vătămată fusese deja înjunghiată, iar în jurul său s-au aflat C.B., S.D. Martorul nu a relatat nimic în legătură cu apariția acelei mașini și lovirea lui S.D.

Prima instanță de fond a reținut că ambele tabere, prin declarațiile date de fiecare martor în parte, au contestat prezența unor martori ce au depus depoziții, susținând versiunea contrară, dar cu toate acestea,s-a constatat că ambele tabere au susțin prezența a câte 10-15 persoane din fiecare neam - ursari, lăieți, pletoși. S-a arătat că au fost, de asemenea, învinuiri reciproce privind acțiuni de amenințare și intimidare, având ca scop denaturarea declarațiilor date în prezenta cauză.

La solicitarea apărătorului inculpatului instanța a făcut demersuri pentru obținerea actelor medicale privind pe S.D., ce s-au încheiat la Spitalul Județean Clinic de Urgență Constanța, la data de 14 iunie 2009, din care a rezultat că pe fișa privind pe martor s-a menționat la anamneză: „contuzie picior drept; diagnostic contuzie gleznă dreaptă, contuzie gambă dreaptă".

Instanța a precizat că inculpatul M.V. s-a prevalat în instanță de dreptul la tăcere, nedorind să dea declarație.

Relativ la poziția procesuală a inculpatului, instanța a reținut că, în cursul urmăririi penale, acesta a declarat, la parchet, că M.C. a încercat să îl lovească inițial cu bâta, imediat după ce a coborât din mașină, însă el a parat lovitura și i-a tras un pumn puternic în zona feței, în urma loviturii căreia M.C. a căzut la sol. În imediata apropiere veniseră atât M.A., cât și S.D. și, imediat, au sărit mai mulți membri ai familiei P. sau prieteni ai acesteia, pe care inculpatul a susținut că nu i-a putut indica în concret și a trebuit să se ferească de lovituri, coborând de pe trotuar pe stradă, moment în care a apărut o mașină și l-a lovit cu partea din față, la nivelul genunchiului, fratele său fiind proiectat în aer. A fugit apoi la îndemnul tatălui său. Nu l-a înjunghiat pe P.I. pe care nu l-a văzut în acele împrejurări, nu a avut cuțit asupra sa. Din ceea ce a auzit în comunitate cel care ar fi înjunghiat pe partea vătămată ar fi S.G., fiul lui S.D.

În urma examinării întregului material probator administrat, instanța a apreciat că situația de fapt a corespuns realității și probelor administrate, a fost cea prezentată de acuzare, în ce a privit aspectele esențiale ale faptei, cu unele completări ce au fost menționate de instanță.

S-a constatat că fiecare tabără a fost relativ constantă și omogenă în declarațiile date la poliție - la scurt timp după incident, la parchet și apoi la instanță.

Instanța a considerat că, pentru ca acuzarea să creeze un scenariu ce nu a corespuns realității, ar fi trebuit ca partea vătămată P.I. și martorii care au susținut teza acuzării să aibă la dispoziție timp pentru a pune la punct o versiune comună și a cădea la o înțelegere cu familia S., care să nu îl incrimineze pe presupusul autor – S.G., ci pe inculpatul M.V., ca o consecință a relațiilor de dușmănie.

S-a precizat că nu a rezultat care ar fi fost mobilul pentru care S.G. ar fi înjunghiat pe partea vătămată, având în vedere că mașina tocmai prinsese sub ea piciorul tatălui său - potrivit aceleiași teze, iar P.S. dădea o mână de ajutor la eliberarea tatălui lui S.G. Pe de altă parte, a reținut instanța, M.I. și S.G., care au susținut varianta inculpatului, au arătat că atunci când partea vătămată a spus că era tăiată, nu era nimeni în apropierea acesteia.

Instanța a mai precizat că nu rezultă care este justificarea logică pentru care S.G. ar fi înjunghiat pe P.I. dacă, așa cum a arătat inculpatul și ai săi, atunci când partea vătămată s-a ridicat de la masă pentru a ieși în urmărirea fiilor lui M.Ș., l-a și chemat în ajutor pe S.D., tatăl presupusului autor, sprijinindu-se așadar pe ajutorul acestuia. Cum, în comunitatea rromă, strategia familiilor a fost comună, membrii mai în vârstă bucurându-se de respectul generației tinere, care este explicația pentru care fiul ar fi acționat în mod violent, contrar dorinței tatălui său?

Prima instanță a reținut că S.D. a susținut că a ieșit împreună cu fiul său din curte, printre ultimii, constatând că P.I. fusese deja înjunghiat.

Conflictul dintre familiile P. și M. a fost de necontestat, indiferent cine l-a generat și l-a alimentat, instanța arătând că despre această stare tensionată au vorbit toate părțile, precum și martorii indiferent de tabără.

Acuzarea a negat apariția autoturismului A.R. cu numere de Italia despre care apărarea a susținut că ar fi prins piciorul lui S.D. și pe care partea vătămată s-ar fi aplecat să-l dea la o parte. Cu toate acestea, a arătat instanța, existența episodului a fost doar posibilă nu și certă. Leziunile suferite de M.A. la membrul inferior și șold și în mică măsură de S.D. au părut a dovedi această susținere. Nu a rezultat însă că S.D. ar fi avut prins piciorul sub un corp masiv, precum greutatea unui autoturism câtă vreme vătămarea suferită de acesta și examinată în chiar acea seară la spital, a constat într-o rană superficială putând fi produsă prin julire și nu compresie, cum a susținut inculpatul. De altfel, a subliniat instanța, martorul S.D. a negat existența unei astfel de loviri.

A mai reținut instanța că nu s-a dovedit nici susținerea lui M.V. potrivit căreia autoturismul l-ar fi lovit și pe el, câtă vreme leziunile constate la examinarea sa au fost doar două echimoze la nivelul scapulo-deltoidian și pe fața pumnului stâng, restul constatărilor fiind doar acuze ale inculpatului care nu au putut fi dovedite medical prin urme pe corpul acestuia .

Instanța a arătat că, dacă acel autoturism a apărut la fața locului, intrând în frații M., acesta a fost un fapt incidental, care nu a avut legătură directă sau indirectă cu înjunghierea părții vătămate, dovedind doar eventuala nesinceritate a lui P.I. și a familiei sale, dar nu cu privire la aspecte concludente ale cauzei. De altfel, a apreciat instanța, în acest scenariu, partea vătămată și ai săi ar fi putut avea interes să mintă din cu totul alte motive - pentru a nu oferi probe ce au servit incriminării acestora pentru alte fapte penale, ce s-ar fi putut reține în sarcina lor, ce s-au circumscris conținutului constitutiv al unor infracțiuni, precum ultrajul sau lovire și alte violențe .

Instanța a considerat că, în virtutea relațiilor de prietenie cu ambele familii, martorii M.I. și S.G., au încercat să își păstreze prin declarațiile date, relativ echivoce și neconstante, o „ neutralitate" față de conflictul propriu-zis, au lăsat de înțeles chiar faptul că la momentul ridicării autoturismului, partea vătămată a fost deja dezbrăcată până la brâu, constatându-se deja că fusese înjunghiată.

Instanța a considerat că, chiar dacă M.V. purta, așa cum s-a susținut, maiou mulat și bermude, având în vedere că din unele declarații administrate în cauză a rezultat că obiectul cu care a lovit pe P.I. era un briceag, obiect pliabil capabil din punct de vedere mecanic să își micșoreze suprafața, și față de împrejurarea că orice pereche de pantaloni are cel puțin un buzunar, au existat posibilități de a ascunde o astfel de armă albă.

În fine, instanța a reținut că nu s-a dus raționamentul până la capăt, pentru a oferi o explicație logică privind modalitatea în care fost produsă vătămarea, atunci când apărarea a susținut că P.I. s-a aplecat să ridice mașina și a strigat imediat că a fost tăiat, fără ca în spatele său, în imediata apropiere să fie constată prezența vreunui agresor. Din contră, instanța a constatat doar efortul apărării de a induce existența unei modalități similare celei descrise de partea vătămată (lovitură plasată atunci când se apleca să își ridice fiul).

În concluzie, pentru motivele arătate, instanța a apreciat că este dovedită existența atât a laturii obiective, cât și a celei subiective, a vinovăției inculpatului M.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.

În ce privește solicitarea de schimbare a încadrării juridice din art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în art. 182 alin. (2) C. pen., aceasta a fost apreciată de instanță ca nefondată, raportat la locul vital unde a fost aplicată lovitura, obiectul ascuțit cu care a fost înjunghiată partea vătămată cu potențial tanato-generator, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, viața părții vătămate fiind pusă în pericol și aceasta necesitând intervenție chirurgicală de urgență.

Instanța a precizat că a mai rezultat din materialul probator că a avut loc, în acele împrejurări, analizate mai sus, o confruntare stradală la care au participat membrii activi ce s-au manifestat de ambele tabere, la un nivel de violență mai ridicat.

Cu toate acestea, s-a considerat că nu a rezultat modalitatea concretă în care inculpatul a comis infracțiunea de ultraj, care sunt persoanele a căror liniște a fost tulburată, considerându-se că o soluție de condamnare a inculpatului, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ultraj, apare chiar și injustă, în raport de soluțiile de scoatere de sub urmărire penală a tuturor celorlalți participanți cu privire la care au fost probe că s-au manifestat violent. Ca urmare, în baza art. 11 pct. 2 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanța a precizat că se impune achitarea inculpatului M.V. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice, reglementată de art. 321 alin. (1) C. pen.

La alegerea și individualizarea sancțiunii aplicate inculpatului M.V. instanța a avut vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.: natura și gravitatea infracțiunii, dispozițiile părții generale, limitele de pedeapsă prevăzute de partea specială a C. pen., pericolul social concret pentru ordinea publică ce a rezultat din circumstanțele și împrejurările de fapt ale cauzei (faptul că între familiile inculpatului și părții vătămate a existat o stare conflictuală anterioară, modalitatea în care s-a produs vătămarea lui P.I., urmarea produsă constând în punerea în primejdie a vieții părții vătămate ce a necesitat intervenție chirurgicală de urgență), valorile sociale cărora li s-a adus atingere (fundamentale ce privesc viata, integritatea fizică a unei persoane, sănătatea acesteia) și urmările produse sau care s-ar fi putut produce (punerea vieții părții vătămate în primejdie prin caracterul penetrant al plăgii toracice cu pneumotorax consecutiv ce a necesitat intervenție chirurgicala), datele ce au caracterizat persoana inculpatului (în vârstă de 26 ani, la primul conflict cu legea penală dar fiind cercetat pentru altă faptă de violență în care se presupune a fi folosit o sabie, acționând tot pentru rezolvarea unor interese de familie, aspect ce denotă un potențial violent).

Instanța a reținut în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen., având în vedere lipsa unor condamnări anterioare, aplicând o sancțiune cu închisoarea în cuantum sub minimul special prevăzut de lege, modalitatea de executare fiind însă prin privare de libertate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și inculpatul M.V.

Prin decizia penală nr. 23 din 1 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost respins ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.V. împotriva sentinței penale nr. 267 din 24 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul penal nr. 8261/118/2010.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, împotriva aceleiași sentințe.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând:

În temeiul art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în actul de sesizare a instanței, în sarcina inculpatului M.V.

Au fost înlăturată reținerea față de inculpat a dispozițiilor art. 74 lit. a) C. pen. combinat cu art. 76 lit. b) C. pen.

A fost majorată pedeapsa stabilită pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., de către inculpatul M.V. de la 5 ani și 6 luni închisoare la 7 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul M.V., pentru săvârșirea infracțiunii de „ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și odihnei publice", prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite pentru săvârșirea infracțiunii concurente [art. 321 alin. (1) C. pen. - 1 an închisoare și art. 20 C. pen. - art. 174 - 175 lit. i) C. pen. - 7 ani și 6 luni închisoare] și a fost aplicată inculpatului M.V. pedeapsa cea mai grea, de 7 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 2 ani, a exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) C. pen., precum și pedeapsa accesorie vizând interzicerea acelorași drepturi, în condițiile art. 57 și art. 7I C. pen.

Au fost înlăturate din sentință dispozițiile contrare prezentei decizii și menținute celelalte dispoziții.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a reținut că, analizând atât probele administrate în fața primei instanțe și cu ocazia urmăririi penale și coroborându-le cu cele administrate în instanța de apel, apelul declarat de inculpat este nefondat, iar apelul promovat de procuror este fondat, însă numai în ce privește cel de-al doilea motiv de apel.

Astfel, în ce privește modul de analiză a probelor, efectuat de prima instanță, curtea a considerat ca acesta a fost corect, întrucât susținerile martorilor propuși în apărare au fost lipsite de veridicitate și verosimilitate fiind în mod evident nesincere, din probele reținute de către prima instanță, pe care și-a întemeiat hotărârea de condamnare, a rezultat în mod concret și indubitabil, că inculpatul M.V. cu intenția spontană, a aplicat lovitura vulnerantă în zona dorsală a toracelui părții vătămate, acceptând producerea rezultatului vătămător, respectiv decesul acestuia.

Totuși, în condițiile în care s-a reținut săvârșirea acestei fapte de către inculpat, instanța de apel a apreciat că, în mod nelegal, s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., întrucât participarea inculpatului la busculada creată cu acel prilej a produs scandal public.

Instanța de apel a arătat că, constatările expuse mai sus, au conferit caracter neîntemeiat și cererii formulată, în apel, de către inculpat, de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prev. de art. 322 alin. (3) C. pen., întrucât din probe s-a stabilit că se cunoaște persoana care a produs prin acțiuni proprii, rezultatul vătămător.

În ce privește criticile vizând individualizarea pedepsei, comune ambelor apeluri, curtea și-a întemeiat decizia pe concluziile raportului de evaluare psihosocială efectuat cu ocazia judecării apelului, din care a rezultat că reținerea de circumstanțe atenuate cu caracter personal față de inculpat nu s-a justificat, acesta nefiind caracterizat în mod favorabil ca și conduită și în ce privește conștientizarea gravitații faptei săvârșite.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul M.V. care a invocat, motivând în scris și oral, cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 9, 10, 17, 172. Totodată a solicitat achitarea sa și a susținut critici care se circumscriu cazului de casare prev. de pct. 14 al aceluiași articol.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Cât privește cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.

Inculpatul M.V. a motivat acest caz de casare susținând, în esență, că, în considerentele deciziei, instanța de apel a precizat că, dintre motivele de apel ale Parchetului, este întemeiat numai cel privind greșita individualizare a pedepsei, ulterior considerând că se impune și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., solicitare ce forma obiectul unui alt motiv de apel al procurorului, soluția de condamnare regăsindu-se în dispozitivul deciziei penale.

Totodată, a susținut că aspecte de contradictorialitate între considerente și dispozitiv sunt prezente în hotărârea primei instanțe, în care s-a reținut că M.Ș. zis G. l-a înjunghiat cu cuțitul pe P.I., iar prin dispozitivul hotărârii s-a dispus condamnarea inculpatului M.V.

Potrivit art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înțelege.

Analizând hotărârile prin prisma acestui caz de casare și a motivelor prezentate în susținerea acestuia, instanța de recurs consideră că hotărârile pronunțate de instanțele de fond nu se justifică a fi casate.

În cauză, făcând referire la cele două motive de apel ale procurorului (greșita achitare pentru infracțiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. și greșita individualizare a pedepsei), instanța de apel a constatat, mai întâi, cu o formulare generală, că este fondat numai cel de-al doilea motiv, ca apoi, într-un paragraf ulterior, când a examinat achitarea inculpatului M.V. pentru infracțiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., să aprecieze că această soluție este nelegală.

Această situație, nu se încadrează dispozițiilor pct. 9 al art. 3859 C. proc. pen. Din modalitatea de reglementare a acestui motiv de recurs, rezultă că, legiuitorul a prevăzut că, pentru casarea hotărârii, contradicția trebuie să existe între considerentele și dispozitivul hotărârii, situație care nu se regăsește în prezenta cauză.

Inadvertența sesizată în considerentele deciziei instanței de apel nu are efect asupra rezultatului deliberării - moment anterior redactării hotărârii, care a fost consemnat într-o minută și se regăsește în dispozitivul deciziei, recurentul inculpat M.V. fiind condamnat pentru infracțiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., soluție care este în concordanță cu constatarea întrunirii elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, expusă în motivarea deciziei.

Cât privește cea de a doua critică subscrisă de inculpat cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., instanța de recurs constată, de asemenea, că nu este întemeiată. Este real că atât în sentință, cât și în decizie este consemnată formularea: „la data de 14 iunie 2009, în jurul orelor 13,00, în urma unui conflict desfășurat în stradă, între familiile P.I. zis S. și membrii familiei M.Ș. zis G., acesta din urmă l-a înjunghiat cu cuțitul pe P.I. (...)".

Examinând însă motivarea sentinței, se constată că paragraful respectiv nu reprezintă situația de fapt avută în vedere de instanța de fond la soluționarea cauzei, ci constituie o reproducere incompletă și, ca urmare, eronată, de către prima instanță, în propria hotărâre, a situației de fapt de la secțiunea "încadrare juridică" a rechizitoriului, unde se arată că: „fapta comisă de inculpatul M.V. zis O., care la data de 14 iunie 2009, în jurul orelor 13,00, în urma unui conflict desfășurat în stradă, între familiile P.I. zis S. și membrii familiei M.Ș. zis G., l-a înjunghiat cu cuțitul pe P.I. (...)". Formularea trunchiată din sentința penală este preluată de instanța de apei cu ocazia prezentării conținutului sentinței penale, în cuprinsul propriei hotărâri.

Așadar, cuprinsul rechizitoriului se referă exclusiv la M.V. ca autor al infracțiunilor ce fac obiectul cauzei, acesta fiind, de altfel, cel trimis în judecată prin dispozitivul actului de sesizare a instanței, iar motivarea hotărârilor atacate relevă că, în examenul propriu al actelor și lucrărilor dosarului, instanțele de fond au analizat exact situația persoanei care a fost trimisă în judecată, și anume a inculpatului M.V.

Prin urmare, se constată că, la momentul redactării hotărârilor s-a preluat viciat conținutul secțiunii "încadrare juridică" din rechizitoriu, dovadă fiind faptul că într-un paragraf anterior celui criticat de inculpat, în sentință, se menționase că, prin rechizitoriul 1231/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, a fost trimis în judecată inculpatul M.V.

În plus, se impune precizarea că paragraful din considerentele hotărârii prin care instanța de fond a înțeles să redea succint acuzațiile aduse inculpatului, astfel cum se regăsesc în rechizitoriu, nu semnifică motivarea soluției pronunțate de prima instanță și instanța de apel și, pe cale de consecință, nici nu are cum să contrazică dispozitivul sentinței sau deciziei atacate pentru a determina casarea acestora.

Cât privește cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.

Apărarea inculpatului a învederat, în esență, că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției privind nelegala sesizare a instanței prin rechizitoriu care, contrar dispozițiilor art. 264 C. proc. pen., a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, necunoscându-se, în concret, motivul lipsei semnăturii prim procurorului.

Înalta Curte constată că, la termenul din 15 octombrie 2010, în fața Tribunalului Constanța, apărătorul ales al inculpatului M.V., în temeiul art. 332 alin. (2) cu referire la art. 300 C. proc. pen., art. 264 C. proc. pen. și art. 197 alin. (2) C. proc. pen., a solicitat restituirea cauzei la Parchet motivat de faptul că rechizitoriul trebuia verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, iar nu de adjunctul acestuia.

La solicitarea instanței de judecată, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, secția de urmărire penală, a comunicat, la data de 22 octombrie 2012, că activitatea de conducere a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța a fost exercitată exclusiv de prim procurorul adjunct, în perioada 15 ianuarie-30 iunie 2010, ca urmare a delegării prim procurorului în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, conform Legii nr. 304/2004 și a Regulamentului de Ordine Interioară al Parchetelor.

Ulterior, la termenul de judecată din 17 decembrie 2010, apărătorul inculpatului a invocat nelegalitatea actului de sesizare a instanței și pentru alte considerente, solicitând restituirea cauzei Ia Parchet.

Prin încheierea de ședință de la același termen, verificând regularitatea actului de sesizare a instanței din perspectiva dispozițiilor art. 300 C. proc. pen., susținute de apărătorul ales al inculpatului, tribunalul a respins cererea de restituire a cauzei la procuror.

Față de cele arătate, se constată că instanța s-a pronunțat asupra cererii de restituire a cauzei la procuror, iar pe de altă parte, analiza expresă a întrunirii cerințelor art. 264 C. proc. pen. (invocat printre motivele restituirii cauzei la procuror) nu ar fi fost de natură să influențeze soluția procesului, condiție prevăzută de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., având în vedere informațiile de la Parchet că prim procurorul adjunct, care a verificat rechizitoriul sub aspectul legalității și temeiniciei a exercitat activitatea de conducere a Parchetului la data întocmirii rechizitoriului, prin adresă specificându-se și motivul care a determinat această situație, după cum s-a arătat anterior.

Prin concluziile scrise depuse la dosar după dezbateri și înainte de pronunțare, apărătorul ales al recurentului inculpat a susținut, în plus, că adresa din 22 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nu era suficientă pentru ca instanța să se pronunțe asupra cererii inculpatului, formulată la 15 octombrie 2010, și că se impunea ca aceasta să fi fost însoțită de ordinul în baza căruia prim procurorul adjunct a fost delegat să îndeplinească atribuțiile specifice prim procurorului.

Instanța de recurs constată că o astfel de verificare ar fi fost redundantă, neexistând date că informațiile comunicate la 22 octombrie 2010, în mod oficial, prin adresa emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, nu reflectă realitatea.

Cât privește critica inculpatului privind nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de schimbare a încadrării juridice și asupra cererii privind scuza provocării, instanța de recurs consideră că nici aceasta nu poate fi primită.

Instanța de apel a reținut că „inculpatul M.V. cu intenție spontană a aplicat lovitura vulnerantă în zona dorsală a toracelui părții vătămate, acceptând producerea rezultatului vătămător, respectiv decesul" părții vătămate.

Având în vedere aceste considerente, instanța de recurs constată că instanța de prim control judiciar a supus propriei aprecieri împrejurarea dacă inculpatul a săvârșit tentativa la infracțiunea de omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de vreo provocare, arătând că inculpatul a acționat cu „ intenție spontană", ceea ce nu caracterizează scuza provocării astfel cum este reglementată de art. 73 lit. b) C. pen., precum și dacă rezultatul mai grav, care putea să intervină, respectiv decesul părții vătămate, ca urmare a înjunghierii cu cuțitul, s-a datorat sau nu culpei, considerând că inculpatul a acceptat producerea rezultatului vătămător constând în decesul persoanei agresate, ceea ce este propriu formei de vinovăție a intenției directe ce caracterizează tentativa la infracțiunea de omor calificat și nespecific infracțiunii de vătămare corporală gravă în varianta agravantă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. - când este pusă în primejdie viața persoanei vătămate, care se săvârșește cu praeterintenție.

Totodată, instanța de apel a specificat motivul pentru care fapta nu poate fi încadrată juridic în infracțiunea de încăierare prev. de art. 322 alin. (3) C. pen.

Cu privire la leziunile cauzate părții vătămate P.I. și certificatul medico legal, depus la dosar, nu au fost formulate cereri nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel, iar potrivit art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți.

În plus, se consideră că obiecția inculpatului privind unitatea emitentă a certificatului medico legal al părții vătămate nu este de natură a influența soluția procesului, condiție cumulativă, prevăzută de motivul de recurs reglementat de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., pentru casarea unei hotărâri, iar pe de altă parte, încălcarea oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute la alin. (4) al art. 197 C. pen., se invocă în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit de la efectuarea actului, moment procesual depășit.

Instanța de recurs mai reține că, deși apelul este caracterizat prin efect devolutiv integral, în fapt și în drept, la dosar nu există date contradictorii care să fi impus verificări suplimentare sub aspectul analizat, fiind garantate drepturile părților, la care face, de asemenea, referire art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.

Conținutul certificatului medico legal eliberat părții vătămate P.I. de Serviciul de Medicină Legală Călărași, care a avut în vedere și biletul de ieșire din Spitalul Clinic de Urgență Constanța - Secția Chirurgie, (hemopneumotorax stâng; plagă înjunghiată hemitorace stâng față posterioară; leziuni ce pot data din data de 14 iunie 2009 produse prin înjunghierea cu corp tăietor înțepător -probabil cuțit; necesită 25-30 de zile îngrijiri medicale de la data producerii dacă nu survin complicații; leziunile de violență au pus în pericol viața victimei, intervenția chirurgicală executată de urgență, înlăturând pericolul existent), nu este în contradicție cu concluziile provizorii formulate, semnate și parafate de medicul legist din cadrul Serviciului de Medicină Legală Constanța, care a examinat partea vătămată, la o zi de la data faptei, în timp ce aceasta era internată la Spitalul de Urgență Constanța, așa cum rezultă din procesul verbal întocmit de organele de urmărire penală (prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor înțepător și lovire cu sau de corp dur; pot data din 14 iunie 2009 și necesită 16-18 zile de îngrijiri medicale dacă nu survin complicații; leziunea toracică apus în primejdie viața victimei prin hemopneumotoraxul stâng).

Curtea de Apel, prin încheierea din 13 decembrie 2011, a încuviințat pentru inculpat proba cu înscrisuri și efectuarea unui referat de evaluare psiho socială, probe care au fost administrate, și a respins ca nefiind utilă reaudierea martorilor S.D. și S.T., ascultați în primă instanță.

Se mai constată că instanța de apel și-a însușit analiza probelor realizată de prima instanță care a examinat pe larg probele în acuzare, dar și probele în apărare, considerându-le pe cele din urmă ca lipsite de veridicitate și verosimilitate, în acord cu prima instanță, și s-a pronunțat asupra cererilor esențiale la care inculpatul a făcut referire, chiar dacă aceasta nu s-a realizat într-o modalitatea detaliată, nefiind încălcat dreptul la apărare al inculpatului.

Înalta Curte menționează că orice alte obiecțiuni referitoare la dispozițiile de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu [cu referire expresă la scoaterea se sub urmărire penală pentru infracțiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. față de M.C., M.A., C.S., B.N. și neînceperea urmăririi penale față de M.S. și P.R. pentru infracțiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. ca urmare a plângerilor formulate de M.A. și M.V.], nu pot fi analizate întrucât nu fac obiectul cauzei, după cum este definit de art. 317 C. proc. pen.

Cât privește cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.

Referitor la susținerea inculpatului Miron Vasile că fapta de care este acuzat nu reprezintă tentativă la infracțiunea de omor calificat, ci infracțiunea de încăierare prev. de art. 322 alin. (3) C. pen., se constată că aceasta nu poate fi primită dat fiind, în primul rând, obiectul judecății prezentei cauze.

Potrivit art. 317 C. proc. pen., obiectul judecății îl constituie fapta și persoana arătate în actul de sesizare a instanței, iar în cauză nu au fost efectuate acte de urmărire penală sub aspectul comiterii infracțiunii de încăierare, care presupune stabilirea faptului că a avut loc un conflict fizic între două grupuri adverse, adică a faptului că a existat o pluralitate de subiecți activi care au realizat o îmbulzeală, o încleștare, o împletire de acțiuni, care face dificilă delimitarea fiecăreia.

În plus, procesul penal nu a fost extins cu privire la alte persoane, în cursul judecății, în conformitate cu art. 337 C. proc. pen.

Prin urmare, obiectul judecății, care este în același timp obiectul învestirii, este determinat de cuprinsul actului de sesizare, care este, astfel, implicit caracterizat și ca act de învestire, limitele acesteia fiind date numai de faptă și persoană. În accepțiunea textului de lege, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 74 din 08 octombrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători, prin faptă arătată în actul de sesizare nu se poate înțelege doar simpla referire la o anumită faptă menționată în succesiunea activităților inculpatului, ci descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice, și anume de a învesti, o atare condiție neputând fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este însoțită de precizarea încadrării ei juridice și de dispoziția de trimitere în judecată pentru acea faptă.

Instanța de recurs constată că prin actul de sesizare s-a arătat expres că, din relatările făcute de membrii grupărilor P. și M., au rezultat stări de fapt diferite, fiecare dintre părți acuzând-o de agresiune pe cealaltă, ceea ce denotă că nu au existat, nici măcar din punctul de vedere al acestora, acte de agresiune reciproce.

Coroborând declarațiile membrilor familiei Petrache și ale apropiaților acesteia, rezultă, într-adevăr că, în esență, aceștia au arătat că fiul părții vătămate, M.C., a încercat să-l lovească pe inculpatul M.V. cu o bâtă, acesta s-a apărat, l-a lovit cu pumnul pe martor, iar în momentul în care partea vătămată P.I. a intervenit, pentru a-l ridica pe fiul său de la pământ, a fost lovit cu cuțitul de inculpat, după care inculpatul și ai lui au fugit de la fața locului.

Nici declarațiile membrilor familiei M. și ale celor care au susținut apărarea inculpatului, nu au descris vreo încleștare între indivizi din grupuri diferite care să facă dificilă delimitarea acțiunilor fiecăruia, aceștia relatând un eveniment în care inculpatul, fratele său M.A. și S.D. au fost accidentați de un autoturism. Prin rechizitoriu, s-a dispus cu privire la această faptă o soluție de netrimitere în judecată, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există, față de M.S. și P.R., persoane apropiate părții vătămate, neexistând dovezi că această soluție a fost infirmată în procedura reglementată de art. 278, 2781 C. proc. pen.

Așadar, o eventuală schimbare de încadrare juridică din infracțiunea de tentativă la omor calificat în infracțiunea de încăierare, este împiedicată de obiectul judecății și specificul infracțiunii prev. de art. 322 C. pen., caracterizată prin multitudinea subiecților activi (fiecare răspunzând în calitate de autor pentru participarea la încăierare), împărțiți în două tabere, alcătuite din cel puțin câte două persoane fiecare, între care au loc acte reciproce de violențe, condiții neîndeplinite în cauză.

Prezența la fața locului, pentru a participa la o judecată specifică etniei rromilor, a numeroase persoane din familiile părții vătămate și a inculpatului, a unor cunoscuți ai acestora și a altor persoane, nu poate crea automat convingerea unor acte reciproce de violențe.

Apoi, în acord cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte reține că nu există nici un dubiu că inculpatul M.V. este cel care a lovit cu cuțitul partea vătămată P.I. (aspect care va fi analizat în cele ce urmează), alin. (3) al art. 322 C. pen. fiind incident numai atunci când nu se cunoaște care dintre participanții la încăierare a săvârșit vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății unei persoane.

Fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., întrucât probele administrate constând în certificatul medico legal, declarația părții vătămate, declarațiile martorilor, demonstrează că leziunea părții vătămate P.I. a fost produsă prin înjunghiere cu un corp tăietor înțepător (cuțit), că aceasta a constat într-o plagă în zona hemitorace stâng față posterioară, spațial 4 intercostal, prin care viața victimei a fost pusă în primejdie, fiind necesară o intervenție chirurgicală de urgență.

Având în vedere așadar, obiectul vulnerant, intensitatea loviturii aplicate și urmările periculoase ale faptei asupra integrității corporale și a vieții părții vătămate P.I., instanța de recurs apreciază că, în mod corect, fapta a fost considerată ca întrunind elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat.

Solicitarea apărării de a dispune achitarea inculpatului M.V. în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., este neîntemeiată (critica va fi analizată prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.).

Instanța de recurs reține, în acord cu instanțele de fond că, din toate mijloacele de probă administrate reiese, fără dubiu, că inculpatul M.V. a fost prezent la locul faptei și a fost implicat în incidentul din 14 iunie 2009, fiind înarmat cu un cuțit cu care a înjunghiat-o, printr-o lovitură, în zona din spate, pe partea vătămată P.I., zis S., fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat.

Potrivit procesului verbal întocmit de organele de cercetare penală, la 14 iunie 2009, în jurul orei 15,00, au fost sesizate prin SNUAU 112, că în fața imobilului din str. A., orașul Constanța, o persoană a fost înjunghiată, iar în urma deplasării acestora la Spitalul Clinic Județean Constanța, a fost identificat P.I., internat la Secția chirurgie - Terapie intensivă, cu diagnosticul plagă înjunghiată hemitorace stâng, penetrantă, cu hemopneumotorax stâng, partea vătămată declarând verbal că a fost înjunghiată de M.V. zis O.

La 15 iunie 2009, în urma examinării părții vătămate P.I., aflată la Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța, s-a constatat că aceasta prezintă leziuni care s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor înțepător și lovire cu și de corp dur, care pot data din 14 iunie 2009 și necesită 16-18 zile îngrijiri medicale dacă nu survin complicații și că leziunea toracică a pus în primejdie viața victimei prin hemopneumotoraxul stâng, concluzii semnate și parafate de un medic legist din cadrul Serviciului de medicină legală Constanța, după cum rezultă din procesul verbal întocmit de organele de urmărire penală (același medic legist, în urma examinării inculpatului M.V. și a martorului M.A., a formulat concluzii privind leziunile pe care aceștia le prezentau la 15 iunie 2009, fiind consemnate, de asemenea, în procese-verbale întocmite de organele de urmărire penală, pe care a aplicat semnătura și parafa, concluzii care se regăsesc în certificatele medico legale emise ulterior de același specialist).

În certificatul medico legal, în urma examinării părții vătămate la 19 iunie 2009 și a biletului de ieșire din spital din care rezultă că P.I. a fost internat în Spitalul Clinic de Urgență Constanța - Secția chirurgie, în perioada 14 iunie-18 iunie 2009 cu diagnosticul „hemopneumotorax stâng, plagă înjunghiată hemitorace stâng față posterioară, spațial IV intercostal", s-a concluzionat că partea vătămată P.I. prezintă leziuni ce pot data din 14 iunie 2009 produse prin înjunghiere cu corp tăietor înțepător (probabil cuțit), necesită 25-30 zile îngrijiri medicale dacă nu survin complicații, leziunile au pus în primejdie viața victimei, iar intervenția chirurgicală executată de urgență, a înlăturat pericolul existent.

Partea vătămată P.I. a declarat în faza de urmărire penală, că la momentul când a intervenit pentru a-l ridica pe fiul său M.C., de la sol, în momentul în care se afla în mișcare de ridicare spre poziția în picioare, a simțit o puternică lovitură în partea din spate, în zona omoplatului, s-a uitat imediat spre înapoi și l-a văzut pe inculpatul M.V., cu un briceag pe care îl ținea în mâna dreaptă, care a făcut o mișcare de întoarcere spre înapoi și a luat-o la fugă. În fața instanței de judecată, partea vătămată a afirmat că este convinsă că inculpatul este cel care a înjunghiat-o.

A mai relatat că, după aplicarea loviturii, a fost legat în zona rănii cu tricoul pe care l-a dezbrăcat, dar după puțin timp l-a aruncat în zona agresiunii întrucât se îmbibase de sânge și a fost bandajat cu alt tricou.

În procesul verbal de cercetare la fața locului, s-a consemnat că într-un butoi din plastic pentru resturi menajere, în dreptul imobilului nr. 16, a fost identificat un tricou de culoare albă, rupt complet la partea din spate cu multiple pete de culoare brun roșcată cu aspect de sânge.

La confruntarea părții vătămate cu inculpatul, P.I. și-a menținut acuzația că M.V. este cel care l-a înjunghiat, făcând precizarea că l-a văzut personal când l-a lovit. Cu aceeași ocazie, inculpatul M.V. a menționat că „în acea zi nu se mai afla în vreo stare conflictuală cu altă persoană".

În consecință, instanța de recurs constată că, fără nici un dubiu, în cursul procesului, în mod constant, partea vătămată l-a indicat pe inculpat ca fiind persoana care l-a lovit cu cuțitul la data de 14 iunie 2009, pe str. A. din Constanța.

Consemnarea din cuprinsul declarației părții vătămate, date în timpul cercetării judecătorești, că inculpatul i-a aplicat o lovitură cu un briceag în zona inimii, declarație preluată de instanță în cuprinsul sentinței cu prilejul analizei declarației părții vătămate, este singulară și contrară tuturor celorlalte probe administrate (declarații martori, act medico legal, înscrisuri), cu care se coroborează declarația părții vătămate din faza de urmărire penală când a indicat că lovitura cu corpul vulnerant i-a fost aplicată în partea din spate, în zona omoplatului.

De altfel, în urma examinării materialului probator administrat, prima instanță a reținut, prin hotărârea pronunțată, caracterul penetrant al plăgii toracice cu pneumotorax consecutiv ce a necesitat intervenție chirurgicală.

Martorii oculari C.G., M.F. și S.T. au relatat, în faza de urmărire penală și în timpul cercetării judecătorești, că au perceput direct când partea vătămată s-a aplecat să-l ridice pe fiul său M.C., moment în care inculpatul M.V. i-a aplicat o lovitură cu un cuțit sau un briceag în zona spatelui și a fugit, partea vătămată fiind condusă la spital.

Fiind audiat, martorul D.R. a declarat, în ambele faze ale procesului penal, că partea vătămată a încercat să-l ridice pe fiul său M.C., căzut la pământ, care fusese agresat de unii membri ai familiei M., și a perceput nemijlocit că partea vătămată avea tricoul plin de sânge, iar inculpatul M.V., cu un cuțit în mână, a fugit de la locul faptei, fiind singurul care avea cuțit și care s-a aflat în spatele părții vătămate, când aceasta s-a aplecat spre fiul său.

Martorul S.D. a precizat, în esență, că nu l-a văzut pe inculpat să lovească partea vătămată, martorul ieșind printre ultimii din curte, în stradă, unde a avut loc incidentul, dar a constatat că aceasta era înjunghiată, având o tăietură în zona spatelui, în partea stângă, fiind transportată la spital. Totodată, martorul, în ambele faze ale procesului penal, a susținut că el nu a fost accidentat de vreo mașină care să-l fi proiectat în aer împreună cu M.V. și M.A. și nu a suferit nici o vătămare corporală, în acest mod, în ziua respectivă. înscrisul medical eliberat de Spitalul Clinic Județean de Urgențe Constanța, pe numele martorului S.D. (singurul act de natură medicală aflat la dosar care îl privește pe acesta), menționează ca diagnostic contuzie gambă, gleznă dreaptă și escoriații, pentru care s-a efectuat toaletă și pansament, aspecte care, apreciază instanța de recurs, sunt insuficiente pentru a creea convingerea că martorul a fost victima unui accident de circulație, cum a susținut apărarea inculpatului.

Prin afirmațiile sale, martorul S.D. a contrazis declarațiile martorilor M.Ș., M.A., M.I., M.D. și B.N. care au încercat să acrediteze ideea că partea vătămată a fost înjunghiată după părăsirea locului faptei de către inculpat, membrii familiei M. și apropiații acesteia, respectiv într-un moment în care aceasta ar fi ajutat la împingerea unui autoturism pentru a elibera piciorul martorului S.D., eveniment pe care, de altfel, martorii nici nu l-au perceput nemijlocit ci, așa cum toți au arătat, l-au aflat de la martorul M.I., deoarece ei plecaseră, în grabă, de la locul faptei.

Cât privește credibilitatea martorului M.I., instanța de recurs consideră că este serios pusă la îndoială având în vedere că, pe aspectele importante, se contrazice în declarații. Astfel, la urmărire penală a menționat că tricoul plin de sânge al părții vătămate a fost pus într-un coș de gunoi de pe stradă, unde a fost găsit de organele de poliție, în timp ce în fața instanței a declarat că partea vătămată și-a dat jos tricoul alb cu dungi și nu a văzut urme de sânge. Apoi, contrar chiar depozițiilor celor din familia M., acest martor a susținut că nu au fost prezenți la fața locului martorii C.G., P.L., M.F. și S.T.

Cât privește afirmațiile martorilor M.C. și P.L., deși la urmărire penală au declarat că, nemijlocit, au perceput acțiunea agresivă a inculpatului asupra părții vătămate, iar în timpul cercetării judecătorești, au relatat că nu au văzut, ci au aflat că inculpatul a fost cel care a înjunghiat partea vătămată, instanța de recurs apreciază că aceste modificări ale declarațiilor nu pot conduce la concluzia că inculpatul nu este autorul infracțiunii, față de probele anterior examinate.

Declarația martorului C.S., data în fața primei instanțe, că l-a văzut pe martorul S.D., prins sub mașină, nu este credibilă, cel puțin pentru motivul că în faza de urmărire penală a relatat că o mașină i-ar fi „aruncat în aer la aproximativ 2 m" doar pe inculpatul M.V. și fratele lui, martorul M.A., întrucât martorul l-a indicat și pe S.D. ca fiind accidentat de acel autoturism, abia în instanță, această suplimentare a declarației nu poate fi interpretată decât ca având rolul de a face credibile depozițiile martorilor care au declarant în favoarea inculpatului că partea vătămată a fost lezată fizic în împrejurarea în care ajuta la eliberarea piciorului martorului S. de sub autovehicul. Faptul declarat numai în instanță de acest martor, că ar fi perceput direct că martorul S.D. a fost accidentat, este luat sub beneficiul de inventar și față de declarația sa că, și el, a fugit împreună cu toți membrii familiei M. spre str. F.S., astfel că nu mai este verosimil că avea cum să vadă dacă ceva s-ar fi întâmplat cu S.D., fiindcă toți cei care au susținut că S. a fost prins de mașină, au plasat acest moment la un timp în care familia M. nu mai era prezentă la locul faptei.

Depoziția martorului C.N., din fața instanței, este singulară, în sensul că l-a auzit pe P.I. strigând că a fost tăiat în momentul în care o mașină ar fi lovit pe fiii lui M.Ș. și, atunci, cei prezenți s-ar fi îngrămădit.

Înalta Curte consideră că aceste din urmă depoziții nu demonstrează decât că martorii rude cu inculpatul sau apropiați ai acestuia au încercat să situeze agresiunea fizică exerciatată asupra părții vătămate la un moment în care inculpatul nu se mai afla la fața locului, cu consecința exonerării sale de răspundere penală și inducerea ideii că o altă persoană este autorul faptei.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs reține că, sub aspectul faptei de lovire cu un autoturism a numiților M.V. și M.A., prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru că fapta nu există, ceea ce înseamnă că o astfel de faptă nu a fost exercitată nici împotriva lui S.D., cu consecința înlăturării, o dată în plus, a apărării că inculpatul nu este autorul faptei întrucât partea vătămată ar fi fost înjunghiată când s-a intervenit în ajutorul martorului S. al cărui picior era prins sub mașină.

Referitor la infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., se apreciază că în mod întemeiat instanța de apel a considerat că se impune condamnarea inculpatului. Sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, în condițiile în care inculpatul a comis, în aceleași împrejurări, și tentativa la infracțiunea de omor calificat, nefiind aplicabile nici dispozițiile art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Soluția de scoatere de sub urmărire penală dispusă prin rechizitoriu, față de M.C., M.A., C.S. și B.N. pentru infracțiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., întrucât nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, și aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de câte 1000 RON, nu poate constitui un argument pentru achitarea inculpatului M.V., așa cum a reținut prima instanță, deoarece trăsătura esențială a infracțiunii de a fi o faptă ce prezintă pericol social, cum prevede art. 18 C pen., se apreciază și în funcție de persoana infractorului și condițiile în care s-a săvârșit fapta.

În data de 14 iunie 2009, la imobilul nr. 13 din str. A., orașul Constanța au fost prezente în jur de 30 de persoane pentru a participa la o judecată specifică etniei rromilor, astfel că injuriile, amenințările și fapta inculpatului de a lovi cu cuțitul, în stradă, partea vătămată, a creat zarvă, vâlvă, nefiind vorba de indignarea izolată a unei singure persoane.

Astfel, martorul S.D. a declarat că, în curte, la stabor, erau în jur de 30-40 de persoane, iar când în stradă s-au auzit niște zgomote caracteristice unui conflict fizic, toți din curte au ieșit să vadă ce se întâmplă.

Martorul C.B. a relatat că la stabor erau prezente înjur de 20-30 de persoane, că la un moment dat s-a auzit un țipăt venind dinspre stradă și, realizând că s-a iscat un scandal, cei prezenți au încercat să iasă cât mai repede în stradă pentru a constata ce se întâmplă, în acest sens fiind și declarația martorului M.F.

Fiind audiat, martorul M.I. a arătat că la domiciliul său au fost prezente mai multe persoane din familiile A., M. și prieteni sau neamuri cu familia M., precum și alții, la un moment dat au auzit țipete și strigăte, iar toți s-au repezit spre poartă și în stradă, susținând că s-a creat o puternică stare de panică, sunând la serviciul de urgență 112.

Martorul M.A. a declarat că în curtea locuinței lui M.I. erau aproximativ 25-30 de persoane, strada fiind ocupată de mai multe mașini.

Martorul M.I. a menționat că în curte se strânseseră 20 de persoane (bărbați) pentru stabor, în stradă mai erau 10-15 persoane, precum și autoturismele cu care cei prezenți se deplasaseră, iar la un moment dat a auzit din stradă mai multe țipete și toți au început să să fugă spre poartă și în stradă.

Ca urmare, instanța de recurs consideră că în mod legal și temeinic instanța de apel a înlăturat soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., neputând fi primită nici apărarea că nu s-a evidențiat existența unei stări negative care să creeze panică în zona conflictului și care să conducă la o tulburare reală a bunului mers al vieții sociale.

Referitor la critica privind individualizarea pedepsei de către instanța de apel, care se circumscrie motivului de recurs prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., se apreciază că în mod întemeiat instanța de apel a înlăturat circumstanța atentuantă judiciară prev. de art. 74 lit. a) C. pen. și a majorat pedeapsa închisorii pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat la un cuantum care impune ca modalitate legală de executare doar detenția.

Prin referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța, probă administrată în apel, s-a evidențiat că inculpatul a absolvit 4 clase, abandonând școala și este cercetat în mai multe dosare penale pentru comiterea unor fapte cu violență, comportamentul manifestat în cadrul comunității fiind unul agresiv, sursele contactate pentru realizarea referatului de evaluare relatând că inculpatul profită de împrejurarea că a practicat boxul o perioadă mai lungă de timp în cadrul Clubului Sportiv F. din Constanța, pentru a-și crea în comunitate o imagine de persoană periculoasă.

Din actele dosarului, mai rezultă că inculpatul a fost cercetat în Dosarul nr. 8241/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța pentru infracțiunile prev. de art. 180 alin. (2) și art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., fiind condamnat de instanță la 1 an închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. În consecință, ținând seama de persoana inculpatului M.V., despre care nu se poate admite că a avut un comportament bun înainte de comiterea infracțiunilor ce fac obiectul prezentei cauze, se apreciază, în acord cu instanța de apel, că nu se justifica reținerea circumstanței atenuante judiciare prev. de art. 74 lit. a) C. pen., cum a considerat prima instanță.

În procesul de individualizare a pedepsei, Înalta Curte are în vedere că nu poate prevala nici unul dintre criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. Astfel, în raport și de natura infracțiunilor comise (dintre care una este îndreptată împotriva vieții și intergrității fizice a unei persoane), de modalitatea de comitere a unei fapte (atacarea părții vătămate prin surprindere, din spate, cu un cuțit), de urmările periculoase socialmente ale faptelor (constând inclusiv în punerea în primejdie a vieții părții vătămate), de împrejurarea că a comis un concurs de infracțiuni, de faptul că inculpatul a dat dovadă de perseverență infracțională (este acuzat de comiterea unei alte tentative la infracțiunea de omor calificat, cauza fiind în curs de soluționare), că în referatul de evaluare s-a consemnat că inculpatul menține legături cu persoane ce promovează atitudini proinfracționale și manifestă comportamente delincvente, iar organele de urmărire penală au atașat prezentei cauze, în fotocopii, acte și fotografii judiciare, din alte cauze instrumentate de organele de urmărire penală, privind evenimente cu violență dintre familiile M. și P. (așa cum se arată și în rechizitoriu), se apreciază că pedeapsa rezultantă de 7 ani și 6 luni închisoare, este de natură să asigure scopul preventiv educativ al acesteia.

Dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., nu sunt aplicabile în speță. Probele administrate dovedesc că inculpatul a lovit partea vătămată cu cuțitul când aceasta a intervenit pentru a-l ridica pe martorul M.C. de la pământ, unde căzuse ca urmare a aplicării unui pumn de către inculpat, așa încât nu se poate considera că, la momentul când a înjunghiat partea vătămată, care era cu spatele și s-a aplecat spre martor, inculpatul ar fi acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, cauzată de agresiunea inițială a martorului M.C., asupra sa. Relevantă sub aspectul analizat este depoziția martorului M.Ș. care a declarant că a văzut când M.C. a încercat să-l lovească pe inculpat cu o bâtă, dar acesta fiind antrenat 10 ani în arte marțiale, a parat lovitura și l-a dezarmat, apoi i-a tras un pumn și l-a trântit la pământ. Cât privește cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. În susținerea acestui motiv de recurs, inculpatul M.V. a invocat, în esență, că s-a încălcat principiul disponibilității.

În faza de urmărire penală, partea vătămată P.I. s-a constituit parte civilă cu o sumă despre care a arătat că o va indica în instanță. Înainte de termenul de judecată din 24 septembrie 2010 s-a depus o cerere, nesemnată, prin care se arătă că P.I. nu se constituie parte civilă. La termenul de judecată din 21 ianuarie 2011, partea vătămată a precizat că se constituie parte civilă cu suma de 10000 RON, fapt consemnat în încheierea de ședință.

Prin apelurile declarate de procuror și inculpat, sentința penală a fost criticată numai cu privire la latura penală a cauzei.

În conformitate cu efectul devolutiv al apelului, instanța de prim control judiciar a judecat apelurile numai cu privire la persoana care l-a declarat și la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, respectiv a examinat sentința penală din perspectiva criticilor aduse laturii penale a cauzei.

Decizia pronunțată în apel a condus la modificarea dispozițiilor prin care a fost soluționată acțiunea penală de către prima instanță, dar aceasta nu a determinat vreo schimbare a dispozițiilor sentinței prin care a fost soluționată latura civilă.

Din coroborarea dispozițiilor procesual penale care reglementează apelul și recursul, ca și căi ordinare de atac, rezultă că recursul nu poate fi exercitat omisso medio. Astfel potrivit art. 3851 alin. (4) C. proc. pen., nu pot fi atacate cu recurs sentințele în privința cărora persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac, iar persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. pot declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare.

Pe cale de consecință, motivul de recurs al inculpatului, care vizează latura civilă a cauzei, nu poate fi analizat întrucât, prin apelurile declarate, nu s- au adus critici decât laturii penale a cauzei, iar în urma soluționării apelurilor nu s-a modificat soluția din sentință, pe latură civilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva deciziei penale nr. 23/P din 1 martie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale, cu minori și de familie.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva deciziei penale nr. 23/P din 1 martie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu cinori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 decembrie 2012.