Qualification of driving a vehicle with expired provisional plates as a single offense under E.G.O. no. 195/2002 and aggravation of sentences for rape and illegal deprivation of liberty of a minor

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 575 din 21 decembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 8938/99/2010 al Tribunalului Iași, în temeiul dispozițiilor art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată, cererea formulată de inculpatul P.D.L. privind schimbarea încadrării juridice dată prin rechizitoriu primei fapte, din infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen., în infracțiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. și s-a dispus condamnarea inculpatului P.D.L., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen., la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., calculată conform disp. art. 66 C. pen.;

- lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 7 (șapte) ani închisoare;

- conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare;

- conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare.

În baza art. 33 lit. a), lit. b), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate anterior, urmând ca inculpatul P.D.L. sa execute pedeapsa principală rezultantă de 10 (zece) ani închisoare și pedeapsa complementară de 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., calculată conform disp. art. 66 C. pen.

Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului P.D.L. exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 88 C. pen. din pedeapsa principală de executat de 10 ani închisoare aplicată inculpatului P.D.L., s-a dedus durata reținerii preventive din data de 28 mai 2010.

În baza disp. art. 17 C. proc. pen., art. 346 alin. (1) teza I C. proc. pen., art. 348 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă exercitată din oficiu, și a fost obligat inculpatul P.D.L. la plata către partea vătămată minoră B.M.I. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, daune morale.

În baza art. 163 alin. (1), (2), (5) și (6) lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 17 C. proc. pen. s-a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului, a bunurilor mobile și imobile ale inculpatului P.D.L., până la concurența sumei de 50.000 lei, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune (plata către partea vătămată minoră a sumei de bani acordate cu titlu de despăgubiri civile, daune morale).

În baza art. 169 C. proc. pen. rap. la art. 357 C. proc. pen. s-a dispus restituirea către partea vătămată B.M.I. a produsului cosmetic (lipstick strugurel) marca A. (f. 39 d.u.p.), ridicat de organele de politie din autoturismul inculpatului, cu obligația pentru partea vătămată sa-l păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza disp. art. 189 C. proc. pen. rap. la art. 6 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistenta juridică în materie penala, suma de câte 75 lei reprezentând partea onorariului fiecăruia din apărătorii desemnați din oficiu, ale căror delegații (din 22 noiembrie 2010) au încetat, potrivit art. 171 alin. (5) C. proc. pen., la prezentarea apărătorilor aleși.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul P.D.L. la plata sumei de 2.050 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, în ambele faze ale procesului penal, în cuantumul cărora a fost inclusă și suma reprezentând partea onorariului fiecăruia din apărătorii desemnați din oficiu.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Inculpatul P.D.L., este consătean cu partea vătămată B.M.I., în vârsta de 14 ani și 9 luni, la data săvârșirii faptelor), aceasta din urma locuind împreună cu părinții în satul P., corn. M., jud. I.

În ziua de 27 mai 2010, în jurul orei 13.00, după finalizarea orelor de școala, minora B.M.I. a plecat spre casă, de la școala din satul Cornești, com. Miroslava, având de parcurs pe jos o distanta de cea 2 km.

Pe traseu, la limita dintre localitățile Cornești și Proselnici, minora a fost văzută de vărul sau, martorul I.C.D., minor în vârsta de 13 ani, aflat într-un microbuz care rula în aceeași zona și care a coborât cu intenția de a o însoți pe partea vătămată către casa.

După scurt timp, în zona intersecției străzilor Pădurii și Theodor Pallady, cei doi au fost ajunși din spate de inculpatul P.D.L. care se deplasa la volanul autoturismului marca B. ce avea aplicate numerele provizorii și care i-a întrebat daca merg acasă, martorul I.C.D. răspunzând afirmativ, iar partea vătămată ca are treabă la magazin.

în acest context, inculpatul s-a oferit să-i transporte pe cei doi cu mașina sa, minorii acceptând și urcându-se în autoturismul inculpatului (partea vătămată, pe locul din dreapta față, iar martorul pe bancheta din spate).

Pe drum, inculpatul a trecut de magazinul unde partea vătămată intenționa să coboare, aceasta întrebându-l pe inculpat de ce nu oprește, iar acesta i-a răspuns ca va întoarce mașina la școala din Proselnici, situată la cea. 100 metri distanță.

În aceste împrejurări, cu cea 20-30 metri înainte de școala, inculpatul a oprit și i-a cerut martorului I.C.D. să coboare din mașina, spunându-i „dă-te jos ca să pot întoarce”.

După ce martorul a coborât, inculpatul a blocat portierele mașinii și a demarat, continuând deplasarea înainte, împrejurare în care, văzând ca inculpatul nu întoarce și că se îndepărtează de magazin, partea vătămată, rămasă în autoturism, s-a alarmat și i-a cerut inculpatului să o duca înapoi.

Ignorând solicitarea minorei, inculpatul s-a deplasat pe lângă ultimele case din localitate, a virat la dreapta, pe un drum secundar către cimitirul sătesc.

Minora B.M.I. a încercat sa deschidă portiera și, în momentul în care a realizat ca nu o poate deschide, a intrat în panică, a început sa plângă și l-a rugat pe inculpat să îi dea drumul să plece acasă.

Deși a încercat să o liniștească pe minoră, spunându-i ca o va duce acasă, inculpatul și-a continuat deplasarea prin dreptul unității militare UM și apoi pe o distanță de 3,5 km, până într-o zona izolată, între culturi agricole, de la marginea unei păduri.

Aici, inculpatul a oprit autoturismul și, imediat, s-a urcat deasupra părții vătămate, a rabatat scaunul în poziție aproape orizontala și, folosind forța i-a scos tricoul și sutienul, apoi a tras în jos pana la glezne blugii și chiloții cu care era îmbrăcată victima și, uzând în continuare de constrângeri fizice, dar și prin folosirea de amenințări cu moartea (spunând victimei ca îi va tăia capul și o va lăsa în câmp) și constrângeri morale (afirmând ca va sta până seara și tot va întreține relații sexuale), inculpatul a reușit sa întrețină cu partea vătămată un raport sexual normal, cu intromisiune completă și ejaculare.

în urma consumării agresiunii sexuale, inculpatul a spus minorei să nu relateze nimănui cele petrecute și a condus-o pe același dram, până în apropiere de locuința sa, unde aceasta a coborât, înjurai orei 14.30-15.00.

Ajunsă acasă, minora a constatat că părinții săi nu sunt acasă și a luat niște pastile în mâna cu intenția de a le ingurgita, încercând să se sinucidă. Cu acele pastile, în jurul orei 16.00, minora s-a dus plângând la martora T.M., o vecina cu care era în relații apropriate, și căreia i-a spus ca vrea sa se omoare, după câteva ezitări relatând, ce s-a întâmplat, mărturisind martorei ca îi este rușine să povestească părinților cele întâmplate.

în aceste împrejurări, martora i-a luat pastilele, a liniștit-o și spre seara, în jurul orei 18.30 s-a dus la mama victimei căreia i-a spus ce aflase de la partea vătămată. La rândul său, mama părții vătămate, după ce s-a asigurat de confirmarea personala a minorei în privința celor relatate de martoră, a anunțat organele de politie din corn. Miroslava, după care minora a fost transportata cu o ambulanta la Maternitatea „E.D.” din Iași, unde a fost consultata fără a fi necesară internarea.

Pentru a reține această situație de fapt, instanța a avut în vedere analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, partea vătămată a relatat în mod repetat și constant împrejurările în care a fost abuzată de inculpat, declarațiile sale coroborându-se în cele mai mici detalii cu ansamblul probelor administrate în cauză și lămurind toate aspectele invocate de către inculpat ca apărări de fond.

În ceea ce privește faptele de lipsire de libertate în mod ilegal și viol, dincolo de recunoașterea de către inculpat a materialității consumării unui act sexual normal, complet, apărarea a avansat, pe de o parte, teza preexistentei unor relații de prietenie intimă între părți, împrejurare care, în opinia inculpatului, exclude constrângerea la întreținerea raportului sexual, constrângere care i-a fost imputata și, pe de alta parte, teza potrivit căreia minora B.M.I. s-ar fi urcat în autoturismul său pe baza unei înțelegeri anterioare cu inculpatul, și că victima l-ar fi căutat pe inculpat direct și prin interpuși pentru a stabili întâlnirea din data de 27 mai 2010.

Apărările inculpatului, analizate prin prisma probelor administrate în cauză, au fost apreciat de prima instanță ca nefondate pentru următoarele considerente:

Inculpatul este căsătorit (soția sa este soră cu concubina unui cumnat de-al mamei victimei), și avea, la data comiterii faptei, vârsta de 25 de ani fiind cunoscut cu antecedente penale, pentru săvârșirea a două infracțiuni de lovire.

Partea vătămată, eleva în clasa a VIII-a la data comiterii faptelor, a fost caracterizata de către diriginte și conducerea scolii ca fiind prima elevă din clasă, ordonată, harnică, disciplinată, serioasă și respectată de toți elevii.

Toate aceste elemente au antamat caracterul neplauzibil al variantei pe care inculpatul și-a construit apărarea, în opinia primei instanțe.

Chiar daca au existat o serie de martori care au relatat împrejurări conexe unei eventuale relații de prietenie intimă dintre părți, instanța de fond a mai arătat că declarațiile acestora trebuie privite cu deosebită prudență.

Astfel, martora B.A.G., deși colegă de clasă și prietenă cu partea vătămată, și-a schimbat atitudinea față de aceasta, majoritatea depozițiilor sale susținând, în mod nereal, varianta inculpatului.

Martorul P.M., tatăl celei dintâi martore, se afla în relații apropiate cu inculpatul, iar martorul A.C. era prieten cu inculpatul. De asemenea, martorul T.C. este un cunoscut al inculpatului, aceștia întâlnindu-se adesea.

Potrivit declarațiilor acestor martori, părțile ar fi fost văzute de către martori, începând de la sfârșitul anului 2009, în diferite locuri (la fântână, pe șes) și ipostaze care ar acredita ideea că între inculpat și minoră se legase o relație amoroasă (îmbrățișați, ținându-se de mână, hârjonindu-se și sărutându-se).

Numai că aceste susțineri au fost contrazise de un ansamblu de date și elemente probatorii care conturează o altă realitate.

Astfel, martora T.M. a confirmat interesul inculpatului de a întreține relații sexuale cu minora, relatând un episod petrecut în luna noiembrie 2009 la magazinul din localitate, când inculpatul i-a făcut victimei avansuri explicite, curmate apoi de martora care a sărit în ajutorul părții vătămate.

Mai mult, profilul moral al inculpatului rezultă și din declarațiile martorelor C.V. și A.D., care, în contextul publicității create în jurul faptelor ce fac obiectul prezentei cauze, au rupt tăcerea asupra unor evenimente dureroase pe care nu au avut curajul sa le denunțe la timp, relatând că și ele au fost victimele unor agresiuni sexuale, petrecute la sfârșitul anului 2009, respectiv în anul 2006, prima în forma tentată, respectiv consumată, în cazul celei de-a doua.

Toate datele rezultând din declarațiile celor două martore, confirmate și de declarațiile martorului B.M.M. conturează profilul real al inculpatului, care urmărea obținerea, prin constrângere, a satisfacției sexuale de la tinere surprinse în situație de vulnerabilitate.

Instanța a avut în vedere, grație caracterului divizibil al declarațiilor, susținerile inițiale ale martorei C.V., ulterior aceasta, schimbându-si declarațiile în mod nesincer.

Netemeinicia apărărilor inculpatului au rezultat și dintr-o serie de elemente care ridică dubii serioase cu privire la preexistenta unei reale legături intime între părți, bazată pe afecțiune și respect reciproc.

Astfel, nu s-a dovedit faptul ca anterior consumării faptelor, părțile ar fi avut convorbiri telefonice, inerente de altfel, într-o relație amoroasă.

Pe de altă parte, din probe a rezultat că partea vătămată s-a mai urcat o singură dată în mașina inculpatului, și atunci, însoțită de o colegă.

Mai mult, la confruntarea cu așa zisa „iubită” (minora), inculpatul nu a fost în măsura să precizeze care este ziua de naștere a acesteia.

în realitate, contrar apărărilor inculpatului și a susținerilor nesincere ale martorilor menționați în cele ce preced, inculpatul a exprimat un interes real în obținerea satisfacției sexuale de la victima minoră, care, pe fondul lipsei de experiență inerente vârstei, a vădit unele slăbiciuni care au fost valorificate de inculpat în data de 27 mai 2010, când a adus-o pe minoră în situația de nu mai putea opune nicio rezistență la întreținerea raportului sexual.

în al doilea rând, cea de-a doua teză avansată de inculpat, potrivit căreia minora B.M.I. s-ar fi urcat în autoturismul său pe baza unei înțelegeri anterioare cu inculpatul, și că victima l-ar fi căutat pe inculpat direct și prin interpuși pentru a stabili întâlnirea din data de 27 mai 2010 a fost analizata prin declarațiile martorilor I.C.D., T.M. și D.C.B. care au infirmat susținerile inculpatului.

Martorii oculari au perceput momentele în care inculpatul a demarat din zona școlii din Proselnici, blocând portierele și deplasându-se în direcția opusă magazinului unde dorea sa ajungă minora.

Potrivit declarațiilor părții vătămate, deși, la momentul în care a acceptat să se urce în autoturismul inculpatului, i-a spus acestuia să o lase la magazin, acesta a trecut de magazin, continuându-și drumul spre școala din sat, iar la întrebarea sa de ce nu oprește, inculpatul a motivat ca vrea sa întoarcă la școală, unde, a oprit mașina și i-a spus martorului I.C.D. sa coboare, martorul coborând și apoi, fără a o lăsa pe minoră să coboare, i-a spus că va întoarce mașina către magazin, însă, imediat „a blocat portierele” și nu a mai întors mașina, deplasându-se înainte spre cimitirul de la marginea satului Proselnici.

Aceleași împrejurări au fost confirmate în totalitate și de martorul I.C.D. care a arătat că în momentul în care a ajuns în dreptul magazinului sătesc, inculpatul nu a oprit mașina, astfel că victima minoră l-a întrebat de ce nu a oprit, acesta răspunzându-i ca va întoarce la școala iar când a ajuns în acest loc, oprind mașina, inculpatul i-a spus martorului sa coboare din mașină. Acesta s-a conformat, coborând, dar observând totodată cum inculpatul „a blocat portierele”, martorul „auzind un clinchet, un zgomot”, văzând cum,,mașina a plecat fără sa mai întoarcă”, în deal, spre cimitir.

Împrejurările ulterioare au fost detaliat descrise de partea vătămată care a arătat ca s-a speriat și a încercat să coboare din mașina, dar portiera era blocata și că, cerându-i inculpatului să oprească, acesta i-a spus ca mai merge puțin și oprește, ceea ce nu a făcut, continuându-și deplasarea spre marginea satului, în câmp, și de acolo, cu viteză mare, pe un drum ce traversează câmpul, mergând, după spusele minorei, câțiva kilometri, trecând de o unitate militară după care a mai mers cea 10 minute până în apropierea unei păduri unde a oprit mașina pe un alt drum mai puțin circulat și unde părțile nu ar fi putut fi văzute.

Potrivit aceleiași victime, portierele rămânând blocate, inculpatul, fără să spună ceva, s-a descălțat de adidași, a rabatat scaunul victimei pe spate și s-a urcat peste victimă, care, plângea și era speriată, amenințând că dacă nu o va lăsa în pace, inculpatul va avea probleme cu poliția.

Cu toate acestea, potrivit susținerilor victimei, inculpatul a încercat să o dezbrace; deși victima s-a opus, strângând picioarele la piept și împingând inculpatul cu genunchii, fără a o lovi, dar bruscând-o prin împingere pe spate, în încercarea victimei de a se ridica, inculpatul i-a spus victimei că „nu contează cât timp va dura..., fiindcă e dispus să stea pana la noapte și tot va reuși sa facă sex” cu victima.

Victima a descris în detaliu complexul acțiunilor inculpatului corelativ cu ansamblul trăirilor sale care au precedat, însoțit și succedat consumării agresiunii sexuale, precizând ca la un moment dat, inculpatul a reușit sa o dezbrace de bluza cu care era îmbrăcată și care se lărgise la gat în urma insistențelor inculpatului care i-a tras-o în jos pana la talie.

Potrivit declarațiilor constante ale victimei, inculpatul a dezbrăcat-o de sutien și a imobilizat-o, îndoindu-i mâinile la spate, corpul inculpatului, aflat deasupra celui al victimei, presând-o pe minora care nu putea să-și scoată mâinile de la spate, a tras în totalitate victimei pantalonii de pe picioare, și, în același timp, și chiloții, în continuare, inculpatul și-a tras tricoul său și apoi dezbrăcându-se de pantaloni și chiloți, pe care și i-a tras până la genunchi, și-a introdus penisul în vaginul minorei care a simțit o durere puternica în zona organelor genitale.

În aceste condiții, în timp ce victima rămăsese „în aceeași poziție, cu mâinile la spate”, inculpatul a avut un raport sexual cu victima timp de cea. 5-10 minute, după care, „s-a oprit, și-a scos penisul din vaginul” victimei, spunând acesteia „să stea liniștită fiindcă nu și-a dat drumul” în ea, luându-și tricoul și ștergându-se pe fata și pe mâini, apoi ștergând scaunul pe care stătea victima, tricou pe care l-a strâns și l-a introdus sub scaunul de la șofer, spunând ca îl va spăla el fiindcă soția sa, Mariana, nu e acasă.

După consumarea agresiunii sexuale, victima, potrivit propriilor susțineri, a rămas în mașină plângând, după care a coborât și s-a îmbrăcat cu aceleași haine și s-a încălțat cu adidașii, inculpatul spunându-i să nu relateze nimănui despre ceea ce i-a făcut, „deoarece o să fie rău”, victima promițându-i ca nu va spune nimănui.

Inculpatul a negat în mod constant săvârșirea acestor fapte, arătând că, după coborârea martorului I.C.D., minora l-a întrebat daca poate să o ducă înapoi în satul Cornești pentru a-și cumpăra ceva de la magazinul din acel sat și, cu toate că a admis că și în satul Proselnici sunt două magazine, inculpatul a precizat că nu a întrebat-o pe minoră de ce vrea sa meargă înapoi în satul Cornești, întrebând-o însă dacă vrea să meargă pe altă parte, victima fiind de acord, explicație de o platitudine incontestabilă.

În ceea ce privește fapta de viol, inculpatul nu a recunoscut ca a constrâns victima la consumarea raportului sexual, încercând, dimpotrivă, să acrediteze ipoteza că minora a consimțit întreținerea raportului sexual, în ciuda ezitărilor inițiale, (minora „mi-a zis ca mai bine o lăsăm pe altădată deoarece trebuie sa ajungă acasă că vine mama sa de la Iași”), afirmând în final ca „odată și odată tot trebuie să o facă”.

Cu toate că a negat constrângerea, inculpatul a arătat că minora a „refuzat inițial sa facă sex” cu el dar, „datorita vorbelor de dragoste”, „a cedat presiunii” sale.

Netemeinicia apărărilor inculpatului a rezultat atât din contradicția propriilor susțineri cât și din ansamblul trăirilor, sentimentelor și tensiunilor manifestate de minoră, împrejurări de care au luat cunoștință și unii dintre martorii audiați în cauză.

Astfel, deși inculpatul a afirmat că minora a consimțit întreținerea raportului sexual, și că ulterior acestuia, „era vesela, probabil ca i-a plăcut”, din declarațiile martorei T.M. rezulta ca minora „plângea” și „avea în mână un pumn de pastile”, spunând că „vrea sa se omoare”, relatând acesteia despre episodul agresiunii sexuale la care a fost constrânsă de inculpat, rezultând în mod neîndoielnic dezavuarea netă de către minoră a acestor împrejurări.

Mai mult, aceeași martoră a relatat un episod esențial consumat înainte de viol, respectiv că în ziua de 27 mai 2010, în timp ce se afla în maxi taxi care era oprit în stația din corn. Miroslava, i-a văzut atât pe inculpat, cât și pe partea vătămată, înainte ca primul să vireze la dreapta spre pădure, inculpatul fiind la volan iar minora, care se ștergea la ochi, trăgea de portiera ca să iasă.

Potrivit declarațiilor martorului B.M.M., în seara zilei în care s-a consumat violul, inculpatul l-a sunat, în jurul orelor 20.30, spunându-i: „Poți să mă ajuți sa scap?” iar la întrebarea martorului daca este închis, inculpatul i-a răspuns explicit că a întreținut relații sexuale cu minora.

Deosebit de relevante pentru conturarea profilului moral al victimei minore sunt declarațiile martorei T.M. care a precizat că o cunoștea pe victimă ca „o fata cuminte”, „nu umblă aiurea”, fiind „cunoscută în sat ca având o buna reputație” și că. „nu a avut nicio relație cu inculpatul”.

Aceeași împrejurare a fost confirmată și de martorul B.M.M., care a arătat că „între cei doi nu a existat niciodată o relație de prietenie sau de iubire”.

Martorul I.C.D., coleg cu partea vătămată, a arătat că „B.M. este o fată cuminte de felul ei”, nu a auzit „nicio panaramă cu ea", că „nu i-a văzut niciodată pe partea vătămată și pe inculpat împreună", iar atunci când inculpatul i-a transmis victimei, prin intermediul martorului, că a întrebat de ea, minora i-a cerut martorului să-l întrebe pe inculpat „ce treabă are cu ea”.

Mai mult, nici martorul G.I., cumnatul inculpatului, nu a confirmat relația intimă dintre părți, arătând că „nu i-a văzut niciodată împreună”.

Martorul M.I.L. a arătat de asemenea că „pe inculpat nu l-a văzut niciodată la partea vătămată și nici nu a auzit-o niciodată discutând cu el sau despre el.”

La fel, martora H.A.G. a precizat că partea vătămată „era o fata cuminte” și că „nu a avut o relație cu inculpatul”.

Și martorul G.N.N. a arătat că nu știe ca înainte de pretinsele fapte, partea vătămată să fi avut vreo legătură de prietenie sau amoroasă cu inculpatul, cu care este „prieten” și că nu i-a văzut niciodată în ipostaze apropiate, respectiv să se țină de mână sau să se îmbrățișeze.

Martorul Lupu Petru, indicat de către inculpat ca fiind persoana care avea cunoștință despre relația amoroasa dintre părți, audiat în fata instanței (f. 198), a infirmat susținerile inculpatului, arătând ca nu știe nimic despre existența vreunei relații dintre inculpat și partea vătămată, pe care, de altfel, „nu i-a văzut niciodată, pe terenul de fotbal sau la fântâna din apropierea locuinței lui T.C.”, și „nici în alte împrejurări”.

Doar martorul B.M.M. a confirmat că a fost prieten cu partea vătămată, o perioada de cea două săptămâni, în cursul anului 2009, conturându-se, însă, o relație de amiciție între cei doi, specifică vârstei acestora. Același martor a descris-o pe partea vătămată ca fiind „o fată liniștită”, cu „preocupări școlare” și „învățând bine”, „o fată cuminte” și care „nu era predispusă a întreține relații sexuale”.

În ceea ce privește însă pe inculpat, majoritatea martorilor audiați l-au descris într-o manieră negativă.

Astfel, martora T.M. a spus, vorbind despre faptul că victima este cunoscută în sat ca având o buna reputație, că nu poate să spună același lucra despre inculpat, relatând, cu unele ezitări date de contextul unor presiuni din partea familiei inculpatului, că a asistat la un incident petrecut anterior, în care același inculpat a tras de partea vătămată, hărțuind-o.

Martorul B.M.M. a arătat ca despre inculpat s-a mai auzit că „ar fi agresiv cu fetele", arătând că fosta soție a inculpatului este soră cu concubina martorului și ea ar fi povestit că ar fi fost luată cu forța, la fel ca și victima minoră, și ulterior s-ar fi căsătorit cu inculpatul.

Dincolo de relatările provenind din probe indirecte, același martor a arătat că, înainte de consumarea faptelor, prin noiembrie 2009, personal, a asistat la momentul, relatat și de martora T.M., în care partea vătămată plângea, afirmând că inculpatul nu o lăsa în pace, martorul avertizându-l pe inculpat să o lase în pace pe minoră, cel din urma spunând că „nu vrea sa-i facă nimic, ci doar a dorit să o atingă”.

Din declarațiile aceluiași martor, rezultă că și după consumarea faptelor, inculpatul, fiind acasă la martor, după ce a mâncat și a băut un pahar, „s-a dezlănțuit” spunând că „dacă partea vătămată nu-l iartă, îi taie tendoanele și că oricum chiar dacă intră în pușcărie, rămân acasă alte persoane care pot să facă și sa dreagă.”.

Chiar martora G.M.L., sora inculpatului a arătat că acesta „s-a căsătorit din interes.”

Depozițiile cheie în întregirea tabloului general al profilului inculpatului aparțin martorelor A.D. și C.V.

Potrivit celei dintâi martore, inculpatul a încercat să întrețină relații sexuale cu aceasta, pe când martora avea înjur de 18 ani, inculpatul ieșindu-i în față și trăgând de ea, martora reușind să scape prin fugă.

O împrejurare asemănătoare a relatat și cea de-a doua martora în primele declarații, susținând o agresiune sexuală, în forma actului consumat, de această dată. Fără a oferi o explicație plauzibila, această martora a revenit asupra poziției sale inițiale, afirmând că a fost determinată de mama victimei să declare în acest fel.

Dincolo de valoarea probatorie pe care instanța de fond a acordat-o depozițiilor acestei din urma martore, în cauză exista un ansamblu de probe care conturează, dincolo de orice îndoiala rezonabila, atât profilul social al inculpatului și al părții vătămate cât și contextul în care s-au consumat faptele de lipsire de libertate în mod ilegal și viol.

În realitate, Tribunalul a reținut că inculpatul a ademenit-o pe partea vătămată în mașina lui, l-a îndepărtat pe martorul I.C.D. și, urmărind aducerea victimei în situația de a nu mai putea opune o rezistență eficientă, a lipsit-o de libertate prin menținerea acesteia într-un autoturism în mișcare și cu ușile blocate, precum și prin scoaterea rapidă a minorei din zonele publice și transportarea sa în zone izolate.

Maniera în care a acționat inculpatul conduce la concluzia că acesta a amăgit-o pe minoră ca o va duce la magazinul din satul Proselnici, pe când, în realitate, nu urmărea decât să o ducă într-un loc izolat pentru a o constrânge la întreținerea de relații sexuale.

Interesul anterior al inculpatului pentru victimă a fost confirmat și de martorul I.C.D. care a arătat că înainte de cele întâmplate, inculpatul a venit la școala din Cornești, în timpul orei de sport și a abordat pe martor întrebându-l unde este partea vătămată și spunând martorului sa-i transmită părții vătămate „că el a întrebat de ea”.

Odată ce minora a fost adusă în situația de a nu-i putea opune rezistență, inculpatul a trecut la exercitarea unor acte de constrângere fizică, corelative unor constrângeri de ordin moral, așa cum a rezultat constant din declarațiile amănunțite și verosimile ale victimei.

Aceste relatări ale minorei se coroborează cu activitatea de conducere în teren care a refăcut întregul traseu parcurs de inculpat și victimă și a identificat locul unde s-a produs agresiunea sexuala, dar și cu certificatul medico-legal.

Minora, nu numai că a dat date multiple cu privire la faptele derulate, la locurile prin care a trecut până în locul consumării agresiunii sexuale, dar a și participat, la solicitarea organelor de poliție, la reconstituirea traseului parcurs cu inculpatul.

Dincolo de maniera neadecvată în instrumentarea acestei cauze cu minora în vârstă de 14 ani și în legătură cu fapte de agresiune sexuală (al căror specific este dat de grija specială a organelor judiciare de a nu conduce victima spre revictimizare), procesul verbal de reconstituire, împreună cu planșele fotografice anexe, scoate în evidență identitatea între locurile parcurse de cei doi și prezentate în declarația victimei, cu cele indicate ulterior organelor de poliție cu ocazia conducerii în teren.

Instanța de fond a statuat că situația de fapt reținută mai sus rezultă și din analiza, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă, a urmelor descoperite de organele de cercetare penală pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de partea vătămată (urme de întindere și rupturi ale cusăturii la nivelul tivului de la gat al tricoului, nasturele de la pantaloni lipsă, fermoar al pantalonilor desprins în partea inferioară, de unde lipsesc mai mulți dinți (f. 30-34 d.u.p.), tricoul folosit de inculpat la ștergerea spermei a fost găsit în locul indicat de partea vătămată, respectiv sub scaunul șoferului (f. 15, 51-58 d.u.p.), produsul cosmetic, căzut din geanta victimei în timp ce se împotrivea la întreținerea raportului sexual, produs găsit în autoturismul inculpatului (f. 38-39, 51-60 d.u.p.).

În ceea ce privește apărarea inculpatului în privința conduitei ulterioare a victimei, care, în opinia sa, ar exclude consumarea unui act sexual cu exercitarea de constrângeri, tribunalul a constatat, pe de o parte, că există în cauză declarațiile martorilor B.A.G. și P.M., ultimul aflat în relații apropiate cu inculpatul, care ar părea că susțin varianta avansată de inculpat, însă pe de alta parte, că pot fi decelate o serie de elemente care erodează încrederea în veridicitatea acestor depoziții, plasându-le sub semnul unei îndoieli cu privire la sinceritatea martorilor.

Astfel, deși cei doi martori au relatat întâlnirea cu partea vătămată din după amiaza zilei de 27 mai 2010, aceștia nu au descris corect ținuta părții vătămate, inclusiv geanta pe care o purta aceasta, ca și accesoriu.

Mai mult, însuși inculpatul nu a menționat, în declarațiile sale detaliate, presupusa întâlnire cu cei doi martori pe care i-a propus ulterior.

În plus, reacțiile ulterioare ale părții vătămate, care a încercat să ia pastile și apoi, învingându-și rușinea și frica, a denunțat abuzul sexual, împrejurări expuse în cele ce preced, astfel cum rezulta nemijlocit din declarațiile constante ale martorei T.M., sunt specifice victimelor infracțiunilor de viol.

Reacțiile ulterioare ale inculpatului erodează propria apărare a acestuia, inculpatul având o poziție care reflectă conștientizarea riscului juridic al faptelor sale, încercând să determine victima, prin intermediul unor terțe persoane, să primească bani pentru a opri demersul judiciar în care i-a fost angajata răspunderea penală.

Instanța de fond a mai reținut că, din perspectiva probelor științifice, specialiștii legiști au constatat că, la data examinării, 28 mai 2010, partea vătămată „prezintă o deflorare recentă ce ar putea data din 27 mai 2010” (certificat medico-legal eliberat de I.M.L. Iași sub nr. 1138 din 28 mai 2010), mențiuni ce atestă fără urmă de dubiu faptul că inculpatul a întreținut raport sexual normal, cu intromisiune vaginală completă.

Realitatea agresiunii sexuale suferite de victimă este atestată nu doar de dovezile materiale, ci și de concluziile examinării psihologice a acesteia, realizate de specialiști din cadrul D.G.A.S.P.C. - Serviciul pentru Situații de Urgență Iași.

Potrivit fișei de examinare psihologică, „copilul relatează cu dificultate cele petrecute, insistând foarte mult pe încercările ei de a se elibera de agresor, justificând totodată motivul pentru care la un moment dat a cedat sub presiunea acestuia. Manifesta agitație psiho-motrică, mimică tristă, prezintă sentimente de neputință, prezentând simptomatologie clară de stres posttraumatic: coșmaruri, agresivitate nocturnă (se lupta prin somn în încercarea de a se elibera de agresor), frica de posibilitatea repetării abuzului, simțind nevoia de a sta de pază”, concluzia fiind că minora a suferit o traumă psihică majoră, (f. 29 d.u.p.).

Și în cursul cercetării judecătorești, la solicitarea instanței, a fost desemnat de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Iași un psiholog pentru a consilia victima minoră, pentru a lua legătura cu acestea în vederea audierii și a fi prezentă în instanță în momentul audierii părții vătămate minore, respectiv, dna. F.E.

Deși inițial inculpatul a recunoscut vârsta părții vătămate, ulterior a negat aceasta împrejurare esențială pentru stabilirea vinovăției în cazul infracțiunilor de viol și lipsire de libertate în mod ilegal.

Ulterior, în fata instanței inculpatul a precizat ca în momentul în care ar fi început pretinsa relație cu partea vătămată, aceasta „era în clasa a VIII-a”.

Din ansamblul probelor analizate în cauză a rezultat ca părțile sunt consăteni, iar în micile localități rurale, locuitorii se cunosc între ei; mai mult, părțile au și o legătura de afinitate, soția inculpatului fiind soră cu concubina unui cumnat al mamei părții vătămate, părțile cunoscându-se de mici copii.

Tribunalul a mai reținut că aspectul fizic al părții vătămate este specific unei fetițe de cel mult 14 ani, iar anturajul acesteia pledează în sensul înlăturării oricărui dubiu asupra posibilității ca inculpatul să se fi înșelat cu privire la vârsta părții vătămate.

Așa cum rezultă din situația de fapt reținută în considerente, Tribunalul a statuat că infracțiunea de lipsire de libertate nu s-a realizat prin exercitarea de amenințări sau violențe în momentul urcării părții vătămate în autoturism.

Acțiunile inculpatului se pliază pe elementele clasice ale racolării urmate de răpire, care a fost favorizată de ascendentul moral asupra victimei decurgând din diferențele de vârstă și sex.

Astfel, profitând de încrederea și naivitatea părții vătămate (minoră de 14 ani) cât și de contextul urcării în autoturism a martorului I.C.D., coleg cu victima minoră, inculpatul a reușit să o convingă cu ușurință pe aceasta să urce în mașină.

Ca atare, instanța a reținut că infracțiunea de lipsire de libertate s-a consumat din momentul în care s-a produs împiedicarea minorei de a coborî din autoturism, odată cu blocarea portierelor (în jurul orei 13.30) și a continuat până în momentul epuizării, când victima a fost lăsată liberă (în jurul orei 15.00), depășind timpul necesar întreținerii efective a raportului sexual, absorbit în mod logic în fapta de viol.

În privința faptelor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, și respectiv conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, instanța de fond a reținut că inculpatul a cumpărat autoturismul marca B. cu numărul de identificare (serie șasiu) X, la sfârșitul anului 2009 de la martorul G.I., care i-a spus că numerele provizorii aplicate pe autoturism, respectiv X, erau expirate.

Chiar inculpatul a recunoscut vinovăția pentru conducerea pe drumurile publice a unui autoturism neînmatriculat și cu numere false (f. 118 d.u.p.), însă ulterior a invocat necunoașterea faptului că numerele provizorii aplicate pe autoturismul său erau expirate.

Mai mult, în fața instanței de fond (f. 41 d.u.), inculpatul a susținut că martorul G.I., cumnatul său, cel de la care a cumpărat autoturismul, a uitat sa îi spună că numerele erau expirate, admițând însă că nici el „nu s-a interesat de acest aspect”.

Cu toate acestea, necunoașterea legii sau eroarea de fapt invocată de inculpat în apărare, nu poate avea semnificația unei cauze care exclude caracterul penal al faptei.

Astfel, potrivit dispozițiilor relevante în materie, orice conducător auto are obligația să se asigure că autoturismul pe care îl conduce respectă condițiile de legalitate, iar șoferul are obligația de a purta asupra sa documentele care atestă această stare de legalitate, respectiv certificatul de înmatriculare.

Or, în cauză, inculpatul a circulat în ziua de 27 mai 2010 pe drumurile publice de pe raza localităților Proselnici și Cornești (adresa Primăriei corn. Miroslava, f. 107 d.u.p.), la volanul autoturismului marca B. cu numărul de identificare (serie sașiu) x, care nu era înmatriculat și avea aplicate numerele false de înmatriculare x.

Organele de politie au ridicat de la inculpat autorizația de circulație provizorie seria x, din care rezultă cu prisosință că valabilitatea numerelor de înmatriculare provizorii x, expirase încă din data de 31 decembrie 2008 (f. 110-113 d.u.p.).

În legătură cu apărările inculpatului pe care s-a întemeiat cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice date prin rechizitoriu primei fapte, din infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen., în infracțiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., instanța de fond a reținut că din declarațiile victimei rezultă că inculpatul a folosit la consumarea violului (când s-a produs deflorarea) atât violența fizică, cât și constrângerea psihică, în acest din urmă caz folosindu-se de ascendentul dat atât de constituția sa fizică, cât și de frica imprimată minorei în aceste condiții.

În realitate, inculpatul folosind atât violența fizică (prinderea victimei de brațe, imobilizarea minorei prin folosirea greutății corporale, tragerea și forțarea pieselor de îmbrăcăminte) cât și constrângerea psihică (amenințări cu moartea) și ulterior profitând de imposibilitatea victimei de a se apără, în condițiile în care orice posibilitate de riposta era anihilată prin disproporția vădită între constituțiile fizice, a adus victima într-o vădită stare de vulnerabilitate, creând contextul favorabil consumării actului sexual după propria voință, obligând-o pe minoră să întrețină relații sexuale, în pofida rugăminților victimei de a fi lăsată în pace.

Tribunalul a mai reținut că nu trebuie ignorate nici vârsta fragedă și vulnerabilitatea psihică a minorei, elemente de natură a plasa victima într-o situație în care orice încercare de opoziție era sortită eșecului.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 334 C. proc. pen. instanța a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul P.D.L. privind schimbarea încadrării juridice date prin rechizitoriu primei fapte, din infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen., în infracțiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen.

Concluzionând, instanța de fond a statuat că vastul probatoriu administrat în cauză oferă elemente de detaliu credibile și coroborabile care formează un ansamblu probator ce dovedește pe deplin vinovăția inculpatului în săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa.

Fapta inculpatului P.D.L., care, în după amiaza zilei de 27 mai 2010, prin exercitarea unor acte de constrângere și prin punerea victimei în imposibilitatea de a se apără, a întreținut un raport sexual normal complet, cu partea vătămată B.M.I., minoră în vârsta de 14 ani, întrunește, sub raport obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen.

Fapta aceluiași inculpat, care în după amiaza zilei de 27 mai 2010, începând cu ora 13.30 și pana în jurul orei 15.00, a privat-o de libertate, fără drept, pe partea vătămată B.M., minoră în vârsta de 14 ani, prin împiedicarea acesteia de a coborî din autoturismul marca B. cu număr de înmatriculare x și transportarea acesteia pe o distanta de cea 3 km într-un loc izolat din afara localității Proselnici, corn. Miroslava, jud. Iași, unde a continuat să o țină la dispoziția sa în pofida rugăminților victimei de a fi lăsata să plece, infracțiunea fiind consumată prin ademenire, urmată de răpire - prin punerea autoturismului în mișcare și blocarea portierelor, și asupra unei minore, întrunește, sub raport obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și alin. (2) C. pen.

De asemenea, faptele aceluiași inculpat care, în după amiaza aceleiași zile de 27 mai 2010 a condus pe drumurile publice de pe raza comunei Miroslava, jud. Iași, autoturismul marca B. cu numărul de identificare X, în timp ce avea aplicate numerele provizorii X, care erau expirate din luna decembrie 2008, întrunesc, sub raport obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, și respectiv conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, ambele cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.

Activitatea infracțională a inculpatului se caracterizează printr-o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului real, prevăzută de art. 33 lit. a) C. pen. și respectiv concursului ideal prevăzută de art. 33 lit. b) C. pen., în privința ultimelor doua infracțiuni.

Circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor de către inculpat, gradul de participație a acestuia conturează fără echivoc elementele constitutive ale infracțiunilor menționate.

Fiind pe deplin dovedită vinovăția inculpatului, instanța de fond a antrenat răspunderea penala a acestuia, dispunând condamnarea sa.

La individualizarea judiciară a pedepselor principale stabilite pentru fiecare dintre infracțiunile concurente și, ulterior, aplicate, și a modului lor de executare, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv, dispozițiile generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal, și respectiv în legea specială, pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, gradul de pericol social al faptelor săvârșite, persoana infractorului, precum și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Gradul de pericol social concret al faptelor comise de către inculpat este unul foarte ridicat, având în vedere atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală, modul și mijloacele de săvârșire a faptelor, așa cum au fost descrise mai sus, împrejurările în care faptele au fost comise și, nu în ultimul rând, urmările produse, respectiv, încălcarea libertății sexuale, a integrității corporale și a libertății de mișcare a unei minore de nu mai mult de 14 ani, a bazelor morale care trebuie să lumineze viața unui copil, atingerea adusă dezvoltării fizice și psihice a victimei minore, dar și siguranța circulației și încrederea în autenticitatea unei situații ce rezulta din plasarea unor numere de înmatriculare pe un autoturism care circulă pe drumurile publice.

Prin raportare mai ales la vârsta părții vătămate, trebuie subliniat faptul că se poate afirma ca aceasta experiență și-a pus amprenta asupra dezvoltării psihice a acesteia, asupra echilibrului socio-afectiv al acesteia, astfel cum a rezultat și din declarațiile martorilor audiați cu privire la cest aspect.

Impactul evenimentelor asupra sistemului de valori al minorei, asupra sentimentului de securitate ce ar trebui să însoțească orice copil la această vârstă, a fost unul extrem de puternic; astfel, la acel moment, într-un mod mai mult decât brutal, minora a aflat rezonanta unor acte cu conotație sexuală, trăind semnificația reală a raportului sexual săvârșit de inculpat („nu aveam cunoștința despre viața sexuală, nu am discutat cu mama despre acest subiect, oricum știam că era un lucru pe care l-aș fi făcut când eram mare”, f. 42 verso,); suferințele fizice pricinuite minorei, urmare a raportului sexual la care a fost supusă.

Instanța de fond a mai arătat că toate aceste împrejurări au determinat o scădere dramatică a stimei de sine, minora încercând sentimentul rușinii, inclusiv în momentul în care e ezitat să relateze martorei T.M. și mamei sale cele întâmplate.

La rândul său, inculpatul, prin întreaga sa conduita, a prezentat detașare emoțională în raport de cele întâmplate, poziția sa conturându-se în principal în jurul ideii ca tot ceea ce s-a întâmplat a fost și voința victimei minore, ignorând orice limitare sau cenzură pe care statutul său de bărbat căsătorit ar fi trebuit să i-o impună în relația cu aceasta.

Susținerile prezentate în circumstanțierea inculpatului prin caracterizarea atașată la dosar nu sunt de natură să antameze reținerea vreunei circumstanțe atenuante raportat la caracterul abominabil al faptelor inculpatului.

Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența sa, regretul afirmat al inculpatului nu va putea fi reținut ca circumstanță atenuantă judiciara prevăzuta de disp. art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. întrucât aceasta împrejurare, în cazul concret, nu are relevanța și consistența unor împrejurări care să atenueze răspunderea penală.

De precizat este și că după sesizarea organelor judiciare, inculpatul nu s-a sustras cercetărilor, fiind prezent la desfășurarea întregii proceduri judiciare.

însă, recunoașterea unor date și împrejurări ale realității, ca circumstanțe atenuante, nu este posibilă decât dacă circumstanțele avute în vedere de instanță reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu, sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșita în concret satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.

Valorificând toate elementele decurgând din limitele de pedeapsă prevăzute de textele de incriminare, dispozițiile părții generale a Codului penal și regimul de sancționare a infracțiunilor săvârșite, gradul de pericol social concret ridicat pe care-l reprezintă infracțiunile comise, vârsta părții vătămate la momentul activității infracționale, urmările produse asupra fizicului dar, mai ales, asupra psihicului părții vătămate care, așa cum s-a reținut, a suferit o traumă puternică cu efecte pe termen lung, ținând cont și de întreaga situație de fapt reținută în sarcina inculpatului, instanța a stabilit. a)cestuia câte o pedeapsă principală cu închisoarea la nivelul care să îndreptățească aprecierea că aceasta este o măsură de constrângere, dar și un mijloc de reeducare eficient, răspunzând astfel dezideratelor înscrise în art. 52 C. pen. Astfel, inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen., la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare, de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 7 (șapte) ani închisoare, de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare și de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare.

În baza dispozițiilor imperative ale art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza l C. pen. și art. 65 alin. (2) C. pen., alăturat de pedeapsa principală, instanța a stabilit inculpatului și o pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.

La individualizarea, în această modalitate, a pedepsei complementare, instanța a avut în vedere comportamentul ilicit al inculpatului, atitudinea lui în relațiile cu persoanele de sex opus, în relațiile de familie, relevată de probele menționate mai sus, apreciind că acesta este incompatibil cu calitatea de tutore sau curator.

Ulterior, în baza art. 33 lit. a), lit. b) C. pen. cu referire la art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., inculpatului i s-a aplicat pedeapsa principală cea mai grea de 10 ani închisoare și, alături de aceasta, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., pe perioada stabilită.

În ceea ce privește aplicarea pedepsei accesorii, instanța a reținut că prin Decizia nr. 74 din 05 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că dispozițiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I – c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen. Deciziile date către instanța supremă în soluționarea recursurilor în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești în temeiul art. 4142 alin. (3) C. proc. pen.

De asemenea, instanța a ținut seama și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Hirst contra Marii Britanii, cauza Sabou și Pârcălab c. României, Cumpănă și Mazăre c. României), direct aplicabilă în dreptul intern o dată cu ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție.

Analizând aplicabilitatea pedepselor accesorii în cauză, în raport cu natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, cu ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului, instanța a apreciat că inculpatul este nedemn în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. dar și a dreptului de natura civilă prevăzută la lit. e) a aceluiași articol.

Astfel, pe durata executării pedepsei principale inculpatului îi va fi aplicata și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., în temeiul art. 71 C. pen., pentru motivele expuse anterior.

Criteriile avute în vedere de instanță la individualizarea cuantumului de pedeapsă, au fost luate în considerare și la individualizarea regimului de executare, astfel: raportându-se la persoana inculpatului, la lipsa conștientizării de către acesta a consecințelor negative ale faptelor sale, în condițiile în care anterior fusese condamnat la pedeapsa rezultantă a amenzii penale în cuantum de 1.000 lei, pentru săvârșirea a doua infracțiuni de lovire sau alte violențe, prin sentința penala nr. 1948 din 29 iunie 2007 a Judecătoriei Iași, menținută și rămasă definitivă prin decizia penala nr. 56 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalului Iași, la perspectiva de reintegrare socială, precum și la particularitățile dezvoltării psiho-sociale a inculpatului și împrejurările cauzei, instanța consideră că scopul educativ, represiv și preventiv al pedepsei poate fi atins numai prin executarea efectivă a pedepsei privative de libertate.

Instanța a constatat ca inculpatul a fost reținut la data de 28 mai 2010, pentru 24 de ore, în baza ordonanței organelor de cercetare penala (f. 120 d.u.p.) iar prin ordonanța procurorului din data de 29 mai 2010 a fost respinsa propunerea organelor de cercetare penala de luarea a măsurii arestării preventive (f. 7-9 d.u.p.).

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 88 C. pen. din pedeapsa principală de executat de 10 ani închisoare aplicată inculpatului P.D.L., s-a dedus durata reținerii preventive din data de 28 mai 2010.

În ceea ce privește soluționarea laturii civile, instanța a reținut că partea vătămată, B.M.I. a solicitat ca inculpatul sa plătească suma de 100.000 lei, reprezentând despăgubiri civile, daune morale.

Prin încheierea de ședința din 16 decembrie 2010, înainte de începerea cercetării judecătorești, s-a constatat de către instanța ca acțiunea civila, în prezenta cauza, se exercita conform art. 17 C. proc. pen., având în vedere ca vizează o parte vătămată minora.

A apreciat instanța că partea vătămata a trăit semnificative suferințe ca urmare a faptelor inculpatului, umilințele nejustificate produse prin lipsirea de libertate și prin abuzul sexual la care a fost supusa creându-i, incontestabil, traume psihice cu efecte incalculabile, prejudiciul nepatrimonial pretinzând reparație fiind unul evident.

Prejudiciul moral este rezultatul lezării unui drept nepatrimonial și, deși s-a considerat că este imposibilă o reparare pecuniară a acestuia, invocându-se caracterul arbitrar al acestei reparații, neputându-se stabili nici un fel de echivalență între durerea morală și o anumită sumă de bani, totuși prezența acestuia ca parte componentă a prejudiciului în ansamblu, potrivit disp. art. 998, 999 C. civ., și-a găsit o aplicare constantă în practica judiciară.

Despăgubirile acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală și nu se stabilesc în raport cu posibilitățile materiale ale inculpatului sau ale victimei. Esențială este stabilirea concordanței dintre întinderea prejudiciului moral și cuantumul despăgubirii, nefiind admisă nici o diferență în plus și nici o diferență în minus.

În cazul lezării relațiilor sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, la desfășurarea vieții sexuale a persoanei cu respectarea normelor morale, la conviețuirea socială, în cazul lezării bazelor morale care trebuie să lumineze viața unui copil, a integrității fizice și psihice a unui minor, pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele, pe oricare plan, suferite de partea civilă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze dezechilibrele morale, dificultățile în adaptare, carențele de la nivelul gândirii, astfel cum rezultă din probele cauzei.

Astfel, este de reținut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. în acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială și socială a părții civile. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral efectiv produs.

În cauză, instanța a fost în măsură să aplice aceste criterii, urmare a faptului că a fost produs acel minim de argumente și indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin acțiunile exercitate de către inculpat, de natură a duce la evaluarea echitabilă a despăgubirilor ce ar urma să compenseze prejudiciul moral efectiv produs părții civile minore.

Sunt evidente consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic, traumele psihice (puse în evidență nu numai de constrângerea morală și de impactul acțiunilor agresive, dar și vârsta victimei minore) și fizice suferite, sechelele posttraumatice care afectează negativ participarea acesteia la viața socială și la care instanța de fond a făcut referire.

Față de acestea, prima instanță a apreciat că, alături de pedeapsa aplicată inculpatului pentru faptele comise, este justificată cererea de daune morale și, statuând în echitate, în baza disp. art. 17 C. proc. pen., art. 346 alin. (1) teza I C. proc. pen., art. 348 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ., a admis acțiunea civilă exercitată din oficiu, și a obligat inculpatul P.D.L. la plata către partea vătămată minoră B.M.I. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, daune morale.

În baza art. 163 alin. (1), (2), (5) și (6) lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 17 C. proc. pen., instanța a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului, a bunurilor mobile și imobile ale inculpatului P.D.L., până la concurența sumei de 50.000 lei, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune (plata către partea vătămată minoră a sumei de bani acordate cu titlu de despăgubiri civile, daune morale), măsură a cărei luare este obligatorie în raport de vârsta victimei infracțiunilor, potrivit art. 163 alin. (6) lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 169 C. proc. pen. rap. la art. 357 C. proc. pen. instanța a dispus restituirea către partea vătămată B.M.I. a produsului cosmetic (lipstick strugurel) marca A. (f. 39 d.u.p.), ridicat de organele de poliție din autoturismul inculpatului, cu obligația pentru partea vătămată sa-l păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În ceea ce privește cheltuielile judiciare avansate de stat, având în vedere soluția asupra cauzei și principiul potrivit căruia plata cheltuielilor judiciare avansate de stat revine celui în sarcina căruia a fost reținută culpa infracțională sau culpa procesuală, instanța a apreciat, în baza disp. art. 189 C. proc. pen. rap. la art. 6 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistenta juridică în materie penala, suma de câte 75 lei reprezentând partea onorariului fiecăruia din apărătorii desemnați din oficiu, ale căror delegații (nr. 8941 din 22 noiembrie 2010 și nr. 8942 din 22 noiembrie 2010) au încetat, potrivit art. 171 alin. (5) C. proc. pen., la prezentarea apărătorilor aleși.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul P.D.L. la plata sumei de 2.050 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, în ambele faze ale procesului penal, în cuantumul cărora a fost inclusa și suma reprezentând partea onorariului fiecăruia din apărătorii desemnați din oficiu.

II Sentința pronunțată a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și de inculpatul P.D.L. pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de apel depuse în scris și prezentate oral de către procuror s-a invocat netemeinicia sentinței penale sub aspectul modului de individualizare a pedepsei aplicate.

Reprezentantul parchetului a susținut că în operațiunea de individualizare a pedepselor nu s-a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., ignorându-se gradul de pericol social în concret al faptelor comise, conturat de modalitatea de acțiune a inculpatului, atingerea adusă unor valori sociale importante, ocrotite de legea penală, rezonanța socială a faptelor și circumstanțele personale ale inculpatului, ceea ce impune o nouă individualizare a pedepselor în așa fel încât să răspundă scopului prevăzut de dispozițiile art. 52 C. pen.

Criticile formulate de inculpatul P.D.L. prin apărătorul ales, au vizat următoarele aspecte:

- greșita interpretare a probatoriului administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, neclarificarea unor contradicții și reținerea unei situații de fapt contrare realității având drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de condamnare, pentru infracțiunile de viol și lipsire de libertate în mod ilegal. Instanța de fond a avut în vedere un raționament bazat pe deducții și nu pe probe obiective și credibile care să susțină acuzațiile aduse inculpatului - agresarea sexuală și limitarea libertății de acțiune fizică și volitivă a minorei - în condițiile în care martorii acuzării sunt rude apropiate ale familiei părții vătămate, ceea ce impune achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. a) C. proc. pen.

- greșita încadrare juridică a faptei în infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. prin raportare la conduita părții vătămate care a consimțit să întrețină un raport sexual cu inculpatul, fără a exista o înfrângere a libertății sexuale prin acte de constrângere fizică ori morală, conform întregii probațiuni penale din dosar (cu preponderență declarațiile inculpatului și a majorității martorilor, concluziile certificatului medico-legal din 28 mai 2010, care nu atestă pe corp semne de violență), elemente de natură să impună schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. și totodată, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C. proc. pen. în condițiile în care victima are o constituție fizică robustă, un corp dezvoltat creând convingerea inculpatului că are o vârstă mai mare;

- aprecierea eronată a probatoriului administrat și greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunile de „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat” prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu numere false de înmatriculare" prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 în contextul în care autoturismul fusese cumpărat recent iar vânzătorul nu-i adusese la cunoștință faptul că numerele de înmatriculare provizorii expiraseră, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor sub aspectul laturii subiective (lipsa vinovăției).

- modul deficitar de individualizare a pedepselor stabilite, raportat la circumstanțele personale - lipsa antecedentelor penale, persoană integrată social și cu un comportament corespunzător în familie și societate - și aplicarea unor pedepse excesive.

În fața instanței de apel, inculpatul P.D.L. s-a prevalat de disp. art. 70 alin. (2) C. proc. pen. privind dreptul de a nu face declarații.

În contextul devolutiv al apelului, inculpatul, prin apărător ales, a formulat cereri de extindere a probatoriului, respectiv reaudierea martorilor B.M.M., T.M., A.D. și C.V., solicitarea de relații de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași cu privire la modul de soluționare a plângerilor penale formulate împotriva numiților A.D., B.M.M. și T.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă și înscrisuri în circumstanțiere.

Prin încheierea de ședință din data de 17 mai 2012, instanța de apel a respins motivat parte din aceste probatorii (reaudierea martorilor B.M.M., T.M., A.D. și C.V.) ca fiind lipsite de relevanță sub aspectul stabilirii situației de fapt. A fost admisă proba privind solicitarea de relații la parchet cu privire la stadiul cercetărilor declanșate împotriva numiților A.D., B.M.M. și T.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă și, eventual, înaintarea unor copii de pe declarațiile acestora, precum și proba cu înscrisuri pentru conturarea profilului socio-moral al inculpatului.

Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 121 din 12 iulie 2012 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și de inculpatul P.D.L., împotriva sentinței penale nr. 575 din 21 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Iași.

În baza disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpatul să plătească statului suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza disp/art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de parchet au rămas în sarcina statului.

Curtea, examinând hotărârea apelată și actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 3 și art. 62 C. proc. pen., în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului, caz în care, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.

Evaluarea completă și justă a probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză minuțioasă a materialului probator și apoi o sinteză rațională a evaluărilor făcute, pe examinarea probelor în ansamblul lor.

Fiind investită cu soluționarea cauzei, prima instanță în raport de exigențele invocate, a respectat principiul nemijlocirii judecății consacrat în art. 289 C. proc. pen., procedând la readministrarea probelor din cursul urmăririi penale, pentru a lua cunoștință direct de relatările martorilor și părții vătămate în condiții de oralitate și contradictorialitate.

Astfel, Curtea a arătat că prima instanță a procedat la audierea inculpatului, a părții vătămate și a martorilor T.M., B.M.M., G.M.L., I.C.D., G.I., A.D., B.A.G., C.V., M.I.L., H.A.G., A.C., G.N.N., T.C., L.P., B.M.M.

S-a arătat că instanța de fond a administrat toate probele necesare aflării adevărului cu privire la fapte și la împrejurările cauzei, reținând o situație de fapt în concordanță cu toate probele administrate la urmărirea penală și în faza cercetării judecătorești.

De asemenea, au fost examinate efectiv probele esențiale supuse aprecierii, cu consecințe în ceea ce privește stabilirea vinovăției în comiterea infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, printr-o evaluare a contribuției cauzale a inculpatului, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, și o apreciere profundă a tuturor împrejurărilor anterioare, concomitente și posterioare ce au ocazionat sau pe fondul cărora s-au comis faptele, analizându-se elementele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția de condamnare.

Curtea de apel a constatat că, în cauză, a fost administrat un probatoriu complet, corect interpretat și coroborat, avându-se în vedere toate datele ce converg spre o reală stabilire a situației de fapt, situația de fapt expusă fiind însușită și de instanța de apel, precum și argumentele primei instanțe aduse în susținerea vinovăției inculpatului, instanță care, la rândul ei, în baza propriului examen, în contextul evaluării materialului probator a determinat conexitatea existentă între contribuțiile inculpatului, materializate în comiterea faptelor.

Pe baza probelor ce au rezultat din ansamblul mijloacelor de probă dispuse și administrate (probe ce au fost analizate pe larg de prima instanță) s-a reținut că în după amiaza zilei de 27 mai 2010, inculpatul P.D.L. a condus pe drumurile publice de pe raza comunei Miroslava autoturismul marca B. cu număr de identificare x, în timp ce avea aplicate numerele provizorii x, care erau expirate din luna decembrie 2008, și, începând cu ora 1300 până în jurul orei 1500 a privat-o de libertate, fără drept, pe partea vătămată B.M., minoră în vârstă de 14 ani, prin împiedicarea acesteia de a coborî din autoturism și transportarea pe o distanță de 3 km, într-un loc izolat, în afara localității Proselnici, comuna Miroslava, unde, prin exercitarea unor acte de constrângere a întreținut un raport sexual normal, complet, cu aceasta.

Pentru a se ajunge la concluzia condamnării, legea pretinde ca probele administrate să fie în măsură să răstoarne prezumția de nevinovăție instituită în favoarea inculpatului și să nu lase nici un dubiu cu privire la autorul faptei și vinovăția acestuia.

În cauză, în evaluarea materialului probator administrat s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. privind aprecierea probelor, probe al căror conținut a fost perceput în mod real, în reținerea situației de fapt.

De asemenea, instanța de fond a examinat cauza și în raport de disp. art. 75 C. proc. pen., ce constituie un principiu al sistemului probator, potrivit căruia, declarațiile părții vătămate făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Astfel, prin plângerea formulată și declarațiile date în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești, partea vătămată minoră B.M.I. a relatat în detaliu împrejurările în care a acceptat să urce în autoturismul inculpatului împreună cu vărul său, martorul I.C.D., traseul parcurs cu autoturismul și ansamblul acțiunilor inculpatului care au precedat, însoțit și succedat consumării agresiunii sexuale.

Partea vătămată a reclamat în mod constant că inculpatul „a blocat portierele” și nu i-a permis să coboare din autoturism și că a fost constrânsă (bruscând-o, imobilizând-o și amenințând-o cu folosirea de acte de violență) să întrețină raport sexual.

Parte din împrejurările relatate de partea vătămată sunt confirmate de martorul I.C.D. care a arătat că în momentul în care au ajuns cu autoturismul în dreptul magazinului sătesc, unde urma să coboare partea vătămată, inculpatul a refuzat să oprească, continuând deplasarea până în apropierea școlii unde a oprit și i-a cerut martorului să coboare, după care, „a blocat portierele" și a plecat, fără să întoarcă mașina, în deal, spre cimitir.

De asemenea, s-a reținut că declarațiile părții vătămate sunt susținute și de martora T.M. care a relatat că în ziua de 27 mai 2010, în timp ce se afla în maxi-taxi, care era oprit în stația din comuna Miroslava, a văzut partea vătămată în autoturismul inculpatului, se ștergea la ochi și trăgea de portieră ca să coboare, iar în după amiaza zilei a văzut-o pe minoră că plângea și „ avea în mână un pumn de pastile” spunând că „vrea să se omoare”, iar ulterior, la insistențele sale, partea vătămată i-a relatat că „inculpatul a abuzat de ea” adică a întreținut relații sexuale „pe care nu și le-a dorit”.

Curtea a mai reținut că în completarea argumentelor ce conduc la concluzia vinovăției inculpatului în agresarea sexuală a părții vătămate sunt și declarațiile martorului B., potrivit cărora, în seara zilei de 27 mai 2010 înjurai orei 20:30 a fost sunat de inculpat care i-a spus în mod explicit că a violat-o pe nepoata sa B.M.I.

Realitatea agresiunii sexuale suferită de partea vătămată este atestată nu doar de dovezile materiale (urmele descoperite de organele de cercetare penală pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de partea vătămată, tricoul folosit de inculpat la ștergerea spermei, produsul cosmetic căzut din geanta victimei) ci și de constatările medicilor specialiști care au efectuat examinarea medico-legală și au concluzionat că la data examinării - 28 mai 2010, partea vătămată prezenta o deflorare recentă ce ar putea data din 27 mai 2010 precum și de concluziile examinării psihologice a victimei realizate de specialiști din cadrul D.G.A.S.P.C. - Serviciul pentru situații de urgență Iași.

Inculpatul P.D.L. nu a negat consumarea raportului sexual, însă, a încercat că acrediteze ipoteza că avea o relație amoroasă cu partea vătămată din iunie-iulie 2009 și că minora a consimțit la întreținerea raportului sexual în după-amiaza zilei de 17 mai 2010, în baza unei înțelegeri anterioare cu inculpatul.

Apărările inculpatului constând în greșita condamnare pentru infracțiunile de viol și lipsire de libertate în mod ilegal, în condițiile în care nu a constrâns partea vătămată, aceasta urcând în autoturismul său pe baza unei înțelegeri anterioare și acceptând să întrețină raportul sexual de bună voie, analizate prin prisma probelor administrate, au fost apreciate de către Curtea de Apel ca fiind lipsite de temei.

Cutea a reținut că maniera în care a acționat inculpatul - a avut inițiativa de a opri autoturismul, l-a îndepărtat pe martorul I.C.D., a menținut autoturismul în mișcare și cu ușile blocate, deplasarea într-o zonă izolată - conduce la concluzia că rezoluția acestuia a fost unică și anume, de a întreține prin constrângere, raport sexual cu partea vătămată.

Sub acest aspect, instanța de apel a considerat că în mod corect au fost respinse ca nefondate apărările inculpatului pe care s-a întemeiat cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alini și alin. (3) teza I C. pen. în infracțiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., pe considerentul că nu a existat nici un act de constrângere a părții vătămate, iar raportul sexual a fost consumat cu consimțământul acesteia.

Infracțiunea de viol se realizează, din punct de vedere al elementului material al laturii obiective, prin modalități alternative și anume, constrângere fizică sau morală sau profitând de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, fiind vorba de un raport sexual realizat fără consimțământ, respectiv, prin încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a victimei. Pe de altă parte, infracțiunea de act sexual cu un minor presupune realizarea raportului sexual cu un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, însă cu consimțământul acestuia.

Criteriul distinctiv dintre infracțiunea de viol și cea de raport sexual cu o minoră este lipsa sau, dimpotrivă, existența acordului subiectului pasiv al infracțiunii, fără ca asupra sa să fie exercitată, în vreo modalitate, constrângerea fizică ori psihică.

De asemenea, în ce privește infracțiunea de viol, lipsa consimțământului și modalitățile concrete în care victima este constrânsă ori se opune constrângerii, trebuie apreciate, în primul rând, avându-se în vedere persoana victimei (vârsta, dezvoltare psihosomatică, etc.), împrejurările în care s-a comis infracțiunea și persoana infractorului, relația cu victima.

Analizând toate elementele de fapt, instanța de fond în mod just a constatat că activitatea infracțională desfășurată de inculpat se circumscrie conținutului infracțiunii de viol în formă agravată, prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen.

Temerea creată părții vătămate - minoră în vârstă de 14 ani, lipsită de maturitate psihică și rezistență morală - atât prin folosirea violenței fizice (prinderea victimei în brațe, imobilizarea prin folosirea greutății corporale, tragerea și forțarea obiectelor de îmbrăcăminte) cât și prin constrângere psihică ( amenințări cu moartea), i-a redus posibilitatea de a se opune la agresiunea exercitată asupra ei, ceea ce a contribuit în mod esențial la săvârșirea violului, raportul sexual realizat nefiind susceptibil a fi încadrat în prevederile art. 198 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că poziția procesuală a inculpatului sub aspectul lipsei reprezentării în plan subiectiv a faptului că partea vătămată este minoră sub 15 ani, împrejurare esențială pentru stabilirea vinovăției în cazul infracțiunilor de viol și act sexual cu un minor, nu este argumentată convingător.

Instanța de apel a reținut că literatura de specialitate arată că nu interesează dacă autorul faptei știa cu certitudine vârsta victimei. Cunoașterea nesigură, îndoiala asupra acestei împrejurări, nu înlătură răspunderea penală, subiectul acționând mai departe, înseamnă că a acceptat și această eventualitate.

Din actele dosarului Curtea a reținut că inculpatul și partea vătămată sunt consăteni, știa că este elevă în clasa a VIII a, se cunosc de mici copii, au și o legătură de afinitate, și de câteva ori și-a afișat interesul pentru dezvoltarea unei relații de prietenie cu aceasta, iar anturajul părții vătămate pledează pentru înlăturarea oricărui dubiu care să-i profite inculpatului.

Mai mult, fotografiile părții vătămate, aflate la dosar, sunt elocvente în a dovedi că trăsăturile somatice și întreaga fizionomie erau cele normale pentru un copil sub 15 ani.

Curtea a mai statuat că lipsirea de libertate în mod ilegal a părții vătămate, deși nu s-a realizat prin exercitarea de amenințări sau violențe în momentul urcării în autoturism, nu poate fi absorbită în mod natural de infracțiunea de viol, deoarece actele materiale prin care partea vătămată a fost lipsită de libertate nu constituie, în același timp, acte specifice ale laturii obiective a infracțiunii de viol.

Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal s-a consumat în momentul în care inculpatul a împiedicat partea vătămată să coboare din autoturism, prin blocarea ușilor, a părăsit localitatea, transportând-o într-un loc izolat, unde a fost agresată sexual, și a continuat până în momentul în care partea vătămată a fost lăsată liberă (în jurul orei 15:00), astfel încât, timpul în care a fost îngrădită libertatea de mișcare a părții vătămate a depășit timpul necesar întreținerii efective a unui raport sexual.

Sub acest aspect nu au fost primite criticile formulate de inculpat.

În ceea ce privește infracțiunile de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv, conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, apărările invocate privind necunoașterea împrejurării că numerele provizorii aplicate pe autoturismul marca B., proprietate personală, erau expirate, nu au putut fi primite de către instanța de apel.

Autoturismul a fost achiziționat la sfârșitul anului 2009 de la martorul G.I., cumnatul său, care i-a precizat că „autoturismul trebuie înmatriculat”.

De altfel, de la locuința inculpatului a fost ridicată autorizația de circulație provizorie seria x din care rezultă că valabilitatea numerelor de înmatriculare provizorii x, expirase încă din data de 31 decembrie 2008.

Curtea a arătat că, fiind întrunite elementele constitutive ale celor două infracțiuni, atât din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv, în mod corect prima instanță a dispus condamnarea inculpatului.

Concluzionând, instanța de prim control judiciar a arătat că, față de întreg materialul probator administrat și elementele evidențiate în urma analizării acestuia, în mod justificat prima instanță a constatat că, prin conținutul său, ansamblul probator existent în cauză are caracter cert și decisiv în înlăturarea prezumției de nevinovăție consacrat de lege în favoarea inculpatului, întrucât, probele în acuzare conțin informații care permit constatarea unei situații de fapt complete, în derularea acțiunilor, instanța putându-și forma o convingere care se constituie într-o certitudine.

Analizând hotărârea apelată și sub aspectul tratamentului sancționator aplicat inculpatului, Curtea a constatat că, în operațiunea de individualizare a pedepselor, prima instanță a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., analizând complexitatea pericolului social al faptelor deduse judecății, elementele obiective și subiective ce au condus la săvârșirea infracțiunilor, circumstanțele personale ale inculpatului.

Raportat la prevederile art. 52 C. pen. și având în vedere modalitatea concretă în care a fost concepută și desfășurată activitatea infracțională, natura socială a relațiilor lezate, impactul social produs de infracțiuni, urmările produse precum și atitudinea inculpatului manifestată pe parcursul procesului penal, Curtea a apreciat că pedepsele stabilite, sub aspectul cuantumului și modalității de executare, sunt de natură să răspundă cerințelor scopului preventiv, coercitiv și educativ, asigurând, totodată o proporție echitabilă între gradul de pericol social al faptelor și profilul socio-moral al inculpatului, fără a se impune o atenuare sau agravare a răspunderii penale.

Fiind antrenată răspunderea penală a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de viol, instanța de fond, în mod just, a stabilit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prin obligarea inculpatului la plata unor despăgubiri către partea vătămată minoră, cu titlu de daune morale.

Incriminarea acestor fapte, urmărește abținerea oricărei persoane de a agresa sexual un minor, pentru că, o asemenea faptă are repercusiuni negative asupra dezvoltării fizice și psihice a minorului, stânjenind formarea sentimentelor de pudoare și decență, care trebuie să caracterizeze viața sa sexuală viitoare.

În urma examenului psihologic s-a stabilit că partea vătămată, minoră, în vârstă de 14 ani, prezintă reactivitate psihologică accentuată, cu perturbarea activității sociale specifice vârstei, în context psihotraumatizant. Față de această împrejurare, este incontestabil că victimei i-a fost cauzat un prejudiciu moral.

în raport cu gravitatea suferințelor morale produse, s-a apreciat de către instanța de apel că obligarea inculpatului la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, corespunde cerințelor unei juste și integrale despăgubiri în sensul prevederilor art. 14 C. proc. pen. și art. 998 și următoarele C. civ.

Considerentele expuse demonstrează caracterul nefondat al criticilor aduse de procuror și de inculpat, astfel încât, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse apelurile declarate.

În baza disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. inculpatul apelant a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În baza disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de procuror au rămas în sarcina statului.

III. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul P.D.L.

În motivarea scrisă a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași susținut oral de către reprezentantul Ministerului Public, prima critică a hotărârilor date în cauză a vizat modalitatea de individualizare a pedepsei, întemeindu-se pe cazul de casare prevăzută de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. S-a arătat astfel că instanțele anterioare au apreciat adecvată aplicarea pedepselor la nivelul minimului special, deși elementele cauzei pledează pentru majorarea acestora, nu doar pentru reținerea acestor elemente ca argument al neaplicării atenuantelor judiciare. Astfel, s-a arătat că, deși par impresionante pedepsele pentru infracțiunea de viol si cea pentru lipsirea de libertate, acestea reprezintă minimul special al textelor de incriminare. în concret, inculpatul a realizat cumulat mai multe variante alternative de agravare la infracțiunea prevăzuta de art. 189 C. pen. - a răpit victima, transportând-o fără voie dintr-un loc cunoscut în alt loc, în afara localității, în vecinătatea unei păduri, victima era minoră în vârstă de 14 ani și în mod evident a fost supusă unor multiple suferințe, fizice și morale, unele prin însăși violul comis asupra ei, altele exterioare acestuia, respectiv spaima indusă de blocarea în mașină, îndepărtarea verișorului ce o însoțea, îndepărtarea intempestiva de localitatea de domiciliu. De asemenea, lipsirea de libertate, deși autonomă, a reprezentat un mijloc pentru infracțiunea de viol. Un asemenea cumul de situații, justificau dozarea pedepsei peste minimul special, dată fiind marja statuată de legiuitor, respectiv 10-25 ani.

S-a mai susținut că infracțiunea de viol, de asemenea, capătă o circumstanțiere defavorabilă inculpatului, date fiind împrejurările complexe, create de autor tocmai pentru a-și duce la îndeplinire agresiunea sexuală. Acesta a propus victimei și însoțitorului ei de 13 ani să îi ia cu mașina, mizând pe naivitatea si încrederea acestora că sunt împreună, că se aflau în localitatea de domiciliu pe stradă și vor fi duși până la magazin, a încercat sa înlăture vigilența celor doi la întrebarea victimei de ce trece de magazin spunând că va întoarce la școala din sat, a îndepărtat prin viclenie martorul cerându-i să coboare pentru a putea întoarce vehiculul, ceea ce denota o formă elaborată a rezoluției infracționale, și nu spontaneitate. în motivarea recursului s-a mai arătat că și urmările psihologice stabilite de specialiști, existente la dosarul cauzei (f. 29 d.u.p.) sunt de avut în vedere, pentru că și victimele minore reacționează diferit la agresiunile asupra lor, existând persoane mai dezvoltate și emancipate, chiar obișnuite cu derapaje social comportamentale, ce minimalizează adeseori fapte grave comise asupra lor, și tineri asupra cărora o astfel de agresiune se amprentează mai sever. Ori, în pofida încercărilor inculpatului de a releva o pretinsă relație anterioară cu victima, majoritatea depozițiilor consătenilor - martorii T.M., B.M.M., B.M.M., H.A.G., I.C. - au caracterizat-o pe aceasta ca „o fată liniștită” „o fată cuminte”, cu preocupări școlare, „că nu s-a auzit niciodată vreo panaramă cu ea”.

O a doua critică a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași a vizat neaplicarea de către instanțele anterioare a unei pedepse complementare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., similară celei aplicate deja pentru infracțiunea de viol, față de natura faptei și circumstanțele cauzei, dar și de cuantumul pedepsei principale aplicate deja, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.

În fine, a treia critica a privit neaplicarea unui spor de pedeapsa în urma contopirii pedepselor, critică invocată și în apel, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. Chiar în ipoteza că instanțele au considerat că o majorare a pedepselor nu se impune, Parchetul a apreciat ca lipsită de temeinicie și inadecvată omisiunea aplicării unui spor care să sancționeze concursul a patru infracțiuni, din care două extrem de grave, deși în practica judiciară se aplică frecvent acest spor pentru autorii unor fapte mai puțin grave și ca natură, și ca pedepse - furturi, loviri și alte violente, infracțiuni rutiere, falsuri.

În motivarea orală a recursului, reprezentantul Ministerului Public a extins motivele de recurs cu unul în favoarea inculpatului, în temeiul art. 3859 pct. 17, 14 și 172 C. proc. pen., invocând greșita încadrare juridică dată faptelor de conducere a unui autovehicul cu numere false de înmatriculare. Astfel s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din două infracțiuni de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art. art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., într-o unică infracțiune, cea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, având în vedere dispozițiile deciziei pronunțate în recursul în interesul Legii nr. 18/2012.

Recurentul inculpat, în motivarea orală a recursului declarat, a arătat că susține motivul de recurs invocat oral în favoarea sa de către reprezentantul Ministerului Public și că înțelege să nu mai susțină motivul de recurs prin care solicitase achitarea în acest sens.

Cu privire la celelalte motive de recurs, recurentul inculpat a criticat decizia instanței de apel prin prisma cazului de casare prevăzută de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. în ceea ce privește infracțiunea de viol, vizând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 în infracțiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 C. pen. în ceea ce privește infracțiunea de act sexual cu un minor, s-a solicitat în baza dispozițiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., deoarece există o cauză care înlătură răspunderea penală, respectiv eroarea de fapt. De asemenea, apărătorul inculpatului a invocat cazul de casare prevăzută de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. cu privire la infracțiunea de lipsire de libertate, solicitând achitarea inculpatului pentru săvârșirea acestei infracțiuni, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. în ceea ce privește infracțiunea de conducere a unui autovehicul cu numere de înmatriculare expirate, s-a invocat cazul de casare prevăzută de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitându-se achitarea inculpatului în baza. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., fiind vorba, din punctul de vedere al inculpatului, de o eroare de fapt.

Apărătorul inculpatului a menționat, de asemenea, că inculpatul apreciază că în cauză nu sunt probe certe care să-l incrimineze, iar motivarea sentinței de fond, menținută și de către Curtea de Apel Iași, se întemeiază exclusiv pe depozițiile martorilor părții vătămate, martori care sunt rude cu aceasta, iar o parte dintre ei au recunoscut că la urmărirea penală au dat declarații mincinoase în defavoarea inculpatului. S-a mai arătat că o serie de martori propuși în dovedirea susținerilor inculpatului nu au fost audiați, iar aceștia ar fi putut dovedi faptul că între el și partea vătămată existau relații anterioare de prietenie. De asemenea, nu este dovedită constrângerea fizică sau morală a părții vătămate, astfel că aceasta a acceptat să întrețină relații intime cu inculpatul, în acest sens neputându-se vorbi de săvârșirea infracțiunii de viol, ci cel mult de cea de act sexual cu un minor. În ceea ce privește această a doua infracțiune, deși inculpatul o cunoștea demult pe partea vătămată precum și pe o parte dintre rudele acesteia, niciodată nu a avut reprezentarea vârstei părții vătămate, de unde rezultă că s-a aflat în eroare gravă de fapt - aspect care este de natură să înlăture răspunderea penală.

La evaluarea cazurilor de casare Înalta Curte are în vedere faptul că în conformitate cu art. II alin (1) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013), dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului. Prezenta cauză a fost înregistrată pe rol la data de 6 august 2012, fiind supusă astfel cazurilor de casare astfel cum acestea au fost modificate de Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010).

Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și de inculpatul P.D.L., Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:

Cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., referitor la greșita încadrare juridică a faptelor, invocat de către recurentul inculpat, cu privire la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. în infracțiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., Înalta Curte îl consideră neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 197 C. pen. (Violul):

(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

(3) Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Potrivit art. 198 C. pen. (Actul sexual cu un minor):

(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Potrivit art. 189 C. pen. (Lipsirea de libertate în mod ilegal):

(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani.

(2) În cazul în care fapta este săvârșită prin simularea de calități oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum și în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferințe ori sănătatea sau viața îi este pusă în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.

Instanțele de fond și apel au respins cererile de schimbare a încadrării juridice, arătând, în mod judicios că, din întregul material probator, rezultă că raportul sexual normal, recunoscut de altfel și de către recurentul inculpat, a fost însoțit de constrângerea fizică și morală a părții vătămate, precum și de punerea acesteia în imposibilitatea de a se apăra. Astfel instanțele anterioare au evaluat corect declarația părții vătămate reținând că aceasta se coroborează cu probele științifice administrate și cu declarațiile de martori.

Înalta Curte va reține declarația minorei, iar pentru evaluarea forței probante va analiza concomitent și circumstanțele personale ale acesteia astfel cum sunt conturate de înscrisuri și declarații de martori. Martora T.M., o vecină cu care victima a vorbit ulterior consumării infracțiunii a relatat trauma psihică evidentă, dar și faptul că minora i-a relatat gândurile de sinucidere în timp ce avea asupra sa „un pumn de pastile” și rușinea ce au copleșit-o (f. 57 dosar fond). Partea vătămată a fost descrisă de către conducerea școlii ca fiind orientată către studiu, cu rezultate meritorii la toate disciplinele școlare, ordonată, harnică, disciplinată, serioasă și respectată de toți elevii. Martorii T.M., B.M.M., I.C.D., G.I., M.I.L. și H.A.G. au afirmat că minora este un copil responsabilizat, iar în comunitatea restrânsă din care părțile fac parte, nu se cunoaște ca între părți să existe o relație apropiată.

De asemenea atât din certificatul medico-legal eliberat de I.M.L. Iași din 28 mai 2010, înscrisurile cu caracter medical (f. 24, și urm.) cât și din concluziile examinării psihologice realizate în cadrul D.G.A.S.P.C. Iași (f. 22, și urm., 112 și urm.) rezultă că partea vătămată prezenta o simptomatologie specifică stresului posttraumatic și leziuni fizice recente (deflorare) care puteau data din 27 mai 2010, probe care exclud existența consimțământului părții vătămate la întreținerea raportului sexual.

Instanțele anterioare au înlăturat, în mod corect apărarea valorificată prin declarația sorei inculpatului numita G.M.L. și a unui vecin al părții vătămate T.C. (f. 59, 196) ce vizau dovedirea unei relații strânse între părți și prin aceasta caracterul liber consimțit al actului sexual, întrucât nu se coroborează cu ansamblul probatoriilor constând în declarații de martori și părți, dar și cu datele ce rezultă din înscrisurile cu caracter medical sau din expertiza medico-legală. Martorii T.C. (f.196) și G.M.L. (f. 59), încearcă să dovedească un comportament libertin al părții vătămate, care și dacă ar fi real, nu poate exclude răspunderea penală a inculpatului.

Înalta Curte subliniază însă că ansamblul probatoriilor, amintind numai evaluările psihiatrice și caracterizările obținute de la școala frecventată de minoră sau declarațiile celorlalți martori audiați, dovedesc deplin conduita conformă normelor morale si conviețuirii sociale, inclusiv cele susținute si recunoscute într-o comunitate rurală restrânsă. Astfel cum s-a arătat deja, martorii T.M., B.M.M., I.C.D., G.I., M.I.L. și H.A.G. au afirmat că minora este un copil responsabilizat, iar în comunitatea restrânsă din care părțile fac parte, nu se cunoștea ca între părți să existe o relație apropiată.

Martorul L.P., indicat de către inculpat ca fiind persoana care avea cunoștință despre relația „amoroasă” dintre părți, audiat în fata instanței de fond, a infirmat susținerile inculpatului, arătând ca nu știe nimic despre existenta vreunei astfel de legături. Deși recurentul inculpat a propus martorii B.A.G., P.M., A.C. (prieten al inculpatului), T.C. care să dovedească că raportul sexual a fost consimțit, aspect dedus din această relație amoroasă anterioară, declarațiile menționate susțin cel mult întâlniri cu caracter întâmplător, în locuri publice sau care nu au amplitudinea invocată de apărare.

Existența unei astfel de relații apropiate de prietenie nu este cunoscută nici de către apropiații familiei victimei (declarații f. 119, 120) sau de membrii comunității restrânse căreia părțile îi aparțin (f. 198), mai ales în ipoteza în care se susține de către apărare existența unor întâlniri obișnuite la fântâna din sat (f. 196). Această apărare nu este cert susținută nici chiar de către martorii, prieteni ai inculpatului sau audiați la solicitarea sa (f. 57, 121, 94).

Martorul B.M.M., radă cu minora, a declarat în fata instanței de fond că inculpatul însuși i-ar fi relatat că a constrâns-o pe victimă pentru săvârșirea infracțiunii (f. 58).

Instanțele anterioare au evaluat și faptul că, deși inculpatul și-a organizat apărarea în sensul existenței unei legături strânse cu victima ce ar justifica un raport sexual liber consimțit, în procedura confruntării cu partea vătămată (f. 101 dup), acesta nu a fost în măsură să precizeze care este ziua de naștere a minorei, iar pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de partea vătămată au fost descoperite urme de întindere și rupturi ale cusăturii la nivelul tivului de la gat al tricoului, nasturele de la pantaloni lipsea, fermoarul pantalonilor era desprins în partea inferioara, de unde lipseau mai mulți dinți, aspecte ce conduc la concluzia exercitării forței pentru îndepărtarea tuturor obiectelor vestimentare indicate.

În consecință, Înalta Curte constată că situația de fapt și caracterizarea în drept sunt corect reținute sau evaluate de instanțele anterioare, actul sexual dintre recurentul inculpat și partea vătămată nu a fost liber consimțit, ci s-a produs ca urmare a constrângerii realizate de inculpat.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. referitor la existența unei grave erori de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, instanța de recurs reține că:

Prin jurisprudența publicată, Înalta Curte a statuat în sensul că textul invocat presupune urmărirea unei concordanțe dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 815 din 20 martie 2012).

Susținerea recurentului inculpat în sensul că nu cunoștea vârsta părții vătămate este contrazisă de probele administrate. Astfel, într-o primă declarație inculpatul a relatat că știa că, partea vătămată este în clasa a VIII-a. În procedura confruntării inculpatul personal a învederat, în prezența apărătorului său, că o cunoaște pe victimă „de când erau copii” și „aveau o relație de prietenie” (f. 101 dup), iar în declarația olografă din 28 mai 2008, în cursul urmăririi penale, după ce în prezența apărătorului i s-a explicat conținutul învinuirii și conținutul dreptului la tăcere, a precizat că știa că minora are 14 ani (f. 118,119). Asupra acestei poziții inculpatul a revenit ulterior, fără a preciza un motiv pertinent. Mai mult decât atât, când se dezbate vârsta victimei apărarea susține lipsa unei posibilități reale de evaluare, însă când se dezbate caracterul consimțit al raportului sexual, apărarea invocă legătura strânsă dintre părți. Înalta Curte reține că în condițiile în care recurentul inculpat și intimata fac parte din aceeași localitate, între aceștia există o îndepărtată legătură de rudenie, iar fizionomia și statura victimei corespunde vârstei biologice, inculpatul cunoștea că minora frecventează cursurile școlii gimnaziale, acesta știa sau avea posibilitatea reală să evalueze vârsta minorei. Înalta Curte apreciază că inculpatul nu poate susține nici măcar o ignoranță relativă, respectiv o cunoaștere greșită a datelor realității, lipsa unei legături strânse între părți nu l-au împiedicat pe inculpat să aibă acces la datele referitoare la vârsta minorei sau la date suficiente pentru a evalua acest aspect.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., recurentul inculpat a susținut că intimata parte vătămată a urcat de bunăvoie în autoturismul său. Înalta Curte apreciază riguroasă și concordantă cu probele administrate această apărare, însă existența infracțiunii rezidă din împiedicarea victimei de a părăsi autoturismul și din restrângerea posibilității acesteia de a scăpa de sub coerciția inculpatului pentru o perioadă de ordinul orelor. Din probele administrate în cauză, a reieșit că recurentul inculpat, după ce i-a luat în autovehiculul marca B. pe intimata parte vătămată și pe martorul I.C.D., verișorul acesteia, deși le-a promis că îi duce până la magazinul din satul Proselnici, odată ajunși acolo, s-a folosit de un tertip, având în vedere vârsta celor doi pasageri, pentru ca martorul I.C.D. să coboare din mașină și, apoi, să închidă portierele și să demareze, protestele victimei și solicitările sale de a i se permite să prăsească autoturismul nefiind ascultate de către inculpat.

Astfel martorul I.C.D. a declarat că după ce a coborât din mașină, a constatat că recurentul inculpat „a blocat portierele”, „auzind un clinchet, un zgomot” specific văzând apoi cum,,mașina a plecat fără să mai întoarcă”. De asemenea, martora T.M. (f. 57 fond) a arătat că în ziua de 27 mai 2010, în timp ce se afla în maxi taxi care era oprit în stația din com. Miroslava, i-a văzut, atât pe recurentul inculpat, cat și pe intimata parte vătămată, înainte ca primul să vireze la dreapta spre pădure, inculpatul fiind la volan, in timp ce minora se ștergea la ochi și trăgea de portieră ca să iasă.

Latura obiectivă a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal poate avea ca element material o acțiune care are ca urmare imediată îngrădirea sau lipsirea de libertatea de mișcare, iar susținerea inculpatului că partea vătămată ar fi urcat de bună-voie în autoturismul său nu înlătură existența infracțiunii, care s-a consumat în momentul refuzului de a-i permite victimei să părăsească autoturismul și s-a epuizat la momentul redării libertății victimei prin aducerea sa în apropierea domiciliului.

Sub aspectul laturii subiective, în mod corect s-a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea cu intenție directă, caracterizată de scopul special care l-a determinat să treacă la executare, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal devenind infracțiunea mijloc pentru săvârșirii infracțiunii scop, și anume violul.

Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se absoarbe în infracțiunea de viol doar pentru perioada de timp strict necesară pentru consumarea acesteia, însă în prezenta cauză cele două infracțiuni au fost corect reținute in concurs real deoarece lipsirea de libertate a persoanei vătămate a durat mai mult decât era implicit necesar pentru consumarea infracțiunii scop.

În consecință, Înalta Curte constată că prima instanță și instanța de apel au reținut riguros, atât situația de fapt, având în vedere probatoriul administrat, cât și caracterizarea în drept a activității infracționale.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., invocat de către reprezentantul Ministerului Public, precum și de către recurentul inculpat, cu referire la schimbarea încadrării juridice din două infracțiuni de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art. art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., într-o unică infracțiune, cea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, Înalta Curte îl consideră întemeiat pentru următoarele motive:

Instanțele anterioare au reținut o situație de fapt necontestată de către recurentul inculpat sau de către acuzare, respectiv că în după amiaza zilei de 27 mai 2010, inculpatul P.D.L. a condus pe drumurile publice, de pe raza comunei Miroslava, autoturismul marca B. cu număr de identificare x, în timp ce avea aplicate numerele provizorii x, care erau expirate din luna decembrie 2008 (înscrisuri, f.109 și urm dup.). Referitor la apărarea recurentului inculpat că nu a cunoscut faptul că numerele provizorii de înmatriculare erau expirate, întrucât cumpărase mașina de curând, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută. Orice conducător auto are obligația să se asigure că autoturismul pe care îl conduce respectă condițiile de înregistrare și rulare, iar șoferul are obligația de a purta asupra sa documentele care atesta aceasta stare de legalitate, respectiv certificatul de înmatriculare, astfel că recurentul inculpat nu își poate invoca propria culpă, cu atât mai mult cu cât numerele provizorii de înmatriculare nu mai erau valabile din decembrie 2008, existând posibilitatea reală, obiectivă, ca până la data 27 mai 2010 să realizeze și să corijeze acest aspect. în plus, într-o primă declarație recurentul inculpat a arătat că știa că autovehiculului îi expirase certificatul de înmatriculare, declarația ulterior retractată fără a preciza motive pertinente pentru acest demers.

Înalta Curte reține că potrivit Deciziei nr. 18 din 10 decembrie 2012 dată în recursul în interesul legii referitoare la interpretarea și aplicarea unitara a dispozițiilor art. 85 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, obligatorie potrivit art. 4145 alin. (4) C. proc. pen., punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pe care sunt aplicate plăcuțe cu numărul provizoriu de circulație expirat, iar autorizația de circulație provizorie și-a încetat valabilitatea, întrunește numai elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 334 C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică dată faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art. art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și a faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., într-o unică infracțiune prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

La individualizarea pedepsei, Înalta Curte va ține seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, dar și de evaluarea anterioară a instanțelor în legătură cu această acuzație, apreciind pedeapsa de 1 an închisoare ca fiind riguros dozată.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, Înalta Curte îl consideră întemeiat și reține că hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

Înalta Curte constată că prima instanță 1-a condamnat pe recurentul inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. și la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, pedepse care se situează la nivelul minimului special, evaluare menținută în calea de atac a apelului.

Potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Înalta Curte apreciază că pluralitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului are un nivel de pericol sporit prin consecințele pe care le-a produs (încălcarea libertății sexuale, a integrității corporale și a libertății de mișcare a unei minore de nu mai mult de 14 ani, consecințele negative asupra dezvoltării fizice și evoluției psihice a acesteia), precum și datorită modului de operare caracterizat prin folosirea unor manopere premeditate și viclene, apte să atingă scopul infracțional și să încline raportul de forțe net în defavoarea victimei minore, starea acută și pregnantă de temere insuflată acesteia, trăirile negative ulterioare declanșate ce au necesitat susținere psihologică de manieră specializată (f. 23 fond), lipsa unor circumstanțe personale de favoare pentru inculpat, justifică majorarea pedepselor stabilite, negând utilitatea aplicării unor pedepse în cuantumul minimului special.

Referitor la persoana recurentului inculpat, Înalta Curte reține că acesta are antecedente penale, fiind condamnat anterior pentru două infracțiuni de lovire, iar profilul acestuia, astfel cum reiese din declarațiile martorilor ascultați în cauză, reliefează o persoană care nu s-a adaptat ușor normelor de conviețuire socială. Mai mult, recurentul inculpat a avut o atitudine oscilantă pe parcursul procesului penal, retractând anumite aspecte din declarații fără a justifica pertinent această conduită, aspect ce este evaluat de instanță ca o încercare de tergiversare sau îngreunare a judecății.

Așadar, Înalta Curte consideră incident acest caz de casare, astfel că va reindividualiza pedepsele principale stabilite recurentului inculpat, pentru infracțiunile de viol și lipsire de libertate în mod ilegal, în sensul majorării acestora cu câte doi ani, astfel încât scopul sancțiunii să poată fi atins.

În consecință, Înalta Curte va majora pedepsele stabilite după cum urmează: de la 10 (zece) ani închisoare la 12 (doisprezece) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. și de la 7 (șapte) ani închisoare la 9 (nouă) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și alin. (2) C. pen.

Față de critica Ministerului Public referitoare la neaplicarea unui spor de către prima instanță sau instanța de apel, în urma contopirii pedepselor stabilite, Înalta Curte constată că pedepsele principale și rezultanta stabilite sunt suficiente și apte să atingă scopul și funcțiile pedepsei astfel cum deja s-a arătat.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. invocat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași referitor la omisiunea aplicării pedepsei complementare pe lângă pedeapsa principală stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 64 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

d) drepturile părintești;

e) dreptul de a fi tutore sau curator.

Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel.

Potrivit art. 65 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Înalta Curte constată că recurentului inculpat i s-a stabilit pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. o pedeapsă mai mare de 2 ani, iar față de faptul că infracțiunea a fost îndreptată împotriva unui minor, apare ca necesară stabilirea pedepsei complementare, pe lângă pedeapsa principală, și implicit rezultantă, în conținutul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) lit. e) C. pen., pe o durată de 4 ani.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul P.D.L. împotriva deciziei penale nr. 121 din 12 iulie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, va casa decizia recurată și în parte sentința penală nr. 575 din 21 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalului Iași în Dosarul nr. 8938/99/2010, procedând la rejudecare în sensul menționat anterior.

În temeiul dispozițiilor art. 88 C. pen., Înalta Curte va deduce din pedeapsa principală de executat de 12 (doisprezece) ani închisoare aplicată inculpatului P.D.L., durata reținerii din data de 28 mai 2010 și va constata că inculpatul este arestat în altă cauză.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat în sumă de 200 lei și onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată B.M.I. în sumă de 150 lei se vor suporta din fondul Ministerului Justiției.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul P.D.L., vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul P.D.L. împotriva deciziei penale nr. 121 din 12 iulie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează decizia recurată și în parte sentința penală nr. 575 din 21 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalului Iași în Dosarul nr. 8938/99/2010 și rejudecând:

Descontopește pedeapsa principală rezultantă de 10 (zece) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., aplicate inculpatului P.D.L., în pedepsele componente de: 10 (zece) ani închisoare; 7 (șapte) ani închisoare; 1 (un) an închisoare, 1 (un) an închisoare, și pedeapsa complementară de 4 (patru) ani a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., pe care le repune în individualitatea lor.

Majorează pedepsele aplicate inculpatului după cum urmează:

- de la 10 (zece) ani închisoare la 12 (doisprezece) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen.;

- de la 7 (șapte) ani închisoare la 9 (nouă) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și alin. (2) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) lit. e) C. pen., pe o durată de 4 ani, pe lângă pedeapsa principală de 9 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.;

În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică dată faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și a faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., într-o unică infracțiune, cea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Condamnă pe inculpatul P.D.L., pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prev. de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare;

În baza art. 33 lit. a), lit. b), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., contopește pedepsele mai sus menționate, de 12 (doisprezece) ani închisoare, 9 (nouă) ani închisoare, 1 (un) an închisoare și pedepsele complementare ale interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen., pe o durată de câte 4 ani, urmând ca inculpatul P.D.L. sa execute pedeapsa principală rezultantă de 12 (doisprezece) ani închisoare și pedeapsa complementară de 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen.

Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. interzice inculpatului P.D.L. exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. e) C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 88 C. pen. deduce din pedeapsa principală de executat de 12 (doisprezece) ani închisoare aplicată inculpatului P.D.L., durata reținerii preventive din data de 28 mai 2010.

Constată că inculpatul P.D.L. este arestat în altă cauză.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate care nu contravin prezentei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat în sumă de 200 lei și onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată B.M.I. în sumă de 150 lei se vor suporta din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul P.D.L., rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 15 mai 2013.