Vindication of property illegally nationalized and sold to tenants: priority of special reparation law over civil law and ECHR "legitimate hope" for compensation vs. restitution.

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 07 septembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, reclamanții M.I.E. și K.I.A. au chemat în judecată pe pârâții V.L., V.N., D.A., N.C. și N.T. și D.C. și au solicitat obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liberă folosință spațiile pe care le ocupă în imobilul situat în București, str. Spiru Haret nr. 15, sector 1, urmând a fi comparate titlurile de proprietate prezentate de părți, în drept fiind invocate prev. art. 480 - 481 C. civ.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul menționat a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanților - I.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11256 din 13 iulie 1945, reclamanții fiind unici moștenitori legali, conform certificatelor de moștenitor nr. 59/1998 și nr. 64/1998.

Acest imobil a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși tatăl reclamanților era mic meseriaș și deci, exceptat de la măsura naționalizării și spațiile din imobil au fost vândute pârâților care le ocupau în calitate de chiriași, în baza Legii nr. 112/1995, deși reclamanții solicitaseră restituirea în natură.

Au mai arătat reclamanții și faptul că, după apariția Legii nr. 10/2001 au adresa Primăriei Municipiului București o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu însă nu au primit niciun răspuns.

În cauză, s-au formulat de către pârâți cereri de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General și respectiv, a Statului Român prin Ministerul de Finanțe.

Prin Sentința civilă nr. 715 din 21 aprilie 2008, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității de reprezentant a avocatei L.P. și a anulat acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, calea de atac fiind admisă prin Decizia civilă nr. 864 din 20 noiembrie 2008 de către Tribunalul București, care a desființat sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă instanță, pe considerentul că, prin procura nr. 2707/2007, reclamanții își însușesc faptul semnării cererii de chemare în judecată de către mandatar, iar lipsa semnăturii cererii se poate complini pe tot parcursul judecății.

Prin Decizia civilă nr. 2.556/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefundat, recursul formulat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 129 din 31 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și autoritatea de lucru judecat, ca fiind neîntemeiate.

A respins acțiunea formulată de reclamanții M.E. și K.I.A., ca neîntemeiată; a respins cererile de chemare în garanție, ca fiind rămase fără obiect. A obligat reclamanții la 800 RON cheltuieli de judecată parțiale către pârâții V.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariția Legii nr. 10/2001 că, atât prin art. 21 din Constituția României, cât și prin art. 6 din C.E.D.O. a fost consacrat accesul liber la justiție al fiecărui cetățean membru al U.E., ca drept fundamental, prevăzându-se că nicio lege nu poate să îngrădească exercitarea acestui drept.

Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că, în materia drepturilor fundamentale ale omului, legile interne trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, iar în caz de conflict are prioritate norma internațională.

Or, dacă s-ar îngrădi exercitarea acțiunii în revendicare fondată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest lucru ar reprezenta o încălcare a dreptului de proprietate, dar și a principiului liberului acces la justiție.

Totodată s-a avut în vedere și faptul că Legea nr. 10/2001, ca lege specială cu caracter reparatoriu, nu prevede vreo interdicție în ceea ce privește introducerea cererii de revendicare de către proprietarul care a fost anterior deposedat de bunul său împotriva fostului chiriaș care a cumpărat de la stat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, ci Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în cadrul raportului dintre persoana care se consideră îndreptățită și organele și unitățile deținătoare ale bunului respectiv, ceea ce înseamnă că raportul juridic direct dintre vechiul proprietar și cumpărătorul persoană fizică de la stat rămâne supus în continuare prevederilor codului civil.

Cu privire la cea de a doua excepție invocată de pârâți privind autoritatea de lucru judecat, tribunalul a considerat că, în cauză nu sunt întrunite elementele autorității de lucru judecat potrivit textului menționat, având în vedere că în cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. 5786/2002 și în care s-a pronunțat de către Tribunalul București Sentința civilă nr. 1.257 din 4 noiembrie 2005, au figurat în calitate de pârâți Statul Român reprezentat prin C.G.M.B., Primăria sectorului 1, S.C. H.N. S.A. și B.N., în timp ce în dosarul de față pârâții sunt doar persoane fizice care dețin în proprietate apartamentele 1 și 3 din imobil, neexistând astfel identitate de părți, totodată nefiind îndeplinită nici condiția identității de obiect și respectiv de cauză juridică, de vreme ce prin acțiunea anterioară s-a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare înfăptuite cu privire la apartamentul 1 situat în imobilul din str. Spiru Haret nr. 15, sectorul 1 și restabilirea situației anterioare prin evacuarea actualilor deținători ai bunului, iar în acțiunea de față se pretinde ca pârâții persoane fizice să fie obligate la retrocedarea apartamentelor pe care le ocupă, în urma operațiunii juridice specifică revendicării și anume, compararea titlurilor de proprietate pe care le dețin. Este adevărat că în cererea precizatoare pe care au depus-o în cadrul dosarului nr. 5786/2002, reclamanții M. și K. au formulat și un petit subsidiar privind obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în imobil și ocupat la acea dată de către pârâta B.L.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții au promovat prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, indicând ca temei juridic disp. art. 480 - 481 C. civ., însă criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante nu sunt stabilite expres de art. 480 C. civ., ori de actele normative speciale care stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în regimul anterior, ci aceste criterii au fost propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudență.

În prezenta cauză, rezultă potrivit înscrisurilor depuse, că pârâții ocupă apartamentele situate în imobilul din str. Spiru Haret nr. 15, sector 1, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu P.M.B., prin mandatar S.C. H.N. S.A., în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea disp. art. 9 din acest act normativ, la momentul perfectării acestor convenții nefiind pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil și, ca atare nu erau aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995.

În condițiile în care la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare referitor la apartamentele ocupate în prezent de pârâți, statul avea aparența că este proprietar al imobilului situat în str. Spiru Haret, sector 1, nefiind pronunțată astfel o hotărâre care să declare ca fiind nul titlul statului referitor la acest imobil nu poate fi considerat preferabil titlul de proprietate invocat de reclamanți, în practica judiciară acordându-se eficiență principiului ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui bun imobil, principiu care se regăsește și în prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 modificată, totodată în acest mod asigurându-se securitatea circuitului civil, precum și stabilitatea raporturilor juridice.

Cu privire la situația imobilelor intrate în proprietatea statului în mod abuziv, jurisprudența C.E.D.O. este în sensul că existența bunului se determină în funcție de existența unei hotărâri de retrocedare de la pronunțarea acesteia, foștii proprietari sau moștenitorii lor putând să probeze faptul că aveau "o speranță legitimă" cu privire la proprietatea bunului pe care îl revendică, fiind astfel proprietarii unui bun actual în condițiile stabilite de art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, ori în speță nu s-a pronunțat o hotărâre de retrocedare.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorată Sentința civilă nr. 1.250 din 4 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 5786/2002 și menținută de Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 534 din 11 septembrie 2007, hotărâre prin care, admițându-se în parte acțiunea introdusă de reclamanții M. și K. și constatându-se că imobilul din str. Spiru Haret nr. 15, sectorul 1 a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General la plata de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată, totodată instanța respingând cererea de anulare a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4.238/1997 încheiat de pârâta Butucel referitor la apartamentul nr. 1 din imobilul menționat.

Împrejurarea că reclamanții nu au atacat cu apel la instanța superioară de control judiciar sentința pronunțată de Tribunalul București, iar în cadrul procesului desfășurat la tribunal au depus cea de a doua cerere precizatoare la data de 18 martie 2005, solicitând obligarea pârâtului Municipiului București la întocmirea formalităților prevăzute de lege în vederea restituirii în echivalent bănesc a contravalorii imobilului în litigiu, alcătuit din 3 apartamente este de natură să pună în evidență calea pe care au înțeles să o adopte reclamanții privitor la acest imobil.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanți M.I.E. și K.I.A., solicitând schimbarea în tot a soluției pronunțate de Tribunalul București și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivare apelului, s-a susținut, în esență, că textul art. 1 din Legea nr. 112/1995 circumscrie domeniul de aplicare a legii la imobilele aflate în patrimoniul statului cu titlu și aceasta ca urmare a Deciziei nr. 73/1995 pronunțată de Curtea Constituțională. A considera că prevederile Legii nr. 112/1995 (vânzarea către chiriași a spațiilor ce le ocupă cu acest titlu) se aplică și imobilelor deținute de stat fără titlu ar însemnă recunoașterea acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea statului, cu consecința posibilității de a dispune de bunul dobândit prin abuz, vânzându-l.

Deci, ceea ce impune textul de lege ca o condiție pentru a fi vândut imobilul chiriașilor este deținerea acestuia de către stat cu un titlu valabil.

Or, reclamanții au dovedit, cu actele depuse în dosar că, tatăl lor, M.I., muncitor, era exceptat, de art. II din Decretul nr. 92/1950 de la naționalizare. Situație în care menționarea părintelui acestora în lista anexă a Decretului 92/1950 a constituit o dublă încălcare a legii: a fost încălcată Constituția din 1948, care garanta dreptul de proprietate și a fost încălcat art. II din Decretul 92/1950, care excepta de la naționalizare imobilele aparținând muncitorilor - categorie din care făcea parte tatăl reclamanților.

Apelanții-reclamanți au solicitat să se aprecieze susținerile făcute până acum drept o critică adusă sentinței instanței de fond care, așa cum au arătat, a introdus un criteriu inedit, necuprins într-un text de lege, nesusținut de doctrină, nefolosit, ca argument, de practica judiciară, anume existența unei hotărâri care să stabilească preluarea abuzivă a imobilului pentru a considera că, actul încheiat de intimați și stat, prin instituțiile abilitate, are deplină valabilitate și trebuie considerat ca având capabilitate a de a transmite dreptul de proprietate.

Argumentul invocat de judecătorul fondului: nepronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate preluarea în mod abuziv a imobilului în patrimoniul statului este nu numai în contradicție cu norma legală, dar este și contrazis de actele de la dosar.

Preluarea abuzivă a imobilului în patrimoniul statului a fost probată chiar și de pârâții persoane fizice care, invocând autoritatea de lucru judecat, au depus la dosar Sentința civilă nr. 1257 din 4 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosar nr. 5786/2002, confirmată de Decizia civilă nr. 534 din 11 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, care "constată că imobilul situat în București, str. Spiru Haret nr. 15 sector 1 (teren și construcție) fosta proprietate a autorilor reclamanților a trecut în proprietatea statului, în mod abuziv."

Apelanții reclamanți au mai arătat că, o transpunere corectă a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului de către judecătorul ce a pronunțat hotărârea ce o atacă ar fi constat în considerarea Sentinței civile nr. 1250 din 04 noiembrie 2005, pronunțată de Tribunal și menținută de Curtea de Apel ca generatoare a unei "speranțe legitime" de natură a justifica admiterea acțiunii.

Soluția solicitată, de admitere a acțiunii în revendicare, ar fi trebuit apreciată de judecătorul fondului și, întrucât nu a făcut-o, solicită să o facă prezenta instanță și în raport de situația de fapt reținută de C.E.D.O. privind ineficiența măsurilor adoptate de stat de reparare a nedreptăților comise de regimul comunist, dar și continuarea practicării abuzurilor față de cei deposedați prin nerestituirea în natură a imobilelor reclamate.

Apelanții reclamanți au solicitat să se observe că măsurile conținute de normele în vigoare, ce au introdus o verigă în plus în lanțul autorităților ce apreciază asupra întinderii despăgubirilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care reapreciază actele dosarului, îndepărtează spre un viitor incert, ca dată, speranța foștilor proprietari de a obține realizarea unui drept recunoscut.

În schimb, restituirea prețului de piață al apartamentului cumpărat de chiriași de la un vânzător ce nu-l deținea în baza unui titlu valabil se obține în baza unei hotărâri judecătorești la capătul unui proces ce poate dura cel mult 2 ani.

Totodată, reclamanții au învederat faptul că, în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu respectarea strictă a prevederilor actului normativ, care în art. 1 circumscrie aplicabilitatea normelor ce le conține la imobilele preluate cu titlu în patrimoniul statului, aceștia au cerut retrocedarea în natură a imobilului în litigiu. Fără să i se răspundă la solicitarea făcută, spații din clădire au fost înstrăinate către chiriași. Dovada formulării cererii de retrocedare în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, depusă la dosar, nu a fost avută în vedere de judecătorul fondului, dar nici înlăturarea acestei probe nu a fost argumentată, împrejurare care se constituie într-un îndoit motiv de apel: nemotivarea înlăturării unei probe și pronunțarea unei hotărâri care nu a ținut cont de toate lucrările dosarului.

Prin Decizia nr. 793A din data de 10 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la caracterul nevalabil al titlului statului asupra imobilului, că această critică este lipsită, actualmente, de finalitate, având în vedere că prin Sentința civilă nr. 1257/2005 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia civilă nr. 534/2007 a Curții de Apel București s-a constatat cu putere de lucru judecat caracterul abuziv al preluării cu privire la întregul imobil (teren și construcție, așa cum este în mod expres menționat în dispozitivul sentinței), situat în București, str. Spiru Haret nr. 15, sector 1.

În ceea ce privește valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimații pârâți, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, curtea de apel a reținut că, în privința apartamentului nr. 1, ocupat în prezent de pârâții V.L. și V.N., succesorii în drepturi ai lui B.L., soția supraviețuitoare a lui B.N. (cumpărătorul apartamentului în baza Legii nr. 112/1995), apelanții reclamanți au formulat o acțiune în constatarea nulității actului de înstrăinare, care a fost respinsă în mod definitiv prin hotărârile judecătorești anterior menționate, confirmându-se în acest fel validitatea contractului, ce reprezintă titlul de proprietate al intimaților pârâți. Față de puterea de lucru judecat a acestor hotărâri judecătorești, instanța de apel a apreciat că nu poate reexamina în acest cadru procesual, problema conformității cu prevederile Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare, ce a avut ca obiect apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu.

În privința celorlalte apartamente, curtea de apel a constatat că apelanții reclamanții nu au solicitat constatarea nulități absolute a actelor de înstrăinare către ceilalți intimați pârâți, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Prin expirarea termenului special de prescripție, stabilit de alineatul final al acestui text de lege, actele de înstrăinare ale apartamentelor în litigiu s-au consolidat, astfel că aspectele legate de respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actelor de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză (pe cale incidentală) în prezenta cauză.

Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea de apel a reținut că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O.

Pe cale de consecință, pentru a răspunde criticilor formulate de către reclamanți, curtea de apel a apreciat necesar să examineze dacă reclamanții dețin sau nu un bun în sensul C.E.D.O. și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții apelanți.

Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, curtea de apel a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, instanța de apel a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea în revendicare este de plano exclusă, ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că, în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Pe cale de consecință, având în vedere că reclamanții au făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, curtea de apel a reținut că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., motiv pentru care nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, vor fi avute în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților, curtea de apel a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, instanța de apel a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, curtea de apel a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanții apelanți au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluționată, cât și în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, cu mențiunea că în privința apartamentelor nr. 1, 2 și 3 din imobil (care formează obiectul prezentei cauze), prin Sentința civilă nr. 1257/2005 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 534/2007 a Curții de Apel București și rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2.027/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus obligarea Municipiului București la acordarea de despăgubiri, în condițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și având în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că reclamanții apelanți se pot prevala de un interes patrimonial, care intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

În ceea ce privește conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții, curtea de apel a constatat că este vorba de un drept de despăgubiri (un drept de creanță), realizabil prin procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 247/2005.

De asemenea, trebuie luat în considerare și faptul că intimații pârâți sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dovedit prin contractele de vânzare cumpărare perfectate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate, nu a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute, în ceea ce privește apartamentele 2 și 3 din imobil, iar cu privire la apartamentul nr. 1, o astfel de acțiune a fost în mod irevocabil respinsă, ca nefondată. Pe cale de consecință, intimații pârâți se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

Raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, care se completează cu cele ale Legii nr. 247/2005, sub aspectul plății despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, curtea de apel a constat că, în sistemul reparatoriu al legii speciale, reclamanții nu sunt îndreptățiți la retrocedarea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea cerințelor acestui act normativ.

Dând eficiență prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum s-a statuat prin hotărârile la care s-a făcut referire în cele ce preced.

În ceea ce privește despăgubirile pe care legea specială le recunoaște în favoarea reclamanților pentru apartamentul în litigiu, curtea a reținut că acordarea acestora se realizează în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII. Așa cum rezultă din dispozițiile anterior menționate, Municipiul București a fost obligat să acorde măsurile reparatorii prin echivalent, urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piață a apartamentului. Pe lângă această Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.

În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, curtea de apel a apreciat că în momentul de față, se impune a se observa dacă acest fond a început să funcționeze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României.

În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect căruia instanța de recurs înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și aspectele în privința cărora compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenția este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare.

De asemenea pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanții, curtea de apel a avut în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență, că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, reclamanții sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, astfel că instanța de apel apreciază că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției (sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.

Dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, instanța de apel a constatat că reclamanții au un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea apartamentului revendicat, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înțelege să acorde o reparație echitabilă.

Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului unei părți sunt stabilite de instanța supremă în Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii.

Astfel se impune a fi analizate și următoarele aspecte: securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum și necesitatea protejării bunei credinței a dobânditorului cu titlu oneros.

Primele două cerințe referitoare la caracterul convențional al Legii nr. 10/2001, precum și existența unui bun în sensul C.E.D.O. a fost deja examinată în privința ambelor părți, curtea reținând că ambele părți se pot prevala de un bun în sensul Convenției și constatând totodată că se află în situația de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare și a celorlalte criterii.

De asemenea, instanța supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul, cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Concepția instanței supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de a obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității, atât sub aspectul cuantumului despăgubirii, cât și din punct de vedere al timpului de acordare a acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, către fostul chiriaș.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, curtea de apel a apreciat că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Această soluție se impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și se respectă protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, sintetizând, instanța de apel a reținut că reclamanții apelanți sunt deținătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidență dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., constând într-un drept de creanță, reprezentat de despăgubirile bănești pe care le va primi în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că apelanții nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condițiile în care pârâții sunt beneficiarii unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate.

Cu privire la cea de-al doilea motiv de apel formulat de reclamanți, curtea a considerat că, prin considerentele expuse anterior, a tranșat această critică, răspunzând apelanților în ce măsură aceștia se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției și care este conținutul juridic concret, raportat la situația de fapt și de drept din speța de față, al acestui concept autonom cu care operează Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când evaluează existența unei violări a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

De asemenea, curtea a evidențiat în raționamentul pe care l-a făcut în cele ce preced, modalitatea în care trebuie dat relevanță jurisprudenței C.E.D.O. în materia restituirii proprietăților imobiliare în fostele state comuniste, inclusiv sub aspectul ineficiență sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește acordarea unei reparații echitabile.

Apreciind că a răspuns la toate criticile formulate de apelanții reclamanți, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare a fostului proprietar este admisibilă, iar modul în care a fost soluționată de instanța de fond este corect, deoarece s-a acordat semnificația cuvenită (așa cum rezultă din cele statuate de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii) faptului că și pârâții, în calitate de foști chiriași, cumpărători ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 dețin un bun în sensul Convenției, reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care reclamanților nu li se poate recunoaște decât un interes patrimonial, ce îmbracă forma unui drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului, iar preferabilitatea titlurilor prezentate de părți trebuie examinate cu luarea în considerare a tuturor criteriilor stabilite de Înalta Curte prin decizia anterior menționată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.I.E. și K.I.A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței Tribunalului București și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamanții au arătat că instanțele ce s-au pronunțat în cauză au încălcat prevederile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Recurenții au dovedit că imobilul din București, str. Spiru Haret nr. 15, a aparținut părinților lor, M.I. și M.O. și că sunt singurii moștenitori ai acestora.

Au dovedit recurenții, de asemenea, că au formulat cerere, în temeiul Legii nr. 112/1995, de restituire în natură a imobilului, întemeiați pe împrejurarea că acesta a fost preluat în patrimoniul statului cu încălcarea Constituției din 1948, dar chiar și a Decretului nr. 92/1950 care, în art. II exceptă de la măsura naționalizării categoria de persoane din care făcea parte și tatăl reclamanților, adică pe muncitori.

Au dovedit recurenții, de asemenea, că în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat Primăria Municipiului din București, cererea de restituire în natură a imobilului, motivați de prevederile art. 2 alin. (2) din actul normativ care dispunea ca proprietarii imobilelor preluate în patrimoniul statului fără titlu valabil sunt considerați că nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra bunurilor de care au fost deposedați în mod abuziv. Au depus și o hotărâre judecătorească pronunțată în 2005 - Sentința civilă nr. 1.257 din 4 noiembrie 2005, definitivă și irevocabilă, de constatare că preluarea imobilului din București, str. Spiru Haret nr. 15, în patrimoniul statului a fost una abuzivă.

Au arătat recurenții, în continuare, susținând admiterea acțiunii în revendicare că, întrucât așa cum au dovedit că preluarea imobilului în patrimoniul statului a fost făcută cu încălcarea legii și deci deținut de stat fără un titlu valabil, nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașilor, față de prevederile art. 1 din actul normativ care limita doar la imobilele deținute de stat cu titlu valabil ca făcând parte din categoria celor ce puteau fi vândute.

Au subliniat recurenții, în apărările făcute că, vinderea către chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995 a unor spatii din imobilul preluat legal în patrimonial statului echivalează (și în opinia Curții Constituționale conținută în Decizia nr. 73/1995) cu recunoașterea actului deposedării a unui efect constitutiv de drept de proprietate cu consecința posibilității transmiterii acestuia, ceea ce este neconstituțional, ceea ce constituie o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților, o ingerință a statului în sfera acestui drept.

Dar, invocarea nelegalității actelor de vânzare cumpărare de către chiriași a spațiilor ce le ocupau, în calitate de chiriași, au făcut-o recurenții în finalitatea sublinierii deficienței acestora și a handicapului creat, prin încălcarea legii, în fața titlului exhibat de reclamanți, titlu constituit cu respectarea legilor în vigoare la data întocmirii, având un vânzător legitimat legal, dobândind proprietatea la un preț echitabil.

Cu privire la aspectul existenței în patrimoniul reclamanților a unui bun în sensul Convenției, Curtea de Apel a constatat că reclamanții au formulat cereri de retrocedare a imobilului, atât în temeiul Legii nr. 112/ 1995, cât și a Legii nr. 10/2001, cereri nesoluționate nici azi; că printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în 2005 (Sentința civilă nr. 1257/2005, definitivă și irevocabilă) s-a statuat că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului printr-un abuz; că acțiunea în revendicare asupra căreia trebuia să se pronunțe a fost promovată înainte de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, Curtea de Apel concluzionează că reclamanții au un "interes patrimonial care intră în noțiunea de bun consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar că ... conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții, Curtea constată că este vorba de un drept de despăgubirii."

Stabilind că reclamanții au un "interes patrimonial" care intră în noțiunea de bun ocrotit de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, curtea ar fi trebuit să se pronunțe asupra neconvenționalității noii legi având în vedere că:

Art. 45 din Legea nr. 10/2001 instituie nu numai o protecție pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 ci, prin cuprinderea sub umbrela legalizării a tuturor actelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 constituie și un criteriu de preferință a acestora, față de titlul proprietarului deposedat abuziv. Și aceasta în condițiile în care proprietarul cu un titlu legal întocmit nu poate, decât să beneficieze, potrivit art. 18 din Legea nr. 10/2001, de măsuri reparatorii în echivalent.

Confruntată cu numeroasele cereri privind mecanismul de retrocedare reglementat de Legea nr. 10/2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că accesul proprietarilor la acțiunea de redobândire a proprietății oferit de actul normativ este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea prin plată a unei despăgubiri:

"Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri."

Ineficiența sistemului de despăgubiri reglementat prin Legea nr. 10/2001, sesizat de Curtea Europeană încă înainte de apariția Legii nr. 247/2005, s-a accentuat și mai mult după edictarea actului normativ.

Intervalul de timp în care persoana îndreptățită să obțină despăgubirea recunoscută de lege s-a lungit și mai mult prin introducerea unui organism nou, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care reanalizează cazul, dispune evaluarea imobilului pentru a emite decizie privitoare la titlul de despăgubire.

La ora actuală situația este și mai gravă, întrucât resursele financiare, instituite prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea de reparații bănești, prin Fondul Proprietatea sunt complet epuizate.

Și atunci, dat fiind caracterul său esențial ineficace, cum a fost reținute de mult de contenciosul european, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă de obținere a unor despăgubiri.

Dovada ineficienței prezentate o constituie neobținerea oricărei modalități de retrocedare a imobilului până azi, deși reclamanții au obținut încă din 2005 o hotărâre judecătorească (nr. 1257/2005, definitivă și irevocabilă) în care li se recunoaște acest drept.

Privind speța din acest punct de vedere, ce constituie realitatea noastră socială și juridică, instanțele ce s-au pronunțat în cauză ar fi trebuit să ajungă la constatarea neconvenționalității legii noi, la faptul că principiile "specialia generalibus derogant" și "electa una via non datur recursus al alteram" sunt aplicabile numai într-un sistem procesual viabil, efectiv și nu într-unul fundamental ineficient.

Urmare a acestei constatări, reținută în numeroase hotărâri pronunțate de C.E.D.O., Curtea de Apel ar fi trebuit să recunoască reclamanților accesul la un proces în care, demonstrând dreptul acestora asupra imobilului, au solicitat soluționarea încălcării acestuia.

Reiterând, susțin recurenții că ineficacitatea mecanismului de despăgubire instituit de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cunoscut și recunoscut de mai mult timp, agravată sau, mai corect, anulat prin epuizarea fondului trebuia să determine judecătorii la o reevaluare a speței ce o aveau de soluționat, a acțiunii în revendicare, a modalității concrete de reparare a prejudiciului creat prin deposedarea abuzivă a familiei recurenților de bunul reclamat și să constate neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001 în raport cu dreptul ocrotit de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, drept pe care au încercat să-l dobândească reclamanții prin acțiunea în revendicare, mijlocul cel mai eficace de apărare.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, reținând admisibilitatea acțiunii în revendicare, dispune analizarea cererii și sub aspectul neafectării securității circuitului civil, prin admiterea acțiunii în revendicare, atât în privința reclamantului cât și a pârâtului.

Indiferent de soluția ce se va pronunța, securitatea raporturilor ridice va fi afectată.

Dar, având în vedere ineficacitatea și, la această oră, inexistența, imposibilitatea funcționarii mecanismului de retrocedare în echivalent a bunului de care au fost deposedați reclamanții (ca urmare a epuizării fondului creat în acest scop) în contrapondere cu sistemul viabil de despăgubire a chiriașilor reglementat de Legea nr. 1/2009, trebuie să se rețină că, prin admiterea acțiunii în revendicare, circuitul civil este mai puțin afectat.

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție impune și cercetarea, în cadrul acțiunii în revendicare, a neatingerii unui alt drept de proprietate prin admiterea cererii.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra România, a reținut că: "ca în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. l, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii."

În lumina aliniatul (2) al art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii și a citatului din hotărârea C.E.D.O., adoptând principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv, dar ignorând existența incertitudinii cu privire la punerea în practică a acestuia, fie din motive legate de deficiențe legislative, administrative sau judiciare, persistente în timp, statul se face vinovat de omisiunea în îndeplinirea obligației de a asigura exercitarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, după cum se reține în Hotărârea C.E.D.O. nr. 63252/00 din 1 decembrie 2005 Păduraru contra României.

Totodată, recurenții-reclamanți au susținut faptul că la apariția Legii nr. 112/1995, au solicitat retrocedarea în natură a imobilului și, înainte de a li se soluționa, în orice mod, cererea, apartamentele din clădire au fost vândute.

Și, subliniază recurenții că nu este vorba doar de vânzarea lucrului altuia, ci de o vânzare făcută cu încălcarea gravă a legii, dat fiind faptul că statul a vândut un bun în temeiul unei legi ce nu permitea decât vânzarea acelor bunuri ce erau deținute cu titlu valabil.

Vânzând astfel un bun ce, potrivit legii nu putea fi vândut, un bun pentru care nu deținea un titlu valabil, statul, garantul respectării legii, a negat principiul fundamental al unui stat de drept - preeminența legii, privând pe recurenți de posibilitatea redobândirii posesiei, în condițiile în care legea (alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 10/2001) le recunoștea dreptul de proprietate.

Având în vedere că, prin lege, reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului și, cu toate acestea, statul a trecut la vânzarea unor spații din acesta, trebuie desprinsă o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate recunoscut ca atare, produsă în momentul vânzării cu efectul juridic a imposibilității redobândirii posesiei și a privării acestora de proprietatea preluată de stat.

În privința ingerinței statului în dreptul de proprietate, Curtea Europeană, în cauza Străinu, consideră că în evaluarea proporționalității măsurii statului trebuie să tină seama "... de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională."

Recunoscând Statului Român libertatea de a reglementa situația bunurilor confiscate de regimul anterior printr-o legislație internă, Curtea impune ca măsurile adoptate să corespundă unui sistem clar, coerent și eficace pentru evitarea insecurității juridice și a incertitudinii celor vizați de mecanismul instituit (cauza Păduraru contra României).

Recunoscând dreptul Statului de a reglementa printr-o legislație adecvată situația imobilelor preluate abuziv, Curtea a reținut, constant, neîndeplinirea de către Stat a obligației traducerii acesteia în practică, cu consecința instalării în țară a unui climat de incertitudine generală.

În acest context, Curtea a conchis în sensul ruperii justului echilibru între exigențele interesului public și imperativul garantării dreptului persoanelor la respectarea bunurilor.

În respectarea normelor Convenției, dar și a practicii C.E.D.O. (ce trebuiesc considerate ca un tot unitar), judecătorii ce s-au pronunțat în cauză ar fi trebuit să aibă în vedere că, reclamanții sunt în posesia unui titlu de proprietate asupra imobilului; că sunt recunoscuți ca proprietarii de lege (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data introducerii acțiunii); beneficiari ai unei hotărâri judecătorești (Sentința civilă nr. 1257/2005, definitivă și irevocabilă) care confirmă dreptul pretins, că au întreprins, încă din 1996, demersuri pentru recuperarea imobilului, invocând încălcarea dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă a acestuia în patrimoniul statului pe de o parte.

Pe de altă parte, având în vedere că viciul ce a afectat titlul vânzătorului către intimații-pârâți - efect al exercitării unui abuz și a ruperii justului echilibru prin necompensarea prejudiciului comis cu o despăgubire se răsfrânge și asupra titlurilor lor, fapt de natură să împiedice preferarea acestuia titlului exhibat de reclamanți, titlul originar, mai bine caracterizat, provenit de la proprietarul inițial, obținut în condiții de perfectă legalitate, necontestat, încălcat prin aplicarea abuzivă a actului normativ care a dispus deposedarea.

Recurenții au reiterat cererea de înlăturare a legii speciale, dată fiind conformarea acesteia dreptului de apărare a "bunului" ocrotit de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Potrivit circumstanțelor de fapt ale cauzei, astfel cum au fost reținute de instanțele anterioare, recurenții reclamanți au inițiat demersuri circumscrise finalității obținerii măsurilor reparatorii privind imobilul din București, str. Spiru Haret nr. 15, sector 1, formulând atât cerere în baza Legii nr. 112/1995, cât și ulterior, notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (ambele nefinalizate în procedurile administrative); în perioada 1997 - 2000 au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 (între P.M.B. - vânzător și chiriașii-cumpărători) pentru apartamentele nr. 1 - 3 din imobil; prin Sentința civilă nr. 1257 din 4 noiembrie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă: s-a constatat că imobilul în litigiu, fostă proprietate a autorilor reclamanților, a trecut în proprietatea statului în mod abuziv; a fost obligat Municipiul București, prin primarul general să acorde reclamanților despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 (în conformitate cu cererea precizatoare depusă de reclamanți, prin care au solicitat restituirea în echivalent bănesc a imobilului de care autorii reclamanților au fost deposedați în mod abuziv, imobil format din 3 apartamente); a fost respins capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru apt. nr. 1 din imobil; reclamanții nu au formulat acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru apt. nr. 2 și nr. 3 din imobil, în temeiul dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001; reclamanții nu au obținut pe calea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile obligarea vreunei autorități a statului la restituirea în natură a imobilului; la data de 7 septembrie 2007 reclamanții au promovat prezenta acțiune în revendicare (ulterior adoptării Legii nr. 10/2001).

La situația de fapt, astfel stabilită în cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

În acest sens, este de reținut că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Așa cum instanțele de fond au reținut, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

În acest context, Înalta Curte constată că și în cadrul soluționării prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, contrar celor susținute de recurenți, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură nu poate fi dispusă, date fiind dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea 10/2001, care, de altfel, au fost reținute ca temei al acordării despăgubirilor prin echivalent pentru imobil, prin Sentința nr. 1257/2005 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă.

În speță, reclamanții nu au atacat în termenul special prevăzut de lege, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apt. nr. 2 și 3 din imobilul în discuție și, ca urmare, nu au obținut anularea acestor contracte.

Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat chiar din culpa reclamanților, care nu au înțeles să solicite desființarea actelor juridice enunțate în termenul de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Neacționând în sensul atacării contractelor de vânzare-cumpărare în termen, reclamanții au acceptat consecințele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute.

În ceea ce privește apt. nr. 1 din imobil, deși reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cererea acestora a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa încât și în privința acestui apartament devin aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Câtă vreme aceste contracte nu au fost constatate nule, beneficiază de prezumția că au fost încheiate legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.

Din această perspectivă, chiar dacă reclamanții invocă, în susținerea acțiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îi îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului lor de proprietate în fața titlului pârâților, având în vedere faptul că nu au obținut desființarea titlurilor pârâților în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâților reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlurilor pârâților, ce nu pot fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și nu pot pretinde că au o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Singura speranță legitimă este aceea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.

Cu urmare, cât privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Astfel, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un "bun" în sensul Convenției.

În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Față de cele reținute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriașilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de "un bun", motiv pentru care titlul chiriașilor cumpărători este preferat față de titlul foștilor proprietari.

În acest context, pârâții cumpărători beneficiază de un "bun" din perspectiva C.E.D.O., având titluri de proprietate valabile pentru apartamentele în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

În plus, este adevărat că demersurile reclamanților în baza Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001 nu au avut niciun rezultat în cadrul procedurilor administrative, însă nu se pot ignora efectele căii procedurale alese de reclamanți și deja parcurse, urmare căreia acestora le-au fost acordate despăgubiri prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt).

Înalta Curte apreciază că motivele de recurs dezvoltate din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului sunt lipsite de interes la acest moment, întrucât, pe de o parte, procedura Legii nr. 10/2001 este finalizată, după cum s-a arătat în precedent, iar recurenții nu ar putea obține o dublă reparație pentru imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, nici din perspectiva Convenției nu aveau vocația obținerii măsurii reparatorii în natură cu privire la aceste apartamente, așa cum se va arăta, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, cu referire la Cauza Atanasiu ș.a. c. României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.

Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Așa fiind, este util a se observa că, în jurisprudența actuală a avut loc o schimbare în raționamentul Curții europene față de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".

Astfel, în jurisprudența anterioară Cauzei Atanasiu, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și alții - Hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat, în același gen de cauze, că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură (însă cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33).

Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze, în speță, că recunoașterea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 92/1950), unită și cu practica instanțelor care se prevala în mod constant și de efectele dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001 (acestea fiind abrogate la acest moment, prin Legea 1/2009), era suficientă pentru existența unui interes patrimonial al recurenților în sensul restituirii în natură, fără a mai fi fost necesară pronunțarea anterioară a unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului.

În cauza Atanasiu și alții contra României se arată, însă, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

Așadar, în speță, reclamanții sunt beneficiarii unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda, în condițiile în care vor iniția demersuri în acest sens în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-a și produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Sentinței civile nr. 1.257 din 4 noiembrie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă.

Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, finalizată chiar de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni (solicitat deja a fi prelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus și, deci, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fost finalizată deja (obținerea efectivă a titlurilor de despăgubire la Fondul "Proprietatea" fiind o chestiune ce excede Legii nr. 10/2001 și se plasează în sfera de aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, act normativ distinct), reclamanții nu aveau un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție.

Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimații-pârâți V. și N., reprezentând onorarii avocațiale, conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I.E. și K.I.A. împotriva Deciziei nr. 793A din data de 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată de 1.200 RON către intimații-pârâți V.N. și V.L. și 4.000 RON către intimații-pârâți N.T. și N.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2012.

Procesat de GGC - AM