Property reclamation: failure to examine omitted grounds of appeal and res judicata in revision proceedings following a European Court of Human Rights judgment

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 7 februarie 2014 (data poștei), sub nr. 570/1/2014, contestatorii B.G. și B.D. au solicitat anularea Deciziei nr. 5780 din 12 decembrie 2013 pronunțată de această instanță, în contradictoriu cu intimații L.Ș.C., L.V., L.A., T.(L.)A., D.A., C.Ș., C.I., I.M., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., R.M.A., B.E.L., Ș.A.S., S.E., F.P.M., P.M., G.I., G.T., I.R., R.V. și SC H.S. SRL.

În motivarea contestației în anulare, petenții au arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs înregistrată la 7 septembrie 2012 și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din același cod, astfel cum a fost dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs înregistrată la aceeași dată și în cererea completatoare a înregistrată la 10 septembrie 2012, la Curtea de Apel Constanța.

1. Astfel, Înalta Curte a omis să se pronunțe asupra criticii privind nelegalitatea deciziei recurate, determinat de denaturarea actelor de procedură prin care reclamanții au învestit, inițial, instanța, cu consecința schimbării obiectului cererii introductive, înregistrate la Tribunalul Constanța, sub nr. 4890/1999.

În cererea de recurs, contestatorii au făcut referire la vătămarea produsă de instanța de apel, care a respins calea de atac exercitată de aceștia, fără să examineze cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., sub cele două cerințe analizate prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008, pronunțată de Înalta Curte în revizuire, pentru rejudecarea cauzei având ca obiect acțiunea în revendicare prin compararea titlului reclamanților L. și a titlului SC H.S. SRL, precum și capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3148 din 28 iulie 1998, încheiat între D.A. și pârâta menționată.

Au susținut că s-a formulat o modificare a acțiunii, inadmisibilă și tardivă în procedura fondului cauzei, pentru care instanța a fost reînvestită în limitele prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., pe lângă împrejurarea că această modificare nu a fost pusă în discuția părților.

Prin această modificare, instanța s-a desesizat de obiectul și cauza acțiunii, extinzând procesul la actul juridic autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, prin care pârâții B. au cumpărat de la SC H.S. SRL, societate comercială aparținând pârâților, terenul în suprafață de 405 mp, lezând grav dreptul substanțial și procedural al acestora, iar aprecierea instanței privind reaua-credință a pârâților încalcă puterea lucrului judecat a Deciziei nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în Dosarul nr. 856/118/2006.

Reclamanți în acțiunea inițială au fost L.N., L.O., L.V., T.A.. Cauza s-a judecat în contradictoriu cu SC H.S. SRL și D.A.

Numai în legătură cu hotărârea pronunțată pe excepție în litigiul urmat între părțile sus-menționate, instanța a fost învestită, ulterior, să rejudece procesul, deoarece numai în ceea ce privește aceste persoane s-a pronunțat o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului și s-a stabilit că este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

În privința altor persoane nu s-a pronunțat o asemenea hotărâre și nimeni nu a mai avut calitatea de revizuent, pentru a beneficia de dreptul de acces la o nouă judecată în fond, după ce s-a parcurs, integral, un ciclu procesual prin care cererea a fost respinsă.

Contestatorii au invocat în apel și au reiterat în recurs că desființarea hotărârii anterioare pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu declanșează un nou litigiu, ci reprezintă numai o fază procesuală a aceleiași cauze, ceea ce presupune ca aceasta să se desfășoare numai în cadrul procesului deja existent în etapele procesuale anterioare.

Pe de altă parte, în cererea de recurs, contestatorii au arătat că, în ședința din 21 martie 2012, de dezbatere a apelului declarat de aceste părți, au invocat inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., ei neavând calitate procesuală în acțiunea reclamanților și nici calitatea de intimați în revizuirea hotărârii anterioare.

De asemenea, au mai susținut că, fiind terți în etapa procesului de revizuire, au invocat excepția de ordine publică privind neretroactivitatea art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003. Prin această dispoziție, legiuitorul a instituit o cale nouă de atac împotriva unei hotărâri judecătorești irevocabile, care nu se poate aplica împotriva hotărârilor irevocabile pronunțate anterior intrării în vigoare a cazului de revizuire introdus la pct. 9 din art. 322 C. proc. civ.

Acest caz nou de revizuire, care nu exista la momentul finalizării litigiului în care s-a pronunțat hotărârea, inducând un element nou, imprevizibil, în mod absolut, pentru părți, înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma atingerii raporturilor juridice.

În vederea respectării principiului contradictorialității și al dreptului părților la apărare, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația să pună în dezbaterea lor motivul invocat de apelanți și dacă acesta poate fi conceput ca motiv de ordine publică.

Or, din considerentele încheierii reiese că instanța a luat act că apelanții au depus două decizii pronunțate de Curtea Constituțională, în susținerea neretroactivității, fără să rezulte exercitarea rolului activ în sensul menționat.

Contestatorii arată că, în acest mod, s-a ajuns la situația în care s-a schimbat obiectul cererii inițiale (revendicarea unui teren liber), judecându-se, în final, o cerere de revendicare a unui teren parțial construit.

Prin nerespectarea cadrului procesual stabilit de instanța de revizuire pentru rejudecarea cauzei exclusiv determinat de incidența art. 322 pct. 9 C. proc. civ. și schimbarea obiectului cererii introductive, înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr. 4890/1999, contestatorii au arătat, în cererea de recurs, că hotărârile pronunțate în cauză sunt supuse casării pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 8 din același cod.

Dezlegarea dată în recurs cu privire la "lărgirea sferei subiective a procesului" vizează, exclusiv, problematica cererilor de intervenție, toate celelalte critici, care depășesc problematica "sferei subiective a procesului" nefiind verificate.

Neexaminarea temeiului cererii de recurs a determinat neanalizarea incorectitudinii încheierii de ședință din 8 septembrie 2011, când, în fața Tribunalului, reclamanții au precizat că obiectul acțiunii îl reprezintă numai cererea de revendicare, validitatea titlului pârâților și a celor anterioare acestui titlu urmând să fie analizată pe cale incidentală, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor.

Decizia recurată a apreciat că precizările orale formulate la termenul din 8 septembrie 2011 vizează restrângerea obiectului acțiunii inițiale doar la cererea de revendicare a terenului, cu consecința examinării valabilității titlului invocat de pârâți și a celor care l-au precedat, pe cale incidentală, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor.

S-a ajuns, astfel, în situația în care cererea de revendicare a unui teren liber (la data introducerii acțiunii) s-a modificat în cerere de revendicare a unui teren construit, dobândit de contestatori.

2. Instanța de recurs nu a examinat criticile referitoare la nelegalitatea hotărârii recurate, care a ignorat efectul forței probante și al opozabilității actelor opuse de părți.

În acest sens, contestatorii au invocat, în recurs, aplicarea greșită a legii în ce privește forța probantă a actelor juridice opuse reclamanților, încheiate de pârâți cu bună credință, cu titlu oneros și cu îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară, în conformitate cu art. 712 C. proc. civ. În consecință, sancțiunea inopozabilității și a ineficacității, în succesiunea transmiterii terenului în suprafață de 405 mp, situat în Constanța, str. T. nr. 30, a fost reținută de instanță, cu aplicarea greșită a legii.

Menționează că toate contractele de vânzare-cumpărare prin care a fost transmis dreptul de proprietate asupra terenului indicat mai sus au fost transcrise pentru opozabilitate, în condițiile art. 1295 C. civ., art. 710 - 720 C. proc. civ. și ale Legii nr. 7/1996.

Prin transcrierea actelor, s-a realizat publicitatea imobiliară, necesară pentru determinarea ordinii de preferință între persoanele care dobândesc drepturi asupra aceluiași imobil, cu prioritate pentru cel care și-a înscris actul, făcându-l opozabil.

Sancțiunea neîndeplinirii formalităților de transcriere, potrivit art. 712 C. proc. civ., este inopozabilitatea actului, care nu poate fi reținută în cauză, deoarece dreptul de proprietate al SC H.S. SRL este opozabil erga omnes și este dobândit cu bună credință.

Aspectul pur speculativ invocat de reclamanți, cu privire la numărul lotului în succesiunea transmiterii dreptului de proprietate prin actele juridice de vânzare-cumpărare, însușit de instanță, nu este dovedit.

În evidențele Serviciului Patrimoniu, ale Administrației Financiare și Serviciul Public Impozite și Taxe nu este înregistrată proprietatea L.N. sau a moștenitorilor acestuia, nu există o lotizare a parcelei C.-Ș., iar în registrele manuale vechi sunt înscrise unele terenuri pe numele moștenitorilor defunctului Cpt. A.Ș., care nu sunt parcelate.

Pentru strada T., nr. 30, sunt înscriși L.I., ca proprietar cu suprafața de 405 mp, transmisă cumpărătorilor D.P. și A. și SC H.S. SRL, conform actelor juridice de vânzare-cumpărare, și, respectiv pârâților B.G. și D., în baza actului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2009.

Imobilul din strada T., nr. 30, spre mare, proprietatea SC H.S. SRL și a contestatorilor, a făcut obiectul dosarului civil nr. 856/118/2006, având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de reclamanții și intervenienții din prezenta cauză, pentru suprafața de 1507,40 mp din parcelarea inițială, la origine, a loturilor 40, 41 și 42, dobândite de A.Ș. de la G.C., acțiune respinsă de Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 379 din 27 septembrie 2011, cu putere de lucru judecat în ce privește proprietatea pârâților și buna-credință a acestora.

Problematica a fost omisă la examinarea făcută de instanța de recurs.

3. Nu s-au examinat motivele de recurs referitoare la nelegalitatea hotărârii pentru înlăturarea principiului bunei credințe a pârâților B. și reținerea ineficienței juridice a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, drept intabulat în temeiul Legii nr. 7/1996. Invocă, în acest sens, dispozițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996 și împrejurarea că, la înscrierea dreptului pârâților, nu era notată nicio interdicție de înstrăinare sau alt impediment, iar vânzătorul s-a legitimat ca proprietar anterior, cu aparența deplină de proprietate.

De asemenea, nu s-au analizat criticile referitoare la imposibilitatea legală de restituire a imobilului în litigiu, situație ignorată de instanța de apel.

Susțin contestatorii că, din documentația cadastrală depusă la dosar, rezultă că terenul în litigiu este ocupat de construcție, subsol cu două nivele subterane, autorizate și edificate de SC H.S. SRL, anterior introducerii acțiunii.

Din planul de amplasament rezultă că cele două nivele subterane sunt realizate ca extindere a clădirii de locuit aflate pe terenul proprietatea pârâților B., în suprafață de 600 mp, și formează o singură clădire, un tot unitar. Racordurile de alimentare cu apă și canalizare menajeră, ce deservesc întreaga clădire, se află pe terenul în suprafață de 405 mp, la fel ca și lucrările de sistematizare verticală și de amenajări exterioare.

Contestatorii mai susțin că, în recurs, s-au încuviințat și depus înscrisuri din care rezultă că terenul pe care au fost obligați să-l lase, în deplină proprietate și posesie, reclamanților, nu este un teren liber de construcții, fiind ocupat, parțial, de o porțiune din construcția proprietatea acestora. În condițiile în care nu s-a cerut desființarea construcțiilor, proprietatea pârâților, edificate pe teren, s-a creat o situație anormală. Hotărârile menținute în recurs impun demolarea parțială a clădirii proprietatea contestatorilor, realizată indivizibil și unitar pe terenul proprietatea lor și, în parte, pe terenul revendicat.

4. Înalta Curte nu a examinat motivul invocat în memoriul completator, depus la 10 septembrie 2012, referitor la încălcarea regulilor legale și a principiilor ce guvernează materia aprecierii probelor, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor "imposibil de procurat" altfel decât prin expert consultant, după pronunțarea deciziei în apel (înscrisuri depuse în recurs).

De asemenea, nu a analizat nici motivul de recurs referitor la efectele produse de aparența în drept, bazată pe principiul dreptului înstrăinătorului-erede de a vinde unui cumpărător de bună credință și care se bazează pe înscrisuri și pe situația creată prin predarea-transmiterea posesiunii terenului în litigiu, între dobânditori, prelungită o lungă perioadă de timp, reflectată în evidențele autorităților și necontestată.

Instanța de recurs, deși a admis proba cu înscrisuri, a refuzat să analizeze temeiurile recursului și prin prisma înscrisurilor care pot constitui probe, admisibile în condițiile art. 305 C. proc. civ., care nu distinge după cum vizează sau nu alte informații decât cele cu valoare probatorie. În acest sens, nu s-au avut în vedere Sentința civilă nr. 2311 din 28 aprilie 1955 a Tribunalului Popular al orașului Constanța; actul de partaj nr. 8878/1948, procesul-verbal încheiat la 10 noiembrie 1950, privind punerea în executare a Decretului nr. 102 din 20 aprilie 1950, fișa imobilului din str. T., nr. 30 (fost nr. 12), Decizia civilă nr. 5964/4 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 856/118/2006.

Dacă aceste temeiuri ale recursului ar fi fost analizate în raport cu înscrisurile menționate mai sus, s-ar fi constatat că, la data preluării de către stat a terenului revendicat de către reclamanți, H.L., autor al contestatorilor prin transmisiuni cu titlu particular, era proprietar recunoscut de stat al unui teren învecinat cu terenul preluat de la autorii reclamanților.

Împrejurarea este esențială și dovedește că apărarea constantă, formulată și în recurs, privind incidența, în cauză, a regulilor consacrate de doctrină și jurisprudență, referitoare la necesitatea identificării corecte a terenului, obiect al revendicării, este fondată.

Totodată, apărarea reclamanților, privind lotul 45, este nefondată, iar, în recurs, apărarea este dovedită (motivul de recurs dezvoltat în memoriul completator, privind incorecta aplicare a principiilor legale referitor la operațiunea de apreciere a probatoriului în legătură cu acest lot), rezultând că amplasamentul lotului 45 este cert dovedit ca fiind altul decât cel pretins de reclamanți.

Neexaminarea motivelor de recurs a condus la neverificarea aplicării de către instanțele de fond a dispozițiilor legale care prevăd, expres, forța probantă a înscrisurilor invocate de reclamanți ca titlu al proprietății.

Instanțele de fond au apreciat că reclamanții au făcut dovada titlului de proprietate asupra terenului revendicat (lotul 42), potrivit procesului-verbal din 3 septembrie 1943 al Comisiunii pentru înființarea Cărților funciare în Constanța, întocmit în Dosarul nr. 2886/1940.

Legislația incidentă cu privire la eficiența juridică a proceselor verbale de înscriere în cărțile funciare provizorii, întocmite pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938, nu permite concluzia instanțelor respective.

Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cărților funciare provizorii în cărți de publicitate funciară prevedea, la art. 1, că, după terminarea lucrărilor, Ministerul Justiției urma să emită decizii ministeriale, în care se indica localitatea pentru care s-au întocmit cărțile funciare provizorii și pe care le va declara drept cărți de publicitate funciară.

Procesele-verbale de tipul celui încheiat la 3 septembrie 943 nu sunt incluse în cărți funciare propriu-zise, conform art. 172 și următoarele din Decretul-lege nr. 115/1938. În consecință, ele nu au nici efectul de publicitate și opozabilitate, prevăzut de acest decret.

Deciziile ministeriale publicate în baza Legii nr. 242/1947 nu cuprind decât câteva localități din fostele raioane Giurgiu, Oltenița, din regiunea București.

Ca atare, "procesul-verbal de înscriere în Cartea funciară", invocat drept temei al existenței unui titlu de proprietate în persoana celui menționat în acesta nu reprezintă un înscris cu efecte specifice cărților funciare propriu-zise, nici sub aspectul opozabilității și nici sub cel al dovedirii titlului de proprietate.

În condițiile în care, la data judecății, lucrările prevăzute de Legea nr. 7/1996 au vizat titluri care se confruntă în prezentul litigiu, acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată fără verificarea situației juridice actuale a terenului revendicat, astfel cum aceasta se reflectă în evidențele de carte funciară și în celelalte evidențe ale autorităților, după cum nici cumpărarea terenului de către SC H.S. SRL nu se putea face fără verificarea acelorași registre.

Situația din registrele de evidență financiară ale autorităților locale și situația din cartea funciară sunt în favoarea recurenților pârâți.

Aceștia s-au aflat în situația în care, din verificări, puteau să constate că I.L. a solicitat eliberarea unui certificat suplimentar de moștenitor de pe urma tatălui său, H.L., în baza adeverinței nr. 14214 din 26 ianuarie 1993 eliberată de Primarul municipiului Constanța (depusă în recurs, la termenul din 5 decembrie 2013) și pe baza fișei imobilului - planul nr. 549/1992 eliberat de Primăria municipiului Constanța, Regia Autonomă E.U., care au fundamentat și identificarea, prin vecinătăți, a "terenului viran" de 405 mp, ce se înstrăinează, proprietatea D.A. (plan de situație nr. 29/3 iulie 1998) - atestat de Notar Public M.M.

Din relațiile comunicate de Serviciul Public de Impozite și Taxe nr. R-S 153049 din 5 octombrie 2010 către Tribunalul Constanța, la 11 octombrie 2010, rezultă că, pentru perioada 1942 - 1965, nu există informații pentru imobilul situat în Constanța, str. T., nr. 30, în registrul manual matricol de rol vechi.

În perioada aferentă anilor 1966 - 1982, în registrul matricol de rol vechi, la adresa str. T., nr. 30, la numărul matricol 3255, figurează înscris L.I., cu imobil în suprafața de 405 mp.

La dosarul numărului matricol 3255 sunt copii ale documentelor: certificatul de moștenitor nr. 1404 din 3 iulie 1995, prin care s-a dezbătut succesiunea de pe urma defunctului D.P., cu unic moștenitor D.A., și contractul de vânzare-cumpărare nr. 3418 din 28 iulie 1998, prin care D.A. vinde societății H.S. terenul situat în str. T., nr. 30, în suprafață de 405 mp.

Pentru adresa de mai sus, s-au mai găsit, la numărul matricol 2949, rolul fiscal 145180, înregistrarea și impunerea pârâților B.G. și B.D., pentru imobil format din clădire de 283,46 mp subsol nelocuit de 152,15 mp, subsol (piscină) și două terenuri, unul în suprafață de 600 mp, iar altul în suprafață de 413 mp (405 mp conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2380 din 31 martie 2009 încheiat cu SC H.S. SRL).

La dosarul Tribunalului s-au depus toate titlurile invocate în linie ascendentă, în apărare de către pârâți. La dosar Tribunal s-a depus copie de pe transcrierea actului de schimb din 1 iunie 1916, din care rezultă că "în schimbul (...) (lotului nr. 14), domnul căpitan A.Ș. a dat (lui A.M.) lotul nr. 45 din Cartierul Ș., pe care îl posedă de la def. G.C., în suprafață de 405 mp".

S-a depus și actul de vânzare din 21 februarie 1919, prin care A.M. vinde lui H.L. "terenul în suprafață totală de 405 mp", delimitat prin vecinătăți și "deținut în baza contractului de schimb încheiat cu domnul căpitan A.Ș.(...) aut. de Tribunalul Județean Constanța, sub nr. 1052 din 1 iunie 1916".

Individualizarea terenului evidențiat în actele circumscripției financiare a orașului Constanța ca teren de 405 mp, la numărul matricol 3255, unde figurează înscris L.I., în perioada anilor 1966 - 1982, la adresa str. T., nr. 30, unită cu aparența care rezultă din înscrisurile sus-menționate și cu împrejurarea că terenul îngrădit imediat după cumpărarea de către soții D. nu a fost contestat cu privire la linia de hotar de către vecini, posesia transmițându-se neîntrerupt către recurenții pârâți este suficientă pentru a crea o eroare aparentă, bazata pe o bună credință suficientă pentru aplicarea principiilor generale ale dobândirii proprietății pe baza erorii comune, scuzabile, de către un terț de buna credință, cu titlu oneros.

Terenul în litigiu este intabulat în Cartea funciară a municipiului Constanța.

Aceasta a fost singura situație juridică a terenului, aptă a fi verificată printr-o diligență normală de un cumpărător obișnuit.

Într-o astfel de situație se afla recurenții B., care au avut reprezentarea că drepturile SC H.S. S.R.L asupra terenului dobândit, prin cumpărare, de la D.A., s-au consolidat în anul 2002, prin respingerea pretenției de revendicare, conform unei hotărâri definitive și irevocabile. Este de neconceput schimbarea jurisprudenței și a legislației în 2007, care să permită reluarea unei judecați finalizate, fără a se verifica modificarea substanțială a bunului revendicat în 1999 (teren viran, liber de construcții) în "teren ocupat de construcții" edificate pe baza unor autorizații legal emise în legătură cu un bun aflat în circuitul civil general, pentru care nu s-a instituit nicio măsură de natură să interzică vânzarea sau modificarea acestuia.

Nu s-au examinat regulile proprietății aparente, invocat ca mijloc de apărare și în apel și în recurs, sub forma efectelor posesiunii prelungite în timp, o perioadă îndelungată, netulburată, aptă să creeze convingerea că deținătorul este proprietar.

În continuare, contestatorii fac referire la principiul reglementat în adagiul "error communis facit jus", din perspectiva condițiilor aplicării acestuia și a consecințelor pe care le produce incidența sa în materia proprietății, arătând că aceste susțineri au fost invocate și în cererea de recurs, dar neexaminate de către Înalta Curte.

Raportând teoria "proprietății aparente" la circumstanțele concrete ale speței, susțin că, în cauza de față, cumpărarea terenului de către SC H.S. SRL a avut la bază și situația creată prin lege, deoarece Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat (B. Of. nr. 22 din 20 octombrie 1960), în vigoare în 1993, la data întocmirii certificatului de moștenitor suplimentar în favoarea lui I.L. și a actului de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu de către soții D., prevedea, la art. 2 și la art. 4, competența organelor notariale, prin notarii de stat, de a autentifica și a redacta înscrisuri privind înstrăinările, prin acte între vii, de terenuri cu sau fără construcții, cu obligația de a lămuri părțile cu privire la consecințele înscrisului autentic și de a efectua control de legalitate a actului (art. 18 - 19 din Regulamentul privind aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 377/1960, aprobat prin H.C.M. nr. 1518 din 14 octombrie 1960).

Controlul de legalitate efectuat de notarul de stat - legal reglementat și prezumat, a creat convingerea încrederii în actele notariale întocmite de notarul de stat, în ceea ce privește transmiterea anterioară a drepturilor asupra terenului, prin acte independente referitor la situația fiecăruia dintre cumpărători, aflate în interdependență, care nu pot fi omise, cum au procedat instanțele de fond, pentru verificarea validității lor, prin aplicarea principiului efectelor bunei credințe bazate pe eroarea scuzabilă, împărtășită public, pe titlul pro erede al lui I.L., emis în temeiul unor acte verificate de autorități (registru de evidență fiscală, fișa imobilului etc.) ori pe dispozițiile legale din materia legalității prezumate a actelor autentice notariale.

Contestatorii susțin că nu s-a verificat nici apărarea bazată pe înscrisul care a intervenit pe parcursul judecării prezentului recurs, respectiv Decizia civilă nr. 5964 din 4 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 856/118/2006.

Apărarea bazată pe hotărârea judecătorească admisă ca mijloc de probă a fost invocată ca argument suplimentar pentru susținerea motivului de recurs referitor la încălcarea regulilor legale și a principiilor ce guvernează materia aprecierii probei, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor.

Conform aceluiași titlu de proprietate ca și cel invocat în prezentul litigiu, în dosarul sus-menționat, reclamanții au formulat acțiune în revendicare față de aceiași pârâți, susținând că terenul revendicat este alcătuit din loturile 42, 41, 40 din proprietatea C.-Ș., care, la origine, aveau următoarele suprafețe: lotul 42 - 594,5 mp; lotul 41 - 580 mp și lotul 40 - 826,50 mp.

Cu motivarea că, pe lotul 42, pârâții B. au construit o piscină și au ridicat un zid despărțitor, iar, pentru porțiunea ocupată de piscină, există un alt proces (litigiul de față), reclamanții au precizat că, în ceea ce privește lotul numerotat 42, obiect al litigiului în Dosarul nr. 856/118/2006 îl constituie numai terenul liber de construcții, de 143,40 mp.

În acest dosar, pârâții s-au apărat, în legătura cu porțiunea de 143,40 mp, în sensul că terenul respectiv este deținut în baza unui titlu distinct, care se referă la o suprafață de teren de 839,95 mp, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2617 din 18 decembrie 2001, contract ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011, prin care a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare față de pârâții B. și SC H.S. SRL.

S-a constatat că perimetrul de teren îngrădit de pârâții B. și SC H.S. SRL este afectat de construcții, iar terenul revendicat este situat în afara limitelor proprietății actuale a pârâților B. (îngrădită).

Pretenția reclamanților, potrivit căreia pârâții B. dețin fără titlu o porțiune de teren din lotul 42, ocupată de construcții, a fost respinsă.

Decizia civilă nr. 5964 din 4 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 856/118/2006, infirmă apărarea intimaților reclamanți, cu privire la suprafața pe care ar fi avut-o, în total, lotul numerotat 42, din care au pretins că ar face parte suprafața de 405 mp, dobândită de recurenții pârâți din prezenta cauză.

Principiile ce guvernează prezumția lucrului judecat nu permit contrazicerea acestor dezlegări judiciare opozabile acelorași părți, care se referă la situația reală a unei porțiuni din pretinsul teren ce a constituit lotul 42, obiect al revendicării în litigiul de față.

În raport de toate aceste apărări neexaminate, contestatorii solicită să se constate că situația de fapt nu a fost, pe deplin, stabilită și, în consecință, să se dispună casarea hotărârilor instanțelor de fond și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru completarea probatoriului și examinarea fondului cauzei.

Contestatorii au solicitat suspendarea executării hotărârilor pronunțate în cauză, în rejudecare, atât în condițiile dreptului comun, cât și suspendarea provizorie a acestora, cereri care au fost respinse prin încheierile de ședință din 21 februarie 2014, respectiv 10 aprilie 2014.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Intimații nu au depus întâmpinare.

Analizând decizia civilă contestată în raport de motivele contestației în anulare formulate și de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este fondată pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 17 iunie 1999, sub nr. 4890/1999, reclamanții L.A., L.N., L.O., L.V. și T.(L.)A. au chemat în judecată pe pârâta SC H.S. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să compare titlurile de proprietate ale părților pentru suprafața de teren de 405 mp, situată în Constanța, str. T., nr. 30, județul Constanța, constând în Decizia civilă nr. 68/1937 a Curții de Apel Constanța, pe de o parte, și în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3148/1998, pe de altă parte; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menționat, pentru fraudă la lege, și să se dispună obligarea pârâtei să le lase, în deplină proprietate și posesie, terenul în litigiu.

Pe parcursul procesului s-a citat, ca pârâtă, D.A., raportat la calitatea acesteia, de vânzătoare în contractul de vânzare-cumpărare indicat mai sus.

Prin Sentința civilă nr. 116 din 28 februarie 2000 a Tribunalului Constanța, secția civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta SC H.S. SRL, și s-a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă.

Această sentință a rămas definitivă prin Decizia nr. 29/C din 30 ianuarie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, potrivit căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți, și irevocabilă prin Decizia nr. 1921 din 15 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, potrivit căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți împotriva hotărârii instanței de apel.

Prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuenții reclamanți împotriva Deciziei civile nr. 29/C din 30 ianuarie 2001 a aceleiași instanțe; s-a schimbat, în tot, această hotărâre, în sensul că s-a admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței nr. 116 din 28 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost desființată această hotărâre și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. S-a considerat că sunt îndeplinite cerințele cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

În rejudecare, s-a dispus citarea, în calitate de reclamantă, a L.Ș.C., urmare a transmiterii calității procesuale active de la soțul său, L.N., conform unui act de donație, precum și citarea, în calitate de intervenienți în interes propriu (chemarea în judecată a altor persoane) a celorlalți comoștenitori asupra succesiunii defunctului A.Ș., respectiv I.M., C.N., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., I.R., R.M.A., B.E.L., R.V., Ș.A.S., S.E., F.P.M., P.M., G.I. și G.T.

De asemenea, s-a dispus citarea, în calitate de pârâți, a contestatorilor din dosarul de față în locul pârâtei SC H.S. SRL, ca urmare a înstrăinării terenului în litigiu către aceștia, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009 de B.N.P. M.L.

Prin Sentința civilă nr. 4704 din 22 septembrie 2011 a Tribunalului Constanța, secția civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta D.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis acțiunea formulată de reclamanți și intervenienții în interes propriu I.M., C.N., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., I.R., R.M.A., Ș.A.S., B.E.L., R.V., S.E., F.P.M., P.M., G.I. și G.T. în contradictoriu cu pârâții B.G. și B.D.

Au fost obligați pârâții să lase reclamanților și intervenienților în interes propriu, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren intravilan, în suprafață de 405 mp, situat în Constanța, str. T., nr. 30, județul Constanța, reprezentând lotul hașurat în roșu în schița de plan anexă la raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală, întocmit de inginer C.C.C.

Această hotărâre a fost menținută prin Decizia civilă nr. 51 C din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții B.G. și B.D. și ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală apelul declarat de SC H.S. SRL.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B., precum și SC H.S. SRL.

Recurenții pârâți B.G. și B.D. au criticat hotărârea instanței de apel (cererea de recurs depusă la 7 septembrie 2012), pentru următoarele motive:

- art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

S-a încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, în vederea aplicării corecte a legii.

Instanța nu a analizat, în mod real, problemele esențiale supuse apelului, reluând concluziile instanței de fond și susținerile reclamanților.

Instanțele nu au clarificat situația de fapt și de drept a imobilului în litigiu, pentru stabilirea modalității de preluare a imobilului, amplasamentul corect al acestuia, mai ales că s-au raportat la concluziile expertului C.C., expert parte într-un alt dosar, soluționat prin Decizia nr. 379/C din 27 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 856/118/2006 al Curții de Apel Constanța, prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți și de moștenitorii defunctului A.Ș., în contradictoriu cu B.G., B.D. și SC H.S. SRL.

Instanțele au nerespectat principiile procesului civil, asimilate încălcării unor norme prevăzute sub sancțiunea nulității, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pricinuindu-le recurenților vătămarea drepturilor substanțiale, prin nerespectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.

În acest sens, recurenții invocă modificarea cadrului procesual, prin introducerea terților intervenienți, care au urmărit să-și valorifice drepturi proprii, de natură să modifice elementele inițiale ale acțiunii (obiect, cauză), iar, sub aspect substanțial și procedural, s-au depășit limitele predeterminate legal ale cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Instanțele au extins procesul cu cererile de intervenție voluntară și forțată a terților, care nu au calitate de reclamanți în acțiunea inițială, pentru care instanța a fost învestită să rejudece procesul pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

În privința acestor persoane nu s-a pronunțat o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului și, nefiind reclamanți, nu au avut calitatea de revizuenți.

Prin nerespectarea cadrului procesual stabilit de instanța de revizuire și schimbarea obiectului cererii introductive, înregistrată la Tribunalul Constanța, sub nr. 4890/1999, hotărârile pronunțate în cauză sunt supuse casării pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 5 și 304 pct. 8 C. proc. civ.

Curtea de Apel Constanța a respins apelul pârâților B., fără să examineze cazul riguros și limitativ prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., sub cele două cerințe analizate prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în revizuire, pentru rejudecarea cauzei având ca obiect acțiunea în revendicare prin compararea titlului reclamanților L. și titlul SC H.S. SRL, precum și capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3148 din 28 iulie 1998, încheiat între D.A. și pârâta SC H.S. SRL.

Este evident că este o modificare a acțiunii (inadmisibilă și tardiv formulată) în procedura fondului cauzei pentru care instanța a fost reînvestită în limitele prevăzute la art. 322 pct. 9 C. proc. civ., deosebit de faptul că această modificare nu a fost pusă în discuția părților.

Prin modificarea cadrului procesual, instanța s-a desesizat de obiectul și cauza acțiunii, extinzând procesul la actul juridic autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, prin care pârâții B.G. și B.D. au cumpărat de la SC H.S. SRL (societate comercială a pârâților B.) terenul în suprafață de 405 mp, lezând grav dreptul substanțial și procedural al acestora, iar aprecierea instanței cu referire la reaua credință a pârâților încalcă puterea lucrului judecat a Deciziei civile nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr. 856/118/2006.

Desființarea hotărârii anterioare pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu declanșează un litigiu nou, ci reprezintă numai o fază procesuală a aceleiași cauze, ceea ce face ca, în mod firesc, să se desfășoare numai în cadrul procesului deja existent, în etapele procesuale anterioare.

- În ședința din 21 martie 2012, de dezbatere a apelului, B.G. și B.D. au invocat inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., neavând calitate procesuală în acțiunea reclamanților și, respectiv, calitatea de intimați în revizuirea de desființare a hotărârii anterioare.

Totodată, ca terți în etapa procesului de revizuire, au invocat excepția de ordine publică, privind neretroactivitatea art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003.

Prin textul de lege sus-menționat, legiuitorul a instituit o cale nouă de atac împotriva unei hotărâri judecătorești irevocabile, care nu se poate aplica împotriva hotărârilor irevocabile pronunțate anterior intrării în vigoare a cazului de revizuire introdus la pct. 9 al art. 322 C. proc. civ.

Acest caz nou de revizuire, care nu exista la momentul finalizării litigiului în care s-a pronunțat hotărârea, inducând un element nou, imprevizibil, în mod absolut, pentru părțile litigante, înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma atingerii raporturilor juridice, "constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept".

În vederea respectării principiului contradictorialității și al dreptului părților la apărare, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația să pună în dezbaterea părților motivul invocat de apelanți și dacă acesta poate fi conceput ca motiv de ordine publică.

Or, din considerentele încheierii rezultă că instanța a luat act că apelanții au depus două decizii pronunțate de Curtea Constituțională în susținerea neretroactivității, fără să rezulte exercitarea rolului activ în sensul menționat.

Invocă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru înfrângerea dreptului la un proces echitabil, prin prisma atingerii aduse dreptului lor legal.

- Instanțele au analizat, simplist, titlurile de proprietate invocate de părți și au ignorat aspecte esențiale, referitoare la posesia și la împrejurările în care reclamanții pretind că au fost deposedați.

De asemenea, instanțele nu au ținut seama că, în cauză, nu se pune problema caracterizării titlului reclamanților cu titlul pârâților B., care dețin imobilul, având un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât compararea trebuie privită în condițiile transmiterilor succesive de proprietate, urcând din autor în autor și din posesie în posesie până la pârâta SC H.S. SRL, al cărui titlu face obiectul judecății.

Motivele de fapt și de drept reținute de cele două instanțe la pronunțarea soluției nu sunt concordante cu probele existente la dosar, în limitele învestirii instanței și a respectării principiului disponibilității.

Din această perspectivă, hotărârile pronunțate în cauză conțin nu numai motive contradictorii, dar și străine de obiectul dedus judecății, în condițiile în care au acordat ceea ce nu s-a cerut, stabilind obligația restituirii bunului în sarcina pârâților B..

- Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, prin aplicarea unor texte de lege străine situației de fapt și extinderea nejustificată a aplicării unor prevederi legale.

Motivarea hotărârii se rezumă la susținerile reclamantei, nu se referă la probele administrate în cauză și nu arată motivele pentru care a fost înlăturată apărarea formulată de pârâți.

- Instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ.

Reclamanții aveau obligația să facă dovada că sunt proprietarii terenului în suprafață de 405 mp, situat în Constanța, strada T., nr. 30, probă care le revine în conformitate cu art. 1169 C. civ.

Reclamanții L.A., L.N., L.O., L.V. și T.A., care nu sunt succesori în drepturi, prin reprezentare, ai defunctului A.Ș., au opus pârâtei SC H.S. SRL Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în dosarul civil nr. 1797/1936, invocată ca titlu.

Prin această hotărâre judecătorească, s-a dispus partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului A.Ș., prin împărțirea averii succesorale în 360 părți egale, ce au fost atribuite copartajanților.

Urmare a acestei hotărâri s-a creat o stare de proprietate între cumpărătorul de drepturi succesorale, L.N., și o parte dintre moștenitorii defunctului. Prin decizia respectivă, s-a statuat că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului Cpt. A.Ș. se compune din "întinderea de peste 50 ha cu toate construcțiile, drumurile etc. situate în Constanța, numite "Parcul B.T." și s-a ordonat ieșirea din indiviziune asupra bunurilor succesorale și împărțirea lor în 360 părți egale, din care 249,6/360 părți s-au atribuit cumpărătorului de drepturi succesorale, L.N. Această hotărâre nu a fost urmată de partajarea, în natură, a averii succesorale, prin formarea și atribuirea loturilor, corespunzător părților deținute de fiecare coindivizar și nu s-a procedat la intabularea (transcrierea) fiecărui lot pe numele vreunui proprietar individual.

Reclamanții au invocat și un proces-verbal încheiat în data 05 septembrie 1943, în Dosarul nr. 2885/1940 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare, care se referă la coindivizarii moștenitori, cu cote ideale stabilite prin Decizia civilă nr. 68 din 18 aprilie 1937 a Curții de Apel Constanța.

Acest înscris, invocat de reclamanți ca dovadă a titlului de proprietate, are valoarea unei cereri declarative între coindivizari, pentru înscrierea în cartea funciară.

Procesului-verbal nu i se poate recunoaște decât caracterul declarativ, și nu constitutiv de drepturi, față de cadrul normativ existent la data emiterii sale, întrucât cărțile funciare provizorii, în vederea realizării unui sistem unic și unitar de carte funciară pe întreaga țară, nu au fost transformate în cărți funciare propriu-zise.

Cererile declarative din procesul-verbal nu garantează existența sau valabilitatea dreptului de proprietate.

Prin urmare, reclamanții moștenitori ai ing. L.N., cumpărător al unor drepturi succesorale de la moștenitorii defunctului A.Ș., nu au făcut dovada atribuirii bunului în litigiu în proprietatea autorului lor, iar actele prezentate nu fac dovada dreptului de proprietate, care sa fie opus pârâților (terți).

- Recurenții susțin și aplicarea greșită a legii, în ce privește forța probantă a actelor juridice, opuse reclamanților, dobândite de pârâți cu bună credință, cu titlu oneros și cu îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară, în conformitate cu art. 712 C. proc. civ. Ca atare, sancțiunea inopozabilității juridice și a ineficacității, în succesiunea transmiterii terenului în suprafață de 405 mp, a fost reținută de instanță cu aplicarea greșită a legii.

Pârâții au dovedit că toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de antecesorii lor au fost supuse operațiunilor de publicitate, conform art. 1295 C. civ., art. 710 - 720 C. proc. civ. și Legii nr. 7/1996.

Prin transcrierea actelor s-a realizat publicitatea imobiliară necesară pentru a determina o ordine de preferință între persoanele care dobândesc drepturi asupra aceluiași imobil, cu prioritate pentru cel care și-a înscris actul, făcându-l opozabil.

Sancțiunea neîndeplinirii formalităților de transcriere, potrivit art. 712 C. proc. civ., este inopozabilitatea actului, care nu poate fi reținută în cauză, deoarece dreptul de proprietate al SC H.S. SRL este opozabil erga omnes și este dobândit cu bună-credință.

Aspectul pur speculativ invocat de reclamanți, cu privire la numărul lotului, în succesiunea transmiterii dreptului de proprietate prin actele juridice de vânzare-cumpărare, însușit de instanță, nu este dovedit.

În evidențele Serviciului Patrimoniu, ale Administrației Financiare și Serviciul Public Impozite și Taxe nu este înregistrată proprietatea L.N. sau a moștenitorilor acestuia, nu există o lotizare a parcelei C.-Ș., iar în registrele manuale vechi sunt înscrise unele terenuri pe numele moștenitorilor defunctului Cpt. A.Ș., care nu sunt parcelate.

Pentru strada T., nr. 30, sunt înscriși L.I., ca proprietar cu suprafața de 405 mp, transmisă cumpărătorilor D.P. și A. și SC H.S. SRL, conform actelor juridice de vânzare-cumpărare și respectiv pârâților B.G. și D., în baza actului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2009.

Imobilul din strada T., nr. 30, spre mare, proprietatea SC H.S. SRL și a pârâților B.G. și D. a făcut obiectul dosarului civil nr. 856/118/2006, având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de reclamanții și intervenienții din prezenta cauză pentru suprafața de 1507,40 mp din parcelarea inițială, la origine, a loturilor 40, 41 și 42, dobândite de A.Ș. de la G.C., acțiune respinsă de Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 379 din 27 septembrie 2011, cu putere de lucru judecat în ce privește proprietatea pârâților și buna credință a acestora.

- Recurenții invocă nelegalitatea hotărârii și în ceea ce privește compararea titlurilor care provin de la autorul comun, G.C., respectiv A.Ș.

Reclamanții exhibă, ca titlu, Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 pentru atribuirea părților din moștenirea defunctului A.Ș. cumpărătorului de drepturi succesorale, L.N.

Această hotărâre judecătorească nu a fost urmată de partajarea, în natură, a averii succesorale, prin formarea și atribuirea loturilor, corespunzător părților deținute de fiecare coindivizar, nu s-a procedat la intabularea fiecărui lot pe numele vreunui proprietar individual.

În ce privește pe pârâți, autorul acestora a fost G.C., A.Ș., toate actele juridice de vânzare-cumpărare, în succesiunea transmiterii dreptului de vânzare, cu titlu oneros, au fost supuse publicității imobiliare pe numele fiecărui proprietar, și anume: A.M., H.L., L.I., D.P. și A., SC H.S. SRL.

În această situație, pârâții au câștig de cauză, fiind cei care au îndeplinit cerințele de publicitate imobiliară, făcând, astfel, opozabil dreptul lor.

Niciunul dintre reclamanți nu și-a înscris titlul, astfel că este preferabil titlul pârâților.

Sub acest aspect, hotărârea instanței este nelegală, acordând preferabilitate titlului reclamanților.

Pe de altă parte, instanța a ignorat problema esențială a împrejurărilor în care reclamanții pretind că au fost deposedați.

În răspunsul la întâmpinarea pârâtei SC H.S. SRL, depus la termenul din 17 ianuarie 2000, reclamanții au arătat că imobilul a fost preluat de stat prin Decretul de expropriere nr. 102/1950.

Această susținere este confirmată în dosarul cauzei (faza recursului), în cererea de revizuire la Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 2286/36/2007, cu adresa Primăriei municipiului Constanța nr. R 4074 din 27 ianuarie 2007, din care rezultă că reclamanții au notificat, în baza Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare, pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Preluarea abuzivă a imobilului de către stat a fost invocată de reclamanți și în acțiunea în revendicare soluționată prin Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța.

Or, în această situație, terenul fiind preluat abuziv de stat, acțiunea în revendicare este paralizată prin opunerea titlului subdobânditorilor de bună-credință.

- Recurenții invocă nelegalitatea hotărârii pentru aplicarea principiului ineficienței juridice a actelor de vânzare-cumpărare analizate în cauză, prin depășirea limitei învestirii, cu o motivare confuză și străină de natura cauzei, având în vedere și împrejurarea că actele juridice de vânzare-cumpărare nu au fost anulate, fiecare contract are configurația juridică de acte independente, de sine stătătoare, care nu se află în raport de subsecvență și care, prin îndeplinirea publicității imobiliare, sunt opozabile erga omnes.

- Critică decizia și pentru înlăturarea principiului bunei credințe a pârâților B.G. și D. și reținerea ineficienței juridice a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, dreptul dobândit prin acest act fiind intabulat în temeiul Legii nr. 7/1996.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, dobânditorul este considerat de bună credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu era notată nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare.

La înscrierea dreptului pârâților nu era notată nicio interdicție de înstrăinare sau alt impediment, iar vânzătorul s-a legitimat ca proprietar anterior, cu aparență deplină de proprietate.

- Recurenții susțin și imposibilitatea legală de restituire a imobilului în litigiu, situație ignorată de instanță.

Din documentația cadastrală depusă la instanță, respectiv extras de carte funciară, plan amplasament și delimitare, încheierea de intabulare, rezultă că imobilul cu numărul cadastral 103042, teren intravilan în suprafață de 413 mp, cu suprafață de 405 mp (din acte), situat în strada T., nr. 30, are construcție - subsol două nivele subterane, autorizate și edificate de SC H.S. SRL înainte de introducerea acțiunii formulate de reclamanți.

Din planul de amplasament rezultă că cele două nivele subterane (arie construită 143,07 mp și arie desfășurată 230,13 mp) sunt realizate ca extindere a clădirii de locuit aflată pe terenul proprietatea B., în suprafață de 600 mp (S+P+1E), cu clădire subsol, construcție autorizată și formează o singură clădire, un tot unitar.

Racordurile de alimentare cu apă și canalizare menajeră, ce deservesc întreaga clădire S+P+1E, se află pe terenul în suprafață de 405 mp. Pe teren se află și lucrări de sistematizare verticală și de amenajări exterioare (ziduri de sprijin, parapeți, plantații etc).

La data de 10 septembrie 2012, recurenții au înregistrat o completare a cererii de recurs, prin care au invocat următoarele critici:

- Hotărârea este nelegală, întrucât, deși s-a contestat, în apel, identificarea terenului revendicat de reclamanți cu terenul dobândit de pârâți, iar apărările pârâților au fost în sensul că nu dețin terenul înfățișat de reclamanți ca fiind lotul 45 din fosta moșie C.-Ș., conform mențiunilor din Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curții de Apel Constanța, și au indicat precis că terenul revendicat este cel identificat în actele pe care ei se întemeiază, respectiv lotul 42, această apărare nu a fost examinată și verificată prin probe.

Dacă s-ar fi verificat care este situația, în prezent, a tuturor loturilor individualizate în Decizia civilă nr. 68/1937 și transmisiunile succesive intervenite cu privire la fiecare lot, astfel cum acestea se pot stabili prin relații obținute de la Arhivele Statului și de la Oficiul de Cadastru al jud. Constanța, s-ar fi concluzionat cert că:

1.1. Există o eroare materială, care s-a perpetuat în timp, cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului intervenit în anul 1916, între A.M. și A.Ș..

Identificarea unui teren - în lipsa unei evidențe topocadastrale oficiale - se face fie în maniera în care ing. F., în 1937, a întocmit actele tehnice prin atribuire de numere de loturi rezultate dintr-o parcelare cu caracter privat, fie prin vecinătăți.

Interesează predarea terenurilor între cei care le-au înstrăinat/dobândit pe parcurs, deoarece este greu de închipuit că se poate altera vecinătatea, incompatibilă cu "erori materiale de numerotare", cum este în cazul identificării prin numere de loturi.

1.2. Terenul - lot 45 este identificat precis, topo cadastral, ca fiind, în prezent, la altă adresă poștală decât str. T. nr. 30.

Recurenții arată că anexează, în acest sens, înscrisuri relevante, imposibil de procurat altfel decât prin expert consultant, ceea nu a fost posibil la ambele instanțe de fond.

Există înscrisuri care dovedesc că o parte din terenul identificat prin loturile menționate în Decizia civilă nr. 68 din 1937 a Curții de Apel Constanța au fost preluate de stat ca terenuri abandonate.

Există dovezi că alte terenuri s-au preluat de stat pentru organizarea apărării antiaeriene a țărmului Mării Negre. Pe unele terenuri există cazemate militare, ale unei preluări cu regim special.

- S-au aplicat greșit principiile legale, privind efectele produse prin moștenirea aparentă, care întemeiază dreptul înstrăinătorului-erede de a vinde unui cumpărător care se bazează pe credința dată de verificări făcute de notarul de stat, în contextul legislativ din 1993, data eliberării certificatului de moștenitor suplimentar nr. 2590.

Orice diligență a cumpărătoarei D.A. se baza pe verificarea actelor care au stat la baza certificatului de moștenitor nr. 2590/1993, deoarece, odată cu vânzarea/cumpărarea încheiată, s-a predat efectiv un teren liber, individualizat prin limite de hotar necontestate de vecini, astfel încât nu exista nici cel mai mic dubiu cu privire la drepturile înfățișate, care se fundamentau pe evidențe ale autorităților, ținute pe număr de loturi (organisme fiscale, Primărie etc.).

Nici subdobânditorul SC H.S. SRL sau pârâții B.G. și B.D. nu au avut alte posibilități de verificare.

Nicio altă persoană aflată în situația pârâților nu s-ar fi putut comporta cu o altă diligență.

Sub acest aspect, decizia recurată adaugă nepermis la lege și înlătură prezumția legală de bună credință, fără temei și cu nerespectarea regulilor privind sarcina probei relei credințe, în cazul în care titlul opus în revendicare este un act cu titlu oneros, bazat pe aparențe create de formalitățile statale ale moștenirii.

Chiar dacă s-ar fi apelat la o consultanță de specialitate topo cadastrală, s-ar fi ajuns la concluzia certă că cel care a înstrăinat imobilul (L.I.) a vândut corect lotul pe care 1-a predat efectiv cumpărătoarei D.A.. Aceasta, deoarece a vândut terenul pe care, în fapt, 1-a posedat continuu tatăl său - L.H. - și, după decesul acestuia, vânzătorul, în calitate de moștenitor.

Posesia exercitată de L.H. nu a fost contestată de L.N., autorul reclamanților. Nici posesia continuată de L.I., din 1958 până în 1993, nu a fost contestată de moștenitorii lui L.N. Mai mult de 30 de ani, L.I. a posedat terenul sub nume de proprietar, ca unic moștenitor.

Verificarea care s-ar face de orice dobânditor al terenului în litigiu nu poate face abstracție de această situație, pe care legea o ocrotește, deoarece, chiar în situația în care L.I. ar fi fost posesor de rea-credință, succesorii săi cu titlu particular (D.A., SC H.S. SRL și recurenții) au dreptul să opună, ca apărare în revendicare (în subsidiar), efectele legale ale uzucapiunii de peste 30 de ani a lui L.I.

Prin Decizia civilă nr. 5780 din 12 decembrie 2013, contestată în prezentul dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B.G., B.D. și SC H.S. SRL împotriva Deciziei nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă și a dispus obligarea recurenților la plata sumei de 4.340 RON, cheltuieli de judecată către intimații reclamanți și intervenienți.

În pronunțarea acestei hotărâri, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a schimbat, în tot, Decizia civilă nr. 92/C din 30 ianuarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Constanța și a admis apelul împotriva Sentinței civile nr. 116 din 28 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanța. A trimis cauza, spre rejudecare, în primă instanță.

Prin Sentința civilă nr. 116 din 28 februarie 2000, acțiunea în revendicare formulată de către reclamanții L.N., L.A., L.V., T.A. și D.A. a fost respinsă ca inadmisibilă, reținându-se că acțiunea nu a fost exercitată de către toți coproprietarii. Prin urmare, desființarea acestei sentințe și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în primă instanță au avut, drept consecință, reluarea judecății in limine litis, câtă vreme, în cauză, nu fusese săvârșit niciun act de procedură care să vizeze un alt aspect decât problema calității procesuale active dedusă din nerespectarea principiului doctrinar al unanimității.

În aceste condiții, cu ocazia rejudecării procesului în primă instanță, puteau fi săvârșite toate actele de procedură specifice acestei etape procesuale, deci, inclusiv lărgirea sferei subiective a procesului, prin formularea unor cereri de intervenție.

Așadar, critica recurenților, în sensul că rejudecarea procesului trebuia să aibă loc numai între persoanele care au avut calitatea de parte în etapa revizuirii, este neîntemeiată și nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme actele de procedură, de lărgire a cadrului procesual inițial, au fost săvârșite cu respectarea cerințelor prevăzute în C. proc. civ., pentru admisibilitatea lor.

În egală măsură, nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. critica privitoare la nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (4) din același cod, pe considerentul că instanța de apel nu a pus în discuția părților motivul invocat de către apelanți, legat de inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., precum și excepția de ordine publică de neretroactivitate a art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003, care a instituit un motiv de revizuire ce nu exista la data finalizării litigiului în care a fost pronunțată hotărârea supusă revizuirii în cauză.

Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătorești în măsura în care vătămarea procesuală ce ar fi fost cauzată recurentului, prin săvârșirea unui act de procedură, nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv. Or, pentru a se dispune anularea actului de procedură, trebuie să se stabilească faptul că, prin refacerea lui, sunt restabilite drepturile procesuale ignorate anterior. În speță, însă, nu se poate susține că recurenții au fost vătămați procesual prin faptul nepunerii în discuția părților a motivului invocat cu ocazia dezbaterilor în fond, câtă vreme, prin acest motiv, deduceau analizei probleme legate de admisibilitatea revizuirii ce fusese soluționată prin Decizia civilă nr. 4/C/2008, rămasă irevocabilă în temeiul Deciziei nr. 7495 din 15 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cum critica deciziei menționate nu mai putea forma obiect de analiză în apelul împotriva sentinței pronunțate în fond după trimiterea spre rejudecare, eventuala lipsă de rol activ a instanței de apel, concretizată în faptul nepunerii în discuția părților a unui aspect invocat cu ocazia dezbaterilor în fond nu este de natură să atragă incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nu este întemeiată nici critica legată de nesocotirea prevederilor art. 1169 C. civ., care stabilește că acela care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Interpretarea sau aplicarea eronată a acestui text ar fi însemnat că instanțele de fond, în lipsa unei excepții anume reglementate, ar fi răsturnat sarcina probei și ar fi impus pârâților să probeze, mai întâi, faptul că reclamanții nu sunt proprietarii imobilului revendicat. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză. Prin urmare, critica nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica legată de neanalizarea modalității de preluare a terenului în litigiu, în baza Decretului nr. 102/1950, este invocată în recurs omisso medio, deși, așa cum înșiși recurenții arată, înaintea primei instanțe au fost administrate dovezi privitoare la preluarea terenului în această modalitate. Astfel, la fila 70 din dosarul constituit la nivelul Tribunalului Constanța este depus acest decret de expropriere, iar, în considerentele Sentinței civile nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, s-a arătat că "din probele administrate nu rezultă că lotul 42 ar fi ieșit vreodată din patrimoniul lui A.Ș. sau al moștenitorilor acestuia, într-una dintre modalitățile prevăzute de lege. În lipsa unor probe certe în acest sens, nu se poate aprecia nici că terenul în discuție ar fi intrat, la un moment dat, în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât, în prezent, se află în stăpânirea unor persoane fizice, în urma unor înstrăinări succesive". Ca atare, pârâții aveau interes și trebuia să critice sentința în apel și sub acest aspect. Întrucât nu au făcut-o, sentința a intrat în putere de lucru judecat, privitor la chestiunea menționată.

În fine, legat de identificarea loturilor ce formează obiectul litigiului, nu s-a invocat încălcarea legii în administrarea probelor, de natură să ducă la stabilirea greșită a situației de fapt, ci doar aspecte ce țin de identificarea loturilor, lucru ce reiese, cu evidență, și din susținerea că s-a produs o eroare materială cu privire la terenul revendicat. Or, administrarea de probe pentru identificarea bunului litigios este atributul exclusiv al instanțelor de fond, ține de temeinicia hotărârii și, în speță, instanțele de fond au administrat dovezi în scopul menționat.

După cum, faptul că autorul pârâților ar fi stăpânit terenul în tot timpul necesar pentru dobândirea prin uzucapiune constituie o apărare de fond, de analizat în apel, sens în care s-a și pronunțat Înalta Curte la termenul din 12 septembrie 2013. Or, instanța de apel s-a pronunțat asupra succesiunii de transmiteri ale dreptului de proprietate ale autorilor pârâților, în sensul învederat prin motivele de apel, care, deși formulate de către un profesionist, nu au dedus analizei problema uzucapiunii.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâți, ca nefondat.

Conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs sunt susceptibile de a fi atacate cu contestație în anulare, când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare.

Textul de lege sus-menționat vizează omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare sau de modificare formulate de recurentul care a pierdut, chiar și în parte, procesul, iar nu argumentele enunțate de parte, care sunt subsumate motivului de recurs pe care îl susțin și asupra cărora se poate răspunde printr-un considerent comun.

Pe de altă parte, dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde, în conținutul său, mai multe motive, instanța este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestației în anulare.

Dintre motivele de recurs pretins a nu fi fost examinate de către Înalta Curte, conform susținerilor expuse în cadrul contestației în anulare (pct. 1), instanța de recurs a analizat critica privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., vizând obligația de a supune dezbaterii părților susținerile apelanților referitoare la inopozabilitatea hotărârii pronunțate în revizuire, precum și excepția privind neretroactivitatea art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, invocată de aceleași părți. În acest sens, instanța de recurs a înlăturat critica formulată, considerând că nu întrunește cerințele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În esență, a reținut că nu se justifică vătămarea procesuală a recurenților, prin încălcarea obligației procesuale respective de către instanța de apel, deoarece, prin cele două aspecte nedezbătute, se deduceau judecății probleme legate de admisibilitatea revizuirii, soluționată prin hotărâre rămasă irevocabilă. Or, o astfel de critică nu mai putea forma obiect de analiză în rejudecarea cauzei, în apel, urmare a admiterii, în mod irevocabil, a cererii de revizuire.

Prin urmare, susținerile contestatorilor în legătură cu această chestiune, a nepronunțării instanței de recurs asupra motivului privind încălcarea obligației procesuale stabilite în sarcina instanței, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Dintre motivele de recurs formulate în cadrul celor două cereri de recurs înregistrate în dosar și cu privire la care s-a susținut, prin intermediul contestației în anulare, omisiunea examinării, într-adevăr, nu au fost analizate următoarele:

- Critica referitoare la schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată inițiale, prin deducerea judecății a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenții B.G. și B.D. și SC H.S. SRL, autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, chestiune care nici nu a fost supusă dezbaterii părților.

Susținerile recurenților, privind obligația instanțelor, de a respecta, în rejudecare, cadrul procesual stabilit în limitele procesului anterior admiterii cererii de revizuire au fost examinate doar din perspectiva elementului subiectiv al litigiului, cu referire la posibilitatea formulării cererilor de intervenție, în fazele procesuale ulterioare revizuirii, nu și în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, cu privire la care, recurenții au arătat că nu poate fi modificat în aceste faze.

- Critica referitoare la greșita apreciere a instanței de apel în ceea ce privește reaua credință a pârâților, care încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în Dosarul nr. 856/118/2006.

Din perspectiva aceleiași decizii, s-a susținut încălcarea puterii de lucru judecat și în ceea ce privește cele stabilite prin această hotărâre, referitor la proprietatea pârâților, motiv, de asemenea, neanalizat de instanța de recurs.

- Critica privind nelegalitatea hotărârii recurate, care a ignorat efectul forței probante și al opozabilității actelor opuse de părți.

- Critica privind nelegalitatea deciziei recurate pentru înlăturarea principiului bunei credințe a pârâților B. și pentru reținerea ineficienței contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009.

- Critica referitoare la imposibilitatea legală de restituire a imobilului, situație ignorată de instanța de apel.

- Critica referitoare la efectele produse de "aparența în drept", transpusă în adagiul "error communis facit jus".

Mai susțin contestatorii că instanța de recurs nu ar fi analizat motivul din memoriul completator, referitor la încălcarea regulilor legale și a principiilor care guvernează materia aprecierii probelor, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor "imposibil de procurat" altfel decât prin expert consultant, după pronunțarea deciziei în apel, înscrisuri depuse în recurs.

Un asemenea motiv de recurs nu a fost formulat și nici nu ar fi fost posibilă invocarea unei critici în legătură cu înscrisuri depuse în recurs, de vreme ce, fiind procurate ulterior fazei apelului, nu pot constitui temei al unei critici de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel.

În realitate, în memoriul completator, recurenții precizează că depun "înscrisuri relevante, imposibil de procurat altfel decât prin expert consultant, ceea ce nu a fost posibil la ambele instanțe de fond", această precizare fiind făcută în susținerea motivului de recurs legat de identificarea loturilor ce formează obiectul litigiului. În acest sens, recurenții arată că "terenul - lot 45 este identificat precis, topo cadastral, ca fiind, în prezent, la altă adresă poștală decât str. T., nr. 30". Imediat după această susținere, intervine, în memoriul completator, mențiunea referitoare la "înscrisurile imposibil de procurat (...)", anexate memoriului de recurs.

Referitor la identificarea loturilor, instanța de recurs s-a pronunțat, constatând că motivul de recurs nu poate fi primit, deoarece vizează aspecte de netemeinicie, și nu de încălcare a legii în materie de administrare a probelor.

În ceea ce privește înscrisurile anexate în susținerea acestui motiv, cum s-a arătat deja, mențiunea nu se circumscrie unei critici formulate în recurs, ci vizează doar invocarea unui mijloc de probă, în fundamentarea unui motiv de recurs înlăturat de instanța respectivă, pentru considerentele deja arătate.

Prin urmare, Înalta Curte nu o poate analiza, pe calea contestației în anulare, nesubsumându-se unui motiv al căii de atac de retractare, reglementat de lege.

S-a mai susținut de către contestatori că instanța de recurs, deși a încuviințat proba cu înscrisuri, nu a analizat motivele de recurs și prin prisma acestora.

Critica nu poate constitui motiv de contestație în anulare, nefiind reglementată în acest sens nici în dispozițiile art. 317 C. proc. civ., nici în cele ale art. 318 din același cod. Omisiunea instanței de a analiza recursul în raport și de înscrisurile încuviințate în calea extraordinară de atac poate reprezenta, eventual, o greșeală de judecată, care nu poate fi, însă, cenzurată pe calea contestației în anulare, deoarece un astfel de procedeu ar deschide, în realitate, calea "recursului la recurs" și, în final, ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu poate fi acceptat.

Pe de altă parte, în raport de soluția de admitere ce urmează a se pronunța asupra prezentei contestații în anulare, în măsura în care înscrisurile invocate de contestatori au fost încuviințate de instanța anterioară și vizează motive neanalizate, Înalta Curte va ține seama, în rejudecare și de aceste înscrisuri. Aceasta, sub rezerva încadrării respectivelor motive, în legătură cu care s-au încuviințat înscrisuri, în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Mai afirmă contestatorii că instanța de recurs nu a verificat nici apărarea bazată pe înscrisul care a intervenit pe parcursul judecării recursului, respectiv Decizia civilă nr. 5964 din 4 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte în Dosarul nr. 856/118/2006, încuviințată ca mijloc de probă, apărare concepută ca argument suplimentar în susținerea motivului de recurs referitor la încălcarea regulilor legale și a principiilor ce guvernează materia aprecierii probelor, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor. În acest sens, fac referire la puterea de lucru judecat a deciziei respective, care nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească ulterioară, chiar irevocabilă. Arată că Decizia nr. 5964/4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție infirmă apărarea intimaților reclamanți, cu privire la suprafața pe care ar fi avut-o, în total, lotul numerotat 42, din care au pretins că face parte și suprafața de 405 mp, dobândită de recurenții din prezenta cauză.

Contrar celor arătate de contestatori, o asemenea susținere în legătură cu puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5964 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți nu a fost formulată în cursul judecății recursului. Nu a fost invocată în scris (ca motiv de recurs suplimentar), nu a fost expusă nici în dezbaterile orale, făcându-se referire la această hotărâre și la consecințele pe care le produce în litigiul de față, din perspectiva puterii de lucru judecat, de abia prin notele scrise depuse de recurenții pârâți în dosar, la data de 10 decembrie 2013, ulterior închiderii dezbaterilor și rămânerii cauzei în pronunțare (5 decembrie 2013).

De asemenea, decizia respectivă a fost doar indicată drept mijloc de probă, prin cererea de probatorii înregistrată de recurenții pârâți la 20 martie 2013, iar asupra acestei probe, instanța de recurs nu s-a pronunțat (încheierea de ședință din 12 septembrie 2013), contrar celor afirmate de recurenți, care au pretins că proba respectivă a fost încuviințată.

Or, cum motivele de recurs trebuie depuse odată cu cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, dar formulat în termenul prevăzut de lege, sau, în cazul motivelor de ordine publică, până la închiderea dezbaterilor și acordarea cuvântului pe fond, nicidecum neputând fi formulate prin notele scrise, nu i se poate reproșa instanței de recurs că nu s-a pronunțat asupra criticii privind puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5964 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, susținerile contestatorilor sunt neîntemeiate sub acest aspect.

Fără dubiu, însă, decizia enunțată mai sus, fiind pronunțată în recursul declarat împotriva Deciziei nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în Dosarul nr. 856/118/2006, va fi avută în vedere de prezenta instanță în examinarea acelor motive omise de instanța de recurs anterioară și care se referă la puterea de lucru judecat a hotărârilor din litigiul anterior, în ceea ce privește buna credință și dreptul de proprietate al pârâților asupra terenului în litigiu, susținute de recurenți. În egală măsură, hotărârea va fi avută în vedere numai sub aceste aspecte, iar nu în legătură cu afirmațiile recurenților din notele scrise, referitoare la suprafața reală a terenului care a constituit lotul 42.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este fondată contestația în anulare formulată de recurenții pârâți B.G. și B.D., în limitele prezentate mai sus, urmând ca, în baza art. 318 teza a II-a C. proc. civ., să admită calea de atac de retractare, să anuleze, în parte, decizia contestată și să acorde termen pentru rejudecarea recursului declarat de aceste părți.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei contestate, în privința respingerii recursului declarat de SC H.S. SRL, în legătură cu care nu s-a formulat contestație în anulare și soluția dată recursului declarat de pârâta persoană juridică este autonomă în raport de cea ce se va pronunța asupra recursului declarat de pârâții B.

De asemenea, în rejudecarea recursului declarat de pârâții sus-menționați, se va ține seama, strict, de motivele omise de la examinare de către instanța anterioară, raportat doar la argumentele prezentate în cererea de recurs și memoriul completator și sub rezerva încadrării criticilor formulate în cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite contestația în anulare formulată de contestatorii B.D. și B.G. împotriva Deciziei civile nr. 5780 din 12 decembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Anulează, în parte, decizia contestată.

Acordă termen la data de 2 octombrie 2014, cu citarea părților, în vederea rejudecării recursului declarat de pârâții B.D. și B.G. împotriva Deciziei civile nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei contestate, în privința respingerii recursului declarat de pârâta SC H.S. SRL

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2014.

Procesat de GGC - GV