Inadmissibility of direct compensation claims against the State for expropriated properties where special reparative legislation prescribes mandatory administrative procedures

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

1. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 313 A din 9 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul M.D.D. împotriva sentinței civile nr. 1991 din 22 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra faptului că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Conform dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. o astfel de statuare este obligatorie pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în M. Of., situație în care instanța de rejudecare apreciază că soluția dispusă de instanța de fond prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de acordare de despăgubiri față de pârâtul Statul Român este legală.

Criticile formulate de apelantul reclamant, cu privire la această soluție, prin care se invocă încălcarea deciziei nr. 33/2008 și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu vor mai fi analizate de instanța de rejudecare, față de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 27/2011 pronunțată ulterior deciziei nr. 33/2008, dar și pentru faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat pe larg în considerentele acestei decizii, inclusiv aspectele invocate prin apel de reclamant, instanța de rejudecare, fiind ținută, ca toate celelalte instanțe naționale, de dezlegarea dată acestor probleme de drept.

S-a mai susținut de apelant că sentința instanței de fond este contradictorie, deoarece, deși a reținut, în primul rând, că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare atrage și inadmisibilitatea cererii formulată în subsidiar, în continuare a soluționat acțiunea în revendicare pe fond și nu prin admiterea excepției inadmisibilității.

Critica este nefondată, fiind infirmată de dispozitivul sentinței apelate prin care s-au respins ca inadmisibile, atât revendicarea, cât și cererea de despăgubiri formulată în subsidiar, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dispozitiv susținut pe deplin de argumentele de fapt și de drept prezentate în considerentele sentinței.

Instanța a analizat pe fond doar cererea de revendicare îndreptată împotriva pârâților persoane fizice, A.G. și A.E., soluție ce nu contravine admiterii excepției inadmisibilității cererilor formulate în contradictoriu cu ceilalți pârâți, respectiv Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Inadmisibilitatea cererii de despăgubiri formulată de reclamant în subsidiar, pentru ipoteza în care instanța ar constata imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, a fost corect respinsă ca inadmisibilă și față de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar o astfel de soluție nu încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Admisibilitatea unei astfel de cereri era condiționată de valorificarea în parte a cererilor formulate pe cale principală de reclamant, respectiv de constatarea dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului în litigiu, a dreptului său la restituirea imobilului și evident, de constatarea imposibilității restituirii imobilului în natură.

Prin sentința recurată, instanța de fond a respins cererea privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului și cererea de revendicare întemeiată în drept pe dispozițiile de drept comun și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, ca inadmisibilă, reținând că pentru valorificarea dreptului său avea la îndemână dispozițiile legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001 (soluție intrată în puterea lucrului judecat față de decizia de casare), situație în care a respins, pe cale de consecință și cererea formulată în subsidiar, privind obligarea pârâților persoane juridice la plata contravalorii imobilului.

2. Recursul

2.1. Motive

Reclamantul a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil și dreptul de proprietate, precum și principiul de drept potrivit căruia convențiile internaționale relative la protecția drepturilor omului se aplică cu prioritate față de reglementarea națională.

Prin decizia civilă nr. 7493 din 10 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare cu privire la cererea subsidiară, cu indicația de a fi avute în vedere și dispozițiile deciziei nr. 27/2011.

În mod greșit instanța de apel a considerat că cererea subsidiară este inadmisibilă și nu s-ar mai impune analizarea acesteia.

Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu mai era de actualitate la data pronunțării soluției instanței de apel, fiindcă nu mai existau premisele avute în vedere de aceasta, respectiv funcționarea Fondului Proprietatea și procedurile instituite de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel ar fi trebuit să constate că prima instanță a procedat la o analiză a fondului revendicării și să considere cererea subsidiară admisibilă, urmând să stabilească în ce măsură legislația actuală asigură obținerea unei despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

2.2. Analiza recursului

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 7493 din 10 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în parte hotărârea instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare numai în privința cererii în despăgubiri formulată direct împotriva statului.

În respectarea cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere a analizat legalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de despăgubiri îndreptată direct împotriva statului, aplicând cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 27/2011. Această decizie nu a căzut în desuetudine, câtă vreme este încă valabil faptul că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri.

Jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Ca atare, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Pe de altă parte, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Față de cele ce preced, câtă vreme reclamantul nu a acționat, pentru a-și valorifica dreptul la despăgubiri, cu respectarea cerințelor legii speciale, nu poate pretinde despăgubiri direct de la stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.D. împotriva deciziei civile nr. 313 A din 9 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014.