Land revindication: conflict between Civil Code and Law 10/2001 requiring clarification of legal basis and assessment of administrative restitution decree’s nullity

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 2 mai 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. au chemat în judecată pe pârâții Primarul General al municipiului București, Primăria municipiului București, SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” și SC L. SRL, solicitând anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 emisă de Primarul General al municipiului București, prin care s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006, precum și a actelor subsecvente și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele terenuri situate în București, șos. G.C. nr. A., sector 3, în suprafață de 6121 mp, șos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafață de 11705 mp și șos. G.C. nr. C., sector 3, în suprafață de 738 mp.

La data de 27 septembrie 2007, s-a formulat cerere de intervenție de către numiții D.D., D.M., S.R. și V.N., care au solicitat citarea, în calitate de pârât, și a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, întrucât terenul asupra căruia invocă dreptul de proprietate se află în administrarea acestuia. S-a solicitat prin această cerere să fie obligat Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București și Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București șos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafața de 11705 mp, arătându-se de către intervenienți că au cumpărat de la reclamanții inițiali terenurile obiect al prezentei cauze.

Prin cererea precizatoare din 23 noiembrie 2007, reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. au arătat că solicită ca: 1) pârâtul SC B.T.T. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, șos. G.C. nr. A., în suprafață de 6121 mp, așa cum este el identificat în actele anexe cererii și 2) ca pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să fie obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, șos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafață de 11705 mp, așa cum rezultă din actele de proprietate ale reclamanților. S-a solicitat, totodată, citarea în cauză, în condițiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., alături de Ministerul Afacerilor Interne, a Inspectoratului de Stat pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, motivat de faptul că această instituție ar putea opune un titlu pentru terenul în suprafață de 11705 mp.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 21 decembrie 2007, reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. au arătat că înțeleg să se judece și cu SC L.I.I. SA, Grup Școlar județul Constanța, în calitate de pârâtă, pentru ca aceasta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 739,00 mp, situat în București, șos. G.C. nr. D., sector 3.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 21 aprilie 2008, reclamanții P.S., P.D.S. și P.I. au precizat obiectul și temeiul de drept pentru fiecare pârât în parte, astfel: anularea dispoziției Primăriei Muncipiului București din 5 aprilie 2007, prin care s-a revocat dispoziția Primăriei municipiului București din 5 octombrie 2006 și să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele-terenuri situate în București, șos. G.C. (plan încadrare anexat), după cum urmează:

a) SC B.T.T. SA, de la care solicită parcelele: P2, nr. poștal E., în suprafață de 1755 mp; P3, nr. poștal F., în suprafață de 6122 mp; P5, nr. poștal G., în suprafață de 2902 mp; P6, nr. poștal H., în suprafață de 1007 mp, total suprafață ocupată 11786 mp;

- pârât ocupant SC L.I.I. SA societate învățământ, cumpărător succesiv de la ocupant inițial SC C. SA, de la care se revendică: parcela P4, nr. poștal I., în suprafață de 779 mp;

- pârât ocupant Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor, de la care se revendică parcela P7, nr. poștal B., în suprafață de 11705 mp.

Prin cererea reconvențională formulată la data 15 septembrie 2009 și precizată la 29 octombrie 2009, pârâtul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001 și art. 494 C. civ., a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credință, în cazul admiterii cererii principale, iar reclamanții, respectiv intervenienții în interes propriu să fie obligați la plata contravalorii investițiilor și bunurilor imobile-construcții, respectiv utilități și instalații existente pe terenul în suprafață de 11085 mp, parcela P7, din șos. G.C., sector 3, în valoare de 681.416, 93 RON și acordarea unui drept de retenție.

Prin cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtului SC B.T.T. SA, formulată la data de 25 aprilie 2008, SC F.L.V. SRL a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Prin cererea formulată la 24 aprilie 2008, pârâtul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București a invocat excepția necompetenței funcționale a instanței sesizate pe capătul de cerere privind anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 și a solicitat disjungerea acestui capăt de cerere și declinarea competenței de soluționare a acestuia, cu obligarea de a i se lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 11705 mp, situat în București, șos. G.C. fără număr, sect. 3.

Prin încheierea din ședința publică de la 27 iunie 2008, tribunalul a luat act de transmisiunea calității procesuale în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, revendicarea, de la reclamanți la numiții D.D., D.M., S.R. și V.N. Totodată, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție formulată de aceștia cu privire la capătul 1 de cerere, ca și cererea de intervenție accesorie formulată de SC F.L.V. SRL.

Prin cererea de intervenție principală depusă la data de 23 octombrie 2008, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București a solicitat stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001, arătând că o parte din terenul în litigiu este ocupată de Brigada de Pompieri a Municipiului București.

Prin încheierea din data de 5 decembrie 2008, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

La termenul din data de 20 noiembrie 2009, tribunalul a disjuns cererea reconvențională formulată de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București de judecarea cererii principale.

La același termen, pârâta SC B.T.T. SA a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, având în vedere decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar tribunalul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul această excepție.

Prin sentința civilă nr. 1455 din 15 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiate.

A admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții P.S., P.I. și P.D.S., D.D., D.M., S.R. și V.N. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, Primarul General al municipiului București, municipiul București prin Primar General, SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și SC L.I.I. SA și cu intervenienta în interesul pârâtei SC B.T.T. SA, SC F.L.V. SRL și intervenienții în interes propriu Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, D.D., D.M., S.R. și V.N.

A dispus anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 a Primarului General al municipiului București, prin care s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006.

A obligat pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor să lase reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, șos. G.C. nr. B., în suprafață de 11705 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V.

A obligat pe pârâta SC B.T.T. SA să lase reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele imobile: imobilul situat în București, șos. G.C. nr. A., în suprafață de 6122 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză, precum și imobilul situat în București, șos. G.C. nr. H., în suprafață de 1020 mp, așa cum a fost identificată prin același raport de expertiză; imobilul situat în București, șos. G.C. nr. G., în suprafață de 2888 mp, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.M.V. și imobilul situat în București, șos. G.C. nr. E., așa cum a fost identificată prin același raport de expertiză.

A obligat pe pârâta SC L.I.I. SA, să lase reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, șos. G.C. nr. J., în suprafață de 758 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V.

A respins, ca neîntemeiate, cererea de intervenție în interes propriu a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” și cererea de intervenție accesorie a intervenientei SC F.L.V. SRL.

A omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire Ia excepțiile invocate în cauză:

1. Susținerile pârâților că acțiunea în revendicare a reclamanților este inadmisibilă, atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și în temeiul deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, sunt neîntemeiate.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza Flaimbat c. României, C.E.D.O. a decis că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în constatare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Simplul fapt că în cauza respectivă era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția fiind deplin aplicabilă și acțiunii în revendicare, pentru identitate de rațiune. De asemenea, și în decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, instanța supremă recunoaște admisibilitatea acțiunii în revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, atunci când reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Deoarece printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă reclamanților din prezenta cauză li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aceștia dețin un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

2. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiata, întrucât beneficiarii dispoziției revocate prin dispoziția atacată sunt reclamanții P.S., P.I. și P.D.S., iar față de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceștia sunt și persoanele îndreptățite de a ataca dispoziția de revocare a restituirii în natură.

Pe fondul cauzei:

a) în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 emisă de Primarul General al municipiului București, prin care s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006:

Prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă, s-a admis contestația formulată de reclamanții P.S., P.I. și P.D.S., iar municipiul București prin Primar General a fost obligat să emită dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului situat în București, șos. G.C. nr. A., sector 3, în suprafață de 6121 mp.

Prin dispoziția din 5 octombrie 2006 a Primarului General al municipiului București, dată în temeiul acestei hotărâri irevocabile, s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamanții P.S., P.I. și P.D.S.

Prin dispoziția din 5 aprilie 2007, emisă tot de Primarul General al municipiului București, s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006.

Față de această situație de fapt, tribunalul a reținut că, în temeiul autorității de lucru judecat, o hotărâre definitivă se prezumă a exprima adevărul.

Prin urmare, ca o consecință a aspectului pozitiv al lucrului judecat, nu se putea revoca prima dispoziție de restituire în natură și nu se putea dispune contrariul celor dispuse printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

În consecință, deoarece contrazice ceea ce s-a statuat cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dispoziția de revocare din 5 aprilie 2007 este nelegală.

Pentru același motiv (puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile), au fost apreciate ca neîntemeiate susținerile pârâților SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, potrivit cărora dispoziția din 5 octombrie 2006 a Primarului General al municipiului București este nelegală, deoarece Primăria municipiului București nu era competentă să emită această dispoziție ori trebuia să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent și nu restituirea în natură. Atât timp cât această dispoziție s-a dat în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, este inadmisibil ca printr-o altă hotărâre judecătorească să se dispună altceva cu privire la același raport juridic. Practic, dacă s-ar admite aceste apărări ale pârâților s-ar modifica o hotărâre judecătorească definitivă prin alte căi decât căile legale de atac, ceea ce ar însemna încălcarea dreptului la un proces echitabil al reclamanților, precum și încălcarea principiului securității raporturilor juridice. De asemenea, s-a apreciat ca neîntemeiată și apărarea pârâtului Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” prin care s-a invocat excepția de tardivitate a formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 față de el, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

b) În ceea ce privește capătul de cerere în revendicare:

Din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar și expertiza tehnică topografică, rezultă că o parte din terenurile pentru care s-a dispus restituirea în natură prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București sunt ocupate de pârâții SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și SC L.I.I. SA.

Analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., așa cum solicită reclamanții, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.

Imobilul în litigiu face parte dintre imobilele preluate abuziv de către stat și intră astfel în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, domeniu în care C.E.D.O. are o jurisprudență constantă în cauzele împotriva României.

Dat fiind caracterul declarativ al sentinței civile nr. 362 din 14 aprilie 2005, irevocabilă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu și s-a dispus restituirea acestuia în natură către reclamanți, efectele acesteia se produc retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimonial titularilor inițiali, constatare ce concordă cu voința legiuitorului exprimată în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii cererii principale. Dreptul de proprietate astfel recunoscut, cu efect retroactiv, nu este revocabil. Reclamanții nu au intrat în posesia întregului imobil în urma hotărârii judecătorești menționate, împrejurare care constituie o privare de bun în lumina jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Păduraru c. României, cauza Suciu-Arama c. României).

Având în vedere că atât reclamanții, cât și pârâții pretind că sunt titulari ai dreptului de proprietate, fiecare invocând înscrisuri ca titluri de proprietate, titluri ce emană de la autori diferiți, se va proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile în concurs.

Astfel, titlul reclamanților este confirmat în justiție prin hotărârea definitivă și irevocabilă a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Procedând în continuare la compararea titlurilor invocate de părți, se constată ca reclamanții au invocat contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945, prin care autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, certificatul de moștenitor din 1991 de pe urma defunctei G.N., certificatul de moștenitor din 7 aprilie 2005 de pe urma defunctului A.D.

În apărare, pârâții au invocat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 12 mai 2000 de către Ministerul Tineretului și Sportului, pe numele pârâtei SC B.T.T. SA și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28 mai 1996, emis de Ministerul Industriilor pe numele SC D.F. SA, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 30 mai 1995, emis de Ministerul Industriilor pe numele SC C. SA, contractul din 14 ianuarie 2004, contractul din 31 ianuarie 2004 prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului SC L.I.I. SA. De asemenea, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” invocă decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului București.

Comparând drepturile autorilor de la care emană titlurile în concurs, se constată că la momentul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv a deciziei din 1984, autorii pârâților, respectiv Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul Industriilor, precum și Sfatul Popular al Municipiului București, nu erau proprietarii imobilului în cauză, acesta fiind preluat abuziv. În concursul dintre reclamanți și pârâți, primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu actele de proprietate și de succesiune.

Și pârâții dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă viciul care afectează titlul autorului acestora, statul, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâților în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat.

Întrucât atât reclamanții, cât și pârâții dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, în conflictul dintre ele se va recunoaște preferabilitatea titlului reclamanților ca fiind cel originar, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării.

Apărarea pârâtei SC L.I.I. SA privind preferabilitatea titlului său, față de anterioritatea înscrierii lui în cartea funciară, nu poate fi primită, această împrejurare neavând relevanță în compararea titlurilor care provin de la autori diferiți cum este cazul în speță. Nici susținerea că fiind al unui imobil este una dintre excepțiile de la aplicarea principiului dobândit, cu titlu oneros, de la transmițătorul al cărui titlu de proprietate a fost declarat nul sau anulat, nu poate fi primită, deoarece cazul subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil este una dintre excepțiile de la aplicarea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal și are relevanță în materia principiilor efectelor nulității, neavând nicio consecință juridică în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară.

c) În ceea ce privește cererea de intervenție principală a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.”, prin care acesta solicită obligarea reclamanților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu:

Intervenientul deține imobilul în litigiu în temeiul deciziei din 10 ianuarie 1984, art. 3, decizie a Consiliului Popular al Municipiului București. După cum s-a constatat anterior, acest titlu nu poate fi considerat mai preferabil decât titlul reclamanților, deoarece provine de la un non dominus (neproprietar).

d) Față de soluția dată acțiunii în revendicare a reclamanților, se va respinge cererea de intervenție accesorie a intervenientei SC F.L.V. SRL, având în vedere preferabilitatea titlului reclamanților și nu al pârâtei SC B.T.T. SA.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiul București, SC L.I.I. SA, SC B.T.T. SA și intervenienta SC F.L.V. SRL.

Prin decizia civilă nr. 267A din 24 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, șos. G.C. nr. B., în suprafață de 11054,30 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză topografică întocmit în apel de expert P.C.M. și schițe anexă.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Municipiul București, SC L.I.I. SA, SC B.T.T. SA și intervenienta SC F.L.V. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Sub aspectul situației de fapt:

S-a dovedit în cauză că imobilul litigios a fost proprietatea autorilor reclamanților inițiali, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, contract prin care G.N., C.G. și A.D. au cumpărat terenul de 3 ha din trupul fostei moșii X. de la numitul M.N.; reclamanții inițiali au dovedit, totodată, calitatea lor de succesori în drepturi ai acestora, cu certificatele de moștenitor din 1991 și din 7 aprilie 2005, iar apoi reclamanții D.D., D.M., S.R. și V.N. și-au justificat calitatea în cadrul cererii de revendicare în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2007.

Întregul imobil a fost expropriat și trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 114/1949.

Reclamanții au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului, notificare care a fost soluționată de Primăria municipiului București inițial prin dispoziția din 2004, în sensul restituirii în natură a 3 suprafețe de teren, identificate în raportul de expertiză efectuat de expertul F.L.

Împotriva acestei dispoziții s-a formulat contestație, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, de către reclamanții P.S., P.I. și P.D.S., iar prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă în urma soluționării căilor de atac, inclusiv a recursului, prin decizia civilă nr. 9640 din 24 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis contestația formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul din acea cauză, municipiul București prin Primar General, iar acest pârât a fost obligat să emită dispoziție motivată de restituire în natură a altor suprafețe de teren, identificate prin aceeași expertiză efectuată de F.L.

Așa cum s-a relevat atât prin expertiza efectuată în fața tribunalului de către expertul R.M.V., cât și prin expertiza efectuată în apel de expertul P.C.M., parcelele sunt deținute astfel: parcela P7 (nr. poștal B.) este deținută de Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, Centrul de Pregătire a Pompierilor G.B.C.S., parcela P4 (nr. poștal C.) este deținută de SC L.I.I. SA, parcelele P2 (nr. poștal E.), P3 (nr. poștal A.), P5 (nr. poștal G.) și P6 (nr. poștal H.) sunt deținute de SC B.T.T. SA.

În ce privește apelurile formulate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București:

Curtea a respins prima critică adusă de apelantul Ministerul Afacerilor Interne referitoare la nelegala sa citare, precum și la faptul că nu i s-au comunicat cererea de chemare în judecată și actele anexe, critică susținută și de apelantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

În ce privește citarea, din analiza actelor dosarului de fond rezultă că pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a fost legal citat la adresa sa din București, Piața R., sector 1, atât pentru termenul din data de 20 noiembrie 2009, cât și pentru termenul anterior din 6 noiembrie 2009, sub semnătura funcționarului însărcinat cu primirea corespondentei.

În ce privește necomunicarea cererii de chemare în judecată și a celorlalte acte procedurale și înscrisuri, trebuie avută în vedere distincția dintre citare și comunicarea actelor de procedură, aceste două concepte juridice fiind total diferite.

Dispozițiile legale privind comunicarea cererii de chemare în judecată și a celorlalte acte procedurale (art. 86, art. 113, art. 1141 C. proc. civ.) nu prevăd în mod expres sancțiunea nulității, ceea ce semnifică faptul că este aplicabil art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., anume întrucât nulitatea nu este expresă, vătămarea trebuie să fie dovedită.

Mai departe, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 108 C. proc. civ., conform cărora neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare care a urmat și înainte de a pune concluzii. Or, în cauză, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, legal citat pentru termenul din 20 noiembrie 2009, nu a invocat la acel termen necomunicarea către el a actelor de procedură și documentelor dosarului, situație în care neregularitatea s-a acoperit.

În ce privește dispozițiile art. 107 C. proc. civ., invocate de apelant, acestea nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, aceste dispoziții au în vedere nerespectarea cerințelor legale pentru citare în situația în care aceste cerințe sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, deci când sancțiunea nulității este prevăzută expres, situație în care, coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., se prezumă vătămarea, de aceea instanța din oficiu dispune amânarea. În situația în care însă sancțiunea nulității nu este prevăzută expres, vătămarea nu se prezumă, partea este cea care trebuie să o invoce, iar instanța nu mai este îndreptățită și nici obligată să dispună din oficiu amânarea, dacă partea însăși nu a cerut-o.

Curtea a respins criticile apelantului-pârât Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” vizând necompetența secției civile în soluționarea primului capăt de cerere referitor la anularea dispoziției din 2007, constatând că prin art. 26 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit o competență specială de contestare a actelor emise de unitățile notificate, anume a instanțelor civile.

Astfel, dispoziția din 2007 emisă de Primăria municipiului București s-a dorit a fi o dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001, asupra notificării reclamanților. Așa fiind, competența de soluționare a cererii de anulare a acesteia revine secției civile, iar nu secției de contencios administrativ.

În ce privește fondul acestei soluții, tribunalul a apreciat în mod corect că această dispoziție este nelegală și se impune a fi anulată.

Dispoziția din 2006, a cărei revocare s-a dispus prin dispoziția din 2007, fusese emisă în executarea unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 362/2005), astfel că Primăria municipiului București nu mai putea să o revoce, cu motivarea că municipiul nu este deținător al terenurilor inițial restituite, pentru că această revocare punea în discuție cele irevocabil stabilite prin sentința civilă nr. 362/2005, conduită inacceptabilă pentru partea direct obligată prin această hotărâre judecătorească și față de care hotărârea judecătorească își producea efectele cu autoritate de lucru judecat. Așadar, dispoziția din 2006 nu a reprezentat decât punerea în executare de către Municipiul București a celor stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 362/2005, iar față de obligativitatea acestei sentințe față de Municipiul București, acesta nu putea reveni pentru a dispune prin dispoziția din 2007 în sens contrar.

Nu are relevanță sub acest aspect faptul, corect de altfel, că sentința civilă nr. 362/2005 nu se impune cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au fost părți în acea judecată. Esențial este faptul că această sentință are autoritate de lucru judecat față de Municipiul București și, ca atare, acesta, în calitate de debitor obligat prin această sentință, nu putea să procedeze într-un fel care să încalce autoritatea de lucru judecat, obligativitatea și executorialitatea acestei sentințe.

În al doilea rând, această revocare intervenea după ce dispoziția din 2006 intrase în circuitul civil și produsese efecte juridice, fiind înscrisă ca atare în cartea funciară, înscriere care are funcția de publicitate.

În ce privește inadmisibilitatea cererii reclamanților, invocată de apelantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, curtea a constatat că principiul disponibilității nu înseamnă, într-adevăr, că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale, dimpotrivă, instanțele de judecată fiind cele care fac încadrarea juridică corectă și aplică normele juridice incidente, fără să fie ținute de textele de lege indicate de către părți.

Incidența și prioritatea Legii nr. 10/2001 nu semnifică însă inadmisibilitatea de plano a prezentei acțiuni în revendicare, căci astfel cum s-a tranșat prin decizia în recurs în interesul legii nr. 33/2008, acțiunea în revendicare de drept comun nu este în mod automat inadmisibilă, fiind posibil ca reclamantul să poată invoca în patrimoniul său un bun, or, în cauză, reclamanții au în mod indiscutabil un asemenea bun, recunoscut prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București. De aceea, a fost înlăturată această critică a apelantului-pârât.

În ce privește criticile aduse pe fond de către apelanții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, curtea a constatat următoarele:

Este fondată susținerea apelanților conform căreia, în acord cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de reclamanții inițiali trebuia soluționată pentru suprafața de teren deținută de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București de către deținător.

Pe de altă parte, la momentul soluționării prezentei cauze exista deja pronunțată o hotărâre judecătorească irevocabilă care își produce efectele juridice ca atare și care face irelevantă împrejurarea nesoluționării notificării de către unitatea deținătoare.

Astfel, prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă în urma soluționării căilor de atac, inclusiv a recursului, prin decizia civilă nr. 9640 din 24 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis contestația formulată de reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. în contradictoriu cu pârâtul din acea cauză, municipiul București prin Primar General, iar acest pârât a fost obligat să emită dispoziție motivată de restituire în natură a anumitor loturi de teren situate în București, șos. G.C., printre care și terenul ocupat de către Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și revendicat de reclamanți în prezenta cauză.

Urmează a se determina care sunt consecințele juridice ale acestei hotărâri judecătorești irevocabile asupra cauzei prezente, raportat la dreptul intern, dar și la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în raport exclusiv de dreptul intern, se constată că această hotărâre judecătorească anterioară nu a fost pronunțată în contradictoriu cu apelantul Ministerul Afacerilor Interne sau cu vreuna din structurile sale, ceea ce face ca ea să nu poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat pârâților Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

Trebuie făcută distincție între efectele relative ale unei hotărâri judecătorești, efecte care se produc numai între părțile față de care s-a pronunțat, și opozabilitatea față de terții străini de proces a situațiilor juridice născute prin acea hotărâre judecătorească.

O hotărâre judecătorească are efecte relative, ceea ce semnifică faptul că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat unor persoane care nu au figurat ca părți în procesul astfel soluționat, dar aceasta nu semnifică faptul că terțele persoane pot ignora situațiile juridice stabilite printr-o hotărâre judecătorească, dimpotrivă, drepturile și obligațiile astfel stabilite le sunt opozabile și străinilor de proces, cu diferența că aceștia se pot apăra repunând în discuție toate aspectele deja analizate prin acea hotărâre (fără să li se poată opune autoritatea de lucru judecat).

Așadar, sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă, reprezintă o realitate juridică ce nu poate fi ignorată, născătoare de efecte juridice, dar față de care apelanții Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” s-ar putea apăra, de principiu, prin repunerea în discuție a aspectelor acolo analizate, întrucât nu apar ca părți în acel proces. Aceasta este situația dacă analiza este limitată exclusiv în dreptul intern.

Pe de altă parte, sunt efecte ale acestei hotărâri judecătorești care se produc în mod obiectiv și din perspectiva drepturilor recunoscute prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principalul efect juridic al acestei hotărâri judecătorești este acela că, fiind pronunțată în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, a reprezentat modul de soluționare a notificării formulate de reclamanții inițiali din prezenta cauză cu privire la terenul deținut de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

Procedura Legii nr. 10/2001 apare, deci, că s-a consumat în ce privește notificarea reclamanților, această procedură finalizându-se prin recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de restituire în natură a terenului, recunoaștere care reprezintă în mod neîndoios consfințirea unui bun în patrimoniul reclamanților, din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, la acest moment nu se mai poate în niciun caz discuta posibilitatea „redeschiderii” sau „repetării” procedurii Legii nr. 10/2001 în sensul soluționării notificării pe cale administrativă de către unitatea deținătoare Ministerul Afacerilor Interne, în raport de dispozițiile art. 21 și art. 25 din lege invocate de apelanții-pârâți, pentru că această procedură a fost efectiv finalizată, pe cale judecătorească, prin hotărârile judecătorești menționate mai sus. Este, așadar, exclusă o „retrimitere” a notificatorilor în faza administrativă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, în fața unității deținătoare.

În afara acestui efect de ordin procedural, al doilea efect produs de această hotărâre judecătorească este de ordin material, constând în recunoașterea în favoarea reclamanților a unui bun și, în concret, a dreptului lor de restituire în natură.

La acest moment al analizei intervine un element esențial al cauzei, anume situația particulară a apelanților Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” de a fi instituții ale statului, iar nu particulari.

Din perspectiva principiilor de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, litigiul purtat anterior de reclamanți în contradictoriu cu Municipiul București și finalizat prin sentința civilă nr. 362/2005 apare ca fiind purtat împotriva autorității statului, împotriva Statului în ultimă instanță, iar apelanții-pârâți Ministerul Afacerilori Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” sunt în egală măsură autorități ale aceluiași stat. La fel, sentința civilă nr. 362/2005 și hotărârile din căile de atac pronunțate de instanțele române reprezintă acte de recunoaștere a drepturilor reclamanților emanate de la una din puterile statului. De notat că recunoașterea drepturilor reclamanților dobândite prin sentința civilă menționată a continuat, din partea Statului Român, la momentul efectuării formalităților de publicitate imobiliară și mai ales prin încasarea de către stat, de la reclamanți, a impozitelor pe proprietate pe toată durata de la această restituire până în prezent.

Așadar, din perspectiva principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, la acest moment, în baza sentinței civile nr. 362/2005 reclamanții au un drept de proprietate recunoscut printr-un act al autorității de stat și împotriva statului însuși (reprezentat în acel proces prin unitatea sa administrativ-teritorială), dar nu au intrat în posesia imobilului, împrejurare care constituie o privare de bun.

Pe de altă parte, privarea de bun este cauzată în mod direct prin deținerea imobilului chiar de autoritățile statului, Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” (iar nu de către un particular oarecare).

Sub acest aspect, obligația de a pune pe reclamanți în posesia terenului parcela P7 în baza sentinței civile nr. 362/2005 revine statului. Or, nu se poate găsi îndreptățire aceluiași stat (de data aceasta prin alte instituții ale sale, dar în mod esențial, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, același Stat) să nu își îndeplinească această obligație, sub pretextul unor chestiuni de ordin procedural (faptul că nu Municipiul București era deținătorul, aspect invocat la momentul soluționării litigiului anterior, inclusiv în căile de atac, și pe care instanțele nu l-au considerat pertinent) sau de ordin material (faptul că terenul este ocupat pentru o activitate de interes public, situație de fapt identică și la momentul pronunțării sentinței nr. 362/2005).

În esență, printr-un act al puterii judecătorești (sentința civilă nr. 362/2005) s-a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul la restituire în natură, într-un proces purtat în contradictoriu cu o autoritate a statului (Statul în esență), iar la acest moment reclamanții sunt privați de acest bun prin fapta statului însuși, care, prin autoritatea sa (Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”), stăpânește terenul.

Această situație particulară a speței împiedică orice altă analiză care să pună în discuție justificarea acestei privări de bun a reclamanților.

Astfel, la momentul identificării unei privări de bun, pentru a constata dacă se săvârșește sau nu o încălcare a dreptului fundamental de proprietate, trebuie verificată justificarea ingerinței din perspectivele următoare: ingerința să fi fost prevăzută de lege, să fi vizat un scop legitim, să fie menținut un echilibru just între necesitățile interesului general al comunității și cerința de protecție a dreptului fundamental al reclamanților.

Nu poate fi exclusă ideea că primele două condiții sunt îndeplinite. Anume, prevederea de către lege a ingerinței și scopul legitim al acesteia ar putea fi analizate în contextul Legii nr. 10/2001, față de activitatea apelanților-pârâți desfășurată pe terenul în litigiu, activitate de interes public, și față de semnificația lotului de teren de a servi accesului în incinta Centrului de Pregătire a Pompierilor, putându-se pune în discuție incidența art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că terenul ar fi afectat unei servituți legale de trecere. Nu este, însă, incidență în cauză ipoteza de imposibilitate de restituire în natură prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe motivul că terenul ar fi afectat de construcții noi, ipoteză susținută de apelanți, pentru argumente care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Dacă primele două condiții ar putea fi analizate ca îndeplinite, nu poate fi, însă, niciodată considerată îndeplinită cea de-a treia condiție, referitoare la proporționalitate, în condițiile în care reclamanții nu se văd despăgubiți în niciun fel, în natură sau prin echivalent, pentru privarea de proprietate suferită. Iar această lipsă de despăgubire nu poate fi acoperită în prezentul litigiu, pentru motive care vor fi arătate în continuare.

Nu poate fi adoptată o soluție alternativă de despăgubire prin echivalent a reclamanților, așa cum cer apelanții-pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

Pe de o parte, această despăgubire nu poate fi făcută în procedura Legii nr. 10/2001, căci această procedură a fost deja finalizată prin acordarea către reclamanți a restituirii în natură, iar procedura Legii nr. 10/2001 nu reglementează posibilitatea „convertirii” măsurilor reparatorii în natură, odată acordate, în măsuri reparatorii prin echivalent, ci acordarea de la bun început a uneia din cele două categorii.

Pe de altă parte, instanța în prezentul litigiu nu a fost învestită cu vreo cerere care să permită o asemenea măsură, cerere care ar fi trebuit să aibă un anumit cadru procesual subiectiv și obiectiv. Evident, nu poate fi respinsă cererea reclamanților de revendicare în contradictoriu cu aceste două instituții ale statului cu motivarea că aceștia pot beneficia de restituire prin echivalent într-un proces separat, această soluție reprezentând o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind cu siguranță o sarcină exorbitantă pentru reclamanții care au câștigat deja bunul din anul 2005 să fie obligați a purta un alt proces. Nu în ultimul rând, însuși cadrul legal în care ar putea avea loc o asemenea transformare în despăgubire prin echivalent a obligației statului de restituire în natură apare ca fiind nedeterminat și imprecis, în lipsa unei practici judiciare constante și consacrate pentru un asemenea tip de acțiuni, grefate pe o situație de fapt similară (care este în sensul că situația de fapt de la pronunțarea sentinței civile nr. 362/2005 până în prezent este neschimbată, deci nu ne aflăm în prezența unei imposibilități de punere în executare intervenită ulterior pronunțării sentinței civile nr. 362/2005, ci a unei veritabile modificări a soluției atunci adoptate).

De aceea, au fost înlăturate apărările apelanților referitoare la acordarea de despăgubiri prin echivalent către reclamanți, după cum nici propunerea apelantului Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul protejării interesului public implicat de activitatea desfășurată de el, nu a fost primită.

În concluzie, admiterea cererii în revendicare a reclamanților în contradictoriu cu deținătorii Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” se impune drept unică soluție de restabilire a dreptului de proprietate recunoscut în favoarea reclamanților, cu respectarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru același motiv nu mai poate fi dispusă nici măsura de menținere a afectațiunii speciale, prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru că la acest moment raportul juridic a ieșit din limitele Legii nr. 10/2001, iar dreptului la restituire în natură deja recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu îi pot fi aduse circumstanțieri ulterioare.

Pe de altă parte, luând în analiză motivarea soluției dată de tribunal, curtea a constatat că tribunalul a reținut, în operațiunea de comparare de titluri, că titlul pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” îl reprezintă decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului București.

În privința reclamanților, tribunalul a reținut că titlul acestora constă în contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov și că acesta a fost confirmat în justiție prin hotărârea definitivă și irevocabilă a Tribunalului București.

Tribunalul a constatat că la momentul emiterii deciziei din 1984 prin care imobilul a fost trecut în administrarea apelanților-pârâți, autorul pârâților, respectiv Sfatul Popular al Municipiului București, nu era proprietarul imobilului în cauză, acesta fiind preluat abuziv, astfel că, în concursul dintre reclamanți și pârâți, primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu actele de proprietate și de succesiune.

În același timp, tribunalul a apreciat că și pârâții sunt deținători ai unui titlu asupra imobilului, încă necontestat și dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Referitor la această motivare, curtea a constatat următoarele:

Decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului București, reținută de tribunal ca reprezentând titlu de proprietate al pârâților Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, nu poate fi privită decât în mod formal ca un „titlu” care justifică deținerea terenului, în realitate ea neputând valora titlu de proprietate, pentru că prin această decizie nu s-a realizat decât predarea imobilului de la o autoritate a statului către o alta. Titlu de proprietate poate reprezenta acel act care justifică calitatea de proprietar a unei anumite persoane, prin aceea că atestă unul dintre modurile de dobândire a proprietății prevăzute de lege. Or, în cauză, decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului București de predare a imobilului de la o unitate la alta nu reprezintă un asemenea act de transfer de proprietate, ci doar un act de gestiune a bunului în cadrul aceleiași proprietăți comune a statului comunist.

Așadar, în cadrul operațiunii de comparare de titluri, apelantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, dată fiind calitatea sa de autoritate statală, nu poate invoca un act de transfer al proprietății către el, ci, de fapt, își justifică deținerea prin însuși actul de preluare de către statul comunist a imobilului, anume exproprierea în baza Decretului nr. 114/1949.

Or, niciodată pe parcursul cauzei nu s-a făcut dovada că această expropriere a avut loc cu respectarea art. 10 din Constituția României din anul 1948, anume cu plata unei „drepte despăgubiri stabilită de justiție”, pentru a putea fi considerată o preluare cu titlu valabil, în contextul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Curtea a înlăturat susținerea apelantului Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” conform căreia reclamanții ar fi trebuit să dovedească faptul că nu au fost despăgubiți, în realitate reclamanții nu puteau fi puși în situația de a face o asemenea probă negativă cu caracter general, ci pârâții, susținând că preluarea a fost făcută legal și cu titlu valabil, trebuiau să facă proba acordării de despăgubiri.

Pe de altă parte, este greșită și aprecierea tribunalului că pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S." sunt posesorii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În primul rând, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează drepturile fundamentale ale particularilor, după cum îi este și denumirea, iar această protecție se reglementează în raporturile cu statul. Nicidecum Statul însuși nu poate să fie posesorul unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului (decât în raporturile cu un alt stat). Iar apelanții-pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” nu pot fi considerați particulari, ci sunt în mod evident instituții ale statului, reprezentând în ultimă instanță statul însuși.

Pe de altă parte, aceste două instituții ale statului invocă dobândirea proprietății prin preluarea săvârșită de către statul comunist, iar această preluare nu poate fi valorizată drept o modalitate de dobândire a unui bun, cu atât mai mult în condițiile în care prin sentința civilă nr. 362/2005 a fost stabilit caracterul abuziv al preluării.

Așadar, în niciun caz nu poate fi recunoscută apelanților-pârâți, autorități ale statului, calitatea de titulari de bun, în virtutea unor acte de preluare a imobilului emanate de la autoritățile comuniste ulterior preluării abuzive.

De aceea și în cadrul acestei operațiuni de comparare de titluri, realizată în spiritul art. 480 C. civ., singura soluție posibilă în cauză este aceea de admitere a cererii reclamanților, care justifică dreptul de proprietate dobândit printr-un act juridic legal, de la proprietarul necontestat, drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în vreme ce pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” sunt autorități ale statului, care dețin imobilul preluat de statul comunist în mod abuziv de la autorul reclamanților.

Nu au fost primite apărările apelanților-pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” referitoare la dispozițiile art. 16 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, privind obligativitatea menținerii afectațiunii publice și imposibilitatea restituirii în natură a terenului pe care s-au amplasat noi construcții, întrucât la acest moment apelanții-pârâți nu mai pot pune în discuție aspectele referitoare la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, această lege fiind epuizată la momentul rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 362/2005. Instanța are de soluționat la acest moment o cerere de revendicare, care are o cauză juridică total diferită de cererile întemeiate pe Legea nr. 10/2001, căci de data aceasta situația de fapt pe care se grefează cauza este aceea a recunoașterii deja obținută pentru reclamanți a dreptului de restituire în natură printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Curtea a înlăturat și criticile apelantului Ministerul Afacerilor Interne referitoare la dispozițiile art. 494 C. civ., căci soluția de admitere a cererii reclamanților nu privește decât terenul, fără să semnifice în vreun fel o recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamanților asupra construcțiilor. Dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., invocate de apelantul Ministerul Afacerilor Interne, nu împiedică restituirea terenului, ci vizează posibilitatea de ridicare a construcțiilor. Iar în ce privește eventualul drept la despăgubire pe care apelantul-pârât l-ar putea avea în contextul acestui text legal, curtea a constatat că cererea reconvențională cu acest obiect a fost disjunsă, nefăcând obiectul dosarului prezent.

În ce privește criticile referitoare la modalitatea de efectuare a expertizei în fața instanței de fond, care vizează lipsa convocării și necomunicarea raportului de expertiză către Ministerul Afacerilor Interne, precum și respingerea cererii de efectuare a unui supliment la raportul de expertiză, acestea rămân fără obiect, urmare a faptului că în apel a fost efectuată o nouă expertiză, la care instanța se va raporta în soluționarea apelurilor Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.”. Iar aspectele referitoare la elementele constructive existente pe teren au fost lămurite și cu prilejul cercetării la fața locului, efectuate de către instanța de apel.

În ce privește construcția sălii multifuncționale de sport, invocată de apelantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, curtea a constatat că aceasta nu poate fi considerată ca o construcție, cercetatea la fața locului relevând că în cauză nu este vorba decât de niște așa-ziși „piloți” (piloni, stâlpi zidiți în pământ), destinați a servi turnării fundației. În realitate, nici măcar fundația viitoarei construcții nu a fost efectuată, construcția rămânând în stadiu de proiect, cu excepția acelor piloți turnați în pământ nefiind edificat niciun element constructiv. Fără să nege că aceste elemente constructive au prilejuit costuri, curtea a arătat că totuși acestea nu pot fi considerate în niciun caz „construcția sălii multifuncționale de sport”, nici măcar parțială. Acest început de construcție, în formă atât de incipientă și nesemnificativă, nu ar putea justifica aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a fi împiedicată restituirea în natură, pe considerentul existenței unor noi construcții. Iar în ce privește garajele pentru adăpostirea autospecialelor existente pe teren, curtea a constatat și cu prilejul cercetării la fața locului că este vorba de garaje de metal, construcții provizorii, care pot fi demontate și care nu se constituie în impedimente de natură obiectivă pentru restituirea în natură. Celelalte elemente constructive existente pe terenul revendicat, anume gard de beton, alei betonate, punct de control cu caracter provizoriu, conductă de gaze cu cofret, cămin cu pompă, rețele subterane de electricitate, apă și canal, nu se constituie nici ele în impedimente de natură obiectivă pentru restituirea în natură, fiind lucrări care pot fi mutate sau care nu sunt afectate de schimbarea posesorului (rețelele de canalizare, apă și electricitate, de pildă).

Oricum, rediscutarea naturii măsurilor reparatorii în contextul Legii nr. 10/2001 nu poate fi făcută, întrucât această procedură a fost finalizată pentru reclamanți.

Curtea a înlăturat apărarea apelantului-pârât în sensul nedovedirii identității dintre terenul autorului reclamanților și terenul revendicat de la pârât, prin expertiza topografică efectuată în apel de către expertul P.C.M. relevându-se această identitate. Astfel, expertul a întocmit raportul de expertiză și mai multe suplimente la acesta, prin raport identificând amplasamentul fostei proprietăți a autorului reclamanților și suprapunând acest amplasament peste planurile actuale a rezultat că acesta se identifică conform schițelor anexă. Identificarea amplasamentului fostei proprietăți a fost făcută, așa cum în mod explicit a arătat expertul, prin folosirea unor puncte de reper comune, anume amplasamentul arterelor de circulație din zonă. Expertul a precizat că din proprietatea autorului reclamanților, suprafața de 11054 mp este ocupată de apelanții-pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

Așadar, acest aspect a fost lămurit prin expertiza efectuată în apel, pe care curtea o va avea în vedere la soluționarea acestor două apeluri.

În ce privește faptul că nu s-ar fi dovedit plata integrală a prețului între vânzătorii reclamanți inițiali și cumpărătorii S.R., D.D., D.M. și V.N., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 iunie 2007, curtea a înlăturat această apărare întrucât apelantul-pârât Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” nu poate invoca acest aspect, invocarea neplății prețului și, cu atât mai mult, a eventualei activări a unui pact comisoriu pe acest motiv fiind lăsate la disponibilitatea exclusivă a părții contractante beneficiară a acestei obligații, fără ca terții să poată invoca neexecutarea și consecințele juridice ale acesteia.

În ce privește interdicția de vânzare reglementată de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta vizează pe deținătorii cărora le revine obligația de restituire către persoanele îndreptățite, iar nu pe persoanele îndreptățite însele, care pot vinde fără nicio restricție.

În concluzie, curtea a constatat corectă soluția de admitere a cererii de revendicare formulată de reclamanți pentru terenul deținut de Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

Curtea a constatat însă, cu privire la suprafața în discuție, că din raportul de expertiză efectuat în apel de către expertul P.C.M. a rezultat o suprafață de 11054,30 mp ca reprezentând parcela P7, ocupată de acești apelanți-pârâți, urmând a se admite sub acest aspect apelurile declarate de Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și a se schimba sentința în parte, în sensul modificării suprafeței restituite reclamanților conform acestei expertize efectuate în apel (prin sentința tribunalului, raportat la expertiza efectuată în fața tribunalului de către expertul R.M.V., s-a restituit reclamanților suprafața de 11705 mp, deci o suprafață mai mare decât cea constatată în apel).

Apelul declarat de pârâtul Municipiul București este nefondat, pentru următoarele argumente:

În ce privește calitatea procesuală activă a reclamanților inițiali, curtea a înlăturat criticile pârâtului, văzând că tribunalul a reținut calitatea procesuală a acestora doar cu privire la primul capăt de cerere, referitor la anularea dispoziției din 5 aprilie 2007, iar nu și cu privire la revendicare. Așa fiind, în mod evident persoanele vizate de această dispoziție și ale căror drepturi erau în discuție prin respectiva dispoziție au calitate procesuală activă să o conteste.

În ce privește legalitatea acestei dispoziții, curtea a înlăturat criticile apelantului, pentru aceleași motive expuse cu prilejul soluționării apelului Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, anume că nu se poate pune în discuție legalitatea primei dispoziții din 5 octombrie 2006, pe motiv că Municipiul București nu era unitatea deținătoare, de vreme ce aceasta fusese emisă în executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar această dispoziție intrase în circuitul civil și nu mai putea fi revocată unilateral de către emitent. În plus față de aceste argumente, în raporturile cu apelantul Municipiul București această hotărâre judecătorească se bucură de deplină autoritate de lucru judecat, ceea ce face cu atât mai inadecvată repunerea în discuție de către acest apelant-pârât a celor tranșate acolo.

Curtea a respins și susținerea apelantului conform căreia reclamanții nu fac dovada proprietății, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 362/2005 pronunțată în contradictoriu cu apelantul Municipiul București, recunoscându-se acest drept. Iar reclamanții D.D., D.M., S.R. și V.N. au făcut dovada calității lor în cadrul cererii de revendicare cu actul de vânzare-cumpărare din 2007.

Soluționând apelul declarat de pârâta SC B.T.T. SA, curtea a constatat următoarele:

1. Curtea a respins criticile SC B.T.T. SA referitoare la lipsa calității procesuale active și la aceea că instanța a dat mai mult decât s-a cerut.

Astfel, tribunalul a arătat că reclamanții inițiali își păstrează calitatea procesuală activă cu privire la capătul 1 de cerere, față de această cerere cumpărătorii devenind doar intervenienți, dar față de capătul 2 de cerere privind revendicarea a constatat că a intervenit transmiterea calității procesuale active, fiind așadar contrafactuală susținerea SC B.T.T. SA că tribunalul „a respins efectele contractului de cesiune de drepturi litigioase”, „constatând că nu se poate realiza în acest fel transferul calității procesuale”.

Pentru același motiv, este nefondată și critica referitoare la obiectul cererii cumpărătorilor de drepturi litigioase, pentru că atâta timp cât a operat o transmitere a calității de la reclamanții inițiali, cumpărătorii D.D., D.M., S.R. și V.N. au preluat calitatea reclamanților inițiali pe capătul 2 de cerere privind revendicarea, astfel cum aceasta a fost formulată, inclusiv în contradictoriu cu SC B.T.T. SA. Nu s-a dat, așadar, mai mult decât s-a cerut.

În ce privește dovada dreptului de proprietate, aceasta este o chestiune de fond, care va fi analizată ca atare.

2. Curtea a respins criticile privind inadmisibilitatea prezentei acțiuni în revendicare.

Astfel, în primul rând, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată în ce îi privește pe reclamanți, notificarea acestora fiind soluționată parțial prin dispoziția din 9 februarie 2004 emisă de Primăria municipiului București și parțial prin sentința civilă nr. 362/2005, irevocabilă. Așa fiind, nu mai poate fi aplicat principiul priorității legii speciale.

În plus, chiar în lumina deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, invocată de apelantă, având în vedere că reclamanții au un bun recunoscut prin sentința civilă nr. 362/2005, aceștia au deschisă calea acțiunii în revendicare.

Faptul că SC B.T.T. SA este unitatea deținătoare care ar fi trebuit să soluționeze notificarea nu schimbă raționamentul, iar referirile făcute de apelantă relativ la drepturile sale asupra terenului vor fi avute în vedere pe fondul cauzei. Așa cum s-a arătat deja, aceste efecte de epuizare a procedurii Legii nr. 10/2001 și de consfințire a unui bun în favoarea reclamanților au fost produse de această sentință, indiferent că aceasta nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat față de SC B.T.T. SA. Faptul că sentința nu produce efecte relative față de SC B.T.T. SA atrage însă consecința că SC B.T.T. SA poate să repună în discuție în cauza prezentă drepturile reclamanților, discuție care însă vizează fondul raporturilor juridice dintre reclamanți și SC B.T.T. SA (și vor fi analizate ca atare de către curte).

În ce privește referirile făcute de SC B.T.T. SA la maniera în care reclamanții s-au judecat mai întâi cu o persoană care nu era deținător, pentru ca apoi să opună adevăratului deținător dispoziția de restituire emisă de nedeținător, curtea a constatat că aceste împrejurări de fapt nu justifică un fine de neprimire a demersului judiciar prezent, un asemenea fine de neprimire trebuind să fie de natură juridică, să decurgă din raționamente de drept, iar nu din aspecte de fapt.

Inopozabilitatea hotărârii judecătorești invocată de reclamanți față de SC B.T.T. SA este relevantă pe fondul cauzei, fără a putea justifica respingerea de plano a cererii de revendicare.

Inadmisibilitatea semnifică formularea unei cereri care este interzisă procedural de lege sau rară îndeplinirea unor cerințe prealabile prevăzute legal. Or, aspectele puse în discuție de apelanta SC B.T.T. SA, referitor la inopozabilitatea sau lipsa de autoritate de lucru judecat față de ea a sentinței civile nr. 362/2005, nu intră în această categorie de impiedimente, ci vizează fondul cauzei.

3. Curtea a respins criticile dezvoltate pe fondul cauzei de către SC B.T.T. SA.

În prezenta cauză, reclamanții revendică de la SC B.T.T. SA patru loturi de teren, anume loturile P2, P3, P5 și P6.

Curtea a constatat că loturile P2 și P5 au fost restituite reclamanților inițiali, P.S., P.I. și P.D.S., prin dispoziția din 9 februarie 2004, emisă inițial de Primăria municipiului București asupra notificării reclamaților, numai loturile P3 și P6 făcând ulterior obiectul sentinței civile nr. 362/2005 și al dispoziției din 5 octombrie 2006.

Curtea a reținut și faptul că, prin expertiza efectuată în fața tribunalului de expertul R.M.V., aceste suprafețe au fost delimitate ușor diferit de către expertul P.C.M. în fața curții, anume: parcela P2 (nr. poștal E.)-suprafața de 1755 mp în fața tribunalului, respectiv 1958,21 mp în fața curții; parcela P3 (nr. poștal A.)-suprafața de 6122 mp în fața tribunalului, respectiv 5991,98 mp în fața curții; parcela P5 (nr. poștal G.)-suprafața de 2888 mp în fața tribunalului, respectiv 2522,02 mp în fața curții; parcela P6 (nr. poștal H.)-suprafața de 1020 mp în fața tribunalului, respectiv 1412,90 mp în fața curții. Expertul P.C.M. a explicat că aceste diferențe se datorează preciziei cu care a fost adus în coordonate planul din anul 1924 folosit pentru reconstituirea fostei proprietăți peste planurile topografice ale zonei.

Expertizele efectuate în fața tribunalului și a curții, ca și cercetarea la fața locului, au relevant faptul că toate aceste patru loturi de teren sunt complet libere și pot fi restituite în natură către reclamanți, neexistând niciun impediment la restituirea în natură. Astfel, este vorba de terenuri virane sau un teren afectat de o așa-zisă parcare, de fapt doar o suprafață de teren asfaltată, care servește în fapt parcării autoturismelor. Iar așa-zisul teren de sport reprezintă de fapt un teren viran, fără nicio amenajare, năpădit de vegetație, care poate în proiect sau în concepție să fie destinat a servi unui teren de sport cu gazon, fără să fie însă amenajat ca atare. În ce privește nr. poștal G., aceasta este afectată de o rampă auto metalică improvizată, construcție eminamente provizorie și demontabilă (aflată în evidentă stare de degradare, de altfel). Iar stâlpii de iluminat stradal (2 la număr) și rețeaua subterană de apă reprezintă utilități ale terenului susceptibile de a afecta proprietatea particulară indiferent de proprietar, care nu împiedică restituirea în natură. De altfel, și la acest moment acești stâlpi și rețeaua de apă afectează tot o proprietate particulară, căci SC B.T.T. SA este o persoană juridică de drept privat, titular de proprietate privată.

Reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 și urm. C. civ., invocând însă și dispozițiile Legii nr. 10/2001 în mod expres prin cererea de chemare în judecată. La fel, pârâta SC B.T.T. SA și-a construit apărarea făcând referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar propunând și criterii de preferință a „titlului” său de proprietate în raport de dreptul comun.

Luând în discuție raportul juridic dintre reclamanți și pârâtul SC B.T.T. SA, curtea a constatat că acesta este guvernat de prevederile Legii nr. 10/2001, de vreme ce loturile de teren în discuție cad sub incidența acestei legi.

Așadar, soluționând cererea de revendicare, curtea a avut în vedere care sunt soluțiile date de această lege specială asupra acestui raport juridic.

Astfel cum s-a decis și de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia dată în recurs în interesul legii sub nr. 33/2008, instanța, odată ce stabilește că imobilul în discuție cade sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, trebuie să dea prioritate legii speciale în concursul dintre legea generală și legea specială și, ca atare, are de verificat care sunt drepturile părților în contextul legii speciale, urmând a pronunța soluția impusă de această lege specială, iar, pe de altă parte, are de verificat dacă această lege specială contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în caz de conflict aceasta din urmă având prioritate.

Această modalitate de soluționare a raportului juridic dintre reclamanți și SC B.T.T. SA, din perspectiva dispozițiilor legii speciale, nu semnifică schimbarea cauzei juridice a cererii reclamanților. Principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale și că instanța de judecată este obligată să soluționeze cauza cu aplicarea exclusivă a unor anumite dispoziții legale invocate de parte, ci, dimpotrivă, instanțele de judecată, în virtutea atribuțiilor lor constituționale de aplicare a legii, sunt cele care fac încadrarea juridică corectă și aplică normele juridice incidente în raport de situația de fapt, fără să fie ținute de textele de lege indicate de către părți.

Legea nr. 10/2001 conține norme de ordin procedural, care vizează îndeplinirea unei proceduri administrative și apoi judiciare, dar conține și norme de drept material, care reglementează soluțiile pe fondul raporturilor juridice dintre persoanele îndreptățite și unitățile deținătoare.

Normele de ordin procedural nu mai pot fi aplicate în raporturile juridice dintre reclamanți și pârâții din prezenta cauză, în sensul de a retrimite pe reclamanți să urmeze procedurile speciale ale Legii nr. 10/2001 în fața unităților deținătoare, întrucât din perspectiva reclamanților procedura Legii nr. 10/2001 s-a finalizat. Așadar, prioritatea de principiu a acestor norme speciale de ordin procedural nu mai poate fi aplicată la acest moment, în sensul de a atrage inadmisibilitatea cererii prezente.

Curtea a aplicat însă în raporturile juridice dintre reclamanți și pârâți normele de drept material conținute în Legea nr. 10/2001, pentru că acestea guvernează aceste raporturi juridice, iar nu cele de drept comun.

Or, soluționarea raportului juridic dintre reclamanți și SC B.T.T. SA din perspectiva legii speciale, Legea nr. 10/2001, conduce către aceeași concluzie a admiterii cererii reclamanților de restituire în natură a imobilului, iar nu în sensul invocat de pârâta SC B.T.T. SA, care ignoră dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ce o obligau la restituirea în natură.

Astfel cum însăși apelanta-pârâtă SC B.T.T. SA arată, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (și chiar la momentul formulării cererii de apel), SC B.T.T. SA era o societate comercială cu capital majoritar de stat. Acest regim juridic a rezultat în cauză din actele administrate, dar a fost precizat expres și de SC B.T.T. SA, chiar prin apelul formulat.

Așa fiind, devin incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar în temeiul acestui text este indubitabil că apelanta-pârâtă SC B.T.T. SA este obligată să restituie în natură terenul către reclamanții persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001.

Așadar, soluționând cauza din perspectiva dispozițiilor speciale care guvernează raportul juridic dintre reclamanți și SC B.T.T. SA, curtea a constatat că soluția pronunțată de tribunal este corectă.

Rămân irelevante în contextul cauzei toate celelalte dezvoltări ale apelantei-pârâte referitoare la nulitatea și inopozabilitatea dispoziției din 5 octombrie 2006 emisă de Primăria municipiului București, act căruia curtea, la rândul ei, nu i-a acordat nicio semnificație în raționamentul expus, ca și argumentele de „preferabilitate” a titlului pârâtului sau cele referitoare la expertiza efectuată în dosarul din 2004, cauza tranșându-se în mod direct prin aplicarea art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Toate discuțiile făcute de apelanta-pârâtă referitor la modul de dobândire de către ea a proprietății rămân irelevante, față de aceste dispoziții clare ale Legii nr. 10/2001, dar, pe de altă parte, sunt oricum nefondate, pentru că apelanta-pârâtă, societate cu capital de stat, nu poate invoca dobândirea proprietății în favoarea sa într-un mod legal, care să se bucure de protecție juridică.

Astfel, plecând de la modurile legale de dobândire a dreptului de proprietate (act juridic, uzucapiune, ocupațiune, lege etc.), curtea a constatat că nu poate fi identificat niciunul din aceste moduri de dobândire a proprietății în persoana pârâtei.

Apelanta-pârâtă face apel chiar la Legea nr. 15/1990, ca mod de dobândire a proprietății de către ea (susținând că „dreptul său de proprietate a fost consacrat prin lege”), dar această naștere ex lege a „dreptului” pârâtei nu s-ar putea face decât în detrimentul dreptului adevăratului proprietar deposedat de statul comunist.

Or, Legea nr. 15/1990 este adoptată după instaurarea unui regim democratic în România (chiar dacă anterior adoptării Constituției din 1991). De aceea, nu se poate asuma opinia că prin această lege s-ar „constitui” dreptul de proprietate în favoarea pârâtei și în detrimentul reclamanților, căci aceasta ar opera practic o a doua „expropriere” a adevăratului proprietar, de data aceasta sub un regim democratic, cu încălcarea art. 480 C. civ., care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o prealabilă și justă despăgubire și pentru cauze de utilitate publică.

Pentru toate aceste motive, apelul declarat de SC B.T.T. SA este nefondat.

Deși expertiza efectuată de expertul P.C.M. în apel este temeinic fundamentată și a fost reținută de către curte cu valoare probatorie, totuși având în vedere că suprafețele rezultate prin această expertiză totalizează mai mult decât prin expertiza de la fond, anume în apel se totalizează 11885 mp teren deținut de SC B.T.T. SA, față de 11785 mp total deținut de SC B.T.T. SA conform expertizei de la fond, având în vedere că reclamanții nu au făcut apel și suntem în propriul apel al pârâtei SC B.T.T. SA, căreia nu i se poate agrava situația în propria cale de atac, față de dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., curtea a păstrat loturile din sentință, conform expertizei efectuată în fața tribunalului.

Soluționând apelul declarat de pârâta SC L.I.I. SA, curtea l-a respins pentru următoarele argumente:

Curtea a respins criticile aduse soluției de anulare a dispoziției din 5 aprilie 2007 emisă de Primăria municipiului București, pentru aceleași argumente expuse cu prilejul soluționării apelurilor Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”. Din această perspectivă, în ansamblul argumentelor care au fundamentat soluția dată acestui capăt de cerere rămâne irelevantă lipsa de efecte a sentinței civile nr. 362/2005 față de apelanta SC L.I.I. SA.

În ce privește soluția dată pe fondul cererii de revendicare a reclamanților împotriva pârâtei SC L.I.I. SA, curtea a constatat următoarele:

În fapt, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul disputat în cauza prezentă, parcela P4 (nr. poștal C.), parte a unui lot mai mare de teren, era în patrimoniul SC C. SA și SC D.F. SA, în cote egale, conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 1995 și respectiv din 1996, ambele emise de fostul Minister al Industriei.

Ulterior, terenul a fost vândut de către SC C. SA și SC D.F. SA către SC V.G. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2003, care la rândul ei a vândut către SC L. SRL, prin contractul din 2004, pentru ca în final această societate să vândă către pârâta din prezenta cauză, SC L.I.I. SA, lotul în suprafață de 18999,86 mp, situat în București, șos. G.C. nr. D., sector 3, lot care include și suprafața de teren revendicată de reclamanți în prezenta cauză.

Curtea a aplicat și în soluționarea cererii de revendicare în contradictoriu cu SC L.I.I. SA aceleași principii enunțate cu prilejul soluționării apelului SC B.T.T. SA, în sensul că, plecând de la faptul că imobilul cade sub incidența Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile regulile de drept material prevăzute de această lege specială pentru reglementarea conflictului dintre unitățile deținătoare și persoanele îndreptățite.

În această analiză, instanța are de verificat care era regimul juridic al deținătorului terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru ca în raport de acesta se determină potrivit legii speciale natura măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite, anume dacă aceasta are dreptul la restituire în natură.

Verificând actele dosarului, respectiv înscrisurile depuse la dosar apel, curtea a constatat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 situația deținătorilor terenului era următoarea: SC D.F. SA avea ca asociat statul în cotă de 19% (aport subscris 108.037 RON) și asociați privați în cotă de 51%; SC C. SA era integral privatizată.

Curtea a avut în vedere mai departe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aplicabile față de situația SC D.F. SA, precum și art. 27 alin. (1) din aceeași lege (în forma anterioară Legii nr. 247/2005).

Conform dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, anterior Legii nr. 247/2005: „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.”

Interpretarea acestui text conduce la concluzia că textul face distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urma se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege.

În acest context, curtea a avut în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 830/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) [fost art. 27 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Așadar, Legea nr. 247/2005 a produs o modificare a textului inițial, iar prin declararea ca neconstituțională a acestei modificări, consecința este aceea că această modificare nu a operat, textul art. 29 din Legea nr. 10/2001 rămânând în forma anterioară.

Odată lămurite aceste aspecte de drept, curtea a constatat că imobilul în discuție a fost preluat de stat fără un titlu valabil, întrucât preluarea prin expropriere în baza Decretului nr. 114/1949 s-a făcut cu încălcarea art. 10 din Constituția României din anul 1948, anume s-a făcut fără plata unei „drepte despăgubiri stabilită de justiție”, pentru a putea fi considerată o preluare cu titlu valabil, în contextul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În concluzie, curtea a constatat că, soluționând cauza din perspectiva Legii nr. 10/2001, soluția legală impusă în cauză era aceea a restituirii în natură a imobilului-teren deținut de SC C. SA și SC D.F. SA către reclamanți, pentru că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, exista pentru unitățile deținătoare la acel moment obligația restituirii în natură, conform art. 21 alin. (2) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în formă nemodificată.

Curtea a analizat mai departe consecințele împrejurării că terenul a fost vândut de către cele două unități deținătoare de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 către dobânditorul final, pârâta SC L.I.I. SA, urmând a se stabili dacă în această situație mai subzistă soluția de restituire în natură către reclamanți sau, dimpotrivă, aceasta nu mai poate fi adoptată.

Curtea a apreciat că, dacă se raportează la dispozițiile stricte ale Legii nr. 10/2001, soluția de restituire în natură subzistă, fiind impusă în contextul dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text care interzicea înstrăinarea imobilelor notificate până la finalizarea procedurilor reglementate de această lege.

Astfel, dacă dispozițiile art. 27 alin. (1) din lege reglementau soluția de restituire în natură, iar, pe de altă parte, art. 21 alin. (5) interzic înstrăinarea imobilului până Ia finalizarea procedurilor, este exclusă logic soluția ca, în cazul încălcării interdicției de înstrăinare, să poată fi modificată și natura măsurii reparatorii cuvenite. Altfel spus, nu poate fi admisă posibilitatea de modificare a naturii măsurii reparatorii tocmai prin încălcarea unei dispoziții legale imperative (interdicția de înstrăinare).

Curtea a avut în vedere și faptul ca nu există un impediment obiectiv la restituirea în natură, de natura celor menționate în art. 10 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a rezultat din rapoartele de expertiză topografică întocmite și cercetarea la fața locului. Cabina portarului reprezintă o construcție de dimensiuni foarte mici și de o importanță nesemnificativă în ansamblul cauzei, iar instalațiile aferente rețelei de apă și canalizare sunt, de asemenea, elemente care nu pot împiedica restituirea în natură. Curtea a putut constata cu prilejul cercetării la fața locului și faptul că accesul în incinta campusului școlar existent la adresă poate fi făcut pe o altă cale de acces publică, anume pe partea laterală a proprietății SC L.I.I. SA. Expertul P.C.M. a precizat că pe acea latură figurează în documentele oficiale cadastrale un drum public, așadar accesul mașinilor, inclusiv a microbuzelor școlare în incinta campusului poate avea loc pe acolo, fără niciun impediment pentru pârâtă. Curtea a putut constata, de asemenea, că dimensiunile curții rămase în deținerea pârâtei SC L.I.I. SA sunt destul de mari încât să fie posibil accesul concomitent a mai multor mașini și chiar autobuze școlare, după cum sunt posibile manevrele de întoarcere a acestor microbuze școlare, fără mari dificultăți pentru șoferi. Nu se poate constata, așadar, că activitatea apelantei-pârâte ar fi în mod semnificativ afectată prin restituirea către reclamanți a terenului în discuție.

Pe de altă parte, cum s-a dezvoltat deja, sentința civilă nr. 362/2005 dată de Tribunalul București, fără a putea fi opusă pârâților cu autoritate de lucru judecat, a produs în mod cert consecința recunoașterii în favoarea reclamanților a unui bun, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Și pârâta SC L.I.I. SA, cumpărătoare al cărei contract de cumpărare nu a fost contestat, poate invoca în favoarea sa un drept de proprietate dobândit legal și principiul securității raporturilor juridice.

Așadar, fără să conteste existența și în patrimoniul pârâtei SC L.I.I. SA a unui bun, curtea a constatat că se află în fața unui conflict între doi particulari, care invocă deopotrivă deținerea unui bun.

Așa fiind, instanța este datoare a se raporta la criterii suplimentare de preferabilitate a titlului uneia sau alteia dintre părți.

Plecând de la faptul că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil, statul nedobândind niciodată valabil dreptul de proprietate, neputând în consecință nici să îl transmită valabil, curtea a constatat că se impune concluzia preferabilității titlului invocat de reclamanți în fața celui invocat de pârâta SC L.I.I. SA, aceasta din urmă deținând în aplicarea unor mecanisme juridice care nu au putut conduce la convertirea titlului precar de deținere a autorului ei în proprietate.

A fost înlăturată susținerea apelantei-pârâte că potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 dreptul de proprietate s-a născut originar, cu titlu gratuit și ope legis în patrimoniul regiilor autonome și societăților comerciale, în speță în patrimoniul SC C. SA, autorul de la care apelanta-pârâtă a cumpărat, iar aceasta ar pune-o pe apelanta-pârâtă în poziția de a fi dobândit de la proprietarul originar.

Curtea a constatat că moduri de dobândire a proprietății originare sunt acelea care semnifică dobândirea proprietății nu prin transmisiune de la alt subiect de drept, ci pentru prima oară de către un anumit subiect (cum sunt ocupațiunea, dobândirea proprietății fructelor). În cauză însă, nu ne putem afla într-o asemenea situație de dobândire originară a dreptului, în condițiile în care bunul a avut anterior alți proprietari de la care a fost preluat, deci a avut loc o transmitere de la o persoană la alta.

Iar în ce privește legea, ca mod de dobândire a proprietății, în concret Legea nr. 15/1990 (mod de dobândire care nu este originar), s-a dezvoltat deja cu prilejul soluționării apelului formulat de SC B.T.T. SA faptul că în niciun caz această lege nu poate fi privită ca un mod de dobândire a proprietății de fosta unitate economică de stat organizată ca societate comercială în condițiile acestei legi.

Nu are loc prin aplicarea Legii nr. 15/1990 decât o reorganizare a întreprinderii de stat într-o societate cu o altă formă juridică, deci nu putem identifica în acest mecanism creat de Legea nr. 15/1990 nicio operațiune de transfer de proprietate de la o persoană la alta, ci aceasta rămâne în mod esențial al aceleiași unice persoane juridice, care doar se reorganizează.

De aceea, în ultimă instanță nu poate fi identificat decât un mod de preluare a bunului de către stat, anume prin exproprierea săvârșită în anul 1949, ulterior având loc doar reorganizări ale unității deținătoare, din unitate economică de stat în societate comercială cu capital de stat, urmată de privatizare.

Față de aceasta și având în vedere și faptul că bunul nu a fost preluat de către stat cu titlu valabil, consecința este că pârâta SC L.I.I. SA nu putea dobândi proprietatea prin acte juridice succesive, pentru că însuși autorul său ultim, Statul, nu avea acest drept pentru a-l transmite.

Așa cum a reținut și tribunalul, în concursul dintre reclamanți și pârâta SC L.I.I. SA, primii se află în posesia titlului valabil de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu acte juridice între vii și pentru cauză de moarte perfect legale, în vreme ce viciul care afectează titlul autorului ultim al pârâtei, Statul, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâtei.

Este nefondată susținerea apelantei-pârâte SC L.I.I. SA că titlul de proprietate al reclamanților l-ar constitui certificatele de moștenitor, în realitate acest titlu de proprietate îl constituie actul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Curtea a constatat corectă argumentarea tribunalului pentru a respinge apărarea pârâtei SC L.I.I. SA potrivit căreia preferabilitatea titlului său ar fi determinată și de aceea că a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, într-adevăr în ipoteza speței, când părțile au titluri provenind de la autori diferiți, neavând relevanță care parte a făcut prima opozabil dreptul său. Îndeplinirea formalităților de publicitate interesează ipoteza în care ambele părți în conflict au dobândit dreptul de la același autor, premiză care nu se regăsește în speța de față.

În legătură cu necontestarea în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 a actului de vânzare-cumpărare prin care apelanta-pârâtă SC L.I.I. SA a dobândit terenul, curtea a constatat că acest termen în mod logic nu îi era aplicabil acestui contract, față de faptul încheierii lui ulterior împlinirii termenului special de prescripție, la data de 31 martie 2004. Termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 este incident în ce privește actele de înstrăinare săvârșite anterior intrării în vigoare a legii, pentru cele încheiate ulterior fiind logic ca prescripția să nu curgă atâta timp cât însuși contractul nu a fost încheiat și deci dreptul la acțiune nu s-a născut încă, concluzie care este, de altfel, în acord cu dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituiau interdicția de înstrăinare a imobilelor notificate până la finalizarea procedurilor de soluționare a notificărilor.

Curtea nu a contestat buna-credință a apelantei-pârâte la cumpărarea terenului, însă a constatat că buna-credință nu are nicio relevanță în soluționarea cererii de revendicare, nereprezentând un mod de dobândire a proprietății asupra imobilelor.

Curtea a constatat că soluția de admitere a cererii de revendicare a reclamanților în contradictoriu cu SC L.I.I. SA este impusă și de următoarele considerente:

În condițiile în care reclamanții au în mod indubitabil recunoscut un bun în temeiul sentinței civile nr. 362/2005, iar aceștia nu sunt în posesia terenului ocupat în prezent de SC L.I.I. SA, suntem în prezența unei ingerințe în dreptul acestora de proprietate, care impune a se analiza mai departe în ce măsură această privare de proprietate corespunde cerințelor alin. (1) al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință” este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Or, sub acest aspect curtea a constatat că nu poate fi considerată ca prevăzută de lege ingerința, în condițiile în care înstrăinarea terenului s-a făcut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu nerespectarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar textul inițial al Legii nr. 10/2001, de la momentul formulării notificării reclamanților, prevedea restituirea în natură a terenului către reclamanți [art. 27 alin. (1) din lege].

Pe de altă parte, în mod cert nu este menținută nici condiția proporționalității, în condițiile în care legislația internă nu reglementează pentru o situație ca cea a speței un remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, iar, pe de altă parte, reclamanții nu ar putea fi îndrumați către un alt proces, sarcina unui alt proces fiindu-le exorbitantă.

Curtea a constatat și că în apel expertiza efectuată de expertul P.C.M. a relevat faptul că suprafața parcelei P4, ocupată de SC L.I.I. SA, este de 869,36 mp, diferit de raportul de expertiză efectuat în fața tribunalului de expertul R.M.V., care a stabilit suprafața de 758 mp, însă aflându-ne în apelul pârâtei și față de dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., curtea nu a putut modifica soluția tribunalului prin luarea în considerare a suprafeței din expertiza din apel, pentru că aceasta ar semnifica agravarea situației în propria cale de atac.

Soluționând apelul declarat de intervenienta SC F.L.V. SRL, curtea l-a respins, pentru următoarele considerente:

A fost respinsă critica referitoare la necompetența materială a Tribunalului București, această instanță fiind competentă material atât în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cât și în raport de valorea litigiului și dispozițiile art. 2 pct. 1 Iit. b) C. proc. civ. Astfel, primul capăt de cerere viza anularea unei dispoziții emisă în condițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage competența materială specială a tribunalului, iar, pe de altă parte, prin încheierea din data de 27 iunie 2008 s-a precizat valoarea obiectului litigiului, rezultată din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanții inițiali, din acesta rezultând cu evidență că valoarea loturilor de teren revendicate în prezenta cauză este superioară valorii de 500.000 RON.

În ce privește natura cererii făcută de reclamanți la data de 21 aprilie 2008, de a fi o modificare de cerere, curtea a constatat că la termenul de judecată care a urmat depunerii acestei cereri, anume la 27 iunie 2008, cu procedura de citare legal îndeplinită, părțile au pus concluzii asupra altor aspecte (încuviințarea în principiu a cererilor de intervenție și cereri de probe), fără să se invoce tardivitatea acestei cereri. Așa fiind, chiar în spiritul celor susținute de apelanta-intervenientă, nu mai poate fi discutată la acest moment tardivitatea modificării de cerere, dispozițiile legale invocate de apelanta-intervenientă fiind dispozitive, iar nu imperative. Nu era necesară o consimțire expresă a celorlalte părți, cum susține apelanta-intervenientă, ci neinvocarea neregularității în termenul legal era suficientă.

În ce privește sentința civilă nr. 362/2005, tribunalul nu a reținut că se impune cu autoritate de lucru judecat părților prezente, ci a vorbit de puterea de lucru judecat, aspect diferit, iar, pe de altă parte, tribunalul a reținut autoritatea de lucru judecat față de Municipiul București, emitentul dispoziției din 5 aprilie 2007, aspect corect pentru că Municipiul București a fost parte în procesul soluționat prin această sentință și față de el există autoritate de lucru judecat. Față de această autoritate de lucru judecat, Municipiul București nu își mai putea revoca dispoziția emisă în punerea în executare a sentinței civile nr. 362/2005.

În ce privește diferența de 13 mp de suprafață, curtea a constatat-o total irelevantă, în condițiile în care față de SC B.T.T. SA se discută mai multe loturi, iar în ansamblul acestora nu se mai poate vorbi de diferența la care face referire apelanta-intervenientă.

Este total irelevantă aprecierea apelantei-interveniente sau a instanțelor care judecă prezentul proces referitor la măsurile care s-ar fi impus în soluționarea dosarului în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 362/2005.

Criticile apelantei-interveniente referitoare la inadmisibilitatea prezentei cereri de revendicare în contradictoriu cu SC B.T.T. SA și la faptul că nu se poate dispune restituirea în natură a terenului deținut de către SC B.T.T. SA, ca și la incidența Legii nr. 10/2001, au fost înlăturate pentru motivele expuse cu prilejul soluționării apelului declarat de SC B.T.T. SA.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs, în termen legal, pârâții.

I. Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat, în drept, motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

Instanța de apel nu a făcut o apreciere corectă a actelor din dosar, din analiza tuturor documentelor aferente notificării rezultând următoarele aspecte:

1. Situația juridică a imobilului-teren revendicat:

Prin notificarea din 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, P.S. și A.D. au solicitat restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață de 11705 mp, situat în Municipiul București, șos. G.C., sector 3.

Prin dispoziția din 5 aprilie 2007, Primăria municipiului București a declinat competența de soluționare a notificării formulate de P.S. și A.D. în favoarea Ministerului Afacerilor Interne, acesta urmând să se pronunțe în ceea ce privește suprafața de teren de 11705 mp, aflată în administrarea directă a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București.

Anterior declinării competenței de soluționare a prezentei notificări în favoarea Ministerului Afacerilor Interne, Primăria municipiului București a soluționat cererea notificatorilor prin emiterea dispoziției din 9 februarie 2004, prin care s-a dispus restituirea în natură a unei părți a terenului revendicat, 8181 mp (parcelele P1-3524 mp, P2-1775 mp și P5-2902 mp, identificate în baza unui raport de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat anterior formulării notificării) și au fost propuse măsuri reparatorii pentru celelalte parcele P3-6122 mp, P4-779 mp, P6-1007 mp și P7-11705 mp, administrată de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București.

Dispoziția Primăriei municipiului București anterior menționată a fost contestată de notificatori în fața Tribunalului București care, prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005, irevocabilă prin decizia civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9640 din 24 noiembrie 2006, a dispus completarea dispoziției de soluționare a notificării prin restituirea în natură a tuturor parcelelor părți componente ale terenului revendicat, 3 ha, cu excepția suprafeței de 2206 mp, afectată utilităților publice.

În executarea dispozițiilor instanței de judecată, Primăria municipiului București a emis dispoziția din 5 octombrie 2006, restituind în natură și suprafața de 11705 mp administrată de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, identificată în raportul de expertiză extrajudiciară ca P7. În baza acestei dispoziții, la data de 3 noiembrie 2006, notificatorii au solicitat Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București eliberarea imobilului-teren în suprafață de 11705 mp.

La solicitările Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, urmare a reanalizării notificării formulate de către P.S. și A.D., prin dispoziția din 5 aprilie 2007, Primăria municipiului București a revocat dispoziția de restituire în natură și a declinat competența de soluționare a notificării, în ceea ce privește terenul administrat de Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, în favoarea Ministerului Afacerilor Interne, în acest sens fiind emisă dispoziția Primăriei municipiului București din 5 aprilie 2007.

Cu toate acestea, ulterior emiterii de către Primăria municipiului București a dispoziției de restituire în natură din 5 octombrie 2006, notificatorii au procedat la vânzarea întregii suprafețe de teren, motiv pentru care au precizat că nu mai au niciun interes a completa dosarul de notificare și a-și susține pretențiile în fața Ministerului Afacerilor Interne.

2. Modul în care imobilul a intrat în proprietatea statului și în administrarea Ministerului Afacerilor Interne:

Imobilul care face obiectul notificării a fost expropriat și trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 114/1949.

Prin decizia din 10 ianuarie 1984 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București s-a transmis din administrarea întreprinderii de administrare a grupurilor sociale și cantinelor din subordinea Centralei de Construcții Montaj București în administrarea Grupului de Pompieri al Municipiului București din subordinea Comandamentului Pompierilor, „Ministerul de Interne” terenul în suprafață totală de 57400 mp și fondurile fixe aflate pe acesta.

Prin urmare, notificatorii au revendicat un teren în suprafață de 11705 mp, iar Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București are în folosință un teren în suprafață de de 57400 mp.

3. Din analiza tuturor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, au rezultat următoarele aspecte:

Notificarea a fost formulată de către P.S. și A.D. în termen legal, actele depuse la dosarul notificării fiind prezentate în original sau copii legalizate, conform prevederilor pct. 23.2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Ulterior formulării notificării și anterior emiterii de către Primăria municipiului București a dispoziției din 5 octombrie 2006 (emisă în executarea dispozițiilor stabilite prin sentința civilă nr. 362/2005), notificatorul A.D. a decedat (17 ianuarie 2005), moștenitorii acestuia fiind soții P.I. și P.D.S. (certificat de moștenitor din 2005), soției defunctului, A.F., revenindu-i uzufructul viager asupra întregii averi a defunctului.

În ceea ce o privește pe notificatoarea P.S., a rezultat faptul că aceasta este unica moștenitoare a defunctei G.N. (decedată la data de 14 iunie 1991), potrivit certificatului de moștenitor din 1991.

Potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 12 decembrie 1945, proprietarii imobilului revendicat erau Ia data respectivă G.N., C.G. și A.D.

Lanțul succesoral se prezintă astfel: G.N. (proprietar), moștenită de P.S. (notificatoare); C.G. (proprietar), moștenit de G.N. și G.V., la rândul ei G.N. fiind moștenită de P.S. (notificatoare); A.D. (proprietar notificator), moștenit de A.F., P.I. și P.D.S.

În urma analizării documentelor existente în dosarul notificării a rezultat existența unor diferențe în ceea ce privește prenumele unuia dintre notificatori și numele unuia dintre proprietari (A.D.).

De asemenea, proprietara G.N. apare în toate documentele ulterioare actului de vânzare-cumpărare (certificat de moștenitor de pe urma proprietarului C.G., testamentul întocmit la data de 24 aprilie 1991, certificatul de deces, certificatul de moștenitor emis în urma decesului acesteia).

Niciuna dintre neconcordanțele menționate nu a fost înlăturată prin prezentarea unor declarații pe proprie răspundere ale unor persoane care i-au cunoscut pe cei doi dintre proprietarii imobilului revendicat.

La dosarul notificării nu au fost depuse documente notariale autentificate prin care notificatorii sau moștenitorii acestora să declare pe propria răspundere că pentru imobilul-teren revendicat nu s-au încasat despăgubiri în baza altor acte normative și, totodată, să își asume obligația rambursării acestora (actualizate cu indicele inflației), în cazul în care ulterior acordării beneficiului legii se constată și dovedește că totuși s-au încasat despăgubiri.

În ceea ce privește imobilul revendicat, se impun anumite mențiuni cu privire la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificări și completări ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din actul normativ menționat, nu intră sub incidența acestuia terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării.

În actul de vânzare-cumpărare prezentat de notificatori, întocmit la nivelul anului 1945, se menționează că terenul ce face obiectul acestuia era un teren arabil, situat în zona comunei suburbane D.C.

Având în vedere necesitatea lămuririi aspectelor legate de identificarea suprafeței de teren, precum și de caracterul construcțiilor existente pe teren, atât instanța de fond, cât și cea de apel au dispus efectuarea unor expertize tehnice. Însă, atât instanța de fond, cât și cea de apel nu au ținut cont de obiecțiunile formulate de Ministerul Afacerilor Interne la rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

a) În ceea ce privește raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic S.C., din concluziile acestui raport asupra obiectivului nr. 1 a rezultat că „nu se poate reconstitui fosta proprietate a autorilor reclamanților, astfel cum aceasta exista la momentul preluării imobilului de către stat”. În consecință, răspunsurile la celelalte obiective au fost compromise, măsurătorile (nu se precizează cum au fost făcute) fiind aproximative.

De asemenea, la obiectivul nr. 5 fixat de instanță, „se vor identifica lucrările de construcție, amenajări, căi de acces sau orice alte lucrări de construcție, precum și utilitățile existente pe acest teren; se vor descrie ca suprafață și caracterul definitiv sau provizoriu al acestora; se va preciza cine le folosește, ce destinație au, sunt de utilitate publică, interes general sau deservesc doar interesul particular al deținătorilor”, expertul a specificat că pe terenul care se află în administrarea Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București există „6 grupuri de câte cinci piloți”. În realitate, pe suprafața de teren se află 2 grupuri de 5 piloți, 23 de grupuri de 2 piloți, 5 grupuri de 9 piloți, în total se află 96 de piloți forați, din beton armat, la o adâncime de circa 10,5 m. Expertul a numărat doar părțile vizibile ale piloților și nu a consemnat în raportul de expertiză piloții acoperiți. Totodată, expertul nu a răspuns cu privire la caracterul definitiv sau provizoriu al construcțiilor sau Ia aspectul privind deservirea unui interes public prin activitatea desfășurată pe teren de serviciul public de situații de urgență (expertul nu a menționat că în garaje se află mașinile de intervenție, iar căsuța poartă deservește serviciul de pază al unității).

b) Cu privire la răspunsul la obiecțiunile raportului de expertiză, expertul formulează la pct. 3 din răspunsul la obiecțiuni, după enumerarea celor 4 completări, o așa-zisă concluzie, care este contradictorie, insuficient argumentată și insuficient de lămuritoare.

Experta S.C. afirmă în ultimul material că terenul revendicat nu se identifică cu amplasamentul terenului deținut de Ministerul Afacerilor Interne, deși face trimitere la expertul F.L. care concluzionează că terenul notificatorilor se identifică cu terenul deținut de Ministerul Afacerilor Interne, afirmând că „avem doi proprietari diferiți expropriați pe același amplasament”, că suprafața Iotului din tabloul de împroprietărire este de 3,5 ha, iar în planul parcelar suprafața lotului este de 3 ha, astfel că toate aceste susțineri nu au dus la identificarea imobilului revendicat față de cel deținut de Ministerul Afacerilor Interne.

Pe de altă parte, intimații-reclamanți, prin precizările scrise depuse la termenul din 24 ianuarie 2012, afirmă că numitul M.N., de la care au cumpărat autorii notificatorului, a fost împroprietărit cu suprafața totală de 3,5 ha în satul D.C., însă în concret suprafața a fost primită defalcat în două parcele: una de 3 ha și alta de 0,5 ha.

Aceasta se întemeiază pe conținutul contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1945, din care rezultă vânzarea numai a suprafeței de 3 ha, invocându-se, totodată, în sprijinul corectitudinii identității realizate de expertul F.L. vecinătățile inițiale ale terenului.

Rezultă că, răspunsurile date de expert nu sunt lămuritoare cu privire la identificarea terenului.

c) În ceea ce privește raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic P.C.M.

Referitor la obiectivul nr. 1 stabilit de instanță, „plecându-se de la actele de proprietate ale autorilor reclamanților, cu luarea în considerare a punctelor de reper menționate în aceste acte de proprietate și a planurilor cadastrale sau de amplasament valabile la acel moment (anterior preluării imobilului de către stat), să se reconstituie fosta proprietate a autorilor reclamanților, astfel cum aceasta exista la momentul preluării imobilului de către stat, cu schițe de plan”, în capitolul IV al expertizei tehnice, concluzii, expertul nu răspunde întocmai solicitărilor instanței. Metoda tehnică folosită de acesta, respectiv suprapunerea planurilor, nu asigură precizia necesară determinării corecte a amplasamentului fostei proprietăți „astfel cum aceasta exista”, deoarece materialele cartografice utilizate de acesta au o vechime considerabilă (anul 1924), fiind supuse unor numeroase fotocopieri, măriri și micșorări, acțiuni ce induc deformații generatoare de erori considerabile (la scara 1:5000,1 mm de pe plan înseamnă 5 m în teren).

De asemenea, expertul amintește faptul că pe planul loturilor cedate locuitorilor din comuna D.C. scara 1:5000 din anul 1924 (același plan folosit pentru reconstituirea parcelei în litigiu) există două loturi, unul în zona C.C. în suprafață de 3 ha, iar altul în zona râul D.V. în suprafață de 0,5 ha, iar în capitolul IV, concluzii, acesta nu menționează care din cele două loturi l-a reconstituit, specificând doar numărul acestuia.

Pentru determinarea poziției terenului în litigiu, expertul a folosit ca elemente comune șos. G.C., șos. I.I., șos. D.P., str. R.N., str. D.T. și G.C. Aceste artere de circulație, cât și întreaga zonă adiacentă acestor străzi, în intervalul de timp scurs de la data întocmirii planului (1924) și până în prezent au trecut prin etape succesive de sistematizare și modernizare, care le-au modificat poziția și limitele, astfel că metoda suprapunerii planurilor poate fi una subiectivă și nu poate fi considerată ca fiind exactă.

De menționat este și faptul că expertul a folosit ca reper G.C. (înțelegându-se clădirea acesteia), cu toate că aceasta nu apare delimitată exact pe pianul de parcelare de la 1924, ci numai conturul zonei unde acesta este amplasată.

Cele de mai sus sunt susținute și de diferența de poziție dintre expertiza întocmită de domnul expert F.L. și domnul expert P.C.M. (translație de circa 13 m).

Cu privire la inventarele de coordonate anexate expertizei la parcela B. Ministerul Afacerilor Interne, Pompieri, coordonatele nu corespund cu poziția acestuia de pe anexa nr. 3, drept urmare verificarea corectitudinii calcului suprafeței și a poziției acestuia este imposibilă.

Referitor la vecinătățile parcelei, în anul 2008, în baza sentinței civile nr. 9618 din 22 noiembrie 2005 și a procesului-verbal din data de 4 iulie 2008, a fost restituit în natură un teren în suprafață de 4436,68 mp, care face parte din parcela de pe același plan de parcelare al comunei D.C., întocmit în anul 1924.

Identificarea terenului în suprafață de 4436,68 mp a fost făcută în baza a două expertize tehnice întocmite în anul 1999 de către expert O.G. și respectiv în anul 2002 de către expert I.I.I.

Suprafața parcelei a fost determinată tot prin suprapunerea planului din 1924 peste planurile actuale, rezultând o anumită poziționare a acesteia, care în acest moment este suprapusă cu parcela determinată de expert P.C.M.

Având în vedere aceste aspecte, Ministerul Afacerilor Interne a solicitat instanței ca în temeiul dispozițiilor art. 211 C. proc. civ. să pună în vedere expertului P.C.M. să demonstreze tehnic și bine argumentat poziționarea terenului în litigiu și să specifice în raportul de expertiză procedeele tehnice folosite, precum și calculul corect al erorilor apărute, astfel încât rezultatul să fie unul corect.

d) În ceea ce privește stadiul realizării investiției sălii de sport, instanța de apel se afla în eroare, reținând greșit că nu a fost începută construcția propriu-zisă a sălii de sport, respectivii „piloți” reprezentând, potrivit normativelor de specialitate, fundația în sine a sălii de sport.

Nici măcar expertul tehnic nu a făcut asemenea aprecieri cu privire la respectivii „piloți”, acesta rezumându-se doar la a evidenția că sunt „15 grupuri de piloți forați din beton armat” (fără a putea preciza numărul de piloți) destinați pentru construcția unei săli de sport.

În orice lucrare de specialitate, fundația este tratată ca un subansamblu structural conceput să preia încărcările care acționează asupra construcției și să le transmită terenului de fundare.

Prin urmare, „așa-zișii piloți” împreună cu blocurile de fundare, turnate pentru solidarizarea capetelor acestora, pe care instanța de apel nu le-a luat în considerare, constituie în fapt fundația propriu-zisă, element component al structurii de rezistență a construcției, care a fost executată în totalitate.

De altfel, fundația este în acest fel tratată și în documentația tehnico-economică „Sala de sport multifuncțională în cadrul Centrului de Pregătire a Pompierilor G.B.C.S.”, elaborată de SC R.P. SA.

De asemenea, decizia recurată nu a ținut cont de solicitările referitoare la asigurarea ieșirii la intervenție, pe traseul cel mai scurt, pentru autospecialele de intervenție.

Având în vedere că pe suprafața revendicată sunt amplasate un garaj, un șopron din structură metalică, precum și o platformă betonată, în suprafață de aproximativ 1150 mp, pe care este dispusă tehnica de luptă din dotarea Detașamentului C.B.R.N., chimică, biologică, radiologică și nucleară (un număr de 2 autospeciale de stins incendii, o autospecială de cercetare C.B.R.N., o autospecială pentru descarcerare, 5 ambulanțe, 2 autospeciale de intervenție la accidente colective și calamități, 3 motopompe remorcabile, ambarcațiuni cu motor, o autospecială pentru personalul operativ și 2 autocamioane), care asigură intervenții de importanță deosebită pe linie C.B.R.N., S.M.U.R.D. și misiuni de stingere a incendiilor, este imperios necesar ca timpul de răspuns la situații de urgență a echipajelor de intervenție sa nu fie afectat.

e) Instanța de apel nu a ținut cont de concluziile Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” al municipiului București cu privire la construcțiile noi realizate pe terenul care face obiectul litigiului.

Din analiza actelor depuse la dosar rezultă faptul că, la data preluării, imobilul era un teren liber, ulterior fiind edificate pe acesta mai multe construcții, cu caracter definitiv.

Or, în această situație devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

De asemenea, intimaților-reclamanți nu Ii se poate restitui mai mult decât a avut antecesorul lor în proprietate, întrucât ar însemna o îmbogățire fără just temei pentru aceștia.

Având în vedere cele de mai sus, hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel:

- în actul de vânzare-cumpărare prezentat de notificatori, întocmit la nivelul anului 1945, se menționează că terenul ce face obiectul acestui document era un teren arabil, situat în zona comunei suburbane D.C.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare”.

„Prevederile Legii nr. 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare, inclusiv în raport cu prevederile legilor fondului funciar, Legea nr. 18/1991 și respectiv Legea nr. 167/1997.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot fi însă folosite pentru eludarea dispozițiilor restrictive prevăzute de alte acte normative reparatorii, caz în care instanțele au a argumenta împrejurările pentru care rețin incidența dispozițiilor acestei legi de reparație cu privire la raporturile deduse în concret judecății.

În consecință, învestite cu soluționarea unor cereri de restituire având ca obiect terenuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanțele au obligația de a verifica dacă regimul acestor terenuri a fost sau nu reglementat prin dispozițiile legilor funciare și, respectiv dacă, funcție de caracteristicile terenurilor și modalitatea concretă de preluare, persoanele interesate pot obține măsuri reparatorii, în complinirea celor acordate în procedurile legilor funciare, și în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001” (decizia civilă nr. 182 din 23 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Prin urmare, în măsura în care constata că notificatorii ar fi îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru o anumită suprafață de teren intravilan în procedura Legii nr. 10/2001, în complinirea măsurilor reparatorii prevăzute în procedura Legii nr. 18/1991, instanța de apel, în raport de situația juridică actuală a terenului indicat în notificare, avea a statua motivat, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, cu privire la tipul de măsuri reparatorii ce se impuneau a fi acordate.

Referitor la situația imobilului, la momentul preluării de către Statul Român, în proprietatea acestuia a intrat un teren arabil, ulterior fiind edificate construcții cu caracter definitiv, astfel că actualul imobil nu poate face obiectul unei restituiri în natură, ci numai al unei restituiri prin echivalent.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea acțiunii reclamanților, ca nefondată.

II. Recurentu-pârât Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” a formulat următoarele critici:

În mod greșit instanța de apel a reținut că nu ar avea relevanță faptul că sentința civilă nr. 362/2005 nu se impune cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au fost părți în acea judecată și că este legală și temeinică soluția tribunalului de anulare a dispoziției din 5 aprilie 2007.

Prin aceste aprecieri, instanța a înțeles să aplice simplist și formalist un principiu de drept, fără a avea în vedere situația juridică complexă la care se ajunsese în acel moment. Situația se datorează unor erori ale instanțelor judecătorești, care au înțeles anterior să soluționeze notificarea reclamanților fără a cerceta care este adevăratul deținător al imobilului și, în consecință, să-l citeze în cauzele respective.

De altfel, instanța de apel a constatat ca fondate susținerile Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” și ale Ministerului Afacerilor Interne potrivit cărora notificarea formulată de reclamanții inițiali trebuia soluționată în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru suprafața aflată în folosința Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.”, de către entitatea investită potrivit legii cu soluționarea acesteia, respectiv Ministerul Afacerilor Interne, care este titularul dreptului de administrare a imobilului. În același timp, instanța de apel constată că la data soluționării apelului era deja pronunțată o hotărâre judecătorească irevocabilă care își produce efectele juridice ca atare, făcând irelevantă împrejurarea nesoluționării notificării de către unitatea deținătoare. Acest punct de vedere nu poate fi, însă, primit, deoarece ar însemna consolidarea hotărârilor judecătorești pronunțate anterior cu încălcarea dispozițiilor legale.

În cadrul raportării la dreptul intern și a analizei efectelor relative ale unei hotărâri judecătorești și opozabilității față de terți, instanța de apel concluzionează că și străinilor de proces le sunt opozabile drepturile și obligațiile stabilite prin hotărâre „cu diferența că aceștia se pot apăra repunând în discuție toate aspectele deja analizate prin acea hotărâre (fără să li se poată opune autoritatea de lucru judecat)”. Mergând mai departe, instanța de apel afirmă că Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” s-ar putea „apăra, de principiu, prin repunerea în discuție a aspectelor acolo analizate”.

În realitate, nu ar fi niște apărări „de principiu”, ci ar fi acele apărări la care era îndreptățit și, totodată, obligat Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.”, în calitate de entitate învestită potrivit legii cu soluționarea notificării, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Criticabilă este și raportarea instanței de apel la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aprecierea instanței de apel potrivit căreia nu se mai poate în niciun caz discuta posibilitatea „redeschiderii” sau „repetării” procedurii Legii nr. 10/2001, în sensul soluționării notificării pe cale administrativă de către unitatea deținătoare Ministerul Afacerilor Interne, în raport de dispozițiile art. 21 și art. 25 din lege, fiind exclusă o „retrimitere” a notificatorilor în faza administrativă, nu poate fi luată în considerare. Aceasta deoarece, hotărârea judecătorească în speță nu a fost pronunțată în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, instanța de apel însăși reținând că respectiva hotărâre nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat pârâților Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.”. Pe de altă parte, ar fi putut fi reținută de însăși instanța de judecată sesizată cu prezentul litigiu pentru a fi soluționată notificarea prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fără a mai fi necesară retrimiterea pentru soluționare în faza administrativă către entitatea abilitată în acest sens, Ministerul Afacerilor Interne. Doar în acest mod s-ar fi creat legitimitate modalității de soluționare a prezentului litigiu și, implicit, a notificării, aceasta fiind singura soluție în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare în ceea ce privește punerea în acord a situației de fapt cu cea de drept.

De asemenea, a pune sub semnul egalității instituția care a fost obligată prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, în speță Municipiul București, cu Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.”, doar prin prisma faptului că acestea sunt instituții ale aceluiași stat, iar nu particulari, nu poate fi primit din considerente ce țin de individualitatea, atribuțiile și scopul pentru care ființează fiecare dintre acestea.

Într-adevăr, situația privind activitatea de interes public a Inspectoratului pentru Situții de Urgență „D.S.” este identică în prezent cu cea de la momentul pronunțării sentinței nr. 362/2005 și este pertinent faptul că deținătorul imobilului nu era și nu este Municipiul București. Însă, a considera că indiferent dacă Municipiul București a fost obligat să restituie imobilul, această obligație incumbă și adevăratului deținător al imobilului, Ministerul Afacerilor Interne, pe considerentul că ambele instituții reprezintă autorități ale aceluiași stat, nu poate fi primit.

Deși instanța de apel constată că este exclusă o retransmitere a notificării pentru soluționare în faza administrativă, prin invocarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în contextul analizei privării de bun a reclamanților a dat de înțeles că nu ar fi fost exclusă o analiză a litigiului prin prisma acestui act normativ. De altfel, însăși instanța de fond reține incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 în cauza dedusă judecății.

Referitor la faptul că în prezentul litigiu instanța nu a fost învestită cu vreo cerere care să permită o asemenea măsură, este de precizat că de la începutul litigiului Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” a arătat că s-a ajuns în situația actuală datorită nerespectării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, solicitând, totodată, ca litigiul să se raporteze la acest act normativ, de care nu se poate face abstracție. Instanța era obligată atât prin cererile formulate de Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.”, cât și în virtutea rolului activ al judecătorului, fără a se restrânge cu nimic drepturile procesuale decurgând din principiul disponibilității, să pună în discuție acest aspect din oficiu. Nu numai că instanța de fond nu a făcut-o, mai mult, aceasta a înțeles cu privire la cererea reconvențională formulată de Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” vizând sumele cheltuite din fonduri bugetare pentru realizarea fundației sălii de sport, să o disjungă. În același timp, instanța de apel a tratat prezentul litigiu prin prisma unui proces având ca obiect o revendicare, deși pe tot parcursul argumentației a făcut trimiteri și raportări la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce, de altfel, este corect, acest act normativ fiind incident în cauză.

Atâta timp cât Legea nr. 10/2001 prevede modalitatea alternativă de reparare prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în situația imposibilității restituirii în natură, instanța ar fi putut aplica dispozițiile legale corespunzătoare situației de fapt dacă ar fi reținut cauza și ar fi judecat-o prin raportare la Legea nr. 10/2001, motivat de argumentele anterioare legate de opozabilitate.

Nu pot fi înlăturate apărările referitoare la acordarea de despăgubiri prin echivalent, motivat doar pe remarca instanței de apel potrivit căreia cadrul legal în care ar avea loc o asemenea transformare în despăgubire prin echivalent a obligației statului de restituire în natură apare ca fiind nedeterminat și imprecis, în lipsa unei practici judiciare constante și consacrate.

Aprecierile instanței de apel în ceea ce privește stadiul realizării investiției sălii de sport nu sunt conforme cu realitatea. Instanța se află în eroare atunci când apreciază că nu a fost începută construcția propriu-zisă a sălii de sport, respectivii „piloți”, despre care expertul P.C.M. face vorbire în raportul de expertiză, reprezentând, potrivit normativelor de specialitate, fundația în sine a sălii de sport.

Nici măcar expertul tehnic nu a făcut asemenea aprecieri cu privire la respectivii „piloți”, acesta rezumându-se doar la a evidenția că sunt „15 grupuri de piloți forați din beton armat (fără a putea preciza numărul de piloți), destinați pentru construcția unei săli de sport.”

În orice lucrare de specialitate, fundația este tratată ca un subansamblu structural conceput să preia încărcările care acționează asupra construcției și să le transmită terenului de fundare.

Prin urmare, „așa-zișii piloți” împreună cu blocurile de fundare, turnate pentru solidarizarea capetelor acestora, pe care instanța de apel nu le-a luat în considerare, constituie în fapt fundația propriu-zisă, element component al structurii de rezistență a construcției, care a fost executată în totalitate.

De altfel, fundația este în acest fel tratată și în documentația tehnico-economică „Sala de sport multifuncțională în cadrul Centrului de Pregătire a Pompierilor G.B.C.S.”, elaborată de SC R.P. SA.

Pentru aceste aspecte, recurentul susține că este îndreptățit să solicite aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Decizia curții de apel nu a ținut cont de solicitările referitoare la asigurarea ieșirii la intervenție, pe traseul cel mai scurt, pentru autospecialele de intervenție, prin decizia luată Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” ajungând să dețină un teren fără acces la calea publică.

Având în vedere faptul că pe suprafața revendicată sunt amplasate un garaj, un șopron din structură metalică, precum și o platformă betonată, în suprafață de aproximativ 1150 mp, pe care este dispusă tehnica de luptă din dotarea Detașamentului C.B.R.N., chimică, biologică, radiologică și nucleară (un număr de 2 autospeciale de stins incendii, o autospecială de cercetare C.B.R.N., o autospecială pentru descarcerare, 5 ambulanțe, 2 autospeciale de intervenție la accidente colective și calamități, 3 motopompe remorcabile, ambarcațiuni cu motor, o autospecială pentru personalul operativ și 2 autocamioane), care asigură intervenții de importanță deosebită pe linie C.B.R.N., S.M.U.R.D. și misiuni de stingere a incendiilor, este imperios necesar ca timpul de răspuns la situații de urgență a echipajelor de intervenție să nu fie afectat.

În concluzie, instanța de apel a construit greșit întreaga argumentație de înlăturare a apărărilor pe aspectul că ne aflăm într-o acțiune de revendicare, că nu se mai poate pune în discuție aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, ca urmare a epuizării acesteia la momentul rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 362/2005. Prezentul litigiu nu se poate însă soluționa făcând abstracție de incidența și aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

III. Recurenta-pârâtă SC B.T.T. SA a invocat următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

1.1. În conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Instanțele, în baza rolului activ, au obligația să dea acțiunii calificarea juridică exactă și să soluționeze cauza în cadrul juridic determinat de reclamant, pentru a da posibilitatea părților să-și formuleze apărările pe care le consideră necesare în raport cu încadrarea în drept a acțiunii.

Totodată, o problemă de drept de felul acelora la care se referă dispozițiile art. 129 C. proc. civ. este și temeiul juridic în virtutea căruia reclamantul își poate îndrepta pretențiile împotriva pârâtului și susține acțiunea, fiind necesar ca instanța să pună în discuție o eventuală schimbare a temeiului juridic al pretențiilor.

Or, în speță, așa cum a constatat și instanța de apel, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 și urm. C. civ., invocând însă și dispozițiile Legii nr. 10/2001. Instanța de apel, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să pună în vedere reclamanților să-și precizeze temeiul juridic al acțiunii, invocarea concomitentă a două temeiuri juridice diferite (dreptul comun și legea specială) nefiind posibilă în speță.

Dând ea însăși calificarea juridică a acțiunii, instanța a încălcat principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să aleagă modalitatea juridică de sesizare a instanței și stabilirea cadrului procesual, aceste aspecte fiind de esența învestirii instanței de judecată, precum și principiul contradictorialității, potrivit căruia instanța ar fi trebuit să pună în dezbaterea părților această împrejurare de drept.

1.2. În legătură cu poziționarea terenului revendicat în cauză, și-au exprimat părerea 4 experți, respectiv:

- expertul F.L., în dosarul de Legea nr. 10/2001, care a concluzionat că terenul autorilor reclamanților se află pe amplasamentul ce se suprapune cu terenul pârâților;

- expertul S.C., care a concluzionat în sensul că nu poate fi identificat terenul reclamanților pe amplasamentul ce se suprapune cu terenul pârâților;

- expertul parte al SC L.I.I. SA, care a concluzionat în sensul că nu se poate reconstitui fosta proprietate a autorilor reclamanților, astfel cum aceasta exista la momentul preluării imobilului de către stat;

- expertul P.C.M., ultimul expert desemnat în cauză, care a concluzionat că terenul autorilor reclamanților se află pe amplasamentul ce se suprapune cu terenul pârâților.

Experții au puncte de vedere diametral opuse, așa cum sunt complet diferite și delimitările suprafețelor de teren.

Raportul de expertiză efectuat de expertul P.C.M. conține toate carențele indicate în obiecțiuni și nu demonstrează convingător identitatea dintre terenul revendicat și terenul ce a aparținut autorilor reclamanților.

În ceea ce privește expertul parte propus de SC L.I.I. SA, acesta este un expert aflat pe lista Biroului Local de expertize, astfel încât este ținut de respectarea deontologiei profesionale.

Ca atare, pentru soluționarea corectă a cauzei, este necesară efectuarea unei contraexpertize de o comisie formată din 3 experți tehnici judiciari, specialitatea topografie.

În concluzie, recurenta a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel nu a respectat principiul rolului activ al judecătorului, al disponibilității, al contradictorialității și al aflării adevărului, fiind încălcate dispozițiile art. 129 C. proc. civ., astfel încât, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) și alin. (3), coroborat cu prevederile art. 313 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

2. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Nu poate fi reținută constatarea instanței de apel ca reclamanții revendică de la SC B.T.T. SA patru loturi de teren, și anume loturile P2, P3, P5 și P6.

La data de 27 septembrie 2007, la fondul cauzei, s-a formulat cerere de intervenție de către numiții D.D., D.M., S.R. și V.N., solicitând admiterea în principiu a cererii și pe fond să fie obligat Inspectoratul de Stat pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București și Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, șos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafață de 11705 mp.

Prin încheierea din data de 27 iunie 2008, Tribunalul București a luat act de transmisiunea calității procesuale, în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, revendicarea suprafeței de teren de 11705 mp, de la reclamanți la numiții D.D., D.M., S.R. și V.N.

De asemenea, din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit la fondul cauzei de expertul R.M.V. rezultă faptul că reclamanții, prin avocat, împreună cu S.R. și D.D. au solicitat ca raportul de expertiză să nu mai facă referire și la nr. poștal E. (suprafața P2, de 1755 mp) și la nr. poștal G. (suprafața P5, de 2902 mp), pe motiv că acestea nu fac obiectul litigiului.

Dată fiind cererea acestora, obiect al raportului de expertiză omologat de prima instanță (al expertului R.M.V.) îl reprezintă numai terenurile din șos. G.C. nr. A. (parcela P3), nr. B. (parcela P7), nr. H. (parcela P6) și nr. I. (parcela P4).

Prin urmare, decizia apelată, prin menținerea dispozițiilor sentinței instanței de fond privind obligarea SC B.T.T. SA să lase reclamanților (inițial intervenienți) D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în București, șos. G.C. nr. A. (parcela P3-6122 mp), nr. H. (parcela P6-1020 mp), nr. G. (2888 mp-parcela P5) și imobilul situat în București, șos. G.C. nr. E. (parcela P2-fără a se preciza suprafața), așa cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.M.V., este nelegală, instanța acordând mai mult decât s-a cerut de către intervenienți prin cererea de intervenție (aceștia au revendicat de la Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” și Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” numai suprafața de 11705 mp, situată în șos. G.C. nr. B., prin încheierea din data de 27 iunie 2008 instanța de fond luând act de transmisiunea calității procesuale numai în ce privește revendicarea acestei suprafețe, iar reclamanții și intervenienții au declarat expres că suprafețele P2 și P5 nu fac obiectul litigiului).

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

3.1. Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată, intervenienții au solicitat admiterea în principiu a cererii și pe fond să fie obligat Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” și Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, șos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafață de 11705 mp, iar prin încheierea din data de 27 iunie 2008, Tribunalul București a luat act de transmisiunea calității procesuale de la reclamanți la numiții D.D., D.M., S.R. și V.N., însă numai în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, revendicarea suprafeței de teren de 11705 mp (pe cale de consecință, numai față de pârâții Inspectoratul pentru Situții de Urgență „D.S.” și Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”).

Ca atare, hotărârea este nelegală prin menținerea admiterii acțiunii intervenienților (deveniți reclamanți) D.D., D.M., S.R. și V.N. față de SC B.T.T. SA, intervenienții neavând calitate procesuală activă în raport cu acțiunea în revendicare, neinvocând și nedovedind că sunt proprietari ai imobilelor revendicate de la SC B.T.T. SA.

De altfel, la fondul cauzei instanța de judecată a respins efectele contractului de cesiune de drepturi litigioase, făcut cu scopul ca intervenienții în interes propriu să ia locul celor trei reclamante principale, constatând că nu se poate realiza în acest fel transferul calității procesuale. Sub acest aspect, instanța nu a dat numai unei persoane fără calitate procesuală activă, dar a dat și mai mult decât s-a cerut prin cererea de intervenție în interes propriu.

3.2. În mod greșit instanța de fond a respins, iar instanța de apel a menținut această soluție, excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, față de dispozițiile art. 480 C. civ., față de existența căii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.

Potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Ca atare, o acțiune în revendicare bazată pe regulile dreptului comun în cazul imobilelor deținute de persoanele juridice care trebuie notificate este inadmisibilă, reclamanții trebuind să se raporteze la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Acest punct de vedere este menținut de decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât „ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială”. Cu atât mai mult, „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României)”.

Față de apariția legii speciale, Legea nr. 10/2001 și în raport de prevederile de mai sus, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva SC B.T.T. SA este o acțiune inadmisibilă, reclamanții fiind obligați să urmeze numai calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În acest sens, nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit faptul că admisibilitatea acțiunii în revendicare ar putea să fie justificată de eventuale neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanțe ce ar putea să fie temei al unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun și care să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate.

Analizând cererea reclamanților din perspectiva legii interne speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, în privința bunului imobil-teren în litigiu nu poate opera restituirea în natură, deoarece el a intrat în patrimoniul SC B.T.T. SA, ce are calitatea de unitate deținătoare în sensul legii, în temeiul unui act juridic valabil. De asemenea, constatând că titlul de proprietate al pârâtei SC B.T.T. SA este valabil, în cauză sunt incidente prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, din punctul de vedere al legii speciale, în compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți are preferabilitate titlul de proprietate al pârâtei, care este dobânditoare de buna-credință a imobilului în litigiu.

SC B.T.T. SA nu este un terț fată de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, împotriva căruia persoana căreia i s-a restituit un bun în temeiul unei decizii emise de unitatea deținătoare să se îndrepte în vederea restituirii bunului deținut fără drept.

Din dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că persoana îndreptățită Ia restituire în temeiul acestei legi trebuie să se adreseze persoanei care deține în prezent bunul, sensul sintagmei „persoană juridică deținătoare”, potrivit art. 21, art. 22, art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 fiind acela de persoană în posesia căreia se află imobilul respectiv.

Totodată, în dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unor probleme de drept similare, s-a reținut că sensul sintagmei „persoană juridică deținătoare” este echivalent cu cel de „entitate învestită cu soluționarea notificărilor” și care are înțelesul de persoană care are puterea și competența de a angaja patrimonial persoana juridică, fie ea și instituție publică, ca în cazul de față.

Având în vedere probele depuse la dosarul cauzei, SC B.T.T. SA este persoana care, în temeiul art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, avea și are calitatea de persoană juridică deținătoare, iar nu Primăria/Primarul municipiului București, care nu putea să dispună de un bun aflat în patrimoniul altei persoane juridice deținătoare.

Art. 21.2 și art. 21.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 dau o dezlegare cât se poate de clară sintagmei „persoană juridică deținătoare” și precizează organele de conducere în drept să soluționeze cererea de restituire în natură.

În concluzie, imobilul revendicat a fost și este în proprietatea și posesia SC B.T.T. SA, însăși formularea acțiunii în revendicare dovedind faptul că posesorul imobilului revendicat este SC B.T.T. SA. Totodată, nu se face nicio referire la vreo ocupare recentă, după emiterea dispoziției invocate ca titlu de proprietate.

Față de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Legea nr. 10/2001, precum și față de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 33/2008, este inadmisibilă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva SC B.T.T. SA, reclamanții având la dispoziție calea Legii nr. 10/2001, prin care, pe calea administrativă deschisă de această lege, trebuia să solicite restituirea în natură a imobilului de la SC B.T.T. SA.

Nu pot fi reținute concluziile instanței de apel potrivit cărora normele de ordin procedural nu mai pot fi aplicate în raporturile juridice dintre reclamanți și pârâți, în sensul de a retrimite pe reclamanți să urmeze procedurile speciale ale Legii nr. 10/2001 în fața unităților deținătoare, pe motivul că, din perspectiva reclamanților, procedura Legii nr. 10/2001 s-ar fi finalizat, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu s-a realizat față de SC B.T.T. SA, deținătorul imobilului, ci față de o persoană juridică nedeținătoare, astfel încât față de SC B.T.T. SA calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu s-a finalizat.

Inadmisibilitatea, ca o excepție ce împiedică alegerea unei căi procesuale în mod aleatoriu, dincolo de cadrul legal, este dată și de faptul că, în aceeași acțiune judecătorească, instanțele de judecată au permis părților și le-a dat câștig de cauză, prin amestecul sui generis a celor doua căi, calea Legii nr. 10/2001 și cea a dreptului comun, astfel:

- deși o altă persoană decât cea către care se îndreaptă notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este persoana juridică deținătoare, reclamanții au solicitat acesteia din urmă restituirea în natură și chiar obțin în contradictoriu cu aceasta din urmă o hotărâre judecătorească de obligare la emiterea dispoziției de restituire;

- cu dispoziția de restituire emisă de un terț nedeținător al imobilului, reclamanții s-au îndreptat împotriva adevăratei persoane juridice deținătoare, solicitând compararea titlurilor în contradictoriu cu aceasta din urmă. Or, o asemenea cale este nu numai inadmisibilă, dar ea dovedește și o fraudare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale art. 480 C. civ.

O atare excepție nu poate fi paralizată de argumentul potrivit căruia părțile reclamante și, implicit, intervenienții în interes propriu s-ar întemeia pe o hotărâre judecătorească a cărei contestare ar încălca autoritatea de lucru judecat care, pentru a putea fi invocată, presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză. Având în vedere că SC B.T.T. SA, împotriva căreia a fost introdusă acțiunea în revendicare, nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 a Tribunalului București, aceasta are posibilitatea să o ignore, să nu țină seama de ea, pentru simplul motiv că nu îi este opozabilă.

De altfel, este absurdă observația că o atare sentință trebuie luată în considerare de terți, instanța de fond sugerând că ar fi putut fi reformată numai prin căile de atac; o asemenea sentință nu ar fi putut fi reformată prin căile superioare de atac de către terțul care nu a participat la judecată, întrucât acesta nu ar fi putut să atace o asemenea hotărâre.

Toate aceste argumente întăresc ideea inadmisibilității acțiunii prin care instanța de judecată permite un amestec sui generis a două căi independente și cu temeiuri diferite de acțiune.

Astfel, constatările instanței de apel privind maniera în care reclamanții s-au judecat mai întâi cu o persoană care nu era deținător, pentru ca apoi să opună adevăratului deținător dispoziția de restituire emisă de nedeținător, ce ar reprezenta împrejurări de fapt ce nu justifică un fine de primire a demersului judiciar, un asemenea fine de neprimire trebuind să fie de natură juridică, precum și cele referitoare la inopozabilitatea sau lipsa de autoritate de lucru judecat față de terți a sentinței civile nr. 362/2005, sunt criticabile întrucât demersurile reclamanților s-au efectuat cu fraudarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale art. 480 C. civ. și cu încălcarea condiției privind tripla identitate de părți, obiect și cauză, în ceea ce privește sentința civilă nr. 362/2005.

3.3. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală atunci când a apreciat că titlul reclamanților ar fi preferabil titlului SC B.T.T. SA.

Nu există posibilitatea amestecului între calea Legii nr. 10/2001 și cea a unei acțiuni în revendicare pentru situația în care persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea în revendicare este chiar persoana juridică deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, căreia îi este opus un titlu emis de către o persoană care nu are niciun drept întemeiat de Legea nr. 10/2001 în legătură cu emiterea titlului respectiv.

Acțiunea în revendicare de față este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în speță punându-se în balanță titlurile de proprietate ale celor două părți, reclamanții, pe de o parte, și SC B.T.T. SA, pe de altă parte, cu privire la suprafețele de teren revendicate, și anume: decizia Primarului municipiului București din 5 octombrie 2006, emisă în temeiul sentinței civile nr. 362/2005 a Tribunalului București; art. 20 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu” și care, în temeiul art. 645 C. civ., reprezintă un mod de dobândire a proprietății; certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 12 mai 2000 de Ministerul Tineretului și Sportului, în temeiul Legii nr. 15/1990 și al H.G. nr. 834/1991, are numai rolul de a concretiza și dovedi dreptul de proprietate dobândit în temeiul legii.

Ca atare, constatarea instanței de apel că nu poate fi identificat niciunul dintre modurile de dobândire a proprietății în persoana pârâtei SC B.T.T. SA (act juridic, uzucapiune, ocupațiune, lege etc.) este criticabilă, SC B.T.T. SA demonstrând că transferul dreptului de proprietate de la stat către ea a operat ope legis [patrimoniul SC B.T.T. SA a fost stabilit printr-un act normativ emis de Guvern, respectiv actul de înființare, H.G. nr. 91/1991, iar transferul dreptului de proprietate de la stat către noua persoană juridică înființată a operat ope legis, în baza Legii nr. 15/1990, prin care, la art. 20 alin. (2), se prevede că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia].

Dat fiind faptul că cele două titluri provin de la autori diferiți, în cazul reclamanților de la Primarul municipiului București prin decizie, iar în cazul SC B.T.T. SA de la stat, ce a dobândit dreptul său în temeiul unui titlu valabil, necontestat în niciun fel în cadrul acțiunii judecătorești sau al concluziilor ce au fost depuse pe fondul cauzei, se poate observa ca SC B.T.T. SA are un titlu preferabil, pentru următoarele argumente:

- titlul de proprietate invocat de reclamanți, respectiv decizia Primarului municipiului București din 5 octombrie 2006 nu poate produce efecte față de SC B.T.T. SA, din moment ce aceasta se întemeiază pe o hotărâre judecătorească ce nu este opozabilă SC B.T.T. SA;

- dispoziția din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului București provine de la un neproprietar, din moment ce nici municipiul București, nici Primarul municipiului București nu au fost niciodată proprietari ai imobilului revendicat, imobilul fiind proprietatea statului, care nu a transmis niciodată proprietatea asupra respectivelor imobile către municipiul București, ci către administratorul imobilului, SC B.T.T. SA, în temeiul Legii nr. 15/1990;

- dispoziția din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului București a fost emisă cu încălcarea prevederilor de ordine publică ale Legii nr. 10/2001 și în special ale art. 21 și art. 22 din lege, privind persoana juridică ce are dreptul de a dispune cu privire la restituire. Prin urmare, dispoziția din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului București nu reprezintă un titlu valabil și care să poată fi opus SC B.T.T. SA.

Recurenta susține că a invocat excepția nulității absolute a dispoziției din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului București, întemeiată pe:

- încălcarea prevederilor imperative ale art. 21 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001;

- argumentul potrivit căruia normele de competență stabilite de Legea nr. 10/2001 sunt norme de ordine publică, de la care nu se poate deroga.

Nulitatea dispoziției din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului București nu poate fi acoperită prin susținerea că respectiva dispoziție a fost emisă în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, din moment ce aceasta a fost dată în raport cu o persoană care nu are calitatea de persoană juridică deținătoare, iar respectiva hotărâre judecătorească nu este opozabilă SC B.T.T. SA.

În consecință, față de încălcarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la competență, este evident că dispoziția din 5 octombrie 2006 a Primarului municipiului București nu poate să reprezinte un titlu de proprietate în sensul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, pe fondul dreptului, reclamanții nu au făcut dovada, în raport cu SC B.T.T. SA, a locului în care se află terenul revendicat, iar în raportul de expertiză întocmit la fondul cauzei, expertul reține faptul că imobilele revendicate au fost identificate în temeiul raportului de expertiză judiciară efectuată în Dosarul nr. 325/2004.

Or, expertiza efectuată în Dosarul nr. 325/2004, al unei instanțe nespecificate, nu este opozabilă SC B.T.T. SA, nefiind efectuată în contradictoriu cu această societate, care nu a fost parte în respectiva cauză. Totodată, expertul trebuia să măsoare în prezența părților suprafețele de teren cuprinse în titlul exhibat de reclamanți, iar nu printr-o expertiză ce a stat la baza unei alte dispoziții ce nu face obiectul dosarului de față și nu la baza dispoziției din 5 octombrie 2006.

De altfel, nici raportul de expertiză efectuat la fondul cauzei nu confirmă decât așezarea a două dintre parcele și chiar arată în mod expres faptul că obiectul expertizei, în ceea ce o privește pe SC B.T.T. SA, l-au constituit numai parcelele P3 și P6, iar nu P2 și P5. Deși s-a arătat că din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit la fondul cauzei de expertul R.M.V. rezultă faptul că reclamanții, prin avocat, împreună cu S.R. și D.D. au solicitat ca raportul de expertiză să nu mai facă referire și la nr. poștal E. (suprafața P2, de 1755 mp) și la nr. poștal G. (suprafața P5, de 2902 mp), pe motiv că acestea nu fac obiectul litigiului și dată fiind cererea acestora, obiect al raportului de expertiză omologat de prima instanță (al expertului R.M.V.) îl reprezintă numai terenurile din șos. G.C. nr. F. (parcela P3), nr. B. (parcela P7), nr. H. (parcela P6) și nr. I. (parcela P4), expertul tehnic judiciar din apel a extins obiectul expertizei și la parcelele P2 și P5.

În plus, instanța de fond este contradictorie atunci când, pe de o parte, arată că se compară numai titlurile mai sus menționate, iar, pe de altă parte, reține că reclamanții se află în posesia titlului originar de proprietate și fac dovada transferurilor succesive cu acte de proprietate și succesiuni, iar pârâții, deși dispun de un bun, viciul care afectează titlul autorului lor, Statul, radiază și asupra propriului titlu, aspect care împiedică recunoașterea preferabilității titlului pârâților.

Nu s-a făcut dovada vreunui transfer succesiv și nici nu au fost analizate atare acte de proprietate ale reclamanților, dispoziția din 5 octombrie 2006 nefiind opozabilă SC B.T.T. SA pentru motivele mai sus arătate.

De asemenea, este criticabil și raționamentul potrivit căruia nu poate fi pronunțată o altă hotărâre care să constate că respectiva sentință ar fi nelegală, dispunând altceva cu privire la același raport juridic, fără ca în acest fel să fie reformată o sentință prin alte căi decât căile legale de atac, atunci când s-a solicitat instanței să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate invocate ca excepție de fond:

- dacă instanța s-ar pronunța asupra excepției invocate, nu s-ar pronunța în niciun caz asupra aceluiași raport juridic; în cauză este vorba despre alte părți decât cele din raportul dedus judecății și finalizat anterior prin hotărâre judecătorească; o atare concluzie ar conduce la ideea că niciun terț nu ar putea să invoce nulitatea absolută a unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001; or, sub acest aspect, practica judecătorească este plină de exemple de acțiuni în anulare împotriva dispozițiilor/deciziilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001, întemeiate cel puțin pe principiul accesului liber la justiție;

- efectele actelor juridice sunt relative la raportul juridic concret, astfel încât este posibil ca, în raportul dintre două părți, actul juridic să aibă aparența validității, dar nu și în altul. Sub acest aspect, s-a invocat analogia cu actul juridic administrativ, de a cărui natură actul de dispoziție întemeiat de Legea nr. 10/2001 nu este departe.

Astfel, și în raportul juridic concret în care se invocă încălcarea de către actul juridic administrativ a unui drept determinat, instanțele pronunță nulitatea actului administrativ pentru cazul în speță, indiferent dacă în altă speță actul administrativ va fi fost validat.

3.4. În ceea ce privește dispozițiile dreptului comun, în cauză operează principiul error comunis facit jus, atâta vreme cât, până la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC B.T.T. SA, titlul statului asupra imobilului nu fusese contestat de nimeni, nici măcar de reclamanți. Ca atare, chiar dacă ar fi fost reținută nevalabilitatea titlului statului (cu toate că instanța nu a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere), eroarea a fost comună și invincibilă, iar SC B.T.T. SA a fost de bună-credință. Constatând astfel îndeplinite condițiile „error comunis facit jus”, titlul de proprietate al SC B.T.T. SA este preferabil față de titlul de proprietate al reclamanților, așa încât, din punct de vedere al dreptului comun, acțiunea în revendicare este neîntemeiată.

Mai mult, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-o acțiune în revendicare ambele părți se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. În acest punct, C.E.D.O. amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

3.5. Raportând cererea reclamanților la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența C.E.D.O., în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Jurisprudența C.E.D.O. a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 conține trei norme distincte: prima, care este cuprinsă în prima frază a alin. (1) și care are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, se referă la privarea de proprietate pe care o supune unor condiții; cea de-a treia, consemnată în cel alin. (2), care recunoaște statelor puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. Aceste reguli au o strânsă legătură între ele. A doua și a treia reprezintă exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate și, ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (James și alții contra Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1986).

În considerarea valabilității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, rezultă că SC B.T.T. SA a dobândit un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În ipoteza că reclamanții ar avea, la rândul lor, un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în ceea ce o privește pe SC B.T.T. SA nu a operat încă o ingerință în dreptul său de proprietate. S-ar ajunge la exercitarea unei ingerințe în măsura în care s-ar menține soluțiile primelor două instanțe, întrucât SC B.T.T. SA ar pierde dreptul de proprietate, consfințit prin lege, asupra imobilului în litigiu. Neluarea în considerare a actelor normative ar avea ca efect privarea SC B.T.T. SA de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Raicu c. României).

S-a mai statuat de către C.E.D.O. în sensul că o nedreptate nu se poate îndrepta cu o altă nedreptate, respectiv că atenuarea vechilor prejudicii (respectiv ale reclamanților) nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. S-a mai reținut că o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Admiterea acțiunii în revendicare împotriva SC B.T.T. SA nu se încadrează însă în aceste excepții.

În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

În subsidiar, în cazul în care se consideră că nu sunt motive de casare, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în sensul admiterii apelului formulat de SC B.T.T. SA și respingerii, pe cale de consecință, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții P.D.S., P.I. și P.S. și a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții D.D., D.M., S.R. și V.N.

IV. Recurenta-pârâtă SC L.I.I. SA a formulat următoarele critici:

1. Instanța de apel, în mod greșit a apreciat că dispoziția din 5 octombrie 2006 nu a reprezentat decât punerea în executare, de către Municipiul București, a celor stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 362/2005, iar față de obligativitatea acestei sentințe, Municipiul București nu putea reveni pentru a dispune prin dispoziția din 5 aprilie 2007 în sens contrar.

Se mai reține, de către instanța de apel, că nu are relevanță sub acest aspect faptul că sentința civilă nr. 362/2005 nu se impune cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au fost părți în acea judecată.

Sentința nr. 362 din 14 mai 2005 pronunțată de Tribunalul București nu este, însă, opozabilă SC L.I.I. SA, deoarece aceasta nu a fost parte în acel proces, ba mai mult, a fost pronunțată față de o persoană care nu a avut calitatea de persoană deținătoare a bunului în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin dispoziția Primarului General din 5 aprilie 2007 se recunoaște în mod corect deținătorul terenului în litigiu de la acea dată, SC C. SA, fiind primul proprietar al terenului, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 31 mai 1995, de la care SC L.I.I. SA a cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2004.

În mod greșit, curtea de apel a reținut ca fiind temeinică și legală soluția tribunalului în ceea ce privește anularea dispoziției din 5 aprilie 2007, motivat de faptul că revocarea intervenea după ce dispoziția din 5 octombrie 2006 intrase în circuitul civil și produsese efecte juridice, fiind înscrisă în cartea funciară. Dispoziția din 5 octombrie 2006 nu a fost înscrisă în cartea funciară niciodată, așa cum instanța în mod greșit a reținut.

2. Referitor la soluția dată pe fondul cererii de revendicare a reclamanților împotriva SC L.I.I. SA, curtea de apel interpretează greșit actul dedus judecății, astfel:

La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul ce face obiectul cererii de revendicare, situat în București, șos. G.C. nr. C., sector 3, parcela P4, parte a unui lot mai mare de teren, era în patrimoniul SC C. SA și SC D.F. SA în cote egale, conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 31 mai 1995 și din 1996, ambele certificate fiind emise de fostul Minister al Industriei.

Ulterior, terenul a fost vândut de SC C. SA și SC D.F. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2005, către SC V.G. SRL, care la rândul ei a vândut către SC L. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2004, iar în final această societate a vândut către SC L.I.I. SA lotul în suprafață totală de 18929,86 mp, situat în București, șos. G.C. nr. D., sector 3, lot care include și suprafața de teren revendicată de reclamanți.

În soluționarea cererii de revendicare, curtea de apel a aplicat și interpretat greșit regulile de drept material prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru reglementarea conflictului dintre unitățile deținătoare și persoanele îndreptățite.

Conform probelor administrate în apel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situația deținătorilor era următoarea: SC D.F. SA, care avea ca asociat statul în cote de 19% și asociați privați de 51%, iar SC C. SA era integral privatizată.

Curtea de apel a avut în vedere dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior Legii nr. 247/2005, potrivit cărora „pentru imobilele unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoanele îndreptățite au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesele de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.

Interpretarea dată acestui text, de către curtea de apel, a condus la concluzia greșită că textul face distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege.

Tot instanța de apel a avut în vedere și dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) [fost art. 27 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001, se încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 din alin. (1) din Constituție.

Interpretând dispozițiile Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație juridică identică și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Curtea de apel, în mod greșit a constatat că imobilul în discuție a fost preluat de stat fără titlu valabil, motivat de faptul că preluarea prin expropriere, în baza Decretului nr. 114/1949, s-a făcut cu încălcarea art. 10 din Constituția României din anul 1948.

Față de probele administrate în cauză, rezultă că SC C. SA și SC D.F. SA erau persoanele care, în temeiul art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, aveau calitatea de persoană juridică deținătoare.

Din art. 22 al Legii nr. 10/2001, rezultă că persoana îndreptățită la restituire în temeiul acestei legi trebuia să se adreseze persoanei care avea deținerea bunului, în sensul sintagmei persoană juridică deținătoare, conform art. 22, art. 21 și art. 25 din Legea nr. 10/2001.

În dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unor probleme de drept similare, s-a reținut că sensul sintagmei „persoană juridică deținătoare” este echivalent cu cel de „entitate învestită cu soluționarea notificării” și care are înțelesul de persoană care are puterea și competența de a ajunge patrimoniul persoanei juridice.

Or, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, SC C. SA și SC D.F. SA aveau calitatea de persoane juridice deținătoare și nu Primăria prin Primarul municipiului București, care nu putea să dispună de un bun aflat în patrimoniul altei persoane juridice deținătoare.

Curtea a analizat consecințele împrejurării privind terenul deținut de SC C. SA și SC D.F. SA, ca unități deținătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, punându-și întrebarea dacă în această situație mai subzistă soluția de restituire în natură către reclamanți sau, dimpotrivă, aceasta nu mai poate fi adoptată.

Concluzia și interpretarea greșită dată de instanța de apel este aceea că, dacă se raportează la dispozițiile stricte ale Legii nr. 10/2001, soluția de restituire în natură există, fiind impusă în contextul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text care interzice înstrăinarea imobilelor notificate până la finalizarea procedurilor reglementate de această lege.

Astfel, Legea nr. 10/2001 prevede această interdicție de înstrăinare a bunurilor imobile, terenuri și construcții, numai acelora care au calitatea de persoană juridică deținătoare și au fost notificate.

Instanța de judecată permite și le dă câștig de cauză reclamanților prin amestecul sui generis a celor două căi, calea Legii nr. 10/2001 și cea a dreptului comun.

Deși reclamanții au solicitat restituirea în natură altor persoane decât cea care era persoana juridică deținătoare, au obținut o hotărâre judecătorească de obligare la emiterea dispoziției de restituire.

Cu dispoziția de restituire emisă de un terț, nedeținător al imobilului, s-au îndreptat împotriva adevăratei persoane juridice deținătoare și au solicitat compararea titlurilor în contradictoriu cu aceasta din urmă.

În calitate de proprietară a suprafeței de teren P4-779 mp, situată în București, șos. G.C. nr. I., sector 3, SC L.I.I. SA a notificat instituțiile implicate în aplicarea Legii nr. 10/2001, arătând că este proprietară, iar acest teren nu putea și nu poate fi restituit în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece acesta nu s-a aflat și nu se află la dispoziția Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Odată efectuate operațiunile de publicitate imobiliară, reclamanții din prezenta cauză aveau posibilitatea reală și efectivă de a cunoaște persoana care avea posesia bunului și de a se judeca în contradictoriu cu aceasta chiar din anul 2005.

Instanța de apel a reținut greșit că nu există un impediment obiectiv la restituirea în natură, conform celor menționate în art. 10 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a rezultat din rapoartele de expertiză topo întocmite în cauză și cercetarea la fața locului.

Instanța de apel a reținut că, cabina portarului și instalațiile aferente rețelei de apă, energie electrică și canalizare sunt elemente care nu pot împiedeca restituirea în natură a terenului revendicat.

Cu ocazia cercetării la fața locului, instanța de apel a constatat în mod eronat că accesul în incinta campusului școlar existent la adresa din șos. G.C. nr. I. poate fi făcut pe o altă cale de acces publică și anume pe partea laterală a proprietății SC L.I.I. SA.

Din concluziile rapoartelor de expertiză tehnice topografice, efectuate atât la instanța de fond, cât și la instanța de apel, s-a putut constata că pe terenul ce face obiectul acțiunii în revendicare, și anume parcela P4 deținută de SC L.I.I. SA, aceasta este singura intrare principală în campusul I.S.B., iar toate construcțiile, cabină poartă, cămin apometre, cabină zidită pentru stația de pompare apă menajeră, cofret gaze și energie electrică, se încadrează în ansamblul sistematic și funcțional care deservește școala. Pe această porțiune de teren se află amplasate racordurile de la calea publică la clădirea școli, astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză.

Expertul topografic P.C.M. a precizat în expertiza efectuată că, pe partea laterală a proprietății SC L.I.I. SA, figurează în documentele oficiale cadastrale un drum public, însă în realitate terenul este unul liber neîngrădit, acesta nefiind un drum public, deoarece nu are cale de ieșire, este un drum închis, iar instanța de apel când a efectuat cercetarea la fața locului a sugerat tuturor părților prezente că „se poate intra cu mașinile și pe acea latură”.

Soluția instanței de apel, în sensul restituirii în natură a lotului P4 deținut de SC L.I.I. SA, este dată interpretând greșit atât rapoartele de expertiză, cât și cercetarea la fața locului, deoarece din conținutul rapoartelor de expertiză la instanța de fond a rezultat o suprafață de teren de 758 mp, iar în apel a rezultat o suprafață de 869,36 mp, cu 111 mp mai mult decât la instanța de fond. Curtea de apel reține suprafața de teren din expertiza de la fond, motivând amplasamentul pe expertiza din apel.

Din probele administrate rezultă că există un impediment la restituirea în natură a lotului P4, deoarece pe aceasta se află amplasate utilitățile campusului în ceea ce privește energia electrică, gazele și apa, cât și faptul că pe partea laterală nu există cale de acces, aceasta fiind un teren neîngrădit, nefiind pavat și nefiind delimitat în rapoartele de expertiză efectuate ca fiind un drum de acces.

Dacă s-ar restitui parcela P4 reclamanților, SC L.I.I. SA ar trebui să efectueze noi lucrări de debranșare a utilităților, care ar avea costuri foarte mari atât la electricitate, apă și gaze, iar intrarea în școală s-ar efectua de pe un teren care nu este prevăzut ca drum de acces, pietruit-pavat, fiind doar un teren neîngrădit.

Tot greșit a reținut instanța de apel și faptul că, dacă s-ar restitui suprafața de teren revendicată, nu s-ar afecta curtea școlii, care este destul de mare.

Instanța de apel reține în mod corect că sentința civilă nr. 362/2005 a Tribunalului București nu poate fi opusă SC L.I.I. SA cu autoritate de lucru judecat, însă interpretează această sentință prin recunoașterea în favoarea reclamanților a unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, reține că și SC L.I.I. SA poate invoca în favoarea sa un drept de proprietate dobândit legal și principiul securității raporturilor juridice.

Așadar, fără să conteste existența în patrimoniul SC L.I.I. SA a unui bun, curtea de apel a constatat că se află în fața unui conflict între doi particulari care invocă deopotrivă deținerea unui bun.

Astfel, instanța de apel s-a raportat la criterii suplimentare de preferabilitate a titlului uneia sau alteia dintre părți, schimbând înțelesul actului juridic dedus judecății.

În mod greșit a reținut instanța de apel preferabilitatea titlului invocat de reclamanți în fața titlului invocat de SC L.I.I. SA, motivat de faptul că titlul pârâtei este deținut în aplicarea unor mecanisme juridice care nu pot conduce la convertirea titlului precar de deținere a autorului în proprietate.

Prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 stipulează că „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu” și în temeiul art. 645 C. civ. reprezintă un mod de dobândire a proprietății.

Certificatul de atestare emis la data de 31 mai 1995 de Ministerul Industriei, în temeiul Legii nr. 15/1990, precum și a H.G. nr. 834/1991, are rolul de a concretiza și dovedi dreptul de proprietate dobândit în temeiul legii.

Rezultă că SC L.I.I. SA a dobândit dreptul de proprietate în temeiul unui titlu valabil, necontestat în nici un fel de reclamanți.

Astfel, având în vedere situația particulară a imobilului în litigiu, titlul pârâtei SC L.I.I. SA devine preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 19 aprilie 1995, titlul autoarei SC C. SA, și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2004 al pârâtei. Aceste titluri de proprietate nu au fost anulate în instanță, iar dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, condiție îndeplinită în prezenta cauză.

Astfel, atâta timp cât contractul de vânzare-cumpărare din 31 martie 2004, titlu în baza căruia SC L.I.I. SA deține și terenul în suprafață de 779 mp, nu a fost anulat în urma unei acțiuni, instanța nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință la încheierea contractului, SC L.I.I. SA fiind prezumată de bună-credință.

În ceea ce privește criteriul vechimii titlului, instanța de apel în mod greșit a înlăturat titlul SC L.I.I. SA, ignorând că are prioritate legea specială, Legea nr. 10/2001, care i-a conferit speranța legitimă că atât timp cât actul de proprietate nu a fost anulat nu va pierde proprietatea și posesia bunului în litigiu.

În mod greșit s-a reținut de instanța de fond compararea titlurilor autorilor, urmând să dea câștig de cauză părții al cărei titlu este mai concretizat.

Reclamanții nu au dovedit identitatea imobilului-teren revendicat în cazul societății SC L.I.I. SA în suprafață de 779 mp; ba mai mult, actul de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1945 nu este însoțit de nici un plan cu puncte de reper în coordonate topografice, pentru a putea fi identificat.

Cele trei rapoarte de expertiză depuse la dosarul cauzei nu sunt concludente, așa încât nu trebuia omologat nici unul.

Astfel, ne aflăm în situația a trei expertize cu trei păreri diferite și măsurători diferite privind parcela pe care o deține SC L.I.I. SA, nr. I. Astfel, la instanța de fond s-a găsit o suprafață de 758 mp, iar la instanța de apel 869,36 mp, iar expertiza domnului F.L. 799 mp nu poate fi luată în calcul, deoarece terenul a fost identificat Ia depoziția reclamanților.

Față de probele administrate la fond și în apel, SC L.I.I. SA este proprietarul terenului situat în București, șos. G.C., în suprafață totală de 18999,86 mp, iar pentru suprafața revendicată, care se presupune că ar corespunde cu această suprafață, reclamanții nu dețin un titlu valabil.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva sa de către reclamanți, privind parcela P4, ca nefondată.

V. Recurentul-pârât Municipiul București a invocat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea greșită a legii sub aspectul confirmării soluției fondului de anulare a dispoziției din 95 aprilie 2007.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că decizia sau dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului constituie un act administrativ de autoritate, iar faptul că Legea nr. 10/2000 dă în competența instanței civile soluționarea contestațiilor îndreptate împotriva dispoziției primarului nu schimbă natura juridică a actului emis (act de putere).

Fiind un act administrativ, el se supune regulilor generale în materie, cu excepția cazurilor în care legiuitorul a prevăzut norme speciale derogatorii, astfel, această dispoziție poate fi revocată de organul care a emis-o, dacă se constată că actul este ilegal sau nu mai este oportun.

Art. 25.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dispun că „După efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziția de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-o.”

Din interpretarea acestui text de lege reiese că unitatea deținătoare are dreptul de a revoca o dispoziție până la îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Dispoziția din 5 octombrie 2006 reprezintă un act nelegal în raport de dispozițiile art. 21, art. 22, art. 27 și art. 29 din Legea nr. 10/2001. Fiind un act de putere care are efecte pe planul raporturilor juridice de drept civil, revocarea nu va putea fi făcută însă oricând, ci doar până la intrarea acestui act în circuitul civil.

În acest context, se pune problema dacă dispoziția din 5 octombrie 2006 a intrat în circuitul civil până la emiterea dispoziției de revocare din 5 aprilie 2007.

Conform definiției, prin circuit civil „se înțelege acea parte componentă a circuitului juridic, ce cuprinde totalitatea faptelor și actelor juridice care dau naștere, modifică sau sting raporturi de drept civil”.

În speță, nu a existat până la 5 aprilie 2007 vreun fapt sau act care să ducă la nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic, iar contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au vândut imobilul către S.R. și D.D. a fost încheiat în 19 iunie 2007, deci ulterior emiterii dispoziției contestate.

De altfel, textul din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G. nr. 250/2007), art. 25 alin. (7), este edificator: „După efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziția de aprobare a restituirii în natura nu mai poate fi revocată de unitatea care a dispus-o”.

Per a contrario, înainte de efectuarea formalităților de publicitate imobiliară dispoziția poate fi revocată. Or, simplul fapt că dispoziția a fost comunicată contestatorilor nu echivalează cu intrarea în circuitul civil. Astfel că, fiind un act emis cu încălcarea legii, respectiv dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001, în mod corect Primarul General a anulat această dispoziție și a emis o altă dispoziție din 5 aprilie 2007 prin care și-a declinat competența de soluționare a notificării către entitatea deținătoare a terenului, în speță Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este de menționat că acele critici care se referă la situația de fapt și la probele administrate nu pot fi analizate de prezenta instanță, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în actuala reglementare, recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, respectiv pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute la pct. 1-pct. 9 din art. 304 C. proc. civ. Dispozițiile pct. 11 ale art. 304, care permiteau în recurs efectuarea de verificări spre a se stabili dacă hotărârea atacată se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, în urma abrogării acestui motiv de casare, criticile care supun dezbaterii temeinicia hotărârii atacate în raport de probe nu mai pot fi analizate în recurs, și anume criticile privind dubiile ce se pot contura în legătură cu amplasamentul terenului litigios, identitatea dintre acesta și cel care s-a aflat în proprietatea autorilor reclamanților, în raport de probele administrate în cauză, inclusiv expertizele dispuse, respectiv criticile privind modul de întocmire a expertizelor și respingerea de către instanțele de fond a obiecțiunilor formulate la acestea.

Trecând la analiza criticilor ce permit un control de legalitate asupra hotărârii atacate, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele:

Critica vizând greșita confirmare în apel a soluției dată de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, ce se regăsește în recursul pârâtei SC B.T.T. SA, nu este fondată.

Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun a fost susținută, de către recurenta-pârâtă, față de existența căii legii speciale, Legea nr. 10/2001, raportat la decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Într-adevăr, raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea opțiunii între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, în caz contrar încălcându-se principiul „specialia generalibus derogant”, „legea specială derogă de la cea generală".

Cu toate acestea, astfel cum se menționează și în cuprinsul deciziei în interesul legii enunțate, nici nu se poate considera că Legea nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Așadar, în măsura în care reclamantul invocă un „bun” în favoarea sa, în sensul normei europene, acțiunea în revendicare formulată ulterior apariției Legii nr. 10/2001 este admisibilă, ceea ce este și cazul în speță, unde reclamanții invocă existența unui „bun”, raportat la dispoziția de restituire în natură a imobilului litigios, emisă în executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțată în contradictoriu cu emitentul acesteia. Cât privește împrejurarea dacă reclamanții sunt, într-adevăr, titularii unui „bun”, aceasta este o chestiune ce ține de fondul acțiunii în revendicare, iar nu de admisibilitatea ei.

Critica din recursul pârâtei SC B.T.T. SA privind neclarificarea temeiului juridic al acțiunii în revendicare, precum și critica privind imposibilitatea aplicării concomitente a dispozițiilor dreptului comun și ale Legii nr. 10/2001 în soluționarea acestei cereri, ce se regăsește în recursurile pârâtelor SC L.I.I. SA și SC B.T.T. SA, sunt fondate.

Astfel, prin cererea introductivă de instanță, ca și prin precizarea ulterioară de acțiune, formulată la data de 21 aprilie 2008, reclamanții au indicat ca temei de drept al pretențiilor lor dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Legii nr. 10/2001.

La fel ca și prima instanță, instanța de apel s-a considerat învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun privind un imobil ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, acțiune formulată după intrarea în vigoare a legii speciale. Cu toate acestea, în soluționarea fondului cererii în revendicare, instanța de apel s-a raportat atât la dispozițiile dreptului comun, cât și la cele ale legii speciale, față de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” a avut în vedere dispozițiile art. 480 C. civ. și cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar față de pârâtele SC B.T.T. SA și SC L.I.I. SA a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., înainte de a proceda la cercetarea fondului cauzei, instanța trebuia să clarifice temeiul juridic al acesteia, având obligația de a solicita inițiatorilor demersului judiciar să decidă dacă înțeleg să se prevaleze de dispozițiile dreptului comun sau de cele ale legii speciale, cele două categorii de norme juridice neputând fi invocate concomitent, ca temei de drept, al raportului juridic dedus judecății. Aceasta deoarece modalitate de abordare este diferită în funcție de fiecare temei juridic, respectiv acțiunea în revendicare de drept comun privind un imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, formulată după intrarea în vigoare a acestei legi se soluționează după criteriile prevăzute în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe când acțiunea în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, circumscrisă contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din această lege, raportat la decizia în interesul legii nr. 20/2007, presupune aplicarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale de reparație.

În speță, instanța de apel nu a clarificat temeiului juridic al cererii în revendicare, iar în soluționarea fondului acesteia a avut în vedere atât dispozițiile dreptului comun, cât și pe cele ale legii speciale de reparație, raportându-se la temeiuri juridice diferite față de persoane juridice aflate în aceeași situație juridică, ceea ce este greșit. Așa cum s-a arătat mai sus, față de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 480 C. civ. și cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar față de pârâtele SC B.T.T. SA și SC L.I.I. SA a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, analizând pretenția de restituire în lumina dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, ca în cadrul unei contestații circumscrise art. 26 alin. (3) din această lege, raportat la decizia în interesul legii nr. 20/2007.

Încadrarea în drept a pretențiilor deduse judecății, calificarea juridică a acțiunii este, într-adevărat, obligația instanței, care însă nu are dreptul ca, în această operațiune, să depășească limitele învestirii fixate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Cum, în speță, reclamanții au indicat, prin cererea introductivă și precizarea ulterioară din 21 aprilie 2008, două temeiuri juridice, art. 480 C. civ. și Legea nr. 10/2001, ce se exclud reciproc, instanța avea de lămurit, cu prioritate, care este voința reală a reclamanților, solicitându-le să precizeze la care dintre temeiurile de drept invocate înțeleg să se oprească, respectiv să indice fără echivoc temeiul juridic al pretențiilor formulate.

Neprocedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., impunându-se astfel casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 312 alin. (3) și alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în vederea clarificării cadrului procesual, din punctul de vedere al temeiului juridic pentru cererea în revendicare.

Numai după clarificarea acestui aspect, instanța de apel poate păși la verificarea legalității soluției date la fond cererii în revendicare, din perspectiva temeiului juridic de care au înțeles să se prevaleze reclamanții.

În verificarea legalității soluției fondului pe cererea în revendicare prezintă relevanță dacă dispoziția de restituire în natură emisă de Primăria municipiului București la data de 5 octombrie 2006 este un act juridic valabil, în condițiile în care aceasta a fost invocată de către reclamanți în justificarea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, iar pârâta SC B.T.T. SA i-a contestat în apel legalitatea, invocând în mod expres excepția nulității respectivei dispoziții. Or, instanța de apel nu a analizat excepția nulității dispoziției Pimăriei municipiului București din 5 octombrie 2006, criticile în acest sens din recursul pârâtei SC B.T.T. SA fiind fondate, astfel că și din acest punct de vedere se impune soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De altfel, o atare excepție a fost invocată, în mod indirect, și de către ceilalți pârâți, cât timp toți au susținut că dispoziția din 5 octombrie 2006 a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 referitoare Ia entitatea competentă să soluționeze notificarea, respectiv unitatea deținătoare a imobilului solicitat.

Ca atare, în rejudecare, instanța de apel va analiza cu prioritate această excepție, prin raportare la toate argumentele invocate în susținerea ei, inclusiv a criticilor din recurs formulate pe acest aspect.

Chestiunea legalității revocării de către emitent a dispoziției de restituire în natură este subsecventă analizei excepției nulității dispoziției de restituire în natură, putând fi influențată de soluția ce se va da acestei excepții, în cazul admiterii excepției și constatării, pe cale incidentală, a nulității dispoziției de restituire în natură, dispoziția de revocare din 5 aprilie 2007 rămâne fără obiect, impunându-se astfel ca instanța de trimitere să analizeze ambele chestiuni. în acest context, se impune și admiterea recursului formulat de pârâtul Municipiul București exclusiv cu privire la soluția dată capătului de cerere având ca obiect anularea dispoziției de revocare din 5 aprilie 2007, urmând ca în rejudecare, în funcție și de dezlegarea ce se va da excepției nulității dispoziției de restituire în natură din 5 octombrie 2006, să se verifice legalitatea emiterii dispoziției de revocare din 5 aprilie 2007, luându-se în considerare și criticile pe același aspect din recursurile pârâtelor Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și SC L.I.I. SA.

Având în vedere considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (3) și alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursurile pârâților, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru clarificarea și soluționarea chestiunilor sus-menționate (temeiul juridic de care se prevalează reclamanții în soluționarea cererii în revendicare, excepția nulității dispoziției de restituire în natură din 5 octombrie 2006, legalitatea dispoziției de revocare a dispoziției de restituire în natură).

În rejudecarea apelurilor, instanța de trimitere va analiza și criticile de fond vizând cererea în revendicare, sens în care va avea în vedere și criticile din recurs pe aspectul revendicării, neanalizate de prezenta instanță față de motivul care a determinat soluția de casare cu trimitere, urmând a se aprecia asupra relevanței sau, după caz, temeiniciei respectivelor critici, raportat la temeiul juridic reținut pentru cererea în revendicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, SC B.T.T. SA, SC L.I.I. SA și Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 267A din 24 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 7 mai 2014.