Ambient music royalties: failure of proof on unauthorized use and non-applicability of undue payment doctrine to valid non-exclusive license

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 554 din 21 martie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor împotriva pârâtei SC B.S.C. SRL și a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 18.300 lei, plus TVA, reprezentând triplul remunerațiilor datorate pentru comunicarea operelor muzicale în scop ambiental, în spațiile deținute de pârâtă, pentru perioada iulie 2010 - februarie 2012; s-a respins cererea conexă formulată de reclamanta SC B.S.C. SRL, ca neîntemeiată; cu 3.138,30 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei din cererea principală.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 februarie 2011, reclamanta UCMR - ADA, organism de gestiune colectivă, în calitate de colector unic al drepturilor de autor în domeniul muzical conform Deciziei ORDA nr. 3/1997, a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC B.S.C. SRL să dispună obligarea pârâtei la plata diferenței de remunerație și a TVA-ului aferent, datorate UCMR ADA, potrivit suprafețelor reale deținute de pârâtă pentru punctele de lucru declarate de aceasta la încheierea autorizației licență neexclusivă din 23 februarie 2010; obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând triplul remunerațiilor prevăzute de metodologiile în vigoare la data utilizării operelor muzicale, plus TVA, pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale prin comunicare publică în scop ambiental, în perioada 1 iulie 2010 - data efectuării raportului de expertiză, în spațiile pe care le deține sau le exploatează în cadrul activității sale ori în care își desfășoară activitatea în orice mod; în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtei la plata remunerațiilor prevăzute de metodologia în vigoare prin comunicarea publică, începând cu data de 1 iulie 2010 - până la data efectuării raportului de expertiză și a TVA-ului aferent, a penalităților reprezentând 0,2%/zi de întârziere pentru întârzierea plății remunerațiilor aferente perioadei 1 iulie 2010 - data efectuării expertizei; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 8/1996, modificată, și ale Titlului I din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București privind soluționarea prezentei cauze și faptul că reclamanta abuzează de drepturile sale procesuale, întrucât a formulat pretențiile în mod neexplicit, nerespectând dispozițiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ., dat fiind că nu a indicat valoarea pretențiilor sale pentru a evita timbrarea cererii.

Totodată, pârâta a învederat că a formulat o cerere de chemare în judecată a UCMR ADA, ce face obiectul Dosarului nr. 1444/112/2011 aflat pe rolul Secției Comerciale a Tribunalului Bistrița-Năsăud, prin care a solicitat instanței să constate că activitatea comercială pe care a desfășoară în cele trei magazine nu se subscrie obligației de plată a remunerației aferente unei comunicări publice a operelor muzicale în sensul dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și ale Deciziei ORDA nr. 365/2006, solicitând, de asemenea, obligarea pârâtei UCMR ADA la restituirea sumei de 1.356,69 lei încasată fără drept, precum și dobânda legală aferentă; a mai susținut că autorizația licență neexclusivă emanată de la UCMR ADA nu este valabilă în sensul dispozițiilor art. 948 și urm. C. civ., întrucât nu este semnată de persoana care avea abilitare în acest sens; s-a anexat întâmpinării copie de pe cererea de chemare în judecată formulată la Tribunalul Bistrița-Năsăud.

Prin încheierea din 4 mai 2011, prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, invocată de pârâtă, și, de asemenea, a respins ca neîntemeiată și cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de pârâtă, pentru considerentele expuse în încheiere.

Prima instanță a dispus emiterea unei adrese către Tribunalul Bistrița-Năsăud în vederea trimiterii Dosarului nr. 1444/112/2011, în vederea soluționării excepției de litispendență invocată de reclamantă; ulterior, s-a dispus conexarea dosarului menționat la prezenta cauză, prin încheierea de la termenul din 19 octombrie 2011.

Reclamanta UCMR ADA a depus la dosar o precizare cu privire la capătul doi al cererii, arătând că, raportat la suprafețele deținute de pârâtă la punctele sale de lucru, astfel cum sunt menționate în înscrisurile administrate în cauză și în baza remunerației prevăzute în metodologiile aplicabile, valoarea triplului remunerațiilor datorate de pârâtă către UCMR ADA, pentru perioada iulie 2010 - februarie 2012, inclusiv, este de 18.300 lei plus TVA, reprezentând remunerații cu titlu de drepturi de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică în scop ambiental a operelor muzicale.

Pentru a pronunța sentința anterior menționată, tribunalul a constatat că părțile au încheiat autorizație licență neexclusivă în data de 23 februarie 2010, valabilă pentru trim. I din 2010, pârâta fiind reprezentată de administratorul său, C.N., care a semnat autorizația și a ștampilat-o în numele societății.

În autorizația licență neexclusivă se face trimitere la dispozițiile legale aplicabile pentru comunicarea operelor muzicale în spațiile deținute de utilizator, în scop ambiental, respectiv la art. 13 și 15 din Legea nr. 8/1996 modificată, privind dreptul e autor și drepturile conexe și prevederile din Titlul I al metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, aceasta fiind înlocuită ulterior cu Hotărârea arbitrală din 30 septembrie 2011, publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011 în M. Of. nr. 710/2011.

Prima instanță a apreciat că sunt întemeiate susținerile reclamantei cu privire la obligația pârâtei de a plăti remunerațiile legale, întrucât a comunicat public opere muzicale din repertoriul reclamantei, în scop ambiental, în spațiile în care își desfășoară activitatea (magazine electrocasnice). Drepturile autorilor de muzică fac obiectul gestiunii colective exercitate de UCMR ADA conform legii, reclamanta fiind desemnată de ORDA în calitate de colector unic al remunerațiilor pentru acest tip de utilizare a operelor muzicale, prin Decizia ORDA nr. 135/2005.

În raport de dispozițiile legale anterior menționate, și având în vedere precizarea formulată de reclamantă, observându-se și informațiile comunicate de ORC (f. 152), tribunalul a admis cererea și a dispus obligarea pârâtei, în temeiul dispozițiilor tabelului I din Metodologie, pct. 4 (a, b, c) și pct. 6 la plata triplului remunerației de 6.100 lei, respectiv la plata sumei de 18.300 lei, reprezentând drepturi de autor pentru comunicarea operelor muzicale în scop ambiental în spațiile în care pârâta desfășoară activitatea comercială, pentru perioada iulie 2010 - februarie 2012, plus TVA legal datorat, având în vedere că pentru perioada ulterioară lunii iunie 2010 pârâta nu a mai avut autorizație licență neexclusivă.

Având în vedere admiterea cererii principale a reclamantei din dosarul Tribunalului București, s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei din dosarul conexat (înregistrat inițial pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud), prin care pârâta solicitat să i se restituie suma de 1.356,69 lei încasată de UCMR ADA în mod legal, conform dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și prevederilor metodologiei, în baza autorizației licență neexclusivă încheiate între părți.

În aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 3.139,30 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la dosar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC B.S.C. SRL, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Intimata nu a depus întâmpinare la motivele de apel, solicitând la dezbaterea pe fond, prin avocat, respingerea apelului ca nefondat.

În etapa procesuală a apelului s-a administrat proba cu înscrisuri și proba testimonială; s-a respins ca inutilă proba cu cercetarea la fața locului solicitată de apelantă; totodată, instanța de apel a constatat decăderea apelantei din proba cu expertiza în specialitatea construcții în vederea măsurării spațiilor situate în Bistrița-Năsăud, ca urmare a neachitării onorariului expertizei, în baza art. 170 alin. (3) rap. la art. 201 - 202 C. proc. civ.; s-a luat act de renunțarea intimatei la proba cu al treilea martor încuviințat de instanță la termenul din 17 octombrie 2012; s-au respins cererile de suplimentare a probei testimoniale și cu o înregistrare pe CD, formulate de intimată la termenul din 20 februarie 2013, și respectiv cu o adresă la Parchet privind situația cercetărilor derulate după pronunțarea Sentinței penale nr. 1725 din 15 noiembrie 2012, a Judecătoriei Bistrița, secția penală, care a desființat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 11 iunie 2012, probă solicitată de apelantă, conform încheierii de amânare a pronunțării din 20 februarie 2013.

Apelanta a depus la data de 26 februarie 2013 concluzii scrise prin care a solicitat în principal-anularea sentinței atacate sau schimbarea ei în totalitate, cu consecința admiterii cererii sale de chemare în judecată din Dosarul nr. 1444/112/2011 și respingerii cererii de chemare în judecată din Dosarul nr. 9504/3/2011, iar în subsidiar, a se admite excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București care a pronunțat sentința apelată pentru Dosarul nr. 1444/112/2011, a se anula sentința și a se trimite cauza spre judecată în prima instanță la Tribunalul Bistrița-Năsăud, cu consecința desființării încheierilor de ședință din 4 mai 2011 și 19 octombrie 2011 ale Tribunalului București din Dosarul nr. 9504/3/2011.

Prin Decizia civilă nr. 43A din 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul pârâtei a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii principale; s-a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat nefondate criticile formulate de pârâtă împotriva încheierilor de ședință ale primei instanțe de la termenele din 19 octombrie 2011 și 4 mai 2011, prin care s-au respins excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București și, respectiv cererea de suspendare a judecății, în baza art. 244 alin. (l) C. proc. civ. și prin care s-a dispus reunirea Dosarelor nr. 1444/112/2011 al Tribunalului Bistrița-Năsăud și nr. 9504/3/2011 al Tribunalului București.

În ce privește excepția de necompetență teritorială, instanța de apel a apreciat că apelanta invocă în mod greșit incidența art. 19 C. proc. civ., dată fiind contestarea actului.

Astfel, s-a apreciat că dacă o parte contestă autorizația neexclusivă de utilizare a operelor muzicale în scop ambiental, pe care se întemeiază primul capăt de cerere, formulat ca o pretenție în răspundere contractuală, nu determină incidența sau neincidența normelor de competență teritorială, ci ele se aplică sau nu în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.

Nici cererea de suspendare a judecării cauzei nu este întemeiată, astfel că în mod legal și temeinic a fost respinsă de tribunal, a apreciat instanța de apel apel, întrucât cele două pricini se puteau soluționa în mod corect și legal împreună, măsura reunirii cauzelor fiind chiar necesară în speță, pentru buna administrare a justiției; în plus, dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. au caracter facultativ, iar nu obligatoriu.

Pe de altă parte,dispoziția de reunire a celor două dosare este legală și temeinică atât sub aspectul acțiunilor declanșate de intimată (cererea de chemare în judecată din Dosarul nr. 9504/3/2011 și cererea reconvențională din Dosarul nr. 1444/112/2011), date fiind dispozițiile art. 163 C. proc. civ. care obligă instanța la reunirea parțială pe baza excepției de litispendență, precum și sub aspectul caracterului conex al celorlalte capete de cerere din cele două dosare (cererea principală de chemare în judecată din Dosarul nr. 1444/112/2011, cu cele două capete de cerere, în raport cu cererea principală de chemare în judecată și ulterior precizată din Dosarul nr. 9504/3/2011, și aceasta având două capete de cerere), conform art. 164 C. proc. civ., având în vedere strânsa legătură dintre obiectele și cauzele lor juridice, precum și prevederile art. 120 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală.

În ce privește criticile referitoare la necomunicarea de către prima instanță a încheierii din ședința de judecată în care s-a luat act de precizarea celui de-al doilea capăt de cerere de către reclamanta UCMR ADA, referitoare la cuantumul sumei pretinse ca triplu al remunerației pentru cele trei spații comerciale în litigiu, formulată în baza art. 132 C. proc. civ., instanța de apel a considerat că nu mai este util a fi analizate, în condițiile în s-a constatat că acest capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, a fost admis în mod neîntemeiat de prima instanță, având în vedere că în cauză nu s-a dovedit că apelanta folosește muzică ambientală în cele trei spații comerciale care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată și celei reconvenționale litispendente, în intervalul 1 iulie 2010 - februarie 2012, ceea ce constituie obiect al celorlalte critici ale apelantei.

Astfel, curtea de apel a constatat că primul capăt din cererea principală și cererea reconvențională formulată de UCMR ADA în dosarul conex a rămas nesoluționat, astfel cum apelanta a susținut; însă, aceasta fiind cea căreia i s-a opus pretenția reclamantei nesoluționată de prima instanță, nu este partea interesată în a formula o astfel de critică, în timp ce reclamanta nu a promovat apel.

Au fost înlăturate ca nefondate criticile apelantei referitoare la soluția dispusă de prima instanță pe fondul cererii conexe.

Astfel, cererea conexă cuprinde două capete de cerere: cel dintâi - o cerere în constatare, iar cel de-al doilea - cererea în realizare - pretenții.

În primul, apelanta-reclamantă a solicitat să se constate că prin activitatea sa comercială și de prestări servicii pe care o desfășoară în cele trei magazine din Municipiul Bistrița, nu se subscrie obligației de plată a remunerației aferente unei comunicări publice a operelor muzicale, în sensul dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și Deciziei ORDA nr. 365/2006.

În cel de-al doilea, apelanta-reclamantă a solicitat să fie obligată intimata-pârâtă să-i restituie suma de 1.356,69 lei încasată fără drept, precum și dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la data încasării sumei până la plata efectivă.

A arătat că sunetul este folosit doar la solicitarea unui client pentru testarea televizorului, nefiind utilizate opere muzicale în scop ambiental.

Aceeași apelantă (reclamantă în dosarul conex) a mai susținut că "urmare a presiunilor și chiar a amenințărilor făcute de pârâtă prin inspectorul său la nivel de județul Bistrița-Năsăud, cu deschiderea de dosar penal față de administratorul societății, presiuni exercitate asupra angajaților societății, a determinat/obligat pe unul dintre aceștia să aplice parafa societății pe Autorizație - neexclusivă din 23 februarie 2010 ... cu valabilitate pe perioada 18 februarie 2010 până la 30 iunie 2010, pe o semnătură ce nu aparținea administratorului societății - singurul care poate angaja juridic și comercial societatea; or, această semnătură, urmare a investigațiilor făcute de conducerea societății, se pare că nu aparține niciunui angajat al acesteia; s-a mai susținut de aceeași reclamantă, în motivarea acțiunii, că s-a impus efectuarea plății suma de 678,30 lei pentru întreaga perioadă a trimestrului I - 2010 - deci pentru trei luni din care aproape două anterioare datei în discuție, plata astfel impusă efectuându-se în 23 februarie 2010, sumă ce a fost însușită în mod nelegal de pârâta UCMR ADA etc.

Instanța de apel a constatat că potrivit art. 1204 C. civ. 1865, în vigoare la data cererii de chemare în judecată "Se poate opune unei părți mărturisirea ce a făcut sau înaintea începerii judecății, sau în cursul judecății", astfel că, această mărturisire nu poate fi retrasă. S-a apreciat că apelanta reclamantă recunoscuse existența unei convenții de utilizare a muzicii în scop ambiental pe durată determinată, pe care a ștampilat-o în acest sens, și în baza căreia a efectuat plăți succesive (două plăți de câte 678,30 lei, a căror restituire a solicitat-o prin cererea conexă), astfel că, în mod nefondat a formulat capătul de cerere prin care a solicitat să se constate că nu face parte dintre utilizatorii de muzică ambientală și, consecutiv, acțiune în pretenții pentru restituirea plăților pe care le-a efectuat însăși aceasta (1.356,60 lei).

Instanța de apel a constatat că potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se pot face cereri noi și nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată; prin urmare, nu s-a putut considera învestită în mod legal cu vreun obiect excedentar celor două capete ale cererii conexe.

În consecință, nefiind formulată o acțiune în realizare - anularea autorizației neexclusive (convenției) în baza căreia a efectuat plățile, curtea de apel a constatat că apelanta în mod neîntemeiat a pretins restituirea acestor plăți invocând o plata nedatorată. Numai dacă ar fi anulată convenția intervenită la 23 februarie 2010 și executată prin plățile succesive din la 23 februarie 2010 și 11 iunie 2010, ar deveni incidentă instituția plății nedatorate, ceea ce nu este cazul în speță.

Și critica apelantei referitoare la lipsa unei motivări a primei instanțe cu privire la soluția dispusă în cererea sa conexă, a fost găsită nefondată, prima instanță arătând, într-o motivarea succintă, dar elocventă, că respinge cererea pentru că s-a reținut că pârâta a plătit cu justă cauză suma pretinsă spre restituire, în baza convenției neanulate, a Legii nr. 8/1996 și a Metodologiei de aplicare a acesteia.

Curtea de apel a apreciat că acțiunea în constatare formulată de apelanta reclamantă, pe durată nelimitată, cu referire la cele trei spații comerciale individualizate în cerere, nu putea fi admisă nici în raport de prevederile Deciziei ORDA nr. 365/2006, iar parțial, pentru perioada 23 februarie 2010 - 30 iunie 2010, pentru cele trei spații comerciale individualizate în cerere, nu putea fi admisă nici în raport de prevederile art. 111 teza a doua a C. proc. civ. care stabilesc că partea care are acțiune în realizare la dispoziție (exemplu, acțiunea în anulare) nu poate formula acțiune în constatare.

În aplicarea prevederilor pct. 1, 2, 7 și 8 din Anexa 1 la Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale publicată în M. Of. prin Decizia ORDA nr. 365/2006, instanța de apel a apreciat că, prin natura sa, activitatea apelantei reclamante nu exclude de plano posibilitatea utilizării muzicii ambientale, cum nefondat pretindea aceasta în acțiunea în constatare.

Dovada acestei utilizări, pentru perioada ce excede convenției încheiate pe durata determinată, era în sarcina reclamantei-reconvenționale UCMR ADA, probă care nu s-a făcut în cauză; în consecință, au fost considerate fondate criticile apelantei cu acest obiect, întrucât din actele și lucrările dosarului de primă instanță, precum și din probele administrate în apel a rezultat că după 1 iulie 2010 și până în februarie 2012 (perioada pentru care prima instanță a dispus obligarea pârâtei la plată), apelanta nu a utilizat muzică ambientală în cele trei spații comerciale care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată formulate la 8 februarie 2011 și, ulterior precizate, la 14 martie 2012.

S-a mai reținut că înregistrarea pe CD invocată de intimată la ultimul termen de judecată din apel a fost solicitată ca probă tardiv, fiind respinsă pentru acest motiv, ca și în temeiul art. 292 alin. (1) teza finală C. proc. civ., aceasta nefiind o probă ce a rezultat din dezbateri pentru a fi posibilă admiterea ei peste termenul legal; dimpotrivă, era cunoscută încă de la începutul procesului de către intimată - organism de gestiune colectivă cu experiență în domeniu și reprezentată de avocat specializat, astfel că aceasta nu poate fi considerată drept o înregistrare realizată în condițiile Deciziei ORDA nr. 365/2006.

De asemenea, s-a apreciat că faptul că în calculul sumei pretinse pentru cele trei spații comerciale (18.300 lei), intimata reclamantă a inclus și sume vizând altă localitate decât cea în care se aflau spațiile pentru care a formulat și precizat acțiunea, nu poate conduce la analiza de către instanța de apel a unui obiect completat al cererii de chemare în judecată, deoarece se opun dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul pârâtei a fost admis, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale cu privire la remunerația aferentă perioadei iulie 2010 - februarie 2012 și la cheltuieli de judecată pretinse de aceasta în primă instanță, respectiv la 1.200 lei către pârâtă, corespunzător naturii pricinii și muncii îndeplinite de avocat.

În baza dispozițiilor art. 274 și art. 200 C. proc. civ., instanța de apel a dispus obligarea intimatei UCMR ADA să achite apelantei pârâte suma de 3.610,62 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând cheltuieli cu timbrarea căii de atac, de cazare și transport, în măsura dovedirii, precum și cheltuieli cu plata onorariului avocațial; de asemenea, s-a dispus obligarea intimatei și la plata a câte 33,33 lei despăgubiri către martorii P.F. și C.V., audiați la termenul din 12 decembrie 2012; instanța de apel a acordat aceste despăgubiri pentru o singură zi de lucru pierdută (cea în care s-au prezentat în fața instanței), iar nu pentru două, astfel cum au solicitat, în raport de salariul minim pe economie, în lipsa unor dovezi concrete privind veniturile câștigate la locul de muncă dacă nu ar fi lipsit de la serviciu.

Împotriva acestei decizii au promovat recurs ambele părți.

1. Recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se învederează că decizia recurată este dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că prin încheierea de ședință din 20 martie 2013 a fost respinsă cererea sa de înlocuire a martorei pe care a propus-o anterior, învederând instanței că sunt prezenți în afara sălii doi martori care sunt veniți de la Bistrița - S.I. care a semnat autorizația licență neexclusivă împreună cu N.V., reprezentantul pârâtei, iar cel de-al doilea martor - S.C., pe care îl propune pentru înlocuirea martorei aflate în imposibilitate de prezentare.

La același termen, a fost respinsă de instanță cererea de administrare a probei reglementate de art. 8 Titlul I din Decizia ORDA nr. 365/2006, anume, înregistrarea audio-video din spațiile deținute de SC B.S.C. SRL din care rezultă împrejurarea comunicării publice de opere muzicale în aceste spații.

Totodată, s-a revenit asupra încuviințării probei cu audierea martorilor I.R.E. și M.S., întrucât instanța a considerat că administrarea acesteia a devenit inutilă.

Ca atare, instanța de apel a soluționat cauza fără a administra aceste probe și a admis apelul SC B.S.C. SRL.

În cauză, nici pârâta apelantă nu a formulat probatorii în apel în condițiile art. 292 C. proc. civ., ci, instanța de apel din oficiu, la termenul din 19 septembrie 2012, în temeiul art. 129 C. proc. civ. a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică - specialitatea construcții și a probei cu câte un martor pentru fiecare dintre părți (asupra numărului martorilor, instanța a revenit ulterior în sensul audierii mai multor martori); ulterior, prin încheierea din 17 octombrie 2012 curtea de apel a dispus audierea a trei martori pentru apelanta pârâtă și a doi martori pentru intimata UCMR ADA.

Astfel, la termenul din 12 decembrie 2012 instanța a audiat doi martori ai apelantei (P.F. și C.V.) cu privire la utilizarea muzicii în scop ambiental și un martor pentru intimata UCMR ADA (N.V. - angajat subordonat al SC B.S.C. SRL), propus numai cu privire la aspectele referitoare la semnarea autorizației licență neexclusivă.

Cealaltă martoră, I.R.E., propusă de UCMR ADA pentru dovedirea utilizării muzicii în scop ambiental de către apelantă nu a putut fi audiată din cauza imposibilității sale de prezentare la acel termen.

Cu privire la aceasta, apelanta pârâtă a solicitat instanței de apel la termenul din 12 decembrie 2012 audierea prin comisie rogatorie, dar intimata UCMR ADA s-a opus acestei cereri, arătând că dacă martora va fi în continuare în imposibilitate de prezentare, va solicita înlocuirea acesteia, însă instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la solicitarea de audiere a acesteia prin comisie rogatorie și nici cu privire la posibilitatea înlocuirii acesteia, dispunând citarea sa în continuare.

Pe de altă parte, recurenta mai arată că la același termen din 12 decembrie 2012 a solicitat instanței de apel administrarea probei cu înregistrări audio-video, proba la care apelanta s-a opus, iar instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestei cereri.

Totodată, pentru termenul din 20 februarie 2013 au fost depuse la dosar cereri de amânare a cauzei din partea celor doi martori neaudiați până la acea dată, pentru imposibilitatea de prezentare a acestora.

În ce privește măsurile dispuse de instanță, recurenta învederează că la termenul menționat, instanța mai întâi a dispus decăderea apelantei din proba cu expertiză, probă dispusă anterior de instanța din oficiu și, prin aceeași încheiere, a respins și cererea UCMR ADA de înlocuire a martorei sale I.E. cu martorul S.C., respingere motivată pe împrejurarea că intimata, la termenul din 12 decembrie 2012 s-a opus la audierea aceleiași martore prin comisie rogatorie.

Recurenta consideră că dacă instanța aprecia necesară măsura audierii martorei prin comisie rogatorie avea obligația să o admită și să dispună în acest sens, chiar dacă UCMR ADA s-a opus acestei măsuri.

La același termen din 20 februarie 2013 instanța de apel a respins ca inutilă cauzei și cererea de audiere a martorului nou propus, S.I., care are calitatea de inspector al UCMR ADA și a verificat în mod curent și repetat dacă în magazinele apelantei se comunică sau nu opere muzicale în scop ambiental și, ca atare, acesta ar fi putut oferi informații lămuritoare cu privire la acest aspect; deși putea administra fără întârziere proba contrară celor afirmate de martorii audiați pentru apelantă, recurenta susține că i-a fost refuzat acest drept la apărare; în plus, martorii acesteia, care au intrat doar de câteva ori în magazin, nu erau în măsură a lămuri aspectul privitor la utilizarea muzicii în scop ambiental în mai multe magazine și pentru perioade foarte îndelungate de timp.

Recurenta mai arată că instanța de apel i-a respins și cererea de administrare a probei cu înregistrarea audio-video realizată în spatiile pârâtei din ca rezultă contrariul celor declarate de martorii acesteia (cererea cu privire la care instanța de apel a omis să se pronunțe la termenul din 12 decembrie 2012).

Pentru încuviințarea acestei probe (ca și a celei de suplimentare a probei testimoniale) recurenta s-a prevalat în fața instanței de apel de dispozițiile art. 138 pct. 3 C. proc. civ., însă curtea de apel în mod nelegal a apreciat că această normă nu este incidentă în faza apelului, considerând că singurele dispoziții aplicabile în apel pentru propunerea și administrarea de probe sunt cele de la art. 292 C. proc. civ., deși instanța de apel a încuviințase probe în condițiile în care nu au fost propuse prin motivele de apel, prin întâmpinare și nici din puse în discuție oficiu, ceea ce denotă o vădită inconsecvență în aplicarea normelor procedurale.

Recurenta conchide în sensul că, hotărârea instanței de apel de respingere a probelor sale - unele după ce fuseseră încuviințate în prealabil, constituie o încălcare a dreptului său la apărare, a dreptului la un proces echitabil și a dispozițiilor art. 138 și art. 105 C. proc. civ., astfel încât se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel în vederea administrării probelor solicitate de UCMR ADA.

2. Recurenta pârâtă, în susținerea recursului său, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta pârâtă învederează că deși soluția pronunțată de instanța de apel pare a-i fi favorabilă, sentința apelată fiind schimbată în parte, astfel că cererea reclamantei din Dosarul nr. 9504/3/2011 a fost respinsă ca neîntemeiată (chiar dacă nici instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționala a UCMR ADA din Dosarul conex nr. 1444/112/2011), totuși decizia recurată nu satisface exigențele pe care instanța de control judiciar trebuia să le impună în calea apelului, față de problematica reală dedusă judecății.

Recurenta pârâtă critică pentru nelegalitate decizia instanței de apel de a menține sentința apelată asupra cererii sale formulate în dosarul conex, fiindu-i lezat dreptul subiectiv afirmat prin promovarea acțiunii în constatare negatorie, provocatorie.

Instanța de apel a analizat deficitar și superficial criticile sale formulate împotriva încheierilor de ședință pronunțate de tribunal la termenele din 19 octombrie 2011 și din 4 mai 2011, referitoare la dezlegarea dată excepțiilor de necompetență teritorială pe care le-a invocat.

De asemenea, decizia este deficitară sub aspectul aprecierii inutilității soluționării primului capăt al cererii principale din Dosarul nr. 9504/3/2011, ca de altfel, și cererea reconvențională formulată de UCMR ADA în Dosarul nr. 1444/112/2011, instanța de apel reținând lipsa de interes a pârâtei de a declara apel cu privire la aceste aspecte; nefondat a mai reținut curtea de apel că nesoluționarea cererilor menționate nu poate atrage recalificarea competenței teritoriale soluționată prin respingerea excepției de prima instanță.

Or, dacă instanța de apel ar fi analizat primul petit al cererii formulate de UCMR ADA (din cererea principală și cererea reconvențională din dosarul conex) în raport de conținutul celorlalte cereri formulate de către reclamantă, ar observat că singura cerere de natură a atrage competența Tribunalului București era tocmai primul capăt de cerere, formulat pro causa pentru obținerea competenței teritoriale a Tribunalului București, cerere față de care însă ulterior, reclamanta nu a mai fost interesată (nesolicitând expertiză construcții și provocând decăderea sa prin neplata onorariului în fața instanței de apel).

De asemenea, recurenta pârâtă mai învederează că a criticat prin motivele de apel și măsura conexării dispuse de prima instanță, însă curtea de apel nu a făcut o aplicare a normelor procedurale incidente, prin prisma scopului urmărit de legiuitor

Recurenta pârâtă, la rândul său, semnalează neregularități procedurale săvârșite de instanța de apel cu ocazia încuviințării, dispunerii din oficiu și, respectiv administrării probelor, unele dintre aceste erori fiind invocate de către pârâta prin formularea unor cereri de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierilor de ședință din 19 septembrie 2012 și 17 octombrie 2012.

În opinia sa, curtea de apel nu a dat dovadă de echidistanță, ci a fost părtinitoare în raport cu reclamanta, fiind înfrânt astfel echilibrul armelor, principiu instituit prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, curtea de apel a dispus din oficiu efectuarea unei expertize construcții în dovedirea acțiunii reclamante (la care apărătorul acesteia s-a opus), dar cu privire la care a dispus în sarcina pârâtei achitarea onorariului provizoriu, astfel că, urmare a neachitării lui, s-a dispus decăderea sa din probă; pe de altă parte, instanța de apel a refuzat să raporteze declarațiile martorilor la fotografiile depuse la dosar care înfățișau starea, configurația spațiilor sale comerciale, precum și dispunerea mărfurilor în cadrul acestora, inclusiv a celor audio-video.

Recurenta mai susține că instanța de apel în mod nelegal a confirmat inadmisibilitatea primului capăt de cerere din acțiunea conexă pe care a formulat-o (cerere în constatare negatorie, provocatorie) dar și respingerea capătului de cerere accesoriu (conform art. 17 C. proc. civ.) privind restituirea sumei de 1.356,60 lei achitată reclamantei în mod nedatorat, aceasta nefiind o cerere în realizare cum greșit a calificat-o instanța, tocmai pentru a reține inadmisibilitatea primului capăt de cerere, în raport de dispozițiile art. 111 teza a II-a C. proc. civ.

Or, curtea de apel nici nu a pus în discuție calificarea primului său capăt de cerere și nici partea adversă nu a susținut o altă calificare.

Pornind de la calificarea greșită dată acestei cereri, instanța de apel a respins-o reținând că pârâta a plătit cu justă cauză sumele a căror restituire a solicitat-o, în baza convenției neanulate, a Legii nr. 8/1996 și a Metodologiei aplicabile pentru acest tip de utilizare.

În loc să sancționeze nepronunțarea primei instanțe asupra cererii sale în constatare, instanța de apel a acoperit lipsurile motivării tribunalului, invocând eronat și dispozițiile art. 294 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut (în favoarea reclamantei) și interpretând greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

Așadar, primul capăt de cerere reprezintă o cerere în constatare, negatorie, provocatorie, prin prisma interesului urmării, interes ce a fost denaturat de instanța de apel, cerere care nu se circumscrie unei acțiuni în realizarea dreptului nici în raport de cel de-al doilea capăt de cerere și nici în raport de o pretinsă cerere adresată direct instanței de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

Recurenta susține că, de altfel, instanța de apel în mod eronat a considerat că ar fi formulat o cerere nouă direct în apel, după cum tot eronat a reținut și faptul că pârâta ar fi recunoscut existența unei convenții de utilizare a muzicii în scop ambiental pe durată determinată, pe care a ștampilat-o în acest sens, context în care s-a concluzionat că în mod nefondat pârâta reclamantă a formulat cererea prin care solicita a se constata că nu face parte dintre utilizatorii de muzică ambientală.

Se mai învederează de către recurentă că a contestat semnătura ce o angajează aplicată pe autorizația licență neexclusivă, invocând, în acest context inopozabilitatea actului contestat; a depus la dosarul cauzei copia plângerii penale formulate în vederea depistării autorului falsului, probe pe care instanțele de fond nu le-au analizat, denaturând conținutul apărărilor sale; în acest sens a invocat pe cale incidentală nelegalitatea ori nulitatea actului menționat prin prisma inopozabilității, dată fiind lipsa semnăturii administratorului societății, sigurul care putea angaja societatea în raporturile cu terții.

De asemenea, recurenta susține că în mod eronat instanța de apel a apreciat că urmărește obținerea unei sentințe care să își producă efectele pe o durată nelimitată, acțiunea sa în constatare privind strict perioada dedusă judecății prin cererea principală (iulie 2010 - februarie 2012).

Instanța de apel a omis a observa că cererea în pretenții (restituirea sumelor achitate nedatorat) putea fi formulată pe cale separată, după soluționarea acțiunii în constatare, iar pe de altă parte, acțiunea în constatare ar fi fost admisibilă și în lipsa autorizației licență neexclusivă, în raport de o posibilă pretenție a reclamantei la încheierea unui atare act, în condițiile în care recurenta aprecia că nu se circumscrie unei astfel de obligații; în acest sens, însăși instanța de apel a invocat dispozițiile pct. 7 și 8 din Decizia ORDA de publicare a Metodologiei.

Recurenta învederează că instanța de apel a stabilit în mod corect că reclamantei îi revenea sarcina probării utilizării muzicii în scop ambiental de către pârâtă, dovadă pe care nu a făcut-o, astfel că, în mod legal s-a procedat la respingerea cererii principale prin care reclamanta solicita plata remunerațiilor datorate pentru această utilizare de opere muzicale.

Or, pornind de la această premisă, în mod implicit instanța de apel trebuia să dispună și admiterea cererii conexe a pârâtei formulată în legătură cu întreaga perioadă pentru care a fost formulată acțiunea: iulie 2010 - februarie 2012 și, în consecință, să dispună restituirea sumei achitate nedatorat către reclamantă.

Însă nici pentru perioada aferentă actului invocat (23 februarie 2010 - 30 iunie 2010), act contestat de pârâtă, reclamanta nu a făcut dovada utilizării operelor muzicale în scop ambiental în spațiile de comercializare ale pârâtei. În contextul în care probele administrate în apel din oficiu de către instanță nu disting între o perioadă ori alta, se poate concluziona fără niciun dubiu că și în perioada aferentă pretinsei autorizații neexclusive, recurenta nu a utilizat opere muzicale, în sensul pretins de Legea nr. 8/1996 și a Metodologiei adoptate în aplicarea ei, cu atât mai mult cu cât însăși instanța de apel a reținut că în calculul sumei pretinse de la pârâtă (18.300 lei) a inclus și sume vizând altă localitate decât cea în care se aflau spațiile pentru care a formulat acțiunea, ulterior precizată.

Referitor la cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate de instanța de apel, recurenta învederează că în mod nelegal, netemeinic și nejustificat s-a procedat la reducerea cheltuielilor efectiv avansate pentru susținerea apărării sale, în ambele faze procesuale, în cererile conexe.

Prin raportare atât la complexitatea cauzei compusă din două dosare reunite, dar și la multitudinea demersurilor pe care a fost nevoită să le întreprindă în raport de problematica competenței teritoriale, a conexității, ori chiar față de statuările și procedurile derulate în fața instanțelor de fond, rezultă că instanța de apel nu avea elemente de natură a justifica măsura reducerii cheltuielilor de judecată ce i se cuveneau, anume un total 4.100 lei, dovedite a fi fost efectuate în cauză.

În consecință, în mod nelegal s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin reducerea onorariului avocațial achitat apărătorului atât la prima instanță, cât și în apel; de asemenea, se invocă faptul că din acest onorariu perceput de avocat, o mare parte trebuie vărsată la bugetul de stat și la barou sub formă de taxe și impozite; în plus, faptul că s-au depus la dosar chitanțe diferite pentru diferite termene de judecată, ține de raportul contractual de reprezentare impus tocmai de natura cauzei dar și de alte elemente, precum cel în cauză, anume deplasarea apărătorului ales din Bistrița la București, timpul aferent prezenței fizice a apărătorului fiind practic de 2 zile pe termen (distanța dintre Bistrița și București este de 450 km, și nicio prevedere legală nu restricționează dreptul părții la alegerea unui apărător de la domiciliul său, iar nu de la sediul instanței unde se susține cauza).

La termenul de judecată din 17 ianuarie 2014 în fața Înaltei Curți, deodată cu motivele de recurs anterior expuse, reclamanta UCMR ADA a depus la dosar și cerere de repunere în termenul de declarare a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea acestei cereri, reclamanta a învederat că decizia instanței de apel nu i-a fost comunicată, luând cunoștință despre aceasta la data de 6 ianuarie 2014, prin eliberarea unei copii xerox, la solicitarea sa.

Se arată că potrivit dispozițiilor art. 91, 92, 94 și 95 C. proc. civ., deși comunicarea actelor de procedură se efectuează prin: semnarea procesului verbal de comunicare de către destinatar; afișarea actului de procedură la sediul destinatarului; afișarea actului la ușa instanței; publicarea actului în M. Of. sau într-un ziar mai răspândit, niciuna dintre aceste modalități legale de comunicare a deciziei recurate nu se verifică în speță în ce o privește pe petenta reclamantă.

Petenta reclamantă a învederat că instanța de apel avea obligația comunicării din oficiu a deciziei supuse recursului, astfel cum dispune art. 86 alin. (1) C. proc. civ., obligație a instanței ce subzistă în privința cererilor și tuturor actelor de procedură, prin agenți procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe, în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul; totodată, art. 86 alin. (3) prevede că în cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului sau confirmarea primirii acestuia.

Art. 92 C. proc. civ. stabilește în mod imperativ modalitatea în care are loc comunicarea actelor de procedură în situația în care cel citat nu se află la domiciliu și nimeni nu vrea să primească citația, legea impunând agentului procedural obligația de a afișa citația fie pe ușa apartamentului, fie direct pe ușa principală a imobilului.

Petenta susține că nu există nicio dispoziție procedurală care să permită agentului procedural posibilitatea de a nu face aplicarea dispozițiilor art. 92 și art. 921 C. proc. civ. sub motiv că "destinatarul este mutat iar proprietarul nu permite afișarea", ci, dimpotrivă, agentul procedural trebuie să recurgă la afișarea citației și a celorlalte acte de procedură comunicate persoanelor juridice în cazul în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa oricăror persoane la sediul acestora, fără ca legea să distingă motivul pentru care nicio persoană nu se află la respectivul sediu.

Se mai arată că la momentul comunicării de către instanța de apel a deciziei recurate, petenta avea un reprezentant la fostul său sediu din Calea Victoriei, sector 1, astfel că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 98 C. proc. civ., precizarea importantă în contextul în care, încă din 10 octombrie 2012 (potrivit mențiunilor de pe propriul său site) reclamanta și-a schimbat sediul social de la această adresă la cea din București, sector 1.

Așadar, dată fiind această situație, petenta susține că instanța de apel avea obligația de a face aplicarea dispozițiilor art. 86 C. proc. civ. și să dispună comunicarea deciziei prin publicitate, respectiv prin afișare la ușa instanței, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, caz în care consideră că există temeiuri justificate pentru depășirea termenului de declarare a recursului și, în consecință, pentru admiterea cererii sale de repunere în termen.

Recurenta pârâtă a depus întâmpinare la cererea de repunere în termenul de recurs formulată de reclamantă, considerând, în esență, că întrucât aceasta și-a schimbat sediu social pe parcursul soluționării apelului, avea obligația instituită în sarcina sa de dispozițiile art. 98 C. proc. civ., de a aduce la cunoștința instanței această împrejurare, prin petiție la dosar, în caz contrar sancțiunea fiind a neluării ei în seamă, astfel cum textul prevede în mod explicit.

În ce privește respectarea termenului de declarare a recursului de către reclamantă (15 zile de la comunicarea deciziei, potrivit art. 301 C. proc. civ.), Înalta Curte, cu referire la efectuarea de instanța de apel a actului de procedură al comunicării deciziei recurate către această parte, reține următoarele:

În etapa procesuală a apelului reclamanta a avut calitatea de intimată, iar pe parcursul derulării procedurii în fața instanței anterioare, intimata nu a învederat schimbarea sediului său social față de cel care reieșea din actele și lucrările dosarului primei instanțe, consecința fiind aceea că la același sediu indicat prin cererea de chemare în judecată urma a se efectua comunicarea actelor de procedură și în etapa apelului, sediul social fiind și sediul său procesual, în absența indicării unui sediu ales în condițiile art. 93 C. proc. civ.

În realitatea însă, intimata reclamantă și-a schimbat sediul social din București, C.V., sector 1 la adresa din București, Str. O., sector 1 prin modificarea, în condițiile legii a actului constitutiv și a statutului, modificări de care s-a luat act conform art. 33 din O.G. nr. 26/2000, prin încheierea pronunțată de Judecătoria sector 1 în ședința publică din 27 noiembrie 2012, instanța dispunând și efectuarea cuvenitelor modificări în registrul special aflat la grefa sa.

Cu toate acestea, atare schimbare a sediului nu a fost învederată instanței de apel prin petiție la dosar, astfel cum prevede imperativ art. 98 C. proc. civ. și cum, de altfel, învederează și recurenta pârâtă.

Sancțiunea pasivității și, implicit a conduitei culpabile a intimatei reclamante, este cea prevăzută de aceeași normă, anume "neluarea în seamă", ceea ce presupune că instanța de apel va fi ținută să efectueze actele de procedură cu respectarea formelor legale pentru validitatea, așadar, inclusiv comunicarea, la sediul anterior al intimatei ce rezulta din actele dosarului, respectiv cel din București, C.V., sector 1, instanța fiind dispensată de efectuarea oricăror acte de procedură la noul și realul sediu al intimatei.

Această sancțiune contra părții nediligente, astfel cum este concepută de legiuitor prin prevederile art. 98 C. proc. civ., în fapt, reprezintă o aplicație particulară a dispozițiilor art. 108 alin. (4) C. proc. civ., care sunt în sensul că nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), caz în care părții îi este suprimat dreptul de a invoca eventuale neregularități de procedură relative la nevalorificarea sau "neluarea în seamă" de către instanță a noului său sediu.

În consecință, chiar dacă intimata reclamantă nu mai avea sediul la adresa ce rezulta din dosar (împrejurare necunoscută instanței de apel) până la data pronunțării deciziei, curtea de apel avea obligația comunicării deciziei sale către intimată la adresa din București, C.V., sector 1.

Verificând această comunicare la vechiul sediu social al intimatei, Înalta Curte constată că la dosar apel se regăsesc în integralitatea lor actele de procedură privind comunicarea atât a încheierii de amânare a pronunțării, cât și a deciziei înseși, însoțite de încheierea și decizia menționate, acte de procedură ce poartă mențiunea agentului procedural "destinatar mutat de la adresă, proprietarul nu permite afișarea", fără ca în cauză să mai urmeze alte acte de procedură efectuate de curtea de apel.

Se constată că potrivit art. 92 alin. (6) C. proc. civ. "dispozițiile prezentului articol (referitoare la comunicarea citației) se aplică și la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură", în consecință, și comunicării hotărârii prin care instanța se dezînvestește.

Art. 921 C. proc. civ., edictat cu referire la persoanele juridice, prevede: "Comunicarea citației și a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afișare în cazul persoanelor juridice, precum și al asociațiilor sau societăților care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepția cazurilor în care refuză primirea sau se constată lipsa oricărei persoane la sediul acestora."

Prin urmare, și în cazul persoanelor juridice, cu titlu de excepție este posibilă afișarea la sediul procesual, în cazul în care se refuză primirea actului de procedură ori dacă lipsește orice persoană de la sediu care poate recepționa în mod valabil comunicarea în numele părții căreia i se face comunicarea.

Contrar celor susținute de petentă, din conținutul acestui act de procedură nu a rezultat că la sediul său anterior din București, C.V., sector 1 ar fi existat o altă persoană decât noul proprietar care nu a permis agentului procedural aplicarea dispozițiilor de excepție din art. 921, în sensul afișării comunicării, aceste mențiuni din cuprinsul procesului verbal de îndeplinire a comunicării deciziei recurate făcând dovada până la înscrierea în fals, astfel cum prevede art. 100 alin. (4) C. proc. civ., întrucât ele privesc constatări personale ale agentului procedural.

În cazul în care nu s-a realizat comunicarea prin afișarea în modalitatea descrisă anterior, art. 94 din același Cod prevede astfel: "Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea, a devenind de nelocuit sau din alt motiv asemănător, agentul va depune actul la grefa instanței, care va înștiința din timp partea despre această împrejurare, dispozițiile art. 95 fiind aplicabile în mod corespunzător."

În speță, afișarea comunicării deciziei recurate - modalitate valabilă de îndeplinire a acestui act de procedură - nu a fost posibilă din cauza opoziției noului proprietar ce nu a permis afișarea (partea căreia îi era adresată comunicarea, mutându-se de la adresă), ceea ce se constituie într-un motiv asemănător celui privind dărâmarea clădirii sau caracterul nelocuibil al acesteia, (cauze enunțate exemplificativ de norma citată), astfel că agentul procedural a procedat la depunerea actului la grefa instanței, urmând ca instanța să procedeze conform prescripției legale imperative pentru îndeplinirea unei comunicări valabile într-un atare caz.

Or, astfel cum art. 94 din Cod prevede, instanța ar fi fost ținută să înștiințeze din timp partea despre această împrejurare (dispoziție a legii care, în etapa comunicării hotărârii, deci după pronunțarea hotărârii de dezînvestire, nu este incidentă, întrucât instanța nu mai are contact procedural cu părțile, astfel că ea este aplicabilă doar în privința citării) și să procedeze la aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 95 C. proc. civ.

Aplicarea unei norme "în mod corespunzător" presupune nu aplicarea ad literam a acesteia, ci adaptarea și identificarea dispoziției aplicabile în contextul normei care o desemnează drept normă de trimitere.

Art. 95 alin. (1) și (2) din Cod prevăd: "(1) Când reclamantul învederează că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, președintele instanței va dispune citarea acestuia prin publicitate. (2) Citarea prin publicitate se face afișându-se citația la ușa instanței. Citația se publică și în M. Of. al României sau într-un ziar mai răspândit, în cazul în care președintele tribunalului sau completului de judecată apreciază că o asemenea măsură este necesară."

Așadar, aplicarea corespunzătoare a acestor dispoziții, în contextul momentului procesual analizat (comunicarea hotărârii pronunțate), date fiind dispozițiile art. 92 alin. (6) C. proc. civ., presupune împrejurarea că, instanța fiind confruntată cu imposibilitatea îndeplinirii comunicării prin afișare la domiciliul sau sediul procesual din cauza schimbării domiciliului/sediului părții (situație ce se poate verifica nu numai cu privire la pârât, dar și cu privire la reclamant), va proceda în conformitate cu art. 95, normă de trimitere, potrivit art. 94, fiind necesar a dispune efectuarea comunicării hotărârii la ușa instanței; după dezînvestirea sa, instanța, chiar dacă ar aprecia că este necesară o atare măsură, nu va putea dispune și efectuarea comunicării prin publicare în M. Of. ori într-un ziar mai răspândit, deoarece este lipsită de posibilitatea comunicării procedurale cu părțile, în absența unei norme legale în acest sens.

Înalta Curte constată însă, astfel cum deja s-a arătat, că instanța de apel după returnarea la dosar în integralitatea lui a actului de procedură al comunicării de către agentul procedural la sediul său procesual împreună cu decizia supusă recursului, nu a dispus în sensul menționat de art. 94 corob. cu art. 95 C. proc. civ., anume efectuarea comunicării la ușa instanței, ficțiune a legii ce ar fi permis acestei instanțe de recurs constatarea unei comunicări valabil îndeplinite, având aptitudinea de a declanșa curgerea termenului de recurs împotriva reclamantei.

Ca atare, petenta reclamantă se află în situația de a nu i se fi comunicat decizia recurată, astfel că, împotriva sa termenul de recurs nu a început să curgă, declanșarea termenului de recurs fiind condiționată de efectuarea unei comunicări legale către această parte a hotărârii recurate.

Cererea de repunere în termen presupune însă existența unei comunicări valabile, de la care termenul pentru îndeplinirea unui act de procedură a început să curgă împotriva părții care o formulează, ceea ce nu este cazul în speță.

Drept urmare, Înalta Curte constatând necomunicarea deciziei recurate către petenta reclamantă reține că recursul și motivele de recurs depuse la termenul din 17 ianuarie 2014, chiar în dosarul de recurs (dată fiind corijarea dispozițiilor art. 302 C. proc. civ. prin Decizia Curții Constituționale nr. 737/2008) învestesc Înalta Curte în mod valabil și cu soluționarea recursului recurentei reclamante-pârâte, astfel că excepția tardivității declarării acestui recursul va fi respinsă.

Recursurile formulate în cauză sunt nefondate, potrivit celor ce succed.

Având în vedere că motivele de casare sunt prioritare față de cele de modificare, regulă desprinsă din interpretarea art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ. și, constatând că recursul reclamantei este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, în timp ce pârâta se prevalează de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza mai întâi criticile reclamantei.

Astfel, recurenta reclamantă a susținut că decizia recurată este dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., neregularități invocate în legătură cu încuviințarea și administrarea probatoriilor în apel.

Pe acest temei, recurenta critică măsura dispusă de instanța de apel prin încheierea din 20 martie 2013 în sensul respingerii cererii sale de înlocuire a martorei pe care o propusese anterior, precum și cererea de administrare a probei prevăzute de art. 8 din Titlul I din Decizia ORDA nr. 365/2006 - înregistrări audio-video din spațiile deținute de SC B.S.C. SRL din care ar fi rezultat împrejurarea comunicării publice de opere muzicale în aceste spații; s-a învederat că, în același timp s-a revenit asupra încuviințării probei cu audierea martorilor I.R.E. și M.S., întrucât instanța a considerat că administrarea acesteia a devenit inutilă.

Aceste critici nu pot fi evaluate decât observându-se contextul încuviințării și administrării probelor de instanța de apel.

Astfel, la termenul din 19 septembrie 2012 instanța de apel a acordat părților cuvântul pentru solicitarea probatoriilor, în condițiile în care nici apelanta prin motivele de apel și nici intimata, în absența formulării întâmpinării, nu au învederat instanței de control judiciar necesitatea completării probelor de la prima instanță.

Niciuna dintre părți nu a solicitat alte probe decât cele deja administrate, însă curtea de apel, din oficiu, în aplicarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., a dispus administrarea probei cu expertiză construcții, dar și proba testimonială cu câte un martor pentru fiecare parte cu privire la aspectul eventualei utilizări a muzicii în scop ambiental în spațiile deținute de pârâtă, în perioada de referință a cauzei - iulie 2010 - februarie 2012; totodată, s-a pus în vedere părților să indice cu listă la dosar numele și adresele martorilor până la termenul viitor, sub sancțiunea decăderii.

Deși consemnările din încheierea de ședință menționată sunt în sensul încuviințării probei testimoniale cu câte un martor pentru fiecare dintre părți, atât părțile în cererile depuse la dosar ulterior pentru îndeplinirea obligației procesuale de a indica numele și adresele martorilor, cât și instanța, prin cele consemnate în încheierea de la termenul următor, din 17 octombrie 2012, precizare reluată și prin încheierea de la termenul din 20 februarie 2013, se referă la proba testimonială cu câte trei martori, Înalta Curte, în această analiză, va porni de la premisa unei împrejurări necontestate cu privire la numărul martorilor (3) încuviințați ab initio pentru fiecare parte,.

Pârâta (apelantă), prin cererea depusă la dosar apel indică numele celor 3 martori ai săi - P.F., C.V. și P.M.S., iar intimata reclamantă la dosar a indicat proprii săi martori - N.V. și I.R., învederând instanței de apel, la același termen din 17 octombrie 2012, prin apărătorul prezent, că renunță la audierea celui de-al treilea martor al său și precizând că nu se opune a se administra pentru apelantă proba testimonială cu 3 martori.

La termenul de judecată din 12 decembrie 2012 au fost audiați martorii apelantei P.F. și C.V. și unul dintre cei doi martori ai intimatei - N.V. (fost angajat al apelantei).

În ce privește cel de-al doilea martor al intimatei reclamante, la același termen menționat, s-a pus în discuție cererea martorei de la dosar prin care solicita amânarea cauzei în vederea audierii sale la un termen ulterior, întrucât starea sănătății nu îi permitea să se deplaseze la termenul din 12 decembrie 2012 (fiind însărcinată); cu privire la această cerere, apărătorul apelantei a solicitat audierea acestui martor prin comisie rogatorie (aceasta fiind domiciliată în mun. Bistrița), intimata opunându-se acestei cereri, astfel că instanța a acordat un nou termen (între altele) pentru audierea martorilor care nu s-au putut prezenta la acel termen.

În consecință, rezultă că, implicit, curtea de apel a respins solicitarea apelantei de audiere a acestui martor prin delegație, în baza art. 169 alin. (4) C. proc. civ. (iar nu comisie rogatorie), astfel că nu pot fi reținute susținerile recurentei reclamante în sensul omisiunii instanței de a se pronunța asupra acestei cereri a părții adverse, cu atât mai mult cu cât aceasta s-a opus în mod neechivoc cu privire la această modalitate de administrare a probei testimoniale; ca atare, recurenta reclamantă se află în situația de a-și invoca propria culpă, ceea ce art. 108 alin. (4) C. proc. civ. nu permite, instanța valorificând refuzul său și soluționând favorabil poziția sa la acel moment procesual.

Ulterior, la termenul din 20 februarie 2013, înainte de intrarea în dezbaterea fondului, intimata reclamantă a solicitat înlocuirea martorei sale I.R.E. (însărcinată în luna a IX-a la acel moment, fiind deci, în continuare, în imposibilitate de prezentare) cu martorul S.C., solicitând totodată, suplimentarea probei testimoniale în favoarea sa cu încă un martor (S.I.), susținându-se că cel din urmă a semnat autorizația pentru perioada anterioară la care se referă cererea conexă, și precizând că cei doi martori sunt în afara sălii, astfel că admiterea cererii sale nu pricinuiește amânarea judecății întrucât pot fi audiați la același termen, sens în care s-a prevalat de dispozițiile art. 138 pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că art. 186 alin. (3) C. proc. civ. prevede că înlocuirea martorilor nu se va încuviința decât în caz de moarte, dispariție sau motive bine întemeiate; evaluarea motivelor întemeiate pentru solicitarea de înlocuire a unui martor este însă o chestiune de apreciere în sarcina instanței căreia i se adresează, astfel că nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, nefiind un aspect de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 5 cu ref. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În ce privește solicitarea de suplimentare a probei cu încă un martor, instanța de apel, de asemenea, a apreciat că cererea nu poate fi încuviințată având în vedere că intimata reclamantă însăși a renunțat anterior la audierea celui de-al treilea martor, conform celor consemnate în încheierea de ședință din 17 octombrie 2012, aspect care, din nou, nu antrenează un aspect de legalitate.

Pe de altă parte, prin memoriul de recurs, recurenta învederează că în susținerea aceleiași cereri, s-a prevalat în fața instanței de apel și de dispozițiile art. 138 pct. 3 C. proc. civ., aspect ce nu rezultă din cele consemnate prin încheiere de dezbatere a fondului, textul fiind analizat de instanța de apel în legătură cu proba solicitată la același termen anume cu înregistrarea pe un CD a celor ce se întâmplă în spațiile pârâtei la nivel ambiental; pe de altă parte, dacă instanța de apel ar fi reținut impedimentul încuviințării altor probe decât cele ce au fost solicitate prin motivele de apel, prin întâmpinare și, în plus, a celor ce ar fi rezultat din dezbateri (sens în care se invocă reținerea prevederilor art. 292 alin. (1) teza finală), ar fi lipsit din cuprinsul încheierii aprecierile cu privire la caracterul neîntemeiat al acestei solicitări, anume poziția martorei însăși rezultate din cererea de la dosar, ca și la poziția procesuală a intimatei asupra solicitării apelantei de administrare a probei testimoniale în ce privește audierea acestui martor, prin delegație; or, aceste consemnări indică o analizare a temeiniciei acestei cereri a recurentei, nereținându-se nici tardivitatea, nici inadmisibilitatea.

Referitor la revenirea instanței asupra probei cu audierea celui de-al treilea martor al apelantei-pârâte (P.) M.S. "față de intervenirea inutilității audierii", conform celor dispuse prin încheierea din 20 februarie 2013, măsură criticată și ea prin motivele de recurs ale reclamantei, Înalta Curte constată că nu recurenta reclamantă este parte interesată pentru susținerea unor asemenea critici, atare măsură a instanței de apel fiind susceptibilă să antreneze o eventuală vătămare a recurentei pârâte SC B.S.C. SRL, iar nu a reclamantei; ca atare, fiind o nulitate de ordine privată ea se supune regimului de invocare prevăzut de art. 108 alin. (2) C. proc. civ.

În sfârșit, recurenta reclamantă mai critică și respingerea ca tardivă a probei solicitate la același termen de dezbateri asupra fondului - înregistrarea pe CD a ambianței muzicale din spațiile pârâtei, înregistrare cu privire la care apărătorul intimatei reclamante a susținut că a primit-o în ziua ședinței.

Înalta Curte constată că proba a fost solicitată de intimată în temeiul art. 129 alin. (5), art. 138 pct. 3 C. proc. civ., dar și în baza art. 8 din Titlul I al Deciziei ORDA nr. 365/2006, iar instanța de apel a respins-o ca fiind tardiv solicitată, referindu-se la împrejurarea că alte probe în apel decât cele propuse prin motivele de apel și întâmpinare nu ar putea fi încuviințate decât dacă necesitatea acestora ar rezulta din dezbateri, sens în care dispune art. 292 C. proc. civ., necesitate care nu a rezultat în cauză și nici instanța nu a dispus-o din oficiu.

Având în vedere că recurenta s-a prevalat și de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă după modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 prin care s-a introdus art. 129 alin. (51), Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu poate invoca în recurs omisiunea instanței de apel de a ordona din oficiu probe pe care nu le-a propus și administrat ea însăși în condițiile legii.

În ce privește motivul reținut de instanța de apel al tardivității solicitării acestei probe de către intimată, prin invocarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. (pentru intimat - prin întâmpinare ori dacă proba rezulta din dezbateri), considerând că în apel nu sunt aplicabile dispozițiile art. 138 pct. 3 de care s-a prevalat intimata, Înalta Curte, constată că atare critică, chiar fondată a recurentei, nu are înrâurire asupra soluției ce se va adopta în recursul său.

Într-adevăr, art. 292 prevede în sensul reținut de curtea de apel, dar cu toate acestea, art. 298 dispune că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu (Titlul IV din Cod - Apelul).

Cum reglementarea judecății în primă instanță este plasată începând de la Cap. III din Titlul III al C. proc. civ., anume la art. 125 - 254, rezultă că prevederile referitoare încuviințarea probelor în condițiile art. 138 C. proc. civ. sunt incidente și în apel.

Or, chiar dacă art. 292 alin. (1) teza finală se referă la încuviințarea în apel unor probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri (text a cărui formulare se suprapune celei din art. 138 pct. 2), alături de cele solicitate prin motivele de apel și întâmpinare, nu există niciun impediment legal, în absența unei interdicții exprese a legii cu privire la neaplicarea și a celorlalte ipoteze de la art. 138 (pct. 3 și 4, întrucât pct. 1 este abrogat) C. proc. civ., deoarece acestea nu sunt incompatibile cu judecata în apel.

Înalta Curte, referitor la aceeași probă solicitată instanței de apel de către recurenta reclamantă, constată însă caracterul inadmisibil al acesteia.

Astfel, se reține că în sistemul de drept procesual civil nu este reglementată o atare probă, cel mult recurenta putând să fi uzat fie de administrarea unei probe cu înscrisuri în care să se fi reprodus cele imprimate pe acel CD (dacă acestea erau susceptibile de o asemenea redare), procesul verbal de transcriere a conținutului unui atare suport fiind mijlocul de probă admisibil pentru dovedirea unor împrejurări de fapt de natura celor relevate de recurentă, fie să recurgă la solicitarea unei expertize de specialitate prin care să se ateste conținutul CD-ului, ceea s-ar fi constituit în obiectivul acestei probe.

În plus, Înalta Curte constată că nici dispozițiile de la pct. 8 din Titlul I al Metodologiei privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, aprobate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 nu pot fi reținute ca normă specială care ar permite administrarea unei astfel de probe, într-o modalitate derogatorie de la dispozițiile din Cod.

Astfel, textul de care recurenta reclamantă s-a prevalat dispune în următorul sens:

"Organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale poate monitoriza, prin reprezentanți împuterniciți în acest sens, utilizarea operelor muzicale în scop ambiental, accesul acestora fiindu-le permis în mod liber în orice spațiu de utilizare a muzicii în scop ambiental numai în baza legitimațiilor vizate de organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale acreditat cu colectarea pe teritoriul României. Reprezentanții organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale pot utiliza echipamente de înregistrare audio și/sau video portabile în spațiile în care sunt utilizate operele muzicale, înregistrările astfel efectuate făcând dovada deplină a utilizării operelor muzicale în scop ambiental."

În consecință, utilizarea echipamentelor de înregistrare audio-video portabile este permisă, chiar în termenii Metodologiei, reprezentanților organismului de gestiune colectivă pentru monitorizarea utilizării operelor muzicale în scop ambiental, norma analizată nefiind aplicabilă decât organismului de gestiune colectivă (precum recurenta reclamantă), în directă legătură cu activitatea pe teren pe care aceasta o derulează, iar nu o normă de procedură aplicabilă în etapa judiciară a unui eventual litigiu prin care se tinde la colectarea remunerațiilor datorate de către utilizatori; pentru ca o astfel de probă, valabilă în procedurile administrative desfășurate de organismul de gestiune colectivă, să poată fi valorificată în instanță era necesară adaptarea sau convertirea ei într-una dintre probele ori mijloacele de probă reglementate de Cod, astfel cum deja s-a arătat; în plus, derogarea de la sistemul probatoriu al Codului, ar fi trebuit să fie prevăzută într-un act normativ de egală forță juridică, iar nu într-o Metodologie adoptată în organizarea aplicării unei legi.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

2. Recursul pârâtei-reclamante se întemeiază pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel cum recurenta pârâtă însăși susține, interesul său procesual în promovarea acestei căi de atac este legat de menținerea de instanța de apel a soluției de respingere a cererii sale din dosarul conex (nr. 1444/112/2011 al Tribunalului Bistrița-Năsăud), criticându-se însă și confirmarea soluționării date de prima instanță excepției de necompetență teritorială, cererii de suspendare a soluționării cauzei până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 1444/112/2011, la data formulării cererii, aflat pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud (dispuse prin încheierea de ședință din 4 mai 2011), ca și excepției de conexitate (soluționată de tribunal prin încheierea din 19 octombrie 2011).

Se arată că instanța de apel a analizat deficitar și superficial criticile sale formulate împotriva încheierilor de ședință pronunțate de tribunal la termenele din 19 octombrie 2011 și din 4 mai 2011, o atare critică fiind, în principiu, susceptibilă de încadrare atât în dispozițiile art. 304 pct. 7 (analiza superficială), dar și ale art. 304 pct. 9 (invocarea unei analize deficitare, în măsura în care se susține aplicarea greșită a unor texte legale ori dispunerea unor măsuri fără temei legal).

În soluționarea criticilor sale, deduse spre analiză instanței de apel, prin care a invocat nesoluționarea primului capăt de cerere din Dosarul nr. 9504/3/2011 (cererea inițiată de reclamanta-pârâtă, pe rolul Tribunalului București), precum și a cererii reconvenționale din Dosarul nr. 1444/112/2011 (formulată de UCMR ADA, în calitatea de pârâtă reclamantă, în dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud), curtea de apel a reținut în mod corect că pârâta-reclamantă nu este parte interesată în a invoca o atare nulitate a sentinței, aceasta nefiind decât o nulitate de ordin privat, potențial vătămătoare pentru titularul cererilor nesoluționate, iar nu pentru partea adversă.

Înalta Curte apreciază că această dezlegare a instanței de apel corespunde dispozițiilor art. 108 alin. (2) C. proc. civ. (normă ce a mai fost citată în cuprinsul prezentelor considerente), astfel că, nefiind o nulitate de ordine publică, pârâta-reclamantă nu o putea invoca în mod valabil în calea de atac.

Consecutiv aceste dezlegări, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a stabilit că nesoluționarea unei (unor) cereri de către prima instanță nu poate atrage modificarea cadrului procesual sub aspect obiectiv (cererile deduse judecății), cu toate efectele ce ar putea decurge de aici, așadar, și în privința verificării competenței teritoriale atribuite Tribunalului București în cauza nr. 9504/3/2011, atrasă de formularea primului capăt de cerere din cererea principală în dosarul menționat, astfel cum s-a apreciat.

În opinia recurentei, reclamanta-pârâtă a formulat acest prim capăt de cerere pro causa, numai pentru a atrage competența Tribunalului București, dată fiind totala lipsă de interes ulterioară a reclamantei în soluționarea cererii respective, ca de altfel, și a cererii reconvenționale formulate în dosarul conexat.

Înalta Curte constată că interpretarea propusă de recurenta pârâtă (fictivitatea cererii) nu are suport în dispozițiile procedurale, cu atât mai mult cu cât una dintre regulile fundamentale ale procesului civil este principiul disponibilității, ceea ce presupune inclusiv neformularea de către părți a căilor de atac pentru a invoca eventuale neregularități procedurale, precum ar fi nesoluționarea unei cereri cu care a învestit instanța în mod legal (reclamanta pârâtă neatacând cu apel sentința).

În ce privește măsura conexării dispusă de tribunal prin încheierea din 19 octombrie 2011, recurenta pârâtă a susținut că deși a formulat critici prin motivele de apel relative la aceasta, curtea de apel nu a făcut o aplicare a normelor procedurale incidente, prin prisma scopului urmărit de legiuitor.

Printr-o astfel de susținere, generică, nu se dezvoltă critici de nelegalitate, recurenta pârâtă neindicând în concret erorile pretins săvârșite de instanța de apel în soluționarea criticilor sub aspectul verificării legalității și temeiniciei măsurii conexării; dimpotrivă, curtea de apel a înlăturat în mod argumentat aceste motive de apel, făcând referire explicită la dispozițiile art. 164 C. proc. civ., care guvernează acest incident procedural cu privire la instanța sesizată, precum și la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru admiterea excepției de conexitate.

Și recurenta pârâtă a invocat neregularități procedurale săvârșite de instanța de apel cu ocazia încuviințării, dispunerii din oficiu și, respectiv administrării probelor, critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă recurenta pârâtă nu a indicat această ipoteză de nelegalitate prin memoriul de recurs.

Astfel, recurenta a susținut că s-a dispus în apel, din oficiu, efectuarea unei expertize construcții în dovedirea acțiunii reclamante (la care apărătorul acesteia s-a opus), dar cu privire la care instanța a dispus în sarcina pârâtei achitarea onorariului provizoriu; urmare a neachitării lui, s-a dispus decăderea intimatei din probă; pe de altă parte, instanța de apel a refuzat să raporteze declarațiile martorilor la fotografiile depuse la dosar care înfățișau starea, configurația spațiilor sale comerciale, precum și dispunerea mărfurilor în cadrul acestora, inclusiv a celor audio-video.

Și în acest caz, recurenta pârâtă fie invocă pretinse nereguli procedurale referitoare la măsurile dispuse de instanță pentru sancționarea părții adverse, în aplicarea dispozițiilor art. 1711 rap. la art. 170 alin. (3) C. proc. civ., contrar prevederilor art. 108 alin. (2), fie susține aspecte de netemeinicie a deciziei, ceea ce nu poate fi suspus cenzurii instanței de recurs, verificările acestei instanțe limitându-se exclusiv la aspecte de nelegalitate.

S-a mai susținut că instanța de apel în mod nelegal a confirmat inadmisibilitatea primului capăt de cerere din acțiunea conexă pe care a formulat-o - cerere în constatare provocatorie, negatorie - în realitate, cerere în constatare provocatorie, negativă, întrucât o prin cererea negatorie se urmărește protejarea unui drept real, în care reclamantul are calitatea de proprietar, iar pârâtul este cel care pretinde că este titular al unui alt drept real principal - uzuarul, uzufructuarul, habitantul, superficiarul ori titularul unui drept de servitute, ceea ce nu este cazul în speță.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dat o corectă calificare primului capăt din cererea conexă, fiind în deplin acord cu finalitatea afirmată de parte prin motivele cererii și care rezultă în mod neechivoc și din formularea celui de-al doilea capăt de cerere: 1. să se constate că prin activitatea pe care o desfășoară în cele trei magazine ale sale nu se subscrie unei obligații de plată a remunerației aferente unei comunicări publice a operelor muzicale, în sensul dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și Deciziei ORDA nr. 365/2006; 2. obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.356,60 lei încasată fără drept și dobânda legală aferentă acestei sume de la data încasării până la plata efectivă.

Art. 111 teza finală C. proc. civ. consacră caracterul subsidiar al cererii în constatare în raport cu cererea în realizarea dreptului, iar în aplicarea acestei norme, instanța de apel a indicat prin considerentele deciziei că pârâta-reclamantă avea la îndemână cererea în realizarea dreptului, anume, cerere în constatarea nulității autorizației licență neexclusivă încheiată de părți în 23 februarie 2010, iar nu cel de-al doilea capăt de cerere.

De asemenea, contrar celor susținute de recurentă nici cererea în restituirea sumei pretins încasate fără drept de reclamanta-pârâtă nu reprezintă un capăt de cerere accesoriu celui dintâi, deoarece soluționarea pretenției de restituire (și aceasta o cerere în realizare) poate fi accesorie doar aceleiași anulări a autorizației menționate; în configurația cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, și acest al doilea capăt de cerere reprezintă, de asemenea, o cerere principală, astfel cum susține și recurenta atunci când se prevalează de argumentul posibilității formulării acesteia pe cale separată, într-o cauză de sine stătătoare.

În consecință, în mod legal s-a confirmat soluția respingerii ca inadmisibil a primului capăt de cerere și ca neîntemeiat a celui de-al doilea. Într-adevăr, instanța de apel a complinit motivarea tribunalului asupra inadmisibilității primului capăt de cerere, ceea ce nu este însă de natură a antrena vreo vătămare a recurentei, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, de reformare, instanța de apel având obligația de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

A doua pretenție a reclamantei din cererea conexă nu putea fi primită, întrucât aceasta a efectuat cele două plăți însumând 1.356,60 lei, în executarea obligațiilor asumate prin autorizația licență neexclusivă din 23 februarie 2010, autorizație ce are natura juridică a unui contract bilateral, sinalagmatic (cu anumite clauze prestabilite de lege și Metodologie) în care drepturile și obligațiile părților sunt reciproce și interdependente, fiecare dintre părți având atât calitatea de debitor cât și de creditor, iar obligația ce revine uneia dintre ele își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte.

Prin urmare, în mod legal instanța de apel a stabilit că pârâta a plătit cu justă cauză sumele a căror restituire a solicitat-o, în baza convenției neanulate, a Legii nr. 8/1996 și a Metodologiei aplicabile pentru acest tip de utilizare, în speță, pretenția neputând fi analizată pe temeiul plății lucrului nedatorat în conformitate cu art. 1092 C. civ., deoarece una dintre condițiile incidenței acestei instituții juridice este aceea ca datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre părți; or, astfel cum s-a arătat, autorizația licență neexclusivă nu a fost anulată.

De asemenea, instanța de apel s-a referit și la interdicția aplicabilă în apel, pe temeiul art. 294 C. proc. civ., de a se formula cereri noi în raport cu cele deduse judecății la prima instanță, recurenta neformulând în mod explicit o astfel de cerere - în constatarea sau anularea autorizației - în fața curții de apel.

Dimpotrivă, recurenta pretinde că a contestat semnătura aplicată pe autorizația și care o angaja invocând, în acest context, inopozabilitatea actului contestat; s-a mai arătat că a depus la dosarul cauzei copia plângerii penale formulate în vederea depistării autorului falsului, probe pe care instanțele de fond nu le-au analizat, denaturând conținutul apărărilor sale; în acest sens a invocat, pe cale incidentală, nelegalitatea ori nulitatea actului menționat prin prisma inopozabilității, dată fiind lipsa semnăturii administratorului societății, sigurul care putea angaja societatea în raporturile cu terții.

Se constată, în acest context, că recurenta pârâtă confundă instituții juridice precum nulitatea și inopozabilitatea unui act juridic.

Nulitatea unui act juridic este sancțiunea de drept material care lipsește actul de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, aceasta avându-și cauzele într-un moment anterior sau contemporan cu însăși încheierea actului juridic, nulitatea având și funcția juridică de garanție a principiului legalității.

Inopozabilitatea însă, reprezintă o sancțiune aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerințe de publicitate față de terți sau a lipsei ori a depășirii puterii de a reprezenta.

În consecință, susținând că pe autorizația licență neexclusivă nu a fost aplicată semnătura reprezentantului legal al societății (administratorul care putea angaja societatea în mod valabil în raporturile cu terții), recurenta a invocat inopozabilitatea acestui act juridic, ca apărare de fond, iar nu nulitatea.

Numai că, pentru a fi eficientă atare sancțiune, recurenta era ținută să dovedească realitatea acestei afirmații, nefiind suficientă simpla susținere în acest sens; în legătură cu acest aspect, se constată că există o cauză penală în derulare (sens în care s-a depus în dosarul de apel la fila 86 dosar recurs soluția instanței penale de admitere a plângerii formulate de recurentă împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale date de procuror, cu consecința continuării cercetării penale), însă recurenta pârâtă nu a solicitat instanței de recurs suspendarea soluționării cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în condițiile acestei norme; depunerea în recurs a unor probe administrate în cauza penală, incompatibile cu dispozițiile art. 305 C. proc. civ. (dosar recurs), este lipsită de relevanță la acest moment procesual, neputând fi valorificate și apreciate de instanța de recurs; ulterior însă, dacă se pronunța o soluție de condamnare pentru săvârșirea unor fapte penale în legătură cu semnarea autorizației licență neexclusivă (împrejurarea care va antrena consecințe și în privința efectelor acesteia), recurenta pârâtă, dacă va găsi necesar, va putea recurge la formularea unei cereri de revizuire a hotărârii pronunțate în evocarea fondului în cauza de față, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Or, câtă vreme nu au fost dovedite aceste susțineri, autorizația - licență neexclusivă din 23 februarie 2010, act sub semnătură privată fiind, beneficiază atât de prezumția de validitate (în condițiile în care nu a fost anulat), cât și de cea de legalitate, astfel cum prevede art. 1176 C. civ. de la 1865, în mod legal instanța de apel, aplicând prezumția recunoașterii convenției de către pârâtă, stabilită prin constatarea executării ei de către aceasta prin cele două plăți în sumă totală de 1.356,60 lei.

Pe de altă parte, chiar dacă în prezenta cauză reclamanta nu a dovedit utilizarea de către pârâtă în spațiile sale comerciale a operelor muzicale în scop ambiental și întrucât pretenția reclamantei din cererea principală de chemare în judecată a privit obligarea pârâtei la plata remunerațiilor datorate pentru perioada iulie 2010 - februarie 2012, o atare dezlegare nu este de natură a fi oferit indicii certe cu privire la activitatea derulată de pârâtă în perioada acoperită de autorizația licență neexclusivă din 23 februarie 2010, anume 23 februarie 2010 - 30 iunie 2010, indicii care de altfel, ar fi fost inutile față de confirmarea inadmisibilității primului capăt de cerere în constatare formulat de recurentă în cererea conexă.

În ce privește acordarea de instanța de apel, pentru ambele faze procesuale, a cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste chestiuni privesc temeinicia deciziei recurate sub acest aspect, care nu poate fi analizată în recurs.

Criticile dezvoltate de recurentă în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost concepute prin raportare la calificarea dată de instanța de apel acțiunii sale conexe, cu cele două capete cerere, fiind așadar improprii pentru susținerea acestui motiv de recurs care privește interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, prin schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, actul juridic civil având accepțiunea din dreptul material - manifestare de voință în sensul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic; or, calificarea cererii de chemare în judecată reprezintă interpretare dată de instanță pretențiilor formulate prin cerere, ceea ce presupune interpretarea actului de procedură al părții reclamante; aceste critici, de altfel, au fost analizate pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat și recursul pârâtei SC B.S.C. SRL.

Se va face aplicarea art. 274 C. proc. civ., astfel că, se va dispune obligarea recurentei reclamante la 2.620 lei cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă, conform dovezilor de la dosar care privesc apărarea acesteia pe recursul părții adverse (așadar, mai puțin cele determinate de plata onorariului privind redactarea și susținerea propriului recurs), fiecare fiind parte căzută în pretenții prin respingerea propriei căi de atac și parte câștigătoare prin respingerea recursului adversarului; recurenta reclamantă a precizat însă că le va solicita pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității declarării recursului de către reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din Români - Asociația pentru Drepturi de Autor și de pârâta SC B.S.C. SRL împotriva Deciziei nr. 43A din 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenta reclamantă la 2.620 lei cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă SC B.S.C. SRL, efectuate în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2014.

Procesat de GGC - CL