Public procurement termination claim remanded after appellate court used wrong procedural remedy

A. Invocarea necompetenţei funcţionale direct în recurs. Admisibilitate

B. Cerere de reziliere a unui contract de achiziţii publice. Calea de atac

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor

Index alfabetic: acţiune în reziliere

- contract de achiziţie publică

- competenţă funcţională

Codul de procedură civilă din 1865, art. 2 lit. d), art. 304 pct. 1, pct. 3, pct. 9, art. 725

O.U.G. nr. 34/2006, art. 286 (1), art. 28716

A. Competenta instanţelor, în accepţiunea normelor de procedură civilă, reprezintă departajarea prerogativelor jurisdicţionale între instanţele judecătoreşti, atât pe verticală (competenţa materială), cât şi pe orizontală (competenţa teritorială) şi este stabilită prin norme cu caracter procedural reglementate în Codul de procedură civilă sau în legi cu caracter special.

Sintagma competenţă funcţională nu desemnează o departajare a competenţelor în sensul strict al legii de procedură, ci o departajare a cauzelor la acelaşi nivel al competenţei materiale, după specializarea judecătorului în anumite materii, potrivit art. 35 alin. (2) şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, dispoziţii cu caracter organic şi imperativ, a căror încălcare poate fi invocată în cadrul incidentului procedural al excepţiei de necompetenţă, regimul său procesual neputând fi, însă, delimitat la cel specific excepţiei absolute de necompetenţă materială.

Astfel, în cazul invocării încălcării unei norme de competenţă reglementată de dispoziţii imperative prevăzute prin legi speciale, punerea sa în dezbatere poate fi solicitată şi direct în recurs, în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

B. În cazul în care obiectul litigiului îl constituie o cerere de reziliere a unui contract de achiziţii publice pentru care legea specială conţine dispoziţii procedurale speciale de imediată aplicare, sunt incidente dispoziţiile art. 725 C. proc. civ. şi, ca atare, cele ale art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006 care impun concluzia că în această materie hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai recursului la instanţa ierarhic superioară celei care a judecat cauza în fond.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2373 din 24 iunie 2014

Notă: * Forma O.U.G. nr. 34/2006 avută în vedere în prezenta decizie este cea în vigoare la data de 16 noiembrie 2012.

Ordonanţa Guvernului nr. 12/1993 privind achiziţiile publice a fost abrogată prin O.G. nr. 118/1999 la data de 1 ianuarie 2000.

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. xx0/3/2012, reclamanta SC M. SA a chemat în judecată pârâtele Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună rezilierea contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 încheiat între Consiliul Municipiului Bucureşti – Direcţia de Investiţii, în calitate de achizitor şi reclamantă, în calitate de antreprenor, ca urmare a neexecutării de către pârâte a unor obligaţii esenţiale; obligarea pârâtelor la acoperirea prejudiciului constând în 1.000.000 lei – pagubă efectivă şi 1.000.000 lei – profit nerealizat, precum şi dobânzi aferente acestor sume, calculate de la data de 18.11.2009 (dată la care Municipiul Bucureşti a organizat o nouă licitaţie) şi până la acoperirea efectivă a prejudiciului.

În motivarea cererii s-a arătat că la data de 18.04.2000 între reclamantă, în calitate de antreprenor şi CMB - Direcţia de Investiţii, în calitate de investitor achizitor a fost încheiat contractul de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000. Contractul avea ca obiect realizarea de către reclamantă a unor lucrări de „Consolidare şi reparaţii capitale la instalaţii în construcţii la clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti" în schimbul unui preţ în cuantum de 217.040.269.370 lei.

La data de 07.08.2000, achizitorul a transmis adresa nr. 1352 din 07.08.2000 prin care a solicitat, în temeiul art. 5.10 din contract, sistarea lucrărilor ca urmare a întârzierii aprobării bugetului Municipiului Bucureşti pe anul 2000, lucrările urmând a fi reluate la momentul primirii unei solicitări exprese în acest sens din partea Primăriei.

Deşi motivul invocat în susţinerea solicitării de sistare a lucrărilor a încetat în cursul anului 2009, la data formulării prezentei cereri de chemare în judecata reclamanta nu a primit din partea achizitorului nici un fel de notificare prin care să i se solicite reluarea a acestora.

A susţinut reclamanta că, deşi contractul de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 era în vigoare, nefiind anulat, reziliat sau finalizat, la data de 18.11.2009, Municipiul Bucureşti în calitate de autoritate contractantă a organizat o licitaţie în vederea achiziţiei de lucrări pentru consolidarea sediului Primăriei Municipiului Bucureşti.

În urma acestei licitaţii a fost încheiat contractul de execuţie de lucrări nr. 89 din 30.06.2010 prin care Municipiul Bucureşti, în calitate de achizitor, în mod nelegal, a încredinţat unei terţe societăţi R.C., în calitate de executant, executarea lucrărilor ce formau obiectul contractului pe care acelaşi achizitor îl încheiase anterior cu reclamanta.

Din faptul organizării licitaţiei şi semnării acestui nou contract rezultă în mod evident că la sfârşitul anului 2009 nu mai subzista motivul pentru care achizitorul suspendase executarea contractului pe care îl încheiase cu reclamanta, respectiv acesta dispunea de banii necesari pentru continuarea lucrărilor.

Astfel, acesta este momentul la care, faţă de obligaţiile contractuale pe care şi le-au asumat, pârâţii ar fi trebui să notifice reclamantei reluarea lucrărilor şi potrivit art. 6.1 din Condiţiile speciale de contractare să predea pe bază de proces-verbal „frontul de lucru".

Fapta achizitorului de a nu permite constructorului accesul la bunul asupra căruia trebuiau realizate lucrările de reparaţie şi de a încheia cu o terţă persoană un nou contract de antrepriză ce are ca obiect prestarea aceloraşi lucrări de reparaţie ale aceluiaşi bun reprezintă o evidentă încălcare a dispoziţiilor contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000, împrejurare care dă dreptul reclamantei de a solicita rezilierea acestuia potrivit dispoziţiilor art. 1021 C. civ.

Consecinţa rezilierii contractului dă dreptul creditorului de a obţine, pe lângă acoperirea pierderii efectiv suferite, şi plata câştigului nerealizat. Câştigul nerealizat reprezintă profitul pe care reclamanta l-ar fi obţinut ca urmare a executării lucrărilor de reparaţii ce au format obiectul contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000.

Prin întâmpinare pârâtele Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de faptul că reclamanta nu a efectuat procedura prealabilă a concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.

În fond s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin notele de şedinţă pârâta Municipiul Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întrucât parte în contractul de execuţie a investiţiei a fost Consiliul Municipiului Bucureşti – Direcţia de Investiţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune motivat de faptul că din chiar acţiune rezultă că aşa-zisa neexecutare a obligaţiilor contractuale o reprezintă iniţierea unei noi proceduri de achiziţie publică care a avut loc la data de 3.10.2007, dată la care Primăria Municipiului Bucureşti a organizat noua licitaţie.

Pârâta Municipiul Bucureşti a invocat şi excepţia lipsei de interes a acţiunii formulate de SC M. SA.

2. La termenul din 28.09.2012 tribunalul a respins excepţia prematurităţii acţiunii ca neîntemeiată şi a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei C.G.M.B, dispunând scoaterea din cauză a acestei părţi.

În aceeaşi şedinţă de judecată, instanţa a respins motivat excepţia lipsei interesului acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 13570 din 05.10.2012 a Tribunalului Bucureşti a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul admiterii, iar acţiunea a fost respinsă, în consecinţă.

Tribunalul a reţinut că prin contractul de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000, SC M. SA s-a obligat faţă de CMB - Direcţia de Investiţii să execute lucrările la obiectivul „Consolidare la clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti” în schimbul preţului de 217.040.269.370 ROL, inclusiv TVA.

La data de 7.08.2000, după 4 luni de la încheierea contractului, cu adresa nr. 1352, Primăria Municipiului Bucureşti a sistat executarea lucrărilor din cauza neaprobării Bugetului Primăriei Municipiului Bucureşti pentru anul 2000. Această adresă a avut ca temei prevederile art. 5.10 din Condiţiile generale de contractare, potrivit cărora antreprenorul este obligat să sisteze execuţia lucrărilor la dispoziţia scrisă a achizitorului, pe o durată şi în modul în care persoana juridică achizitoare consideră necesar. Potrivit adresei emise de Primăria Municipiului Bucureşti, menţionată, lucrările contractate urmau a fi reluate numai în baza unei comunicări către reclamantă.

Până la introducerea cererii de chemare în judecată – 10.01.2012, Primăria Municipiului Bucureşti nu a încunoştinţat reclamanta despre intenţia de reluare a lucrărilor şi, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, a organizat o altă licitaţie încă din anul 2007.

Prin acţiune, reclamanta SC M. SA a arătat că momentul de la care pârâta nu şi-a respectat obligaţiile contractuale a fost 18.11.2009, când Primăria Municipiului Bucureşti a organizat noua licitaţie, încălcând dispoziţiile art. 16.1 lit. a) şi art. 5.10 din Condiţiile generale de contractare.

Această dată nu a putut fi reţinută de tribunal ca moment al începerii termenului de prescripţie prevăzut de art. 3, raportat la art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că primul anunţ de participare la licitaţia lucrărilor pentru consolidarea sediului primăriei din B-dul E. nr. 47 a fost publicat sub nr. 34581 din data de 3.10.2007. La acest moment Primăria Municipiului Bucureşti şi-a încălcat obligaţiile contractuale, exprimându-şi intenţia clară de a denunţa contractul încheiat cu SC M. SA şi este data la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamantei de a cere rezilierea actului.

Cererea de chemare în judecată s-a formulat la data de 10.10.2012, cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta Municipiul Bucureşti reprezentat prin primar şi reclamanta SC M. SA.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta Municipiul Bucureşti s-a invocat netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei instanţei de fond sub aspectul excepţiei lipsei de interes invocate de către PMB, respinsă printr-o încheiere insuficient motivată.

Particularizând în speţă , apelantul a susţinut că este neîndoielnic faptul că instanţa de fond nu a răspuns niciunui argument invocat de către pârât şi nici nu a oferit o motivare generală din care să rezulte, fie şi implicit, de ce au fost înlăturate argumentele părţii.

Prin acţiunea formulată M. a solicitat rezilierea contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000, în esenţă pentru considerentul că, în mod culpabil, Municipiul Bucureşti nu şi-a executat obligaţiile contractuale.

Raportat la condiţia existenţei interesului în formularea unei acţiuni civile, a arătat că interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care-l urmăreşte titularul acţiunii şi care trebuie să fie personal, născut şi actual şi constituie una dintre condiţiile generale ce trebuie îndeplinite în cadrul oricărui proces, atât în momentul promovării acţiunii, cât şi ulterior cu ocazia întocmirii actelor procedurale. În prezenta speţă, interesul - înţeles ca folos practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea - nu îndeplineşte condiţiile antemenţionate.

Aceasta deoarece la data promovării acţiunii în rezilierea contractului de execuţie de lucrări M. nu avea dreptul legal de a desfăşura următoarele activităţi (în ordinea codului CAEN): 4120 - Lucrări de construcţii a clădirilor rezidenţiale şi nerezidenţiale; 4399 - Alte lucrări speciale de construcţii n.c.a.; 4321 - Lucrări de instalaţii electrice.

Totodată, având în vedere faptul că obiectul contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 este: ,,Consolidare şi reparaţii capitale la instalaţii în construcţii la clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti", rezultă faptul că, în raport de activităţile pe care M. le poate desfăşura legal, intimata nu putea să realizeze obiectul contractului de execuţie. În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta SC M. SA, aceasta susţine nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei instanţei de fond ca fiind dată cu încălcarea condiţiilor imperative ale legii care reglementează prescripţia dreptului la acţiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune", iar potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, "în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe sa curgă de la data naşterii raportului de drept". De asemenea, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 "dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul".

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea."

În conformitate cu prevederile art. 5.10 din Contractul de execuţie, achizitorul şi-a rezervat dreptul de a suspenda execuţia lucrărilor pe o durată şi în modalitatea aleasă de acesta. Prin adresa nr. 1352 din 07.08.2000 achizitorul a solicitat, în temeiul art. 5.10 din contract, sistarea lucrărilor cauzată de lipsa fondurilor necesare continuării investiţiei. Totodată, în respectiva adresă se precizează că "lucrările vor fi reluate numai în baza unei comunicări a Primăriei Municipiului Bucureşti".

În consecinţă, pe toată perioada suspendării execuţiei lucrărilor la iniţiativa achizitorului, apelanta nu avea posibilitatea de a solicita rezilierea contractului de execuţie, din moment ce achizitorul avea dreptul contractual de a suspenda executarea. Aşadar, în această perioadă toate drepturile şi obligaţiile părţilor erau suspendate, iar această suspendare trebuia să dureze până la momentul la care achizitorul obţinea fondurile necesare continuării lucrărilor şi îşi manifesta în mod expres intenţia reluării acestor lucrări.

Faţă de motivarea oferită de achizitor prin adresa de suspendare a lucrărilor şi faţă de prevederile contractuale, condiţia necesară pentru naşterea dreptului apelantei de a solicita rezilierea contractului este afectată de o dublă condiţionare: inexistenţa comunicării Primăriei privind reluarea lucrărilor, care face ca drepturile şi obligaţiile contractuale să rămână suspendate, cu consecinţa neînceperii curgerii vreunui drept la acţiune şi existenţa unei acţiuni/inacţiuni abuzive a Primăriei care să îl pună pe antreprenor în imposibilitate de a executa lucrarea. Cu alte cuvinte, dreptul la acţiune se naşte în momentul în care atitudinea Primăriei făcea imposibilă executarea contractului.

Impedimentul pentru continuarea lucrărilor în temeiul contractului de execuţie a apărut numai în momentul în care Municipiul Bucureşti a încheiat un nou contract, având acelaşi obiect, cu SC R.C. SRL, în data de 30.06.2010, urmat de predarea către aceasta din urmă a frontului de lucru, aspecte care au făcut imposibilă reluarea Contractului încheiat cu apelanta.

De la momentul încheierii acestui nou contract cu o terţă persoană a devenit practic imposibilă reluarea de către apelantă a lucrărilor începute în temeiul contractului de execuţie.

4. Apelurile declarate de părţi au fost soluţionate prin decizia civilă nr. 402 din 30.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă în sensul respingerii acestora ca nefondate.

Pentru a se pronunţa astfel, cu privire la apelul pârâtei vizând soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei lisei de interes a reclamantei, instanţa de apel a arătat că instanţa de fond s-a pronunţat asupra acestei excepţii prin încheierea de dezbateri din 28.09.2012, încheiere prin care s-a pus în discuţia părţilor toate excepţiile invocate.

Asupra excepţiei lipsei interesului, instanţa de fond s-a pronunţat în sensul că această excepţie a fost considerată neîntemeiată având în vedere faptul că pretenţiile formulate de reclamantă sunt în legătură cu un contract în care aceasta figurează ca parte, iar prin excepţia invocată nu se poate discuta valabilitatea convenţiei.

S-a constatat că prima instanţă a motivat excepţia lipsei de interes respingând-o motivat. S-a arătat că prin acţiunea formulată reclamanta a solicitat să se dispună rezilierea contractului de execuţie lucrări nr. 201 din 18.04.2000 încheiat între părţi, reclamanta având calitatea de antreprenor, contractul fiind încheiat în conformitate cu documentele de participare la licitaţie şi cu oferta antreprenorului general, de unde rezultă că acest contract a fost încheiat în considerarea capacităţii antreprenorului general de a desfăşura acest obiect de activitate.

În aceste condiţii, nu se poate spune că reclamanta, ca şi parte în contract, nu are un interes în a solicita rezilierea contractului şi despăgubiri pentru neexecutarea acestuia.

Cu privire la apelul promovat de către reclamantă, instanţa de apel a arătat că durata contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 a fost de 54 de luni, durată care, potrivit art. 5.9 din condiţiile generale de contractare, avea să fie prelungită în condiţiile întreruperii sau întârzierii, în condiţii agreate în comun.

Conform art. 5.10 din aceleaşi condiţii, la dispoziţia scrisă a persoanei juridice achizitoare, antreprenorul sista execuţia lucrărilor sau a unor părţi din acestea, pe o durată şi în modul în care persoana juridică achizitoare considera necesar, iar, potrivit art. 5.11, dacă motivele stânjenirii sau ale întreruperii sunt imputabile uneia dintre părţile contractante, atunci cealaltă parte putea emite pretenţii privind despăgubirea pentru daunele intervenite şi care pot fi dovedite.

În opinia instanţei de apel, aceste clauze trebuiau interpretate în sensul că sistarea executării lucrărilor atrage decalarea termenului contractual, la care s-ar fi adăugat o durată suplimentară apreciată de comun acord, iar dacă motivele sistării lucrărilor erau imputabile uneia din părţi, cealaltă parte putea emite pretenţii pentru daune.

A rezultat că reclamanta avea un drept de acţiune în despăgubire pentru daune care începea să curgă de la data comunicării de către Primărie a intenţiei de sistare a lucrărilor – durata termenului fiind de 3 ani, termenul general de prescripţie, conform Decretului 167/1958 în vigoare la data naşterii raporturilor contractuale, acţiune în cadrul căreia dacă ar fi fost exercitată s-ar fi stabilit dacă motivele întreruperii sunt imputabile sau nu Primăriei Municipiului Bucureşti.

Astfel, reclamanta nu a dat dovadă de diligenţă şi a lăsat sistată executarea contractului sine die, până în data de 18.11.2009 când a susţinut că a luat cunoştinţă de noua licitaţie.

S-a considerat că în contract nu există nici o prevedere contractuală care să prevadă că pe durata sistării lucrărilor sunt „suspendate” drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv dreptul la acţiune în justiţie, din contră dispoziţiile art. 5.11 dau posibilitatea părţilor de a emite pretenţii privind despăgubirile.

Pe de altă parte, dispoziţiile legale în materie de suspendare a termenului de prescripţie prevăd expres care sunt cazurile ce atrag suspendarea, iar dreptul reclamantei de a acţiona nu era supus nici unui termen suspensiv sau condiţie suspensivă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (2) Decretul nr. 167/1958.

Ca urmare, pentru aceste considerente, susţinerile reclamantei cu privire la consecinţele suspendării executării contractului sunt neîntemeiate.

În măsura în care apelanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, curtea de apel a pornit de la susţinerea reclamantei în sensul că fapta ilicită constă în declanşarea de către Primăria Municipiului Bucureşti a unei noi licitaţii pentru consolidarea imobilului, având acelaşi obiect cu cel al contractului încheiat în 2000 cu reclamanta.

Însă, luând în considerare prima licitaţie organizată, al cărei anunţ a fost publicat în condiţiile O.U.G. nr. 34/2006 în SEAP sub nr. 34581 din 03.10.2007, publicaţie de interes public, nu se poate invoca necunoaşterea unei asemenea publicaţii. Anterior publicării acestui anunţ a fost adoptată Hotărârea C.G.M.B. din 12.07.2007 prin care s-au aprobat indicatorii tehnico-economici pentru consolidarea imobilului din Bd. R.E. şi s-a abrogat Hotărârea C.G.M.B. nr. 169/1999 care a stat la baza organizării licitaţiei în urma căreia s-a încheiat contractul nr. 201 din 18.04.2000 a cărei reziliere se cere în cauză.

Concluzionând, pentru toate motivele expuse, Curtea a apreciat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie în cazul analizat este 3.10.2007, acţiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 10.01.2012, peste termenul general de prescripţie.

5. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC M. SA, cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, solicitându-se în principal casarea deciziei şi rejudecarea litigiului.

5.1. Prin recursul reclamantei SC M. SA se critică decizia instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii, prin incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

S-a arătat, în primul rând, că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, având în vedere referirea acesteia, în cuprinsul considerentelor, la dispoziţiile art. 5.9-5.11 din condiţiile generale ale contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000.

Astfel, s-a arătat că reclamanta nu a solicitat daune pentru prejudiciile determinate prin sistarea executării contractului, ci a solicitat rezilierea acestuia cu daune-interese, astfel încât, cauza acţiunii nu a constat în solicitarea de a se constata că sistarea executării contractului a fost făcută cu rea-credinţă pentru a se considera incidente dispoziţiile art. 5.11 din condiţiile generale ale contractului. Fapta culpabilă a achizitorului a constat în omisiunea emiterii unui ordin de reluare a lucrărilor, dublată de încheierea unui nou contract, cu alt antreprenor, având acelaşi obiect.

Rezultă, aşadar, că motivarea instanţei de apel referitoare la sistarea culpabilă a lucrării de către achizitor şi dreptul SC M. SA de a solicita daune-interese de la data acestei sistări este străină de natura pricinii.

Al doilea argument în susţinerea acestui motiv de recurs a constat în aceea că instanţa de apel nu a argumentat de ce dreptul la acţiune al reclamantei nu era un drept afectat de modalităţi, atunci când a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

În plus, instanţa de apel a făcut şi o confuzie între suspendarea cursului prescripţiei, instituţie neincidentă în speţă şi începutul prescripţiei extinctive determinat de suspendarea executării contractului.

Al doilea motiv al recursului vizează greşita aplicare a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Reţinând că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data comunicării adresei nr. 1352 din 07.08.2000 prin care s-a dispus asupra suspendării executării contractului, instanţa de apel a încălcat flagrant dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 care stabileşte că în cazul obligaţiilor care urmează a se executa la cererea creditorului, prescripţia va începe să curgă la data solicitării de executare. Astfel, s-a considerat că suntem în prezenţa unui drept afectat de modalitatea termenului suspensiv incert, astfel că prescripţia dreptului material la acţiune pentru protejarea acestui drept îşi începe cursul la data împlinirii termenului, egală datei la care achizitorul ar fi solicitat reluarea executării lucrărilor.

Nu se poate considera nici că naşterea dreptului la acţiune al reclamantei a fost determinat de publicarea anunţului de licitaţie în SEAP la data de 03.10.2007, fiind nelegală prezumţia de încunoştinţare a reclamantei referitoare la conţinutul acelui anunţ.

Recurenta a reafirmat că simpla suspendare a executării contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 nu era ilicită, ci numai menţinerea abuzivă a suspendării, echivalentă refuzului de reluare a lucrărilor, prin încălcarea obligaţiilor care reveneau achizitorului.

În mod similar, o procedură de achiziţie publică iniţiată de către pârâtă nu reprezintă o încălcare a contractului dintre cele stabilite prin art. 16.1 lit. a), adică încălcarea unei obligaţii contractuale.

Era esenţial, din punctul de vedere al recurentei, a se stabili momentul la care suspendarea executării contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 devenea ilicită şi reprezenta, în condiţiile contractului, o obstrucţionare a antreprenorului la îndeplinirea propriilor obligaţii.

Or, nu se poate, astfel, considera că organizarea unei licitaţii de către pârâtă are o asemenea semnificaţie, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost declarată nelegală. În plus, organizarea acestei noi licitaţii nu a fost cunoscută reclamantei, cu atât mai mult cu cât, în desfăşurarea contractului dintre părţi, pentru a fi opozabile orice împrejurări terţe, acestea trebuia să fie notificate cocontractantului, potrivit art. 18.1 din contract.

Nu se poate reţine nici că publicarea anunţului de licitaţie în SEAP prezumă cunoaşterea faptului de către reclamant. Aceasta cu atât mai mult cu cât, nefiind o prezumţie legală, aplicarea sa trebuie să se realizeze precaut, plecând de la un fapt cunoscut, or în cauza a lipsit tocmai demonstraţia faptul conex.

Potrivit O.U.G. nr. 34/2006, SEAP desemnează un sistem informatic utilizat pentru asigurarea accesibilităţii şi transparenţei procedurilor de achiziţie publică şi nu se poate prezuma dincolo de aceste aspecte.

Împotriva acestui recurs intimatul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare solicitând respingerea sa ca nefondat.

S-a arătat că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta însăşi subliniind legătura dintre suspendarea executării contractului şi efectele acesteia în ceea ce priveşte cursul prescripţiei extinctive.

S-a mai arătat că la data suspendării contractului dreptul al acţiune al reclamantei nu era suspendat.

În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. distincţia realizată prin considerente de către instanţa de apel este corectă. Este justă şi concluzia că la data publicării în SEAP a anunţului de licitaţie nr. 43581 din 03.10.2007 intenţia pârâtei de a nu mai continua contractul de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 era certă. Aceasta a reprezentat fie o denunţare unilaterală a contractului, fie ipotetic, poate fi asimilată unei neexecutări culpabile a contractului de execuţie iniţial, adică, o faptă ilicită de natură să justifice dreptul la acţiunea pentru rezilierea contractului.

În plus, publicarea acestui anunţ a fost precedată de adoptarea Hotărârii C.G.M.B. din 12.07.2007 prin care s-au aprobat indicatorii tehnico-economici pentru consolidarea imobilului din Bd. R.E. şi s-a abrogat Hotărârea C.G.M.B. nr. 169/1999 care a stat la baza organizării licitaţiei în urma căreia s-a încheiat contractul nr. 201 din 18.04.2000 a cărei reziliere se cere în cauză.

În opinia Municipiului Bucureşti, chiar aceasta ar putea fi considerată data denunţării contractului sau a faptului terţ de natură a semnifica refuzul de reluare a executării contractului iniţial.

Este, aşadar, dincolo de orice îndoială că la 03.10.2007 reclamanta trebuia să cunoască împrejurarea că reluarea contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 nu mai putea avea loc.

Cât priveşte semnificaţia publicării anunţului nr. 43581 din 03.10.2007 în SEAP, aceasta trebuie considerată un moment obiectiv, dincolo de atitudinea subiectivă a reclamantei de a fi depus diligenţele necesare asupra cunoaşterii conţinutului şi semnificaţiei sale. Chiar O.U.G. nr. 34/2006 arată, în conformitate cu art. 3 lit. v), că prin publicare acesta devine opozabil terţilor, astfel că sistemul de prezumţii cu care a operat instanţa de apel este corect.

5.2 Prin recursul propriu, Municipiul Bucureşti a solicitat, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de contencios administrativ, ca instanţă de recurs, iar, în subsidiar, modificarea deciziei şi respingerea acţiunii reclamantei pentru lipsa interesului.

Totodată, recurentul a formulat concomitent recurs şi împotriva încheierii interlocutorii din 22.05.2013 a instanţei de apel.

După un sinopsis al situaţiei de fapt, recurentul a arătat că un prim motiv al recursului său se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ., întrucât litigiul dedus judecăţii era promovat în materia achiziţiilor publice, iar instanţa avea obligaţia calificării căii de atac ca fiind recursul, potrivit art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (5) C. proc. civ., astfel încât completul de judecată trebuia să fie compus dintr-un număr de trei judecători, conform art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

S-a arătat că în mod greşit instanţa s-a considerat învestită cu soluţionarea unui apel într-un complet compus din 2 judecători.

Chestiunea calificării căii de atac a fost pusă în dezbatere la termenul de judecată din 08.05.2013 şi soluţionată prin încheierea din 22.05.2013 recurată, cu argumentul că, faţă de obiectul acţiunii şi modului în care prima instanţă a apreciat asupra naturii juridice a litigiului, calea de atac promovată este apelul.

Or, susţine recurenta, determinarea căii de atac se face în temeiul principiului legalităţii, ignorat de către instanţa de apel.

Recurenta a arătat că dispoziţiile de procedură aplicabile litigiului sunt cele cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006, Secţiunea a 9-a, chiar dacă procedura de achiziţie a contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 s-a desfăşurat sub auspiciile O.G. nr. 12/1993, căruia i-a succedat O.U.G. nr. 34, aplicabil în ceea ce priveşte normele de procedură judiciară, potrivit art. 725 C. proc. civ.

Au fost evocate dispoziţiile art. 289 şi art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006 care reconfirmă principiul tempus regit actum, dar şi principiul de drept al aplicării imediate a legii procedurale. În această lumină, sunt deplin incidente dispoziţiile art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006 care stabilesc că, în materia achiziţiilor publice, hotărârea de primă instanţă este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, iar competenţa de atribuţiune avea să fie stabilită potrivit art. 286 alin. (1) din acelaşi act normativ care, în cazul rezilierii judiciare, conferă litigiile spre soluţionare fostelor secţii comerciale ale tribunalului.

Hotărârea a fost criticată şi în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei interesului reclamantei, s-a considerat greşit că acesta este implicat de calitatea de parte contractuală a SC M. SA.

De vreme ce SC M. SA nu poate afirma nici un fel de prejudiciu la data promovării acţiunii, fie chiar şi viitor, urmează că interesul în promovarea cererii de chemare în judecată nu este născut şi actual. S-a susţinut că instanţa a realizat o confuzie între calitatea procesuală şi interes în raport cu argumentele prezentate cu prilejul soluţionării acestei excepţii.

Împotriva acestui recurs SC M. SA a depus întâmpinare, solicitând respingerea sa ca nefondat.

S-a susţinut în apărare că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 câtă vreme contractul de achiziţie a cărui reziliere se cere a fost încheiat sub incidenţa O.G. nr. 12/1993. Astfel, însuşi art. 289 din O.U.G. nr. 34/2006 prevede că acele contracte aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii lor.

Ca urmare a abrogării O.G. nr. 12/1993 au intrat în vigoare dispoziţiile O.G. nr. 118/1999, iar noua reglementare conţinea dispoziţii procedurale de imediată aplicare. Contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 îi sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 118/1999, care imprimă actului juridic în discuţie natura unui act juridic administrativ. Or, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2006, prin dispoziţiile noului act normativ se prevedea că sunt comerciale contractele de achiziţie publică, iar aceste dispoziţii nu pot retroactiva.

Aşadar, O.U.G. nr. 34/2006 nu se aplică contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare nici din punct de vedere substanţial, nici procedural. Pe cale de consecinţă, calificarea căii de atac s-a făcut corect de către instanţa de apel.

A fost combătut şi motivul de recurs determinat de greşita soluţionare a excepţiei lipsei interesului, arătând că reclamanta a prefigurat folosul material pe care l-ar obţine în ipoteza admiterii petitului principal.

6. În procedura de judecată a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recurenta SC M. SA a invocat un motiv de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., referitor la încălcarea unei norme de competenţă de ordine publică.

S-a susţinut, astfel, că s-au încălcat dispoziţiile de ordine publică referitoare la competenţa funcţională, adică acel nivel al competenţelor care delimitează atribuţiile jurisdicţionale care revin fiecărei categorii de instanţe. Aceasă competenţă, reglementată prin norme imperative, absolute, inderogabile, are o dublă componentă, de organizare judecătorească şi de competenţă materială absolută.

Aceste norme imprimă necesitatea ca fiecare litigiu să fie soluţionat în funcţie de natura raportului juridic, de instanţe specializate care vor ţine cont de normele specifice aplicabile atât din punct de vedere material, cât şi procedural.

S-a susţinut, astfel, că soluţionarea cauzei s-a realizat prin încălcarea acestor norme exclusive, în măsura în care instanţa competentă era cea de contencios administrativ.

Sub aspectul succesiunii în timp a legilor aplicabile, recurenta a arătat că anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2006 era în vigoare O.G. nr. 12/1993. Aceasta fusese abrogată prin O.G. nr. 118/1999, însă a avut o scurtă perioadă de activitate, revitalizând după abrogare dispoziţiile actului normativ pe care l-a succedat. Totuşi, contractul de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000 a fost încheiat sub auspiciile O.G. nr. 118 care îi stabilea natura juridică de act administrativ, natură nealterată prin reactivarea dispoziţiilor O.G. nr. 12/1993. Mai mult, chiar O.U.G. nr. 60/2001 care a abrogat expres O.G. nr. 118/1999 a restabilit natura administrativă a contractului de achiziţie publică, întărită ulterior şi prin intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.

În concluzie, fiind vorba despre acţiunea de desfiinţare a unui act administrativ, rezultă că instanţa competentă pentru analiza cauzei era cea de contencios administrativ, recurenta apreciind că se impune casarea deciziei şi a sentinţei şi sesizarea în primă instanţă a secţiei de contencios administrativ a tribunalului.

A mai arătat recurenta că această chestiune a fost pusă în dezbatere în faţa instanţei de apel, dar excepţia necompetenţei funcţionale a fost respinsă, considerându-se că aceasta nu a fost evocată în condiţiile procedurale impuse de art. 1591 C. proc. civ.

Acest motiv de ordine publică a fost luat în dezbatere concomitent cu celelalte motive de recurs evocate de părţi, în şedinţa publică din 24.06.2014.

7. În soluţionarea recursurilor, având în vedere suma criticilor invocate, Înalta Curte a arătat că se impune analiza simultană a celor două recursuri în ceea ce priveşte greşita soluţionare a litigiului în apel şi necompetenţa instanţei civile în soluţionarea cauzei, motive întemeiate de recurenţi pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, respectiv, pct. 3 C. proc. civ.

Pentru a lămuri temeinicia acestor critici, Înalta Curte va trebui să decidă asupra naturii juridice a actului juridic dedus judecăţii şi legii aplicabile acestuia, atât din punct de vedere material cât şi procedural, pentru determinarea, în final, a competenţei de soluţionare a cauzei din punct de vedere funcţional şi a căilor de atac deschise de lege în situaţia acestor litigii.

Contractul de execuţie a investiţiei nr. 201 a fost încheiat la 18.04.2000.

Deşi la 31.08.1999 fusese publicată în Monitorul Oficial al României O.G. nr. 118/1999 privind achiziţiile publice, intrarea în vigoare a acestui act normativ fusese amânată, iar ulterior suspendată, astfel că intrarea în vigoare a acesteia a început la 01.12.2000.

Aşadar, la data încheierii contractului activa legea anterioară în materia achiziţiilor publice, O.G. nr. 12/1993, lege aplicabilă contractului în discuţie, potrivit principiului tempus regit actum statuat în art. 1 din Codul Civil de la 1864 şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Potrivit art. 2 lit. a) din O.G. nr. 12/1993, aplicabil contractului, prin achiziţii publice se înţelege dobândirea, definitivă sau temporară, de către o persoană juridică achizitoare, de bunuri, investiţii prin contract de cumpărare, închiriere sau de antrepriză, precum şi servicii, finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din bugetele locale, din fondurile speciale constituite prin lege în afara acestor bugete, din mijloace extrabugetare şi din credite externe garantate sau contractate direct de stat.

Dincolo de calificarea contractului în cauză ca fiind unul de achiziţie publică, în lumina acestei definiţii, actul normativ arătat nu conţine reguli procedurale speciale referitoare la jurisdicţia aplicabilă în cazul solicitării rezilierii unui astfel de contract.

Pentru scurta perioadă de activitate a O.G. nr. 118/1999, din perspectiva aplicabilităţii sale, norma tranzitorie reglementată în art. 102 stabilea că achiziţiile publice în curs de desfăşurare la data aplicării prezentei ordonanţe se vor definitiva pe baza prevederilor O.G. nr. 12/1993, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale actelor normative date în aplicarea acesteia.

Atât O.G. nr. 12/1993, cât şi O.G. nr. 118/1999 au fost definitiv abrogate prin art. 111 al O.U.G. nr. 60/2001. Prin art. 102 al O.U.G. nr. 60/2001 s-a prevăzut, de asemenea, că achiziţiile publice în curs de desfăşurare la data aplicării prezentei ordonanţe se vor definitiva pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii procedurilor respective.

În concluzie, în lumina acestor prevederi succesive, rezultă că litigiul poartă asupra unui contract de achiziţie publică, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 12/1993, care este legea aplicabilă contractului din perspectiva evaluării validităţii şi efectelor contractului.

Niciunul, însă, dintre actele normative succesive nu a reglementat norme de procedură speciale aplicabile în situaţia atacării în justiţie a contractului cu acţiuni specifice executării acestuia. Normele de procedură reglementate vizau exclusiv controlul jurisdicţional al procedurii de atribuire reglementate de lege şi defereau competenţa instanţelor de contencios administrativ în legătură cu verificarea respectării legilor privind achiziţiile publice.

Numai prin art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se stabileşte natura administrativă a contractului de achiziţie publică, ataşată inclusiv contractului de execuţie a investiţiei nr. 201 din 18.04.2000.

La rândul său, O.U.G. nr. 60/2001 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 34/2006 care, în forma în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată de către reclamanta SC M. SA prevedea, de asemenea, prin art. 298 că în privinţa contractelor în curs de executare şi procedurile de atribuire în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se definitivează pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii acestora, reconfirmând principiul constituţional potrivit căruia verificarea valabilităţii şi efectelor contractului i se aplică legea în vigoare la data încheierii sale, ca lege de drept material.

Nu aceeaşi este însă situaţia normelor de drept procesual. Art. 725 din Codul procedură civilă de la 1865 stabileşte prin alin. (1), ca principiu, că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării sale în vigoare, chiar şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, afară de cazul în care o normă de procedură prevede în mod excepţional altfel.

Or, Secţiunea a 9-a a O.U.G. nr. 34/2006 conţine un set de norme procedurale speciale care nu derogă de la acest principiu, dar care stabilesc o competenţă jurisdicţională specială.

Astfel, art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 stabileşte că procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.

Se reglementează astfel o competenţă specială de soluţionare a acestor litigii care au ca obiect un contract de achiziţie publică, a cărui natură administrativă rămâne nealterată.

Astfel, Înalta Curte răspunde criticii invocate de către recurenta SC M. SA potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Cât priveşte posibilitatea de a invoca această critică drept motiv de ordine publică prin coexistenţa dispoziţiilor din art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ. cu cele ale art. 304 pct. 3 C. proc. civ., urmează a se reţine următoarele:

Intimatul Municipiul Bucureşti a sesizat instanţa de recurs cu inadmisibilitatea motivului de ordine publică cu argumentul că necompetenţa funcţională este parte a competenţei materiale şi, astfel, nu ar fi putut fi invocată decât in limine litis, adică numai în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Înalta Curte observă, însă, că recurenta SC M. SA nu invocă necompetenţa materială a tribunalului în sensul în care aceasta este reglementată de Codul de procedură civilă în Cartea I, Titlul I intitulat ”Competenţa după materie”, unde se stabilesc competenţele departajate pe verticală, admiţând ca tribunalul a fost legal sesizat cu soluţionarea litigiului. În măsura în care justificarea motivului de recurs se referă la faptul că pricina era de competenţa tribunalului, secţia de contencios administrativ, având în vedere natura administrativă a contractului, potrivit art. 2 lit. d) C. proc. civ., iar nu de competenţa tribunalului, secţia civilă specializată în materia litigiilor cu profesionişti, Înalta Curte de Casaţie arată că incidentul sesizat de parte se referă la regulile de legală constituire a completului ca parte distinctă a competenţei materiale.

Competenta instanţelor, în accepţiunea normelor de procedură civilă, reprezintă departajarea prerogativelor jurisdicţionale între instanţele judecătoreşti, atât pe verticală (competenţa materială), cât şi pe orizontală (competenţa teritorială) şi este stabilită prin norme cu caracter procedural reglementate în Codul de procedură civilă sau în legi cu caracter special.

În acest sens sunt atât art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, cât şi art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care stabilesc competenţa materială a tribunalului. Astfel, competenţa materială nu se raportează la specializarea judecătorilor care intră în constituirea completului, ci la nivelul instanţei în ierarhia instanţelor judecătoreşti. Modul de distribuire a cauzelor în funcţie de o anumită specializare a judecătorilor în anumite materii sau domenii ale dreptului ţine de organizarea judiciară şi nu reprezintă norme de competenţă materială în sens strict .

Chiar dacă jurisprudenţial departajarea cauzelor în funcţie de domenii se face prin sintagma competenţa funcţională, aceasta nu desemnează o departajare a competenţelor în sensul strict al legii de procedură, ci o departajare a cauzelor, la acelaşi nivel al competenţei materiale, după specializarea judecătorului în anumite materii, potrivit art. 35 alin. (2) şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Aceste dispoziţii au caracter organic şi imperativ, astfel că încălcarea lor poate fi invocată în cadrul incidentului procedural al excepţiei de necompetenţă, însă regimul său procesual nu poate fi delimitat la cel specific excepţiei absolute de necompetenţă materială.

Imprimând invocarea încălcării unei norme de competenţă reglementată de dispoziţii imperative prevăzute prin legi speciale, punerea sa în dezbatere poate fi solicitată şi direct în recurs, în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., apărarea intimatului fiind, deci, nefondată.

Cu toate acestea, Înalta Curte reiterează concluzia că după principiul aplicării imediate a legii de procedură, de la care O.U.G. nr. 34/2006 nu conţine dispoziţii derogatorii, potrivit art. 286 alin. (1) din acest act normativ, instanţa competentă să soluţioneze litigiul în primă instanţă era tribunalul, secţia civilă specializată în soluţionarea litigiilor cu profesionişti.

Pe cale de consecinţă, motivul de recurs prin care SC M. SA invocă încălcarea dispoziţiilor referitoare la necompetenţa funcţională a tribunalului, întrucât judecata trebuie să se desfăşoare, în primă instanţă, în faţa instanţei de contencios administrativ, este nefondat.

Trecând la motivul de recurs invocat de către pârâtul Municipiul Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., referitor la alcătuirea instanţei cu nerespectarea dispoziţiilor legale, Înalta Curte a arătat următoarele:

Potrivit art. 54. alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ca regulă, apelul se judecă în complet format din 2 judecători.

În măsura în care instanţa de apel a calificat, potrivit încheierii interlocutorii din 22.05.2013, calea de atac ca fiind apel, rezultă că s-au respectat dispoziţiile legale privind organizarea judiciară în ceea ce priveşte alcătuirea instanţei.

Totuşi, invocarea acestui motiv de recurs are o altă susţinere, referitoare la aplicarea greşită a legii în procedura calificării căii de atac, faţă de dispoziţiile excepţionale din art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006.

Această critică este fondată. Reamintind că obiectul litigiului îl constituie cererea de reziliere a unui contract de achiziţii publice pentru care legea specială conţine dispoziţii procedurale speciale de imediată aplicare, urmează a evoca dispoziţiile art. 725 alin. (3) şi pe cele ale art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006 care impun concluzia că în această materie hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai recursului la instanţa ierarhic superioară celei care a judecat cauza în fond.

Prin urmare, încadrând criticile recurentului-pârât in cele prevăzute la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziţiile luate de instanţa de apel prin încheierea interlocutorie din 22.05.2013 au avut ca temei aplicarea greşită a legii şi au determinat incorecta calificare a căii de atac drept apel.

Admiţând acest motiv de recurs, Înalta Curte a apreciat că în cauză litigiul trebuia soluţionat de către curtea de apel ca recurs, astfel că, prin decizia atacată nu se poate considera că a fost soluţionată calea de atac admisă de lege.

Se impune, astfel, admiterea recursurilor, casarea deciziei şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea căii de atac a recursului, iar faţă de argumentele prezentate, Înalta Curte a arătat că nu se mai este posibilă analiza celorlalte motive ale recursului în raport cu soluţia adoptată.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va avea în vedere şi cererile accesorii formulate de părţi în acest recurs, vizând plata cheltuielilor de judecată.