Appeal dismissed in claim for refugee status under Law 189/2000 due to lack of evidence of ethnic persecution

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, reclamantul K.I. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa Județeană de Pensii Mureș, anularea Hotărârii nr. 5244 din 29 noiembrie 2010 și obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască calitatea de beneficiar a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În cuprinsul contestației, reclamantul a invocat faptul că are calitatea de refugiat, deoarece împreună cu mama sa, fiind persecutat de trupele hortiste din localitatea Bărboși, județul Mureș, s-a refugiat în cursul lunii ianuarie 1943 în localitatea Mihai Viteazu, județul Cluj, unde au locuit până în luna martie 1945 când s-au întors în localitatea natală.

Reclamantul a anexat Hotărârea nr. 5261 din 29 noiembrie 2010 și și-a precizat cererea în sensul că solicită anularea acestei din urmă hotărâri, din eroare, în contestație, fiind trecută Hotărârea nr. 5244 din 29 noiembrie 2010.

Pârâta Casa Județeană de Pensii Mureș, prin întâmpinare, a solicitat respingerea contestației, întrucât nu rezultă motivul persecuției etnice, cu atât mai mult cu cât ambele localități se aflau la acea dată sub administrația autorităților române, iar dacă într-adevăr ar fi avut loc persecuții de natură etnică, refugierea s-ar fi făcut în teritoriile cedate Ungariei.

2. Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința nr. 91 din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de K.I. împotriva Hotărârii nr. 5261 din 29 noiembrie 2010 emisă de Casa Județeană de Pensii Mureș.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin Hotărârea nr. 5261 din 29 noiembrie 2010, autoritatea pârâtă a respins cererea formulată de petent, apreciind că nu se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Instanța de fond a constatat că, potrivit recensământului din 1941, Studia Cenzualia Transisilvanica, Recensământul din 1941 Transilvania, Editura universitară Clujană 2002, ambele localități menționate de reclamant se aflau în perioada menționată în teritoriul administrativ al României, iar dispozițiile Legii nr. 189/2000 acordă drepturi doar persoanelor persecutate, în speță refugiate, din motive etnice. Petentul, fiind de naționalitate maghiară, este evident că, dacă ar fi fost persecutat din motive etnice, s-ar fi refugiat în teritoriile cedate Ungariei și nu într-un teritoriu administrat tot de autoritățile române.

În acest context, în lipsa unor probe care să se coroboreze cu declarațiile martorilor și din care să rezulte fără echivoc că evacuarea a avut loc din motive etnice, instanța de fond a apreciat că refugierile care, într-adevăr, au avut loc în zonă în perioada 1943 - 1945, s-au datorat stării de război și liniei frontului și au vizat toți locuitorii din zonă fără deosebire de etnie. Indiscutabil că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu datorită acestui eveniment au suferit toate vicisitudinile situației de refugiat însă legiuitorul, prin acest act normativ, nu a înțeles să acorde daune compensatorii și acestor categorii de persoane.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul K.I. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii și recunoașterea calității de beneficiar a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În privința mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanța învestită cu soluționarea cauzei.

Având în vedere că recurentul-reclamant nu a făcut dovada susținerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte de persecuție etnică, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii ca nefondată.

Este de necontestat că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile, dar legiuitorul nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii.

Situația relevată nu atrage așadar incidența prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, acest act normativ vizând acordarea de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul K.I., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de K.I. împotriva Sentinței nr. 91 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM