Housing expropriation under Decree 223/1974: Inadmissibility of common-law vindication after exhausting Law 10/2001 special repair procedure

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

La data de 31 decembrie 2008 reclamanta C.M. (fostă E.) a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Pitești, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, D.I. și D.M. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului compus dintr-un apartament cu 4 camere și dependințe în suprafață totală de 75,55 mp, situat în Pitești, str. M. (I.C.B.), județul Argeș și să anuleze Decizia din 28 februarie 1983 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, de asemenea, să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Pitești, str. M. (I.C.B.), județul Argeș, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pentru imobilul în litigiu aceasta a încheiat cu Oficiul Județean pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor Argeș, în baza Legii nr. 4/1973, contractul de construire din 26 decembrie 1979 prețul locuinței fiind achitat parțial din fonduri proprii, iar restul prin contractul de împrumut din 26 decembrie 1979. Construcția imobilului a fost finalizată în anul 1981, recepția lucrării realizându-se prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 8 ianuarie 1981. Ulterior căsătoriei sale cu C.V. din 29 decembrie 1979, reclamanta a decis să-și stabilească domiciliul în Germania, în apartament urmând să locuiască C.V.C., fiul reclamantei și bunica acestuia. Prin Decizia din 28 februarie 1983 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, în temeiul Decretului nr. 223/1974, Statul a procedat la preluarea abuzivă a apartamentului și la evacuarea fiului C.V.C. și a bunicii sale, cu titlu de sancțiune aplicabilă plecării reclamantei în Germania. Mai arată că, Statul a procedat apoi la vânzarea imobilului către pârâții D.I. și D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991.

În vederea recuperării imobilului aflat în litigiu reclamanta a arătat că a formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea înregistrată la Primăria Pitești sub nr. 2881/17546/2001, cerere rămasă nesoluționată până în prezent, nesoluționare care echivalează, potrivit reclamantei, cu refuzul de restituire a bunului, ceea ce o îndreptățește să-și valorifice dreptul pe calea acțiunii în realizarea.

A motivat reclamanta că vânzarea de către stat a bunului său către terți, vânzare anterioară asigurării unei despăgubiri echitabile corelative prejudiciului suferit, reprezintă o încălcare a dreptului la respectarea proprietății bunurilor prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Arată reclamanta în motivarea acțiunii sale că nelegalitatea titlului statului rezultă din preluarea de către stat a imobilului cu încălcarea Constituției din 1965, iar faptul că acest act normativ a fost abrogat nu este decât o dovadă a caracterului său neconstituțional, fiind contrar legii din chiar momentul emiterii sale. A solicitat ca instanța să examineze neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974 față de dispozițiile Constituției din 1965.

Reclamanta susține că nu a primit nicio despăgubire aferentă deposedării, iar plecarea sa temporară din România neputând reprezenta o cauză de utilitate publică de natură a justifica exproprierea cu atât mai mult cu cât la data preluării, fiul său și bunica locuiau în imobilul revendicat.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acțiunea în revendicare, reclamanta a arătat că cererea este justificată întrucât titlul său este preferabil titlului pârâților. În situația în care ambele părți se prevalează de existența unor titluri de proprietate asupra bunului solicită compararea acestora, urmând să se dea câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil, însă consideră că dreptul său este preferabil având în vedere că se bazează pe o anterioritate de dobândire legală în proprietate. La data preluării nu s-a produs un transfer legal de proprietate, iar Statul nu a dobândit calitatea de dominus asupra bunului. În schimb, dreptul pârâților emană dintr-un titlu viciat al statului, fondat pe o preluare abuzivă care nu justifică posibilitatea unei transmiteri legale prin efectul contractului din 31 iulie 1991 încheiat de soții D. cu R. RA.

La data de 5 martie 2009, reclamanta a precizat și completat acțiunea solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Consiliului Județean Argeș, prin președinte, motivat prin aceea că Statul Român este beneficiarul deciziei de preluare a imobilului, în sensul că prin decizia administrativă emisă în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul proprietatea reclamantei trecea în proprietatea Statului. În ceea ce privește Consiliul Județean Argeș acesta este succesorul actual al emitentului deciziei în litigiu astfel că potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 57/1968.

Ulterior, la data de 26 martie 2009, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a moștenitorilor defunctului D.O.I.I., respectiv P.I.I.A.I. și C.I.I.M.I.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, ca reprezentant al Statului Român arătând, în esență, că acțiunea reclamantei este una tipică de revendicare, iar temeiul juridic este Legea nr. 10/2001 care în art. 26 alin. (3) și art. 31 alin. (4) menționează clar situația în care statul poate fi chemat în judecată.

Pârâtul Consiliul Județean Argeș a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității sale procesuale pasive arătând că nu este continuatorul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, întrucât a fost dizolvat prin art. 10 din Decretul-lege nr. 2/1989. De asemenea, a fost invocată excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea primului capăt de cerere și s-a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

În ceea ce-i privește pe pârâții D.M., P.A.I. și C.M.I., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

A fost atașat cauzei și Dosarul civil nr. 3240/2004 al Curții de Apel Pitești, în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005.

La data de 5 martie 2009 tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți a moștenitorilor defunctului D.I. decedat la data de 2 martie 2007, respectiv P.A.I. și C.M.I.

Tribunalul Argeș, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 247 din 26 noiembrie 2009 a respins excepția autorității de lucru judecat; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice; a respins excepția inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Argeș, precum și excepția lipsei de interes și a respins acțiunea completată și precizată formulată de reclamanta C.M. (fostă E.), în contradictoriu cu pârâții Municipiul Pitești, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Județean Argeș, prin președinte, D.M., P.A.I. și C.I.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Analizând cu prioritate excepțiile invocate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și Consiliul Județean Argeș, tribunalul a reținut netemeinicia excepției autorității de lucru judecat invocată prin raportare la Dosarul civil nr. 3863/2003 al Tribunalului Argeș - finalizat prin Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004 rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 226 din 28 februarie 2005 a Curții de Apel Pitești raportat la dispozițiile art. 1201 C. civ., întrucât nu sunt întrunite condițiile cumulative privind identitatea de obiect, de cauză și de părți.

În ceea ce privește identitatea de obiect s-a reținut că respectiva condiție nu este îndeplinită întrucât în Dosarul civil nr. 3863/2003 soluționat anterior prezentei cauze, reclamanții C.M. și C.C. au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991 cu privire la apartamentul situat în Pitești, bd. I.C.B., județul Argeș încheiat între R. și pârâții D.I. și D.M., în vreme ce prin acțiunea ce face obiectului dosarului de față, reclamanta C.M. solicită constatarea nevalabilității titlului Statului asupra imobilului compus din 4 camere și dependințe situat în Pitești, str.

M. (fost I.C.B.), județul Argeș, anularea Deciziei nr. 53/1983 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș și revendicarea respectivului imobil. Prin urmare, se arată că obiectul litigiilor purtate de reclamantă nu este identic. În ceea ce privește identitatea de cauză juridică, tribunalul a reținut, de asemenea prin raportare la Dosarul civil nr. 3863/2003, că nici această condiție nu este îndeplinită întrucât prezentul litigiu a fost promovat în condițiile art. 480 - 481 C. civ. și în vederea retrocedării în natură a imobilului cerut de reclamantă, litigiul anterior fiind promovat în vederea constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții D., ca urmare a nerespectării prevederilor Decretului nr. 223/1974.

Instanța a mai reținut că cerința identității de părți cerută de art. 1201 C. civ. nu este îndeplinită atâta timp cât în litigiul anterior reclamanții C.M. și C.C., au înțeles în raport de pretenția dedusă judecății, să se judece în contradictoriu cu pârâții D.I., D.M. și Administrația Domeniului Public Pitești, iar în cauza de față reclamanta C.M. a formulat acțiunea în contradictoriu cu pârâții D.M., P.A.I., C.M.I., Municipiul Pitești, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Județean Argeș.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată reținând că potrivit prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit în nume propriu în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Așa fiind, în raport de petitul acțiunii, acela de constatare a nevalabilității titlului Statului asupra imobilului în litigiu s-a reținut că Statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, se impunea a fi introdus în cauză, cu atât mai mult cu cât regula în materie este aceea a reprezentării Statului în fața instanțelor judecătorești de Ministerul Finanțelor Publice ori de câte ori Statul figurează ca parte litigantă în proces.

Și excepția inadmisibilității acțiunii a fost reținută ca neîntemeiată, deoarece în raport cu celelalte autorități ale statului, instanțele judecătorești au un drept de jurisdicție generală care le conferă competența de a judeca fără distincție toate conflictele deduse judecății și, ca urmare, orice acțiune având ca obiect reclamarea încălcării dreptului de proprietate. În realizarea acestui principiu, prin art. 21 din Constituție a fost consacrat accesul liber la justiție, orice persoană putându-se adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime; exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege, instanțele judecătorești înfăptuind justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății. Tribunalul motivează că dispozițiile sus-menționate, coroborate cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 1 din Primul protocol adițional la convenție, converg către ideea că nu se poate refuza judecarea de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară ca urmare a aplicării prevederilor Decretului nr. 223/1974 de trecere a unor imobile în proprietatea statului.

În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Argeș, precum și excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, instanța de fond a apreciat netemeinicia susținerilor întrucât, pe de o parte, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța și cu anularea Deciziei din 28 februarie 1983 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, or fostele comitete executive ale consiliilor populare erau organe locale ale administrației de stat, atributele lor fiind preluate de actualele consilii județene ca autorități ale administrației publice locale, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001. S-a reținut în plus că, statutul fostelor consilii populare județene, reglementat de Legea nr. 57/1968, se reflectă și în actele normative ulterioare respectiv Legea nr. 61/1991 și Legea nr. 215/2001. Pe de altă parte, faptul că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este de natură să impieteze asupra posibilității reclamantei de a formula acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, jurisprudența fiind constantă în acest sens, reținându-se că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă deoarece legea specială nu exclude posibilitatea promovării acțiunii în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat și, în plus, o astfel de limitare chiar dacă ar fi prevăzută de legea specială, ar fi contrară principiului liberului acces la justiție.

Regula unanimității invocată de pârâți. ca excepție, a fost avută în vedere de tribunal ca apărare în privința căreia s-a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie a decis că cerința unanimității reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, iar aplicarea acestei reguli a impus reclamanților o sarcină disproporționată și i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor de restituire aducând astfel atingere substanței înseși a dreptului de acces la o instanță. S-a apreciat astfel, că regula unanimității trebuie înțeleasă ca o măsură de protecție instituită în favoarea copărtașilor, iar formularea unei acțiuni în revendicarea unui bun imobil constituie un act ce profită tuturor copărtașilor (cauza Lupaș contra României).

Pe fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 august 2002 - ce a făcut obiectul Dosarului civil nr. 3863/2003 - reclamanții C.M. și V.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții D.I., D.M. și Administrația Domeniului Public Pitești constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1991 încheiat între pârâții D. și R. RA. Pitești. Prin Sentința civilă nr. 2761 din 1 iulie 2003, Judecătoria Pitești a admis acțiunea reclamanților, cu consecința constatării nulității absolute a respectivului contract de vânzare-cumpărare, obligând pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004, Tribunalul Argeș a admis apelurile pârâților, a schimbat sentința în tot și a respins acțiunea, obligând pe reclamanți la plata cheltuielilor de judecată către apelanți. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că pârâții au fost de o evidentă bună-credință și, de asemenea, că nu aveau posibilitatea să cunoască proveniența apartamentului care era inclus în fondul locativ de stat, buna-credință fiind reținută și prin Decizia civilă nr. 3623/R din 15 noiembrie 1999 a Curții de Apel Pitești.

Această decizie a tribunalului a fost contestată de reclamanți care au formulat recurs, Curtea de Apel Pitești prin Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005 respingând, ca nefondat, recursul reclamanților pe care i-a obligat la cheltuieli de judecată către intimații-pârâți D. S-a statuat, prin urmare, în mod irevocabil asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare contestat și asupra bunei-credințe a cumpărătorilor, pârâți-persoane fizice.

Prin urmare reclamanta nu a răsturnat prezumția bunei-credințe a pârâților persoane fizice-cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ca atare reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent și nu prin restituire în natură, în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 .

Reclamanta arată în motivarea acțiunii sale că a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 or, sub acest aspect s-a menționat că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate. Sub acest aspect s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun că, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Sub acest aspect se reține că, Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, iar solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Prin urmare aprecierea reclamantei că dreptul de proprietate există și solicitarea ca titlul acesteia să fie comparat cu cel al pârâților nu este suficientă pentru a reține existența unui bun actual.

În cauză, pârâții beneficiază de existența unui bun în sensul autonom stabilit de Curte, decurgând din împrejurarea că, deși actul lor de proprietate a fost contestat pe cale judecătorească, contractul acestora de vânzare-cumpărare a fost menținut, fiind justificată speranța lor legitimă de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci - din contră - s-a consolidat (cauza Raicu contra României). În ceea ce privește reclamanta, aceasta nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar al imobilului printr-un act emis de puterea judecătorească anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr. 112/1995 și nu a făcut dovada atacării în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 a Deciziei din 28 februarie 1983 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că voința legiuitorului este de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul creat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinate către chiriașii cumpărători ale căror titluri nu au fost desființate ceea ce constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, superior vechimii și transmiterii legale a titlului reclamantei - aceasta în condițiile în care capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului a fost analizat de tribunal ca fiind subsumat celui de-al doilea privind soluționarea acțiunii în revendicare, care presupune analizarea împreună și nu distinct de acțiunea în revendicare.

Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal au declarat apel reclamanta și pârâtul Consiliul Județean Argeș criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

La termenul din 16 aprilie 2010, judecata apelului a fost suspendată în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 129/109/2010 al Tribunalului Argeș având ca obiect contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 de apelanta-reclamantă împotriva Dispoziției nr. 4256/2009 emisă de Primăria Municipiului Pitești. Cauza a fost repusă pe rol, fiind depusă la dosar Sentința civilă nr. 247 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeș definitivă, prin respingerea apelului ca nefondat declarat de pârâți, prin Decizia civilă nr. 43/A din 15 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și irevocabilă, prin respingerea ca nefondată a recursului declarat de pârâți, raportat la Decizia civilă nr. 997 din 16 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia civilă nr. 17 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta C. (E.) M. și de pârâtul Consiliul Județean Argeș, prin președinte împotriva Sentinței civile nr. 247 din 26 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș.

În pronunțarea soluției, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În privința apelului declarat de pârâtul Consiliul Județean Argeș prin care se invocă faptul că acesta nu ar avea calitate procesual pasivă în acțiunea în revendicare formulată de către apelanta-reclamantă, Curtea a constat că apelul este nefondat, deoarece s-a solicitat de către reclamantă și anularea Deciziei nr. 53/1983 a fostului Comitet executiv al Consiliului Popular al Județului Argeș, atributele acestuia fiind preluate de Consiliul Județean, ca autoritate a administrației publice locale, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, iar statutul fostelor Consilii Populare Județene reglementat de Legea nr. 57/1968 se reflectă și în actele normative ulterioare, respectiv art. 60 și 63 din Legea nr. 61/1991 și art. 24 din Legea nr. 215/2001.

Referitor la lipsa de interes a acțiunii, precum și a faptului că instanța de fond a nesocotit dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea a apreciat că pronunțarea pe aceste aspecte se impune în analiza apelului declarat de către reclamantă.

Astfel, în ceea ce privește apelul formulat de către reclamantă s-a apreciat că este nefondat. Criticile care vizează pretinsa nemotivare a sentinței instanței de fond, precum și omisiunea cercetării de către aceasta a capetelor de cerere cu care a fost învestită au fost respinse. S-a avut în vedere că, într-adevăr dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. instituie obligația ca în sentința instanței să se precizeze motivele de fapt și de drept în baza căreia și-a format convingerea pentru a pronunța soluția, aceasta fiind și o condiție obligatorie prevăzută de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, s-a constatat că sentința cuprinde pe scurt argumentele de drept și de fapt și, raportat la faptul că prezenta cauză se află în calea devolutivă de atac a apelului, s-a apreciat că motivarea poate fi suplinită de către instanța de apel.

De altfel, susținerea apelantei potrivit căreia criticile invocate ar conduce la desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare nu au fost primite de instanță, deoarece soluția propusă ar putea fi dispusă doar în situația în care judecata s-a făcut fără cercetarea fondului sau când partea nu a fost legal citată. În speță, tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părțile au fost legal citate, situație față de care, neregăsindu-se cele două variante prevăzute de legiuitor, critică formulată a fost respinsă.

Instanța de apel constată că reclamanta s-a adresat în mod legal pe procedura legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apelul de față a fost și suspendat în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a contestației ce făcea obiectul respectivei legi. Din sentințele judecătorești depuse dosar rezultă că a fost admisă contestația formulată de apelanta-reclamantă, fiind modificată Dispoziția nr. 4256/2009 în sensul că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru imobilul revendicat la valoarea de piață determinată conform legii, hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În acest context, s-a avut în vedere că toate criticile apelantei reclamante ce vizează analiza valabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, precum și anularea actelor fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Argeș au fost deja analizate prin sentințele judecătorești depuse la dosar în cadrul legii speciale.

Întrucât sentința instanței de fond s-a pronunțat în mod legal privind respingerea acțiunii în revendicare, critica care se referă la faptul că instanța nu a analizat prin compare titlurile de proprietate ale părților și cea care vizează fondul cauzei, s-a apreciat că nu se mai impun a fi analizate atâta vreme cât instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, sens în care Curtea a examinat celelalte critici invocate de apelanta-reclamantă care se referă la pretinsa admisibilitate a acțiunii în revendicare, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și la susținerile acesteia, potrivit cărora prin soluția pronunțată de către prima instanță ar fi fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se are în vedere că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă a rezolvat o problemă de principiu soluționată neunitar până la acel moment de instanțele de judecată și anume, aceea a existenței unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 și dreptul comun. Pe calea acestor considerente, raportate și la Decizia nr. LIII/2007 s-a afirmat că, în principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ. Totodată, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea unei acțiuni în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 sau a Decretului-lege nr. 61/1991, de către chiriași (cum este cazul din speța dedusă judecății).

Instanța de apel a avut în vedere jurisprudența instanței supreme conturată, prin decizii de speță, ulterior deciziei în interesul legii, prin care s-a concluzionat că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, atunci când, din probele administrate rezultă că imobilele revendicate formau obiect de reglementare in rem al Legii nr. 10/2001 și că acestea se aflau încă la stat sau la unitatea deținătoare, și cu toate aceste reclamanții, fără nicio justificare obiectivă, nu au urmat procedura prevăzută de legea specială, ci au recurs direct la acțiunea de drept comun.

Curtea de apel expune că aceeași soluție a fost adoptată și atunci când reclamanții solicită pe calea dreptului comun despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, arătându-se că după apariția Legii nr. 10/2001, aceștia au la dispoziție procedura prin care să obțină măsuri reparatorii prin echivalent, procedură ce este dată și de prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Evocând jurisprudența instanțelor judecătorești conturată ulterior Deciziei nr. 33/2008, curtea de apel, realizând un examen de compatibilitate a soluției cu exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, arată că nu se poate reține încălcarea dreptului de proprietate, deoarece reclamanta a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu a înțeles să recurgă la această procedură pentru a obține restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor care fac obiect de reglementare al acestui act normativ.

În acest sens, au fost apreciate ca relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european al drepturilor omului prin care se explică întinderea competenței sale rationae temporis și arătându-se că prin Convenție nu se impune statelor obligația de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenției. Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie să analizeze dacă reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun. Se reține însă, că prin excepție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează speranța legitimă de a obține un bun sau o creanță certă cu valoare patrimonială, însă, pentru a exista acea speranță legitimă, este necesar ca solicitarea de a obține un bun să se bazeze pe un act juridic ale cărui condiții să fie îndeplinite indiscutabil și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a dreptului; simpla posibilitate de a obține, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranță legitimă în lipsa îndeplinirii tuturor condițiilor legale, sens în care a făcut trimitere la jurisprudența instanței europene.

Se are în vedere că în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 §1 din Convenția, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (parag. 118).

De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție, în secțiile unite, dar și prin decizii de speță, a precizat că, în sine, mecanismul instituit prin Legea nr. 10/2001 nu relevă o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție, deoarece accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și prin căile prevăzute de legea specială.

De asemenea, prin Decizia nr. XX/2007, secțiile unite au recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, asigurând așadar, în limitele sesizării, efectivitatea procedurii instituite prin legea specială.

Raportul dintre legea, specială și legea generală a fost explicat în privința retrocedării imobilelor expropriate pentru care nu s-a realizat utilitatea publică, prin Decizia nr. LIII/2007 prin care secțiile unite ale instanței supreme stabilindu-se că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Argumentele invocate prin motivele de apel, prin care reclamanta afirmă neconcordanța dintre reglementarea națională și cea europeană în privința protecției dreptului de proprietate, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost primite de instanța de apel întrucât noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține folosirea efectivă a dreptului de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție conform jurisprudenței instanței europene la care instanța de apel face referire expresă.

Se are în vedere că în toate cauzele repetitive împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a sancționat obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și respectiv, Legea nr. 247/2005, ci accesul "teoretic și iluzoriu" la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcționarea ineficientă a Fondului Proprietatea și neîndeplinirea obligației Statului Român, de a asigura o funcționare eficientă a mecanismului administrativ instituit prin conversia titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, în despăgubiri efective.

Se are în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaționale, termenul instituit pentru formularea notificărilor având ca scop asigurarea securității raporturilor juridice și nu restrângerea accesului la justiție, în cuprinsul respectivului act normativ fiind prevăzute posibilitățile pe care persoanele îndreptățite le au pentru a ataca în instanță actele emise în baza legii ori obligarea entităților învestite cu soluționarea notificărilor de a propune măsurile reparatorii în natură sau echivalent, iar în lipsa unui răspuns din partea respectivelor entități, instanța de judecată are prerogativa de a dispune direct restituirea imobilelor.

Stabilirea unor condiții obligatorii sau a unor termene în raport de care părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a facilita prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a dreptului constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se astfel efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.

A fost evocată de instanța de apel Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, întrucât prevederile legii speciale au prioritate, decizie obligatorie care a tranșat chestiunea prevalenței legii speciale în domeniul proprietății și a restituirii imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, în raport de prevederile dreptului comun. Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 46 pct. 41 al Legii prevede faptul că: "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate."

Prioritatea dată acțiunii în revendicare de care se prevalează reclamanta prin cererea de chemare în judecată se referă la situația în care s-ar constata de către o instanță judecătorească faptul că există neconcordanțe între legea specială și Convenție, aceasta din urmă având prioritate și numai în situația în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor naționalizate - imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ, imobil naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 sau imobilul care face obiectul Decretului-lege nr. 61/1991, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ori în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Prin raportare la situația de fapt corect stabilită de instanța anterioară, în cauza pendinte se reține a fi incidente prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziției motivată de soluționare a notificării, supusă controlului instanțelor de judecată pe calea contestației, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că prin admiterea excepției de inadmisibilitate (privind promovarea acțiunii în revendicare) nu s-a adus atingere dreptului privind accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât decizia prin care este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanța de judecată.

Pe de altă parte, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată asupra recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ. care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.

Din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Totodată, s-a reținut că prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Se reține că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, respectarea procedurii instituite este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

În privința criticilor din apel potrivit cărora instanța ar fi confundat temeiul juridic care a condus la intrarea în proprietatea chiriașilor a imobilului din litigiu, respectiv dispozițiile Legii nr. 112/1995, când în realitate ar fi vorba de Decretul-lege nr. 61/1991, se opinează că susținerea chiar reală fiind, nu poate conduce la admiterea acțiunii în revendicare formulată de apelanta-reclamantă pentru considerentele pe larg arătate, cât și pentru faptul că în mod legal s-a avut în vedere de instanța de fond că în favoarea pârâților s-a reținut buna credință în dobândirea imobilelor prin Decizia civilă nr. 3623/R din 15 noiembrie 1999, irevocabilă și, pe de altă parte, din reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001, rezultă în mod clar că dispozițiile Decretului-lege nr. 61/1991 sunt asemănate în ceea ce privește producerea de efecte juridice cu Legea nr. 112/1995.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere în mod legal Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de apelanta-reclamantă, menținându-se soluția din apel a respingerii acțiunii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Administrația Domeniului Public Pitești și intimații-pârâți D.I. și M.

Pentru considerentele expuse, curtea de apel în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a respins apelurile declarate de părți.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. (E.) M., criticând-o pentru motivele de nelegalitate înscrise în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

I. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, arătând că instanța de apel nu s-a pronunțat și nu a motivat soluția respingerii motivului de apel care viza nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, încălcând astfel dispozițiile art. 261 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Arată că a invocat în apel că deși prin dispozitivul sentinței apelate s-a dispus "respingerea acțiunii completate și precizate", considerentele sentinței însă se raportează doar la capătul de cerere privind revendicarea, singura referire a primei instanțe la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului a fost aceea că "a fost analizat ca fiind subsumat celui de-al doilea privind soluționarea acțiunii în revendicare, care presupune analizarea împreună și nu distinct de acțiunea în revendicare".

Motivează că deși instanța de apel reține generic că sentința cuprinde, pe scurt, argumentele de fapt și de drept, încercând a suplini motivarea în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, instanța perseverează în abordarea nelegală a conceptului de motivare a hotărârii, încălcând și ea art. 261 C. proc. civ. atunci când reține că: "toate criticile apelantei reclamante ce vizează analiza valabilității sau nu a titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, precum și anularea actelor fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Argeș au fost deja analizate prin sentințele judecătorești depuse la dosar în cadrul legii speciale", considerent care nu satisface cerința motivării în drept și în fapt impusă ca element esențial de validitate al oricărei hotărâri judecătorești și nici exigența examinării unei cereri pe cale judiciară.

Pretinde recurenta că instanța de apel nu a arătat în cuprinsul deciziei, considerentele faptice și juridice care au condus la pronunțarea soluției, din perspectiva argumentelor invocate de recurenta-reclamantă în susținerea cererii de constatare a nevalabilității titlului Statului și de anulare a deciziei de preluare în baza Decretului nr. 223/1974. Recurenta face referire la jurisprudența instanțelor interne și a instanței de contencios european în privința analizării conceptului de motivare a hotărârilor judecătorești și al exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva asigurării dreptului de acces la justiție, element al procesului echitabil.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, reclamanta arată că justificarea instanței de apel de a "suplini" motivarea hotărârii instanței de fond este nelegală, întrucât sancțiunea nemotivării unei hotărâri este nulitatea acesteia. Prin urmare, consideră că nulitatea nu poate fi "acoperită" prin așa-zisa suplinire a motivării, în condițiile în care la fond instanța nu s-a pronunțat asupra celor două capete de cerere, astfel încât instanța de apel nici nu poate efectua controlul judiciar.

În justificarea aceluiași motiv de recurs se arată că aspectele pe care instanța de apel trebuia să le analizeze în cercetarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului și nulitatea deciziei de preluare erau diferite față de cele care trebuiau examinate în soluționarea cererii de revendicare, necesitând o examinare și motivare distinctă, în raport de natura și argumentele pe care se sprijineau fiecare dintre ele. Simpla mențiune în hotărârea atacată în sensul că aceste capete de cerere au fost analizate prin hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu poate fi apreciată ca o pronunțare motivată asupra acestora din perspectiva accesului la justiție, apreciind că necercetarea fondului celor două cereri impun casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Simpla reținere că respectivele cereri au fost analizate în hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001 nu poate fi apreciat ca o pronunțare întrucât în acel litigiu s-a verificat doar cuantumul despăgubirii datorate.

II. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, argumentat de faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. în sensul că, prin menținerea soluției pronunțate de instanța de fond s-a făcut o interpretare greșita a efectelor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție atunci când a concluzionat că acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

Invocă faptul că admisibilitatea acțiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, era prevăzuta prin însăși Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, raționamentul instanței de apel fiind eronat prin reținere doar a considerentului deciziei în interesul legii privind aplicabilitatea legii speciale (Legea nr. 10/2001), în detrimentul legii generale (art. 480 C. civ.), pe motiv că speța nu ar ridica problema preferabilității reglementarii internaționale.

Argumentează că decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii privitor la această chestiune de drept, recunoaște legitimitatea și admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare, instanța de apel nu a verificat in concreto efectivitatea căii prevăzute de legea specială și nici faptul dacă, în procedura legii speciale, recurenta reclamanta are asigurată despăgubirea în funcție de care să se poată verifica dacă în cauză se regăsește situația, de excepție, prevăzută de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea revendicării.

Consideră că din această perspectivă trebuia avut în vedere că indemnizarea ce ar putea fi obținută de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 este ipotetică și iluzorie întrucât legea specială nu i-a asigurat o indemnizare pentru încălcarea dreptului de proprietate într-un cuantum și termen rezonabil, compatibil cu exigentele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Chiar și după pronunțarea hotărârilor privind stabilirea despăgubirii la care ar fi îndreptățită reclamanta în baza Legii nr. 10/2001, nu s-a ajuns la indemnizarea efectivă a acesteia din cauza ineficienței mecanismului de despăgubire prevăzut de legile speciale, făcându-se referire la actele normative prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și cele care reglementează procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, dovezi certe a faptului că mecanismul de despăgubire nu respectă cerințele de protecție a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană. Se argumentează că statul a recunoscut în expunerea de motive a actelor normative ineficiența procedurii legii speciale și incertitudinea existenței unor alternative viabile de indemnizare a reclamantului, fiind expuse pasaje din jurisprudența europeană în privința cauzelor contra României, inclusiv din Hotărârea pilot în cauza Atanasiu și alții contra României, apreciind că în lipsa cercetării efectivității procedurii legii speciale, revendicarea este pe deplin admisibilă.

În continuarea aceluiași motiv de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a soluționat în mod nelegal capătul de cerere privind revendicarea imobilului litigios. În argumentarea acestei critici se arată că instanța a aplicat în mod eronat principiul bunei-credințe a intimaților-pârâți persoane fizice la încheierea contractul de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1991, întrucât aceștia având un contract încheiat în baza Decretului-lege nr. 61/1991, nu puteau beneficia de măsurile de protecție oferite chiriașilor-cumpărători prin Legea nr. 10/2001.

Susține că buna-credință a subdobânditorului de la stat nu reprezintă un motiv susceptibil de a conduce la respingerea acțiunii în revendicare, cu atât mai mult cu cât în absența unor criterii legale clare de stabilire a bunei-credințe, pronunțarea unei hotărâri judecătorești bazată doar pe aprecierea subiectivă a magistratului învestit cu soluționarea cauzei, periclitează însuși dreptul de acces la justiție, producând consecințe discriminatorii între beneficiarii săi, astfel cum a statuat Curtea europeană în jurisprudența sa. Faptul că printr-o hotărâre judecătorească anterioară - în speță, Decizia civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2004 a Tribunalului Argeș, s-a respins cererea apelantei de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al intimaților, pe considerentul bunei lor credințe, nu înlătură obligația primei instanțe de a compara titlurile părților litigante, operațiune specifică acțiunii în revendicare de drept comun, dat fiind temeiul juridic al acțiunii - art. 480 C. civ. - prin prisma criteriilor aplicabile în astfel de litigii: vechimea titlului, proveniența bunului/titlului, modalitatea de dobândire, exercitarea posesiei, etc.

Consideră că aspectul bunei-credințe a chiriașilor-cumpărători reținut nu are nicio relevanță sub aspectul revendicării, câtă vreme recurenta-reclamantă a dobândit un drept de proprietate cert și incontestabil asupra imobilului în litigiu, neafectat de niciun viciu, fiind deci un verus dominus, în comparație cu intimații-pârâți al căror titlu (contractul de vânzare-cumpărare) este fondat pe un titlu viciat al statului, pe violența exercitată de acesta cu ocazia preluării abuzive.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, reclamanta arată că instanța a dat o interpretare greșită noțiunii de "bun actual", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel a reținut că speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Consideră că aceste concluzii sunt rezultatul unei interpretări superficiale și restrictive a noțiunii autonome de " bun actual", în sensul consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, câtă vreme imobilul revendicat nu a ieșit niciodată din patrimoniul său, fiind preluat de stat fără titlu valabil, acesta are calitatea de bun actual în sensul Convenției, nealterat în substanța sa de o deposedare incompatibilă cu principiile constituționale naționale și cu cele specifice ordinii juridice europene.

Invocă faptul că în explicitarea noțiunii de "bun actual" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în jurisprudența sa mai recentă că adoptarea unei legislații interne ulterioare ratificării Convenției, în scopul restituirii totale sau parțiale a bunurilor preluate de un regim anterior, poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1, în favoarea persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire (cauza Viașu c. României). În acest sens invocă, actele normative interne prin care s-a recunoscut un atare drept și implicit caracterul de bun actual al acestuia în patrimoniul celor care reclamă încălcarea dreptului, recurenta făcând trimitere la conținutul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 din Normele metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997, art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Din analiza de conținut a textelor legale evocate recurenta concluzionează în sensul că recunoașterea caracterului de preluare abuzivă pentru anumite categorii de imobile determină și recunoașterea de către stat a caracterul de bun actual al acelor imobile, care pot face obiectul protecției normei din Convenție. În acest sens este invocată jurisprudența Curții care a statuat că dreptul reclamanților rezultat dintr-un drept acordat potrivit legislației naționale, este un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Susține că efectul acestei recunoașteri legislative a caracterului de bun actual pentru imobilele care ar face obiectul unei revendicări "directe" nu poate fi înlăturat, iar încercarea legiuitorului de a impune judecătorului, prin lege, promovarea unei soluții în favoarea statului, poate fi sancționată de puterea judecătorească prin înlăturarea efectelor unei astfel de legi, astfel cum s-a decis în jurisprudența instanței europene. Din această perspectivă solicită a se vedea jurisprudența relevantă în materia Decretului nr. 223/1974 care confirmă că, în ipoteza anulării deciziei de preluare, consecința directă este revenirea părților la situația anterioară și consecința admiterii cererii în revendicarea imobilului, sens în care solicită casarea cu trimitere în vederea soluționării pe fond a capătului de cerere privind nulitatea deciziei de preluare în baza Decretului nr. 223/1974, apreciind că pentru îndeplinirea exigențelor "bunului actual" dreptul de proprietate nu este condiționat de recunoașterea lui anterioară prin hotărâre judecătorească, câtă vreme existența lui este confirmată și consolidată pe cale legală, fiind evident că în patrimoniul său există un bun actual, în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta critică soluția instanței de apel din perspectiva încălcării principiul "non reformatio in pejus" în sensul că prin substituirea motivării primei instanțe (care respinse excepția de inadmisibilitate a acțiunii in revendicare) s-a reținut această excepție în considerentele hotărârii, în sensul că aceasta ar rezulta din aplicarea dispozițiilor legii speciale (Legea nr. 10/2001) și a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În continuarea motivării criticilor înscrise în art. 304 pct. 9 recurenta arată că în mod greșit instanța a considerat că revendicarea este inadmisibilă în raport de Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Argumente în susținerea admisibilității acțiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt justificate de recurentă prin invocarea Deciziei nr. 33/09 iunie 2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție care recunoaște legitimitatea și admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Sunt evocate considerentele deciziei în cuprinsul căreia se face analiza raportului dintre legea internă (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta concluzionând că în situația în care o lege specială (cum este și Legea nr. 10/2001) nu asigură o cale efectivă pentru repararea dreptului încălcat, atunci legea speciala încalcă Convenția.

Apreciază că se impunea soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare, care implică aprecierea in concreto asupra efectivității căii prevăzute de legea specială, manieră în care s-ar analiza dacă dezdăunarea reclamanților pe calea legii speciale este sau nu una efectivă, dat fiind și efectele intervenirii în timpul litigiului a unor acte normative prin care statul a recunoscut ineficiența procedurii legii speciale, fiind reluate argumentele axate pe jurisprudența Curții europene în privința competenței instanței naționale de a analiza efectivitatea căii speciale în repararea dreptului încălcat. Consideră că prin soluția instanței de apel de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare s-a ajuns la încălcarea dreptului de acces la un tribunal, sub aspectul dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.

Hotărârea recurată este criticată și pe considerentul că, instanța de apel a interpretat eronat și nu a aplicat principiul primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă. Susține că admisibilitatea acțiunii în revendicare poate fi analizată și din perspectiva prevalenței normelor Convenției asupra prevederilor din dreptul intern care se stabilește prin analiza concursului dintre legile interne și reglementările internaționale, astfel cum se arată în art. 20 din Constituția României. Comparând reglementările interne cu cele internaționale, recurenta consideră că în mod evident dispozițiile Convenției europene sunt mai favorabile decât cele ale Legii nr. 10/2001, aceleași susțineri fiind valabile și prin raportarea normelor Convenției la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Recurenta realizează analiza criteriilor pe baza cărora s-ar putea aprecia caracterul mai favorabil al dispozițiilor Convenției și ale reglementarii de drept comun în materia revendicării dreptului de proprietate încălcat de către stat. Este invocat criteriul finalității și duratei procedurii recunoașterii dreptului încălcat sau al obținerii unei indemnizări corespunzătoare valorii bunului, arătându-se că acțiunea de drept comun este o procedură cu finalitate certă, respectiv redobândirea dreptului asupra bunului, pe când acțiunea exercitată pe calea legii speciale are inconveniențe și limitări incompatibile Convenției. Analizând elementele de diferențiere recurenta susține că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt mai favorabile decât legea internă, respectiv față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care restricționează dreptul a se obține direct prin justiție respectarea dreptului de proprietate asupra proprietăților preluate abuziv de stat.

Un alt argument invocat de recurentă în susținerea admisibilității revendicării îl constituie aplicarea directă și imediată în dreptul intern a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu înlăturarea dispozițiilor legale din dreptul intern care încalcă Convenția, cum ar fi: art. 6, alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, modificat prin art. 19 din Legea nr. 1/2009. Interdicția instituită prin legile speciale de a promova acțiuni în revendicare de drept comun impune a se stabili dacă interdicția este compatibilă cu dispozițiile Convenției și justificată de limitările impuse. Se arată că sub acest aspect dreptul de acces la justiție este încălcat întrucât limitările intervenite nu sunt justificate întrucât nu servesc scopul protejării securității juridice și al bunei administrări a justiției.

Este invocată Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii ce reprezintă o recunoaștere a faptului că nu este necesară parcurgerea procedurii administrative prealabile a legii speciale din moment ce acea procedură se dovedește ineficientă susținându-se că instanța supremă consacră accesul liber la instanță, independent de faptul că procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziții a organului învestit cu notificare, demers care îmbracă forma unei acțiuni in revendicare directă, de drept comun.

Susține recurenta că prin limitarea accesului la justiție în materia revendicării, astfel cum este instituită prin legile speciale (nr. 10/2001, nr. 213/1998) se aduce atingere substanței dreptului de proprietate, situație în care apreciază că judecătorul național poate să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție care reglementează modul de soluționare a concursului dintre legile interne și reglementările internaționale și să refuze aplicarea unei legi în situația neconformității legii în raport cu dispozițiile constituționale. În susținerea acestui argument, invocă pct. 12 și pct. III.28 din Anexa la Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniștri către statele membre care ar crea posibilitatea judecătorului național să verifice compatibilitatea legii speciale (nr. 10/2001) cu standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și să determine o schimbare de jurisprudență și de practică prin neaplicarea legii stabilite ca incompatibilă.

Soluția pronunțată de instanța de apel este criticată și din perspectiva încălcării dreptului la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât a admite că Legea nr. 10/2001 reprezentă o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate și o justificare a respingerii acțiunii în revendicare însemnă un regim juridic mai favorabil celui care realizează încălcarea dreptului de proprietate.

Admisibilitatea revendicării directe imobiliare este justificată de recurentă și prin cerința respectării dreptului de acces la justiție și a respectării deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisdicția europeană concluzionând că dreptul statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune și a principiului suveranității, trebuie subordonat garanțiilor speciale, inerente dreptului la un proces echitabil.

Intimatul pârât Consiliul Județean Argeș a formulat întâmpinare, ce a fost comunicată părților, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacată.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs formulate și dispozițiile legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a invocat ca prim motiv de recurs dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care se referă la ipoteza în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Dezvoltarea și argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esență, pe împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat și nu a motivat soluția respingerii motivului de apel care viza nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și a deciziei de preluare, încălcând astfel dispozițiile art. 261 C. proc. civ. care se referă la exigențele motivării ca element esențial de validitate a hotărârilor judecătorești, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care se referă la necesitatea examinării cererii pe cale judiciară.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanța de apel conform art. 295 C. proc. civ. trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Într-adevăr, obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în soluția pronunțată, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților apare ca esențială din perspectiva dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile din litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Or, în cauză, Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă, apărările și susținerile părților în litigiu, instanța de prim control judiciar arătând, prin argumente suplimentare în scopul evidențiat de complinire a motivării hotărârii fondului că, în contextul soluției legale de respingere pe fond a acțiunii în revendicare, criticile reclamantei din apel formulate în privința valabilității titlului statului ori a actelor de preluare a imobilului litigios sunt lipsite de relevanță justificat de împrejurarea că acestea au fost deja analizate, dat fiind regimul juridic al contestației formulată de reclamantă în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva Dispoziției nr. 4256/2009 (aspect evidențiat, printr-un alt raționament, și în hotărârea fondului) procedură judiciară specială care a permis analizarea aspectului referitor la preluarea abuzivă a imobilului în sens lato senso.

În prezenta cauză, reclamanta a invocat nevalabilitatea titlului statului ca o specie a preluării abuzive, astfel cum este reglementată de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Or, în contextul cauzei de față, apare ca lipsit de interes o atare analiză pretins a fi realizată de instanța de apel, dat fiind împrejurarea reținerii, în esență, a epuizării dreptului reclamantei la obținerea măsurilor reparatorii în procedura legii speciale, prioritară față de cea prevăzută de dreptul comun care face obiectul cauzei de față.

Ținând cont de regimul juridic al contestației în procedura legii speciale, instanțele au verificat prevalența restituirii în natură ca principiu recunoscut în cuprinsul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În acest context, este lipsită de relevanță juridică susținerea recurentei potrivit căreia în cadrul procedurii contestației împotriva Dispoziției nr. 4256/2009 ar fi solicitat doar contestarea valorii despăgubirilor, atât timp cât în cadrul procedurii judiciare declanșată instanța a verificat prevalența restituirii în natură, apreciind ulterior asupra măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor, în condițiile legii special, respective a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Așa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, iar verificarea temeiniciei și legalității soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de apelanta-reclamantă s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate.

Este util a sublinia că decizia supusă controlului judiciar de față respectă exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea europeană, în jurisprudența sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Astfel cum corect a evocat și reclamanta în motivul de recurs analizat, Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico contra Italia), drept care nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile formulate sunt în mod real "ascultate", adică, în mod efectiv examinate de către instanța sesizată.

În lumina interpretării jurisprudențiale a instanței europene, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen concret al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra România). Or, în speță, astfel cum s-a reținut, hotărârea instanței de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, instanța realizând un examen propriu al criticilor invocate prin cererea de apel, examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că cererea reclamantei soluționată prin hotărâre respectă dreptului său de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în cauză, nu poate exista o restrângere a dreptului de acces la justiție cum eronat susține recurenta atât timp cât instanța de apel a arătat motivat, în privința valabilității titlului statului și a actelor de preluare, că verificarea legalității a fost realizată în procedura judiciară specială a Legii nr. 10/2001 în a cărei sferă de reglementare intră imobilul litigios, fiind însă de semnalat că obligația de motivare nu reclamă și obligația de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel (Hotărârea Van de Hurc contra Olanda, hotărârea Beian contra României).

Invocarea nelegalității deciziei din perspectiva procedeului greșit de suplinire a motivării hotărârii fondului nu poate fi primită atât timp cât în urma controlului judiciar exercitat de instanța de apel s-a constatat că soluția de respingere a acțiunii în revendicare este corectă, însă motivarea acesteia ar fi insuficientă, ipoteză în care în mod corect instanța de apel a constatat că sentința nu trebuie "casată", motivarea incompletă fiind corectată prin considerentele curții de apel care sprijină dispozitivul hotărârii. Tehnica judiciară îmbrățișată de instanța de apel este corectă întrucât potrivit raționamentului expus de instanță de prim control judiciar, eventuala "casare" a hotărârii nu ar fi dus la schimbarea soluției, ci la o nouă argumentare a aceleiași soluții, de respingere, a acțiunii în revendicare.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă prioritar că instanța de apel, concluzionând asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamantă pe calea dreptului comun, ar fi efectuat o interpretare și aplicare greșită a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite în soluționarea unui recurs în interesul legii.

În speță, reclamanta C. (fostă E.) M. și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și urm. C. civ. arătând că imobilul revendicat este proprietatea sa, în baza contractului de construire din 26 decembrie 1979 și a procesului-verbal de predare-primire încheiat la data de 8 ianuarie 1981, imobilul fiind trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1973. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele de fond și de apel au apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. invocate de reclamantă în acțiune. Trebuie subliniat faptul că legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reține, în același sens, ca și instanța de apel că, în raport de circumstanțele factuale concrete ale speței, s-a realizat o corectă aplicare și interpretare a legii la situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant și a regulii electa una via.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanta a urmat procedura specială instituită de această lege. În condițiile în care reclamanta a uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului, procedură finalizată prin Sentința civilă nr. 247 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeș, definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii căilor de atac exercitate (Decizia civilă nr. 43/A din 15 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, respectiv Decizia civilă nr. 997 din 16 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), Înalta Curte constată, în condițiile circumstanțiale ale speței, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată și pe calea unei acțiuni ulterioare, de revendicare.

De altfel, prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, instanța supremă a statuat că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., în cuprinsul deciziei fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această materie. În cuprinsul Deciziei de îndrumare nr. 33/2008, se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice".

Ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei pronunțate de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii, instanța de apel a procedat în mod judicios la examinarea soluției dată acțiunii în revendicare și în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei a procedat judicios la verificarea existenței în patrimoniul reclamanților a unui "bun " în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în raport de titlul exhibat, concluzionând corect - în contextul actual al jurisprudenței europene - că reclamanta nu are un "bun actual" în sensul Convenției, care să îi permită restituirea în natură a imobilului.

În susținerea admisibilității acțiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun, recurenta a invocat lipsa efectivității căii oferită de legea specială, întrucât mecanismul de despăgubire nu ar fi funcțional, iar indemnizarea recunoscută este ipotetică și iluzorie atâta timp cât legea specială nu i-a asigurat o indemnizare pentru dreptul încălcat într-un cuantum și termen rezonabil, dat fiind actele normative de suspendare a procedurilor de despăgubire. Alegațiile recurentei în susținerea acestei idei sunt oțioase în considerarea circumstanțelor factuale de natura celor din speță și a abordării jurisprudențiale actuale conturată în Hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României prin care nu se recunoaște în patrimoniul reclamantei a unui bun actual care să permită restituirea în natură, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea. De altfel, în executarea hotărârii pilot, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 care instituie o nouă procedură și în privința soluționării dosarelor de despăgubire.

În speță, reclamanta C. (E.) M. a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiindu-i recunoscută prin Dispoziția din 7 decembrie 2009 a Primăriei Municipiului Pitești dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de către stat constând în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, context în care măsurile cuvenite nu pot fi stabilite decât în temeiul și cadrul normativ configurat de legea specială. Or, analiza pe fond a notificării reclamantei recurente cu privire la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv ce oferă un remediu adecvat pentru bunul acesteia și recunoașterea posibilității contestării măsurilor din procedura specială (art. 26), constituie ceea ce, în jurisprudența sa bogată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului numește a fi "recursul efectiv" în sensul art. 13 din Convenție. În acest context, câtă vreme pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condițiile și procedura în care persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susține, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Obligația instituită prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României în sarcina Statului Român de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției, în sensul amendării mecanismului de restituire și al instituirii de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232), echivalează cu validarea măsurilor reparatorii propuse de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către chiriași, soluție prevăzută de art. 18 lit. c).

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenta a invocat și greșita reținere a bunei-credințe a intimaților pârâți persoane fizice în respingerea acțiunii în revendicare, cu ignorarea dreptului său de proprietate care este cert și incontestabil, preferabil titlului pârâților, fondat pe un titlu viciat. În contextul cadrului procesual cu care instanța este învestită în dosarul pendinte, este lipsit de relevanță juridică argumentul recurentei prin care încearcă a contura reaua-credință a intimaților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credință prezintă relevanță numai în cazul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor respective, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Edificator în soluționarea acțiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare.

Trebuie remarcat faptul că protecția pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru "bunurile sale", protecție care se referă în genere la proprietar fără a face distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii.

Or, în speță, valabilitatea titlului de proprietate a pârâților din prezenta cauză - chiriași cumpărători a imobilului litigios în baza Decretului-lege nr. 61/1990 - a fost cercetată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de cumpărare pe care reclamanta a intentat-o pe cale separată, acțiune soldată cu pronunțarea Deciziei civile nr. 59 din 21 ianuarie 2004 a Tribunalului Argeș, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 226/R din 28 februarie 2005 a Curții de Apel Pitești, prin care s-a statuat irevocabil asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991 și asupra bunei-credințe a cumpărătorilor, pârâții persoane fizice din cauza de față.

În acest context, nu se pot nesocoti cele statuate în litigiul privind constatarea nulității vânzării întrucât, în caz contrar, ar însemna să se înlăture efectele unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu este de admis. În condițiile în care a fost analizată și s-a hotărât cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în beneficiul pârâților, dreptul de proprietate al acestora s-a consolidat, pârâții deținând în accepțiunea Convenției un bun în patrimoniul lor care îi îndreptățește să păstreze posesia asupra imobilului achiziționat în baza Decretului-lege nr. 61/1990, dreptul de proprietate al acestora aflându-se, la rândul său, sub protecția art. 1 din Protocolul adițional la Convenție drept garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice.

Un alt argument invocat de recurentă în susținerea nelegalității hotărârii recurate se referă la interpretarea greșită a noțiunii de bun actual în sensul protecției recunoscute de art. 1 din Primul protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocând actele normative interne prin care pretinde recunoașterea unui nou drept de proprietate și (implicit) caracterul de bun actual în patrimoniul celor care reclamă încălcarea dreptului prin raportare la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 din Normele metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997, art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Grefat pe motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că argumentele recurentei, dezvoltate pe larg în cererea de recurs, prin care se invocă faptul că este beneficiara unui "bun actual" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și că - în atare condiții - dreptul său de proprietate ar fi preferabil în raport cu titlul pârâților persoane fizice, sunt nefondate.

Ținând cont de raționamentul juridic expus în considerentele deciziei pronunțate de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii, instanța de apel a procedat în mod judicios la verificarea modului de soluționare a acțiunii în revendicare, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, trecând la verificarea existenței în patrimoniul reclamantei a unui "bun " în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dat fiind finalizarea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă însă în jurisprudența actuală a Curții europene o schimbare în raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".

Or, din momentul pronunțării Hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010), instanța de contencios european arată că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Diferența de abordare este esențială întrucât dacă în jurisprudența sa de dinainte de anul 2000, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (parag. 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curții nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte remarcă din conținutul hotărârii pilot că prin stabilirea împrejurării că în patrimoniul fostului proprietar se naște un drept de proprietate nou, Curtea europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Abordarea jurisprudențială a instanței europene desprinsă din Hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii acțiunii în revendicare imobiliară. Noua viziune a Curții europene este esențială în cazul acțiunii în revendicare formulată de recurentă în calitate de fost proprietar, fiind de semnalat faptul că aceasta nu a obținut dreptul la restituirea efectivă a bunului împotriva foștilor chiriași, care au devenit proprietari și care dețin un bun, respectiv dreptul de proprietate asupra imobilului.

De altfel, raționamentul impus în analizarea cerinței-premisă în accepțiunea hotărârii Maria Atanasiu contra României este justificat de obligația instituită în sarcina Statului Român de a adopta, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției, în sensul amendării mecanismului de restituire și al instituirii de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232), ceea ce echivalează cu validarea măsurilor reparatorii propuse de Legea nr. 10/2001. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, decizia nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată în cauza pendinte în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum corect a reținut și procedat instanța de apel.

În condițiile evoluției legislației interne și a jurisprudenței europene, în mod judicios, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - instanța de fond și de apel au reținut că reclamanta nu deține în patrimoniul său un "bun actual" care să îi permită restituirea în natură a imobilului revendicat. Aceasta este beneficiara doar al unui drept de despăgubire ce poate fi valorificat în temeiul legilor speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001 și a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligației Statului Român de amendare a mecanismului de restituire, astfel cum s-a impus prin hotărârea pilot, în condițiile în care reclamanta-recurentă a formulat notificarea nr. 2881/17546/2001 în temeiul legii speciale, accesul la justiție fiindu-i asigurat efectiv, prin regimul juridic recunoscut contestației reglementată de respectivul act normativ, cale specială ce a fost uzitată de aceasta ce a fost finalizată prin hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri.

Sub acest aspect, considerațiile fondului sunt pertinente, Înalta Curte reținând că aprecierea instanțelor are la bază ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar ori moștenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să îi fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu se identifică în cazul situației pendinte. Mai mult chiar, trebuie evidențiat faptul că instanța de contencios european a subliniat că simpla constatare a nelegalității naționalizării printr-o hotărâre judecătorească - ceea ce nu este cazul recurentei, întrucât aceasta nu se află în posesia unei atare hotărâri - nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (parag. 143 din Hotărârea Atanasiu); în mod similar, nicio eventuală constatare în cauza de față nu ar fi avut un astfel de efect.

Incontestabil este faptul - astfel cum s-a evidențiat deja - că reclamanta a apelat la procedura Legii nr. 10/2001, formulând contestație împotriva Dispoziției nr. 4256/2009 emisă de Primăria Municipiului Pitești, procedură finalizată prin Sentința civilă nr. 247 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeș, rămasă definitivă și irevocabilă, aspect circumstanțial în considerarea căruia se poate concluziona că reclamanta nu mai poate apela la un alt cadru procesual care să aibă aceeași intenție de analiză a procedurilor de restituire a imobilului litigios prin compararea titlurilor de proprietate ale părților în procedura dreptului comun, cu ignorarea efectelor juridice create de calea internă specială, reglementată de Legea nr. 10/2001, uzitată de reclamanta-recurentă.

Or, în lipsa existenței unui "bun actual" în patrimoniul recurentei reclamante, astfel cum este reconfigurat în jurisprudența Convenției europene prin Hotărârea Maria Atanasiu, se constată că operațiunea de comparare a titlurilor nu este posibilă din perspectiva Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, atâta timp cât un atare procedeu judiciar implică ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamanta are un "bun" în sensul Convenției și, eventual, numai ulterior unei asemenea constatări, s-ar proceda eventual la compararea cu titlul pârâților în sensul verificării dacă și în ce măsură - printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare - s-ar aduce atingere dreptului acestora de proprietare sau securității circuitului civil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și al cumpărătorului de bună-credință și că, în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu ar mai fi posibilă când (astfel cum este - spre exemplu - situația din prezenta cauză) titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri. Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european, jurisprudență la care reclamanta face ample referiri în dezvoltarea motivelor de recurs, este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României).

Considerentele sus-menționate în analiza conceptuală a noțiunii de "bun actual" rămân pe deplin valabile pentru a înlătura criticile de nelegalitate pe larg dezvoltate în cererea de recurs ce vizau - în esență - greșita respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare din perspectiva neanalizării conflictului dintre legea internă și Convenția europeană, a neaplicării principiului primordialității Convenției, ca normă mai favorabilă în raport cu legea internă ori a neaplicării directe în dreptul intern a Convenției. Mai mult chiar, în privința aplicabilității legislației internaționale la care face referire recurenta, Înalta Curte constată că prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, în speță, astfel cum se desprinde din considerentele deja expuse, recurenta reclamantă a urmat și finalizat calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins, prin contestarea Dispoziției nr. 4256/2009 emisă în procedura de soluționare a notificării nr. 288/17546/2001 în privința imobilului preluat de stat. Se poate constata că această cale internă specială a fost una efectivă și concretă în cazul reclamantei recurente, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor părților pe calea dreptului comun, făcând abstracție totală de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale.

Nici critica recurenților referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție axată pe soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare nu poate fi primită întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speță, s-a asigurat.

Faptul că procedura specială instituiră de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene și etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiție de persoanele interesate pe calea contestației la instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină, edificatoare în susținerea acestui argument fiind și statuările date prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

În acest context normativ, este de subliniat și faptul că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însuși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competență exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât și modalitățile de exercitare a drepturilor procesuale. Accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute expres de legea specială.

Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită. Se are în vedere împrejurarea că art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară care să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, fiind compatibil cu o serie de limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Or, Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la "un tribunal", pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, în virtutea plenitudinii de competență, toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, astfel cum s-a dovedit în cauză.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă. În speță, reclamanta a inițiat un demers judiciar finalizat prin recunoașterea dreptului la indemnizare, caz în care protecția oferită de textul invocat nu își găsește aplicare. Pe de altă parte, în privința solicitării aplicării directe a Recomandării nr. (2004)5 a Comitetului de Miniștri către statele membre, Înalta Curte va constata că aceasta este inferioară jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care face parte integrantă din dreptul comun, iar compatibilitatea dintre legea specială și dreptul comun a făcut obiect de analiză în prezenta cauză din perspectiva analizării cerinței de admisibilitate a acțiunii, situație în care se constată că nici aceste critici nu sunt fondate.

Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocată de reclamantă în motivarea recursului în susținerea analizării pe fond a acțiunii în revendicare, s-ar fi impus în măsura în care ar fi făcut dovada existenței unui "bun" în patrimonial său. Or, în speță, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție i-a fost asigurat prin efectivitatea căii reglementată de legea specială, respectiv a contestației, procedură finalizată prin Sentința civilă nr. 247/2010 a Tribunalului Argeș, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 997 din 16 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Soluția se impune justificat și de împrejurarea că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare în încălcarea dreptului pretins, urmărind același scop, respectiv retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice, statul având obligația constituțională de a garanta proprietatea.

Din perspectiva criticilor care se referă la încălcarea principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte constată faptul că în cauză, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare ca urmare a parcurgerii procedurii speciale, în cadrul căreia recurentei i s-a recunoscut dreptul la reparație, nu este de natură a agrava situația creată reclamantei prin hotărârea de fond, deoarece prima instanță de judecată a respins în tot acțiunea ca nefondată, soluția de respingere fiind menținută și de instanța de apel, chiar dacă pentru alte considerente decât cele ce aveau în vedere fondul pricinii.

În acest context, reținerea excepției inadmisibilității nu este de natură să creeze apelantei reclamante o situație mai grea în propria cale de atac, potrivit principiului neagravării situației în propria cale de atac. Întrucât acest principiu presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se înrăutățească situația față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, Înalta Curte constată legalitatea deciziei atacate din această perspectivă, drept pentru care criticile astfel formulate vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale interne și de drept european ce guvernează materia, soluția pronunțată fiind judicios motivată, fără a cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei C. (E.) M. împotriva Deciziei nr. 17 din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. (E.) M. împotriva Deciziei nr. 17 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS