Application of New Penal Code to Reduce Fraud Sentence for Unauthorized Sale of Leased Vehicles

Deliberând asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 260 din 19 iunie 2012, Tribunalul Dolj, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a), b), c) C. pen. și art. 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.T.S. la pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În baza art. 213 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a), b), c) C. pen. și art. 76 lit. e) C. pen., a fost condamnat același inculpat ia pedeapsa de 2 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. cu aplic. art. 998 - 999 C. civ., s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă SC B.S. IFN SA București și a fost obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 20.404,89 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă.

S-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă SC O.L. IFN SA București și a fost obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 61.658,76 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă.

S-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă SC T.L. IFN SA București și a fost obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova la plata sumei de 37.368,41 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă.

S-a luat act că partea vătămată SC V.F. SRL Hațeg nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

S-a respins acțiunea civilă formulată în procesul penal de partea civilă SC U.L.C. IFN SRL București.

S-a admis cererea formulată de petentul Z.A. privind scoaterea de sub sechestru asigurător a imobilului situat în Craiova, județul Dolj, înscris în cartea funciară a localității Craiova.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în Craiova, județul Dolj, înscris în cartea funciară a localității Craiova.

A fost obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la 2.000 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nr. 153/P/2010 din 28 ianuarie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului P.T.S. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 213 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut că prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nr. 1982/II/6/2010 din 26 februarie 2010 s-a dispus preluarea prezentei cauze, potrivit prevederilor art. 209 alin. (4) C. proc. pen. de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova. Împotriva numiților P.T.S. și M.F. a fost începută urmărirea penală pentru infracțiunile de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și abuz de încredere, ambele în formă continuată.

Infracțiunea de înșelăciune constă în aceea că, în cursul anilor 2008-2009, sus-numiții în calitate de administrator, respectiv director general la SC V. SRL Craiova, dealer auto marca H. pentru județul Caraș-Severin, au indus în eroare mai multe persoane fizice și juridice, cărora le-au vândut un număr de 8 autoturisme marca H., diverse modele, asupra cărora SC V. SRL nu deținea proprietatea, ci doar un drept de folosință, și un autoturism marca H. asupra SC V. SRL nu a deținut vreodată un drept de proprietate sau folosință.

În condițiile în care cele 8 autoturisme marca H. menționate erau deținute de SC V. SRL, în baza unuor contracte de leasing financiar, prin înstrăinarea acestora, cei doi inculpați au săvârșit de asemenea o infracțiune de abuz de încredere în dauna societăților proprietate ale autoturismelor, care dețineau calitatea de finanțator în contractele de leasing încheiate, respectiv SC I.L.R. IFN SA, SC B.S. IFN SA, SC O.T. IFN SA și SC T.L. IFN SA.

Din probele administrate în cauză, au rezultat următoarele:

Începând din anul 2006, SC V. SRL Craiova a devenit distribuitor autorizat de autoturisme marca H. pentru județul Caraș-Severin, în baza unui contract încheiat în acest sens cu distribuitorul național, SC H.A.R. SRL. În conformitate cu clauzele contractului încheiat, SC V. SRL Craiova a înființat la Reșița, județul Caraș-Severin, un show-room pentru expunerea și vânzarea autoturismelor marca H., existând de asemenea obligația distribuitorului zonal de a deține permanent un stoc minim de autovehicule și accesorii marca H., stocul fiind comunicat periodic de distribuitorul național. Potrivit declarațiilor celor două persoane cercetate, inițial SC V. SRL a achitat cu plata integrală în avans mai multe autoturisme marca H., diverse modele, pentru a fi expuse în show-room în vederea vânzării.

Ulterior, pentru a nu ține blocate sumele de bani plătite pentru mașinile de pe stoc, s-a hotărât a se solicita către diferite societăți de leasing finanțare pentru aceste autoturisme, cât și pentru achiziționarea unor alte autoturisme noi în sistem „sale and lease-back”, acesta constituind o varietate relativ nouă a contractului de leasing și presupunea, în speță, vânzarea de către SC V. SRL a unui autoturism către o societate de leasing, urmată de preluarea imediată a aceluiași autoturism tot de către SC V. SRL, înă în baza unui contract de leasing în care SC V. SRL dobândea calitatea de utilizator. Practic, autoturismul rămânea în posesia SC V. SRl, nefiind predat efectiv societății de leasing, însă din momentul vânzării acestuia proprietar devenea societatea de leasing, iar SC V. SRL, în urma încheierii unui contract de leasing privind același autoturism îl deținea doar în calitate de utilizator. În această calitate, SC V. SRL dobândea doar un drept de folosință asupra respectivului autoturism, fiindu-i practic interzis în mod expres să efectueze acte de dispoziție asupra acestuia.

În principiu, încheierea unui astfel de contract era avantajoasă pentru ambele părți, întrucât societatea de leasing achiziționa autoturismul la un anumit preț, care ulterior, în urma încheierii contractului de leasing, obținea o sumă de bani mai mare de la utilizator, în timp ce societatea care vindea autoturismul primea imediat, integral prețul acestuira, putându-se folosi de acești bani în diferite scopuri, urmând a achita apoi ratele aferente contractului de leasing, beneficiind de regulă și de o perioadă de grație până la începerea plății ratelor.

Începând cu anul 2008, cele două persoane cercetate au luat hotărârea de a se folosi de autoturismele deja vândute și asupra cărora mai dețineau doar un drept de folosință pentru a obține diverse sume de bani. Astfel, în unele cazuri au vândut din nou aceleași autoturisme unor alte societăți de leasing, preluându-le în mod identic în baza unor contracte de leasing. Practic, inculpații au profitat de faptul că autoturismul nu era predat efectiv societății de leasing în momentul vânzării, iar aceste societăți, de regulă, nu efectuau verificări cu privire la situația autoturismului atât timp cât SC V. SRL achita la termen ratele aferente contractului de leasing încheiat. De asemenea, în majoritatea cazurilor, documentele necesare înmatriculării autoturismelor rămâneau tot în posesia reprezentanților SC V. SRL, societățile proprietare fiind încredințate de învinuiți că autoturismul era folosit doar spre a fi expus în show-room-uri, astfel încât nu insistau pentru înmatricularea acestuia în circulație.

În alte situații, autoturismele erau vândute de SC V. SRL direct unor persoane fizice, care, primind și actele necesare înmatriculării, nu au întâmpinat dificultăți în ceea ce privește înmatricularea lor, folosindu-se și în prezent de acestea, nesuferind vreun prejudiciu material. Într-o atare situație, suma de bani încasată de SC V. SRL drept preț al autoturismului vândut trebuia achitată în contul societății de leasing proprietară a autoturismului pentru închiderea contractului de leasing existent, lucru care însă nu s-a întâmplat.

În momentul în care, datorită scăderii vânzărilor, SC V. SRL nu a mai putut achita ratele de leasing, societățile de leasing au procedat la rezilierea contractelor încheiate și au solicitat restituirea autoturismelor, constatând cu acea ocazie că autoturismele nu se mai găsesc în posesia SC V. SRL, motiv pentru care au formulat plângeri penale.

Potrivit adresei din 27 mai 2010 emisă de SC H.A.R. SRL, la data de 07 octombrie 2009 au fost reziliate contractele de distribuitor autorizat, de reparator agreat si vânzări piese de schimb încheiate cu SC V. SRL, motivele fiind acelea că reprezentanții SC V. SRL au vândut același autovehicul mai multor clienți, au încasat de la clienți prețul autovehiculelor deși nu dețineau dreptul de proprietate asupra acestora (fie pentru că autovehiculele nu erau achitate integral la SC H.A.R. SRL nefiind efectuat transferul dreptului de proprietate conform dispozițiilor contractuale, fie pentru că nici măcar nu au solicitat spre cumpărare autovehiculul/autovehiculele pentru care au încasat prețul de la client) șl totodată aveau multiple datorii restante către SC H.A.R. SRL.

Din declarația martorei R.C.G. a reieșit că la momentul preluării firmei nu a cunoscut situația financiară reală a acesteia, nici măcar bunurile aflate în patrimoniu, și că nu a efectuat vreun act de comerț de la data preluării acesteia. Potrivit depoziției sus-numitei martore, societatea a achiziționat-o în virtutea relațiilor de prietenie avute cu învinuiții, fiind încredințată de aceștia că nu vor exista probleme. Aceeași martoră a menționat că nu i-au fost predate actele contabile ale societății, iar în momentul în care a solicitat celor două persoane cercetate să i le pună la dispoziție, fiindu-i necesare la organele de poliție, respectiv la organele fiscale, aceștia i-au sugerat să declare că actele firmei fie au fost furate, fie au fost distinse într-un incendiu.

În prezent SC V. SRL se află în procedura de insolvență. Prin sentința nr. 1110 din 20 noiembrie 2009 a Tribunalului Dolj s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență, fiind numit în calitate de administrator judiciar A.M.I. SPRL.

Cu privire la faptele mai sus expuse, a fost angajată răspunderea penală doar în ceea ce îi privește pe inculpatul P.T.S., constatându-se că acesta este cel care, de la data înființării societății și până la cesionarea acesteia în data de 07 septembrie 2009, a avut calitatea de asociat unic și administrator al SC V. SRL.

În această calitate, inculpatul P.T.S. este cel care a organizat și condus activitatea SC V. SRL, probatoriul administrat confirmând în mod indubitabil că acesta coordona activitatea de vânzare-cumpărare a autoturismelor marca H. și dispunea cu privire la toate operațiunile efectuate cu autoturismele aflate în show-room-ul din municipiul Caransebeș.

Conform înscrisurilor aflare la dosarul cauzei coroborate cu declarațiile martorilor, cât și cu cele ale învinuiților, P.T.S. este cel care a avut inițiativa de a se folosi de autoturismele aflate în show-room, care nu mai erau proprietatea SC V. SRL, în sensul vânzării acestora către terțe persoane fizice sau juridice pentru a obține sume de bani.

Procedând în acest mod, inculpatul a comis, pe de o parte, infracțiunea de abuz de încredere în dauna societăților proprietare ale autoturismelor în condițiile în care a înstrăinat aceste autoturisme asupra cărora SC V. SRL nu deținea un drept de proprietate, ci doar un drept de folosință. Pe de altă parte, inculpatul P.T.S. a comis și infracțiunea de înșelăciune în dauna acelor persoane fizice sau juridice cărora le-au fost vândute autoturismele, acestea fiind induse în eroare în momentul încheierii contractului, necunoscând faptul că autoturismul pe care îl cumpărau nu era proprietatea vânzătorului, ci al unei terțe persoane. Cum infracțiunea de înșelăciune presupune în mod obligatoriu producerea unui prejudiciu, ea a fost reținută doar în cazul acelor persoane vătămate care fie nu au putut intra în posesia autoturismului cumpărat, el fiind restituit adevăratului proprietar, fie deși au intrat în posesia autoturismului nu îl pot folosi, organele de poliție refuzând înmatricularea acestuia. În opinia instanței de fond, intenția (ca element subiectiv al infracțiunii) a refuzat și din faptul că acesta a acționat identic în mod repetat, operațiunile frauduloase fiind comise cu privire la mai multe autoturisme, ceea ce denotă o adevărată perseverență infracțională a acestuia. De asemenea, în intenția de a se sustrage răspunderii penale, s-a constatat că la scurt timp după comiterea infracțiunilor a vândut societatea unei terțe persoane.

În ceea ce o privește pe numita M.F., s-a reținut că aceasta nu putea dispune în numele SC V. SRL cu privire la efectuarea oricăror operațiunir de către această societate în condițiile în care era un angajat al societății și nu administratorul acesteia.

Cu privire la latura civilă s-a constatat că prejudiciul total cauzat părților civile urmare a infracțiunilor comise de inculpatul P.T.S. este în sumă de 658.015,92 RON, din care 343.979,35 RON reprezintă valoarea pagubei cauzată prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, iar 314.036,57 RON reprezintă valoarea pagubei cauzată prin săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere în formă continuată. Din valoarea totală a prejudiciului, pe parcursul urmăririi penale s-a recuperat suma de 99.382,02 RON reprezentând contravaloarea ratelor achitate de inculpat pentru cele cinci autoturisme până la data rezilierii contractelor de leasing, astfel că valoarea prejudiciului nerecuperat se ridică la suma de 558.622,90 RON.

Pentru a asigura recuperarea prejudiciului neacoperit până în prezent de P.T.S., prin ordonanța nr. 153/P/2010 din data de 02 noiembrie 2010 s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui apartament cu patru camere și dependințe, în suprafață ele 85,40 mp, situat în Craiova, județul Dolj, valoare impozabilă de 221.927,40 RON, deținut în coproprierate de învinuitul P.T.S. și soția sa P.L.L.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2010 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dolj a fost notat sechestrul în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni/cartea funciară.

Pe parcursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: rapoartele de inspecție fiscală întocmite de D.G.F.P. Dolj, expertiza contabilă concretizată în raportul din 28 octombrie 2010, expertiza grafică a scrisului, documente contabile, declarațiile martorilor P.F., C.O.A., C.A.M., O.F.S., G.I., G.E., C.G. și S.I.V.

Pe parcursul cercetării judecătorești, în baza art. 323 C. proc. pen., a fost audiat inculpatul, iar în baza art. 327 C. proc. pen. au fost audiați martorii M.G.B., P.I.M., A.L.M., R.C.G. și V.A.S. De asemenea, a fost dispusă efectuarea unei expertize contabile judiciare, întocmită de expert Ț.E., raportul de expertiză fiind depus la dosar.

În final, analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:

SC V. SRL Craiova, distribuitor autorizat de autoturisme marca H. pentru județul Caraș-Severin, în baza unui contract încheiat în acest sens cu distribuitorul național SC H.A.R. SRL, a înființat la Reșița, județul Caraș-Severin, un show-room pentru expunerea și vânzarea de autoturisme marca H. În show-room trebuiau expuse, potrivit contractului, cel puțin 4 modele de autoturisme marca H., existând de asemenea obligația distribuitorului zonal de a deține permanent un stoc minim de autovehicule și accesorii marca H., stocul fiind comunicat periodic de distribuitorul național.

Procedura aplicabilă la data 01 iunie 2007 prin care SC V. SRL efectua comanda și apoi intra în proprietatea autovehiculelor marca H. de la distribuitorul național, pe care urma ulterior să le vândă era următoarea: distribuitorul autorizat transmitea lunar către SC H.A.R. SRL un formular de comandă și un contract de vânzare-cumpărare, semnate și ștampilate, pentru un lot de autoturisme până cel târziu în data de 3 a fiecărei luni, în timp ce SC H.A.R. SRL verifica formularul de comandă și retrimitea comanda acceptată împreună cu contractul de vânzare-cumpărare semnat și ștampilat până la sfârșitul lunii respective și emitea factura proformă DDP în momentul în care autoturismul ajungea în antrepozitul din Slovenia; factura proformă se considera acceptată încă de la momentul emiterii sale, fără a fi necesară semnătura sau ștampila distribuitorului autorizat și se trimitea pe loturi de autoturisme care făceau parte din comandă, în funcție de data sosirii acestora în antrepozit.

Distribuitorul autorizat achita în termen de 6 zile lucrătoare de la data emiterii facturii proforme DDP minim 20% din valoarea acesteia, trimitea dovada plății avansului către SC H.A.R. SRL în termen de maxim 6 zile lucrătoare de la data emiterii facturii proforme DDP, în caz contrar distribuitorul autorizat urmând să plătească o penalizare de 5% din valoarea facturii proforme pentru lotul respectiv, iar SC H.A.R. SRL era în drept să pronunțe desființarea parțială a contractului cu privire la respectivul lot de autoturisme, desființarea având loc de plin drept fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau orice altă formă prealabilă. Astfel SC H.A.R. SRL emitea factura comercială pentru contravaloarea avansului achitat până la sfârșitul lunii respective, demara procedurile de vămuire și transport din Koper, Slovenia, pentru autoturismul proformat către unul din centrele logistice SC H.A.R. SRL (București, Cluj sau Iași) după primirea documentului de plată a avansului, iar distribuitorul autorizat achita integral autoturismul către SC H.A.R. SRL în termen de maxim 7 zile calendaristice de la data descărcării autoturismului în centrul logistic SC H.A.R. SRL, dar nu mai mult de 40 zile calendaristice de la data emiterii facturii proforma DDP.

Înștiințarea cu privire la descărcarea autoturismului în centrele logistice SC H.A.R. SRL avea loc prin intermediul sistemului SRV (Sistem de Rezevare Vânzări), iar termenul curgea de la data la care, în sistem, autovehiculele apăreau ca fiind descărcate, în timp ce distribuitorul autorizat trimitea dovada plății integrale a facturii proforma DDP către SC H.A.R. SRL în termen de maxim 7 zile calendaristice de la data descărcării autoturismului în centrul logistic SC H.A.R. SRL, dar nu mai mult de 40 zile calendaristice de Ia data facturii proforma DDP, în caz contrar se reținea avansul achitat cu titlu de penalizare pentru mașinile neachitate integral și SC H.A.R. SRL era în drept să se pronunțe cu privire la desființarea parțială a contractului referitor la respectivul lot de autoturisme, desființarea având loc de plin drept fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau orice altă formalitate prealabilă.

De asemenea, SC H.A.R. SRL emitea factura comercială în termen de 2 zile lucrătoare de la data confirmării plății integrale efectuată de distribuitorul autorizat; odată cu emiterea facturii comerciale se transfera asupra distribuitorului autorizat dreptul de proprietate asupra autoturismului; livrarea autoturismului se făcea în baza unui proces-verbal de predare-primire în termen de 2 zile lucrătoare de la data emiterii facturii comerciale, iar în cazul în care distribuitorul autorizat nu ridica autoturismul la data respectivă se percepeau taxe de staționare de 15 euro/zi de autoturism; documentele finale aferente livrării autoturismului (factura comercială în original, cartea de identitate securizată, declarația vamală legalizată) fiind predate distribuitorului autorizat de către SC H.A.R. SRL în maxim 7 zile lucrătoare de la data achitării integrale a autoturismului.

Potrivit declarațiilor inculpatului și a martorilor audiați în cauză, inițial SC V. SRL a achitat cu plata integrală în avans mai multe autoturisme marca H., diverse modele, pentru a fi expuse în show-room în vederea vânzării. Ulterior, pentru a nu ține blocate sumele de bani plătite pentru mașinile de pe stoc, s-a hotărât a se solicita către diferite societăți de leasing finanțare pentru aceste autoturisme, cât și pentru achiziționarea unor alte autoturisme noi în sistem „sale and lease-back”, acesta constituind o varietate relativ nouă a contractului de leasing și presupunea, în speță, vânzarea de către SC V. SRL a unui autoturism către o societate de leasing, urmată de preluarea imediată a aceluiași autoturism tot de către SC V. SRL, însă în baza unui contract de leasing în care SC V. SRL dobândea calitatea de utilizator.

Practic, autoturismul rămânea în permanență în posesia SC V. SRL, nefiind predat efectiv societății de leasing, însă din momentul vânzării acestuia proprietar devenea societatea de leasing, iar SC V. SRL, în urma încheierii unui contract de leasing privind același autoturism, îl deținea doar în calitate de utilizator.

În această calitate, SC V. SRL dobândea doar un drept de folosință asupra respectivului autoturism, fiindu-i interzis în mod expres să efectueze acte de dispoziție asupra acestuia. Începând cu anul 2008, inculpatul P.T.S. împreună cu alte persoane din firmă au luat hotărârea de a se folosi de autoturismele deja vândute și asupra cărora mai dețineau doar un drept de folosință pentru a obține diverse sume de bani. Astfel, în unele cazuri, aceștia au vândut din nou aceleași autoturisme unor alte societăți de leasing, preluându-le în mod identic în baza unor contracte de leasing, profitând de faptul că autoturismul nu era predat efectiv societății de leasing în momentul vânzării, iar aceste societăți, de regulă, nu efectuau verificări cu privire la situația autoturismului atât timp cât SC V. SRL achita la termen ratele aferente contractului de leasing încheiat.

De asemenea, în majoritatea cazurilor documentele necesare înmatriculării autoturismelor rămâneau tot în posesia reprezentanților SC V. SRL, societățile proprietare fiind încredințate de învinuiți că autoturismul era folosit doar spre a fi expus în show-room, astfel încât nu insistau pentru înmatricularea acestuia în circulație.

În alte situații autoturismele erau vândute de SC V. SRL direct unor persoane fizice, care, primind și actele necesare înmatriculării, nu au întâmpinat dificultăți în ceea ce privește înmatricularea lor, folosindu-se și în prezent de acestea, nesuferind vreun prejudiciu material. Într-o atare situație, suma de bani încasată de SC V. SRL drept preț al autoturismului vândut trebuia achitată în contul societății de leasing proprietară a autoturismului pentru închiderea contractului de leasing existent, lucru care însă nu s-a întâmplat.

În momentul în care, datorită scăderii vânzărilor, SC V. SRL nu a mai putut achita ratele de leasing, societățile de leasing au procedat la rezilierea contractelor încheiate și au solicitat restituirea autoturismelor, constatând cu acea ocazie că autoturismele nu se mai găsesc în posesia SC V. SRL, motiv pentru care au formulat plângeri penale.

În concret, instanța de fond a arătat că activitatea infracțională a inculpatului și a celorlalte persoane implicate s-a desfășurat după cum urmează:

1. Autoturismul marca H a fost cumpărat de SC V. SRL, conform facturii fiscale din 31 mai 2007 emise de SC H.A.R. SRL, conform procedurii mai sus expuse, SC V. SRL dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia. Cu privire la acest autoturism, SC V. și SC I.L.R. IFN SA au hotărât încheierea unui contract de leasing tip „sale and lease-back”. În acest sens, SC V. SRL a vândut autoturismul, fiind întocmită factura proforma din 29 aprilie 2008, prețul autoturismului fiind stabilit la 124.345,81 RON și plătit integral de SC I.L.R. IFN SA la data de 07 mai 2008. La aceeași dată a fost emisă factura fiscală, iar între părți a fost încheiat, conform înțelegerii, un contract de leasing, din 30 aprilie 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 42 de luni.

Ulterior acestei date, deși SC V. SRL mai deținea doar un drept de folosință asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC I.L.R. IFN SA, a încheiat un nou contract de leasing tip „sale and lease-back” asupra aceluiași autoturism cu SC O.L. IFN SA. În acest sens, SC V. SRL a vândut din nou autoturismul, fiind întocmită factura proforma din 23 septembrie 2008, prețul autoturismului fiind stabilit la 121.537,27 RON și plătit integral de SC O.L. IFN SA, fiind emisă factura fiscală din 26 septembrie 2008. Între părți a fost încheiat, conform înțelegerii, un contract de leasing, din 24 septembrie 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 36 de luni.

Din adresa din 10 iulie 2009 reiese că SC V. SRL a achitat cu titlu de rate doar suma de 35.079,06 RON. Ulterior, întrucât utilizatorul nu și-a mai respectat obligația de plată a ratelor, contractul de leasing a fost reziliat, utilizatorul fiind încunoștiințat prin adresa din data de 10 iulie 2009 despre această măsură, solicitându-se totodată ca până la data de 17 iulie 2009 să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing, dar conform acelorași înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.

Mai mult, SC V. SRL a încheiat un nou contract de leasing tip „sale and lease-back” asupra aceluiași autoturism cu SC U.L.C. IFN SA. În acest sens, SC V. SRL a vândut pentru a treia oară autoturismul, fiind întocmită factura proforma din 30 decembrie 2008, prețul autoturismului fiind stabilit la 136.769.08 RON și plătit integral de SC U.L.C. IFN SA la data de 09 ianuarie 2009. Părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru acest bun la data de 09 ianuarie 2009, fiind emisă și factura fiscală. Între părți a fost încheiat, conform înțelegerii, un contract de leasing financiar din 07 ianuarie 2009, prin care o altă societate administrată de inculpatul P.T.S., SC V.M. SRL Craiova, prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 48 luni.

Din adresa din 30 iulie 2009 reiese că SC V. SRL a achitat cu titlu de rate doar suma de 20.663,49 RON, dar ulterior, pentru că utilizatorul nu și-a mai respectat obligația de plată a ratelor, contractul de leasing financiar a fost reziliat începând cu data de 25 februarie 2010, utilizatorul fiind încunoștiințat prin adresa din data de 25 februarie 2010 despre această măsură, solicitându-i-se totodată ca până la data de 08 martie 2010 să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing, conform acelorași înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.

Referitor la acest autoturism s-a reținut că administratorul SC V. SRL, inculpatul P.T.S., a comis câte o infracțiune de înșelăciune în dauna părților vătămate SC O.L. IFN SA și respectiv SC U.L.C. IFN SA întrucât le-a indus în eroare cu prilejul încheierii contractului, în sensul că a vândut acestora un autoturism proprietatea unei alte societăți asupra căruia SC V. SRL deținea doar un drept de folosință.

Cele două societăți au suferit un prejudiciu material efectiv întrucât, în momentul în care au reziliat pe motiv de neplată a ratelor contractele de leasing încheiate cu SC V. SRL, nu au mai putut recupera autoturismul. Drept urmare, s-a reținut că valoarea prejudiciului produse celor două părți vătămate este reprezentată de suma de bani pe care acestea au achitat-o către SC V. SRL pentru achiziționarea autoturismului. O parte a prejudiciului a fost acoperită de SC V. SRL, aceasta achitând cu titlu de rate diverse sume de bani către SC O.L. IFN SA și respectiv SC U.L.C. IFN SA.

În concret, prejudiciul nerecuperat în cazul SC O.L. IFN SA este de 86.458,21 RON (121.537,27 RON - 35.079,06 RON), iar în cazul SC U.L.C. IFN SA este de 116.105,59 RON (136.769,08 RON - 20.663,49 RON). Din adresa din 22 iulie 2010 a SC I.L.R. IFN SA reiese însă că autoturismul a fost recuperat de sus-numita societate la data de 26 februarie 2009, anterior formulării plângerii penale prin care solicita tragerea la răspundere penală a învinuiților, situație în care apreciem că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, urmând a se dispune scoaterea de sub urmărire penală față de inculpatul P.T.S. cu privire la această infracțiune.

2. Autoturismul marca H. a fost cumpărat de SC V. SRL, conform facturii fiscale din 17 septembrie 2007 emise de SC H.A.R. SRL, conform procedurii mai sus expuse, SC V. SRL dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia. Cu privire la acest autoturism, SC V. SRL și SC B.S. IFN SA au hotărât încheierea unui contract de leasing tip „sale and lease-back”. În acest sens, SC V. SRL a vândut autoturismul, fiind întocmită factura fiscală din 10 decembrie 2007, prețul autoturismului fiind stabilit la 26.500 euro (fără TVA).

Părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2007, iar prețul autoturismului a fost plătit integral de SC B.S. IFN SA la data de 14 decembrie 2007. La aceeași dată a fost emisă factura fiscală, iar între părți a fost încheiat, conform înțelegerii, un contract de leasing prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 12 luni. Ulterior, prin actul adițional din 25 noiembrie 2008, durata contractului de leasing a fost prelungită pe alte 11 luni.

Potrivit adreselor din 01 iunie 2010 și 20 august 2010 emise de SC B.S. IFN SA, utilizatorul SC V. SRL nu a achitat nici o rată aferentă contractului de leasing, motiv pentru care, la data de 10 august 2009 contractul de leasing financiar din 11 decembrie 2007 a fost reziliat pe motiv de neîndeplinire a obligației de plată de către utilizator, conform acelorași înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi localizat și recuperat nici până în prezent.

Ulterior încheierii contractului mai sus menționat, deși SC V. SRL mai deținea doar un drept de folosință asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC B.S. IFN SA, a încheiat un nou contract de leasing tip „sale and lease back” asupra aceluiași autoturism cu SC I.L.R. IFN SA. În acest sens, SC V. SRL a vândut, din nou, autoturismul, fiind întocmită factura proforma din 06 iunie 2008, prețul autoturismului fiind stabilit la 114.087,32 RON și plătit integral de SC I.L.R. IFN SA la data de 11 august 2008, fiind emisă factura fiscală din 12 august 2008. Între părți a fost încheiat, conform înțelegerii, un contract de leasing, din 08 august 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 42 de luni.

Din adresa din 22 iulie 2010 a SC I.L.R. IFN SA, reiese că la data de 24 februarie 2009, contractul de leasing financiar a fost stopat de la facturare, iar autoturismul a fost recuperat de sus-numita societate la data de 26 februarie 2009.

Potrivit adresei din 16 noiembrie 2010, SC B.S. IFN SA a luat cunoștință despre faptul că autoturismul proprietatea lor marca H. a fost înstrăinat de SC V. SRL doar la data de 09 noiembrie 2011 când au fost încunoștiințați în acest sens de organul de urmărire penală, sus-numita societate înțelegând să formuleze plângere penală sub aspectul infracțiunii de abuz de încredere la data de 16 noiembrie 2010.

Prejudiciul cauzat părții civile SC B.S. IFN SA este în cuantum de 112.773,87 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului, și nu a fost recuperat.

În ceea ce privește fapta comisă în dauna părții vătămate SC I.L.R. IFN SA s-a constatat că nu sunt întrunite, sub aspect obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

Este adevărat că inculpatul P.T.S. a vândut acestei părți vătămate un autoturism care nu mai era în proprietatea societății pe care o administra, însă această operațiune nu a avut drept consecință producerea unui prejudiciu sus-numitei societăți atât timp cât, din adresa din 22 iulie 2010 emisă chiar de SC I.L.R. IFN SA reiese că autoturismul a fost recuperat de respectiva societate și se află în posesia acesteia încă de la data de 26 februarie 2009.

3. Autoturismul marca H. a fost cumpărat de SC V. SRL conform facturii fiscale din 31 ianuarie 2008 emise de SC H.A.R. SRL, de la acea dată, conform procedurii mai sus expuse, SC V. SRL dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia. Cu privire la acest autoturism, SC V. SRL și SC O.L. IFN SA au hotărât încheierea unui contract de leasing tip „sale and lease-back”. În acest sens, SC V. SRL a vândut autoturismul contra sumei de 48.884,64 RON, fiind întocmită factura fiscală din 10 iunie 2008. Între părți a fost încheiat, conform înțelegerii un contract de leasing, din 22 mai 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 36 de luni.

Potrivit adresei din 14 octombrie 2010 emise de SC O.L. IFN SA, utilizatorul SC V. SRL a achitat până în luna iunie 2009 rate contractuale în cuantum de 2.910,03 RON, dar ulterior acestei date, întrucât utilizatorul nu și-a mai respectat obligația de plată a ratelor, contractul de leasing din 22 mai 2008 a fost reziliat, utilizatorul fiind încunoștiințat prin adresa din data de 10 iulie 2009 despre această măsură, solicitându-i-se totodată ca până la data de 17 iulie 2009 să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing, conform acelorași înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.

Ulterior încheierii contractului de leasing tip „sale and lease-back” mai sus menționat, deși SC V. SRL SRL mai deținea doar un drept de folosință asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC O.L. IFN SA, la data de 21 noiembrie 2008, autoturismul a fost vândut din nou numitului P.I.M. contra sumei de 41.542,47 RON, achitați de acesta la data respectivă în contul SC V. SRL.

De la momentul respectiv și până în prezent, autoturismul se află în posesia martorului P.I.M. Întrucât acestuia i-au fost înmânate de către reprezentanții SC V. SRL și documentele necesare înmatriculării autovehiculului, acesta a fost înmatriculat în circulație.

S-a reținut că fapta comisa în dauna părții vătămate SC O.L. IFN SA constituie infracțiunea de abuz de încredere întrucât învinuitul P.T.S., administratorul SC V. SRL, a înstrăinat fără a avea acest drept autoturismul proprietatea sus-numitei societăți, asupra căruia dobândise doar un drept de folosință.

Potrivit adresei din 15 noiembrie 2010, SC O.L. IFN SA a luat cunoștință despre faptul că autoturismul proprietatea lor, marca H., a fost înstrăinat de SC V. SRL doar la data de 14 octombrie 2010 când au fost încunoștințați în acest sens de organul de urmărire penală, sus-numita societate înțelegând să formuleze plângere penală sub aspectul infracțiunii de abuz de încredere la data de 15 noiembrie 2010.

Prejudiciul cauzat părții civile SC O.L. IFN SA este în cuantum de 48.884,64 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului, din care a lost recuperată suma de 2.910,03 RON, reprezentând ratele contractuale achitate de SC V. SRL.

Inculpatul P.T.S. a vândut părții vătămate P.I.M. un autoturism care nu mai era în proprietatea societății pe care o administra, însă această operațiune nu a avut drept cosecință producerea unui prejudiciu sus-numitului atâta timp cât autoturismul s-a aflat în permanență în posesia numitului P.I.M., fiind folosit de acesta de la data cumpărării. De altfel, fiind audiat, numitul P.I.M. a precizat în mod expres că nu are pretenții de natură penală sau civilă față de reprezentanții SC V. SRL.

4. Autoturismul marca H. a fost cumpărat de SC V. SRL conform facturii fiscale din 30 mai 2008 emisă de SC H.A.R. SRL, conform procedurii mai sus-expuse, SC V. SRL dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia. Cu privire la acest autoturism, SC V. SRL și SC O.L. IFN SA au hotărât încheierea unui contract de leasing tip „sale and lease-back”. În acest sens, SC V. SRL a vândut autoturismul contra sumei de 46.502,04 RON, fiind întocmită factura fiscală din 23 septembrie 2008. Între părți a fost încheiat, conform înțelegerii, un contract de leasing, din 18 septembrie 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 36 luni.

Potrivit adresei din 14 octombrie 2010 emise de SC O.L. IFN SA, utilizatorul SC V. SRL a achitat până în luna iunie 2009 rate contractuale în cuantum de 1.602,70 RON, dar ulterior acestei date, întrucât utilizatorul nu și-a mai respectat obligația de plată a ratelor, contractul de leasing din 18 septembrie 2008 a fost reziliat, utilizatorul fiind încunoștiințat prin adresa din data de 10 iulie 2009 despre această măsură, solicitându-se totodată ca până Ia data de 10 iulie 2009 să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing, conform acelorași înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.

Ulterior încheierii contractului de leasing tip „sale and Iease-back” mai sus menționat, deși SC V. SRL mai deținea doar un drept de folosință asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC O.L. IFN SA, la data de 20 ianuarie 2009 autoturismul a fost vândut din nou numitei V.A.S. contra sumei de 47.360 RON, achitați de aceasta la data respectivă în contul SC V. SRL.

De la momentul respectiv și până în prezent, autoturismul se află în posesia martorei V.A.S. Întrucât acesteia i-au fost înmânate de către reprezentanții SC V. SRL documentele necesare înmatriculării autovehiculului, acesta a fost înmatriculat în circulație.

S-a reținut că potrivit adresei din 15 noiembrie 2010 SC O.L. IFN SA a luat cunoștință despre faptul că autoturismul proprietatea lor, marca H., a fost înstrăinat de SC V. SRL doar Ia data de 14 octombrie 2010, când au fost încunonștiințați în acest sens de organul de urmărire penală, sus-numita societate înțelegând să formuleze plângere penală sub aspectul infracțiunii de abuz de încredere în data de 15 noiembrie 2010.

Prejudiciul cauzat părții civile SC O.L. IFN SA este în cuantum de 49.502,04 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului, din care a fost recuperată suma de 1.602,70 RON, reprezentând ratele contractuale achitate de SC V. SRL.

Este adevărat că inculpatul P.T.S. a vândut părții vătămate V.A.S. un autoturism care nu era în proprietatea societății pe care o administra, însă această operațiune nu a avut drept consecință producerea unui prejudiciu sus-numitei persoane atât timp cât autoturismul s-a aflat în permanență în posesia numitei V.A.S., fiind folosit de aceasta de la data cumpărării. De altfel, fiind audiată, numita V.A.S. a precizat în mod expres că nu are vreo pretenție de natură penală sau civilă față de reprezentanții SC V. SRL.

5. În cursul anului 2007, SC V. SRL, intenționând să achiziționeze mai multe autoturisme în vederea expunerii în show-room și nedispunând de banii necesari, a contactat societatea SC T.L. IFN SA, propunându-i să finanțeze cumpărarea acestor autoturisme.

În concret, SC T.L. IFN SA urma să achiziționeze mai multe autoturisme marca H. prin intermediul SC V. SRL. După cumpărare, autoturismele nu urmau a fi predate către proprietar, ci, prin încheierea unor contracte de leasing tip „sale and lease-back”, rămâneau în posesia SC V. SRL spre a fi expuse în show-room-ul acestei societăți, SC V. SRL având doar un drept de folosință asupra acestor autoturisme.

În condițiile mai sus expuse, SC V. SRL a identificat în sistemul computerizat de vânzări autoturismul marca H., pe care l-a vândut către SC T.L. IFN SA contra sumei de 102.876,02 RON, fiind întocmită factura proforma din 29 mai 2007 și apoi factura fiscală din 06 iunie 2007. Între părți a fost încheiat, conform înțelegerii, un contract de leasing, din 31 mai 2007, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 60 luni.

Autoturismul, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, a ajuns în țară după încheierea contractelor mai sus expuse, fiind descărcat în centrul logistic din Cluj Napoca al SC H.A.R. SRL la data de 06 iulie 2007. Ulterior acestei date, Sc V. SRL a plătit contravaloarea autoturismului în contul distribuitorului național, astfel încât la data de 18 ianuarie 2008, SC H.A.R. SRL a emis factura fiscală din 18 ianuarie 2008, autoturismul fiind efectiv predat către SC V. SRL la data de 23 aprilie 2008.

Potrivit adresei din 21 octombrie 2010 emisă de SC T.L. IFN SA, utilizatorul SC V. SRl a achitat ratele aferente contractului de leasing doar pînă la rata 18 inclusiv, suma totală plătită fiind în cuantum de 39.126,74 RON. Ulterior datei de 12 februarie 2009, întrucât utilizatorul nu și-a mai respectat obligația de plată a ratelor, contractul de leasing din 31 mai 2007 a fost reziliat, utilizatorul fiind încunoștiințat prin adresa din data de 20 martie 2009 despre această măsură.

Conform contractului de leasing, utilizatorul avea obligația să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing în termen de 3 zile de la data rezilierii contractului de leasing, lucru care nu s-a întâmplat, conform acelorași înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.

Ulterior încheierii contractului de leasing tip „sale and lease-back” mai sus menționat, deși SC V. SRL mai deținea doar un drept de folosință asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC T.L. IFN SA, la data de 28 aprilie 2009 autoturismul a fost vândut către SC V.F. SRL Hațeg contra sumei de 85.673 RON, achitați de aceasta până la data de 04 mai 2009 în contul SC V. SRL.

De la momentul respectiv și până în prezent autoturismul se află în posesia SC V.F. SRL Hațeg. De precizat că numiților C.I. și C.F., asociați la SC V.F. SRL, le-au fost predate de către reprezentanții SC V. SRL toate documentele necesare înmatriculării autoturismului. Cu toate acestea nici până în prezent sus-numiții nu au reușit înmatricularea în circulație a autoturismului întrucât S.P.C.R.C.I.V. Hunedoara a refuzat cererea de înmatriculare deoarece cartea de identitatea a autoturismului figura în evidențe ca anulată, motivat de faptul că la data de 21 iulie 2009 s-a eliberat un duplicat al acesteia către proprietarul inițial, SC T.L. IFN SA.

Referitor la acest aspect, prin adresa din 20 mai 2010, SC T.L. IFN SA a precizat că urmare a efectuării unui audit intern cu privire la cărțile de identitate ale autoturismelor finanțate de sus-numita societate, s-a constatat lipsa unui număr de 6 cărți de identitate, printre care și cel al autoturismului în cauză, astfel încât, apreciind că acestea au fost pierdute, s-au adresat Registrului Auto Român pentru a le declara pierdute și pentru a solicita acestei instituții eliberarea câte unui duplicat al fiecărei cărți de identitate.

S-a reținut, de asemenea, că inculpatul P.T.S. a dat dovadă de o rea-credință evidentă în condițiile în care acesta a înstrăinat autoturismul la doar 5 zile după ce îi fusese predat de către SC H.A.R. SRL și în condițiile în care anterior fusese încunoștiințat de SC T.L. IFN SA despre rezilierea contractului de leasing, din acel moment având obligația de a restitui autoturismul către proprietarul de drept.

De altfel, chiar inculpatul P.T.S. a recunoscut în declarația sa faptul că a înstrăinat autoturismul „din răzbunare” întrucât anterior, SC T.L. IFN SA determinase intrarea în incapacitate de plată a SC V. SRL.

Prejudiciul cauzat părții civile SC T.L. IFN SA este în cuantum de 102.876,02 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului, din care a fost recuperată suma de 39.126,74 RON, reprezentând ratele contractuale achitate de SC V. SRL.

Inducerea în eroare a părții vătămate a rezultat în mod evident și din aceea că acesteia i-a fost înmânat un exemplar al facturii din 18 ianuarie 2008 prin care SC V. SRL dorea să dovedească aspectul că dobândise autoturismul în mod legal de la distribuitorul național.

Cu toate acestea, părții vătămate nu i s-a adus la cunoștință faptul că, anterior emiterii acestei facturi autoturismul fusese deja vândut de SC V. SRL către o terță societate, SC T.L. IFN SA, aceasta fiind cea care era adevăratul proprietar al autoturismului. Este adevărat că autoturismul a fost efectiv predat de SC V. SRL către SC V.F. SRL, însă în condițiile în care acestei societăți i s-a refuzat de către organele competente înmatricularea, este evident că partea vătămată a suferit un prejudiciu material întrucât nu a avut și nu are nici în prezent posibilitatea de a se folosi de autoturism.

Prejudiciul cauzat părții civile SC V.F. SRL Hațeg este în cuantul de 85.673 RON, reprezentând suma achitată de partea civilă către SC V. SRL cu titlu de preț al autoturismului.

Ulterior efectuării acestor operațiuni, la data de 07 septembrie 2009, inculpatul P.T.S. s-a retras din societatea SC V. SRL, aceasta fiind cesionată martorei R.C.G.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva celor meționate mai sus, instanța de fond a apreciat că fapta inculpatului P.T.S., care în perioada 23 septembrie 2008 - 28 aprilie 2009, în calitate de administrator al SC V. SRL Craiova, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a vândut părților civile SC O.L. IFN SA, SC U.L.C. IFN SA și SC V.F. SRL Hațeg două autoturismel marca H. care nu erau proprietatea SC V. SRL, inducând în eroare la momentul încheierii contractului cu privire la calitatea de proprietar asupra acestor autoturisme și producându-le un prejudiciu total de 343.979,35 RON întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. comisă în formă continuată potrivit art. 41 alin. (2) C. pen. Fapta inculpatului P.T.S., care în calitate de administrator al SC V. SRL Craiova, în perioada 06 iunie 2008 - 28 aprilie 2009, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a înstrăinat fără drept unor terțe persoane autoturismele marca H. proprietatea SC B.S. IFN SA, SC O.L. IFN SA, SC O.L IFN SA, SC T.L. IFN SA, autoturisme pe care le deținea în posesie în baza unor contracte de leasing și asupra cărora avea doar un drept de folosință, producând un prejudiciu total sus-numitelor părți civile de 314.036,57 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prev. de art. 213 C. pen., comisă în formă continuată potrivit art. 41 alin. (2) C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepselor instanța de fond a ținut seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de disp. art. 72 C. pen., respectiv de dispozițiile părții generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a C. pen., de gradul de pericol social al faptelor săvârșite, de persoana inculpatului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În speță, ținând cont de numărul actelor material, de modul și mijloacele de comitere a acestora, de împrejurările comiterii lor, de prejudiciul mare cauzat, dar și de circumstanțele personale ale inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, integrat în familie și societate, Tribunalul a reținut circumstanțele atenuante prev. de art. 74 lit. a), b), c) C. pen. și art. 76 lit. a) C. pen.

În ceea ce privește acțiunile civile formulate în cauză, în temeiul dispoz. art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. cu aplic. art. 998 - 999 C. civ., având în vedere și raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă SC B.S. IFN SA București și a obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 20.404,89 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă. S-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă SC O.L. IFN SA București și a obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 61.658,76 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă. S-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă SC T.L. IFN SA București și a obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 37.368,41 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă. Având în vedere că partea vătămată SC V.F. SRL Hațeg a declarat că nu mai menține constituirea de parte civilă făcută în cursul urmăririi penale, Tribunalul va lua act că această parte vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal. Față de împrejurarea că SC U.L.C. IFN SA București nu a suferit un prejudiciu pentru autoturismul marca H. provocat de inculpatul P.T.S. în calitatea sa de administrator al SC V. SRL, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, s-a respins acțiunea civilă formulată în procesul penal de această parte civilă.

Cu privire la cererea de scoatere de sub sechestul asigurător a imobilului situat în Craiova, județul Dolj, formulată de petentul Z.A., constatând că imobilul respectiv a fost dobândit la data de 04 iulie 2011 prin actul de adjudecare încheiat la această dată de executor bancar B.V.A., văzând și dispozițiile art. 163 alin. (2) și (3) C. proc. pen., s-a admis această cerere și s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra acestui imobil, cu atât mai mult cu cât proprietar al imobilului menționat prin actul de adjudecare este petentul Z.A. și nu inculpatul, ori potrivit dispozițiilor legale se poate institui sechestru asigurător asupra bunurilor imobile ce fac parte din patrimoniul inculpatului și nu al altei persoane.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, inculpatul P.T.S. și partea civilă SC U.L.C. IFN SA București.

În motivarea apelului, Ministerul Public a arătat că în mod greșit s-au aplicat dispozițiile art. 76 lit.

d) C. pen., în mod corect trebuiau aplicate disp. art. 76 alin. (2) C. pen. pentru infracțiunea de înșelăciune în condițiile în care s-au reținut circumstanțele atenuante pentru inculpat. A mai arătat că în mod greșit s-a ridicat sechestrul asigurător instituit asupra imobilului inculpatului, neexistând nici o justificare în condițiile în care nu s-a finalizat procesul penal. Petentul Z.A. nu avea calitatea procesuală activă pentru a promova cererea de ridicare a sechestrului, inculpatul nefiind trimis în judecată pentru comiterea unei infracțiuni în dauna SC Ț.L. IFN SA, societate față de care s-a dispus disjungerea cauzei. Scopul pentru care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător a fost acela de a se recupera prejudiciul cauzat prin activitatea infracțională societăților de leasing. Instanța de fond a omis a dispune înscrierea în Registrul comerțului a dispozitivului hotărârii de condamnare, potrivit art. 7 din Legea nr. 26/1990 și art. 21 lit.

g) din aceeași lege. În mod greșit s-a respins acțiunea civilă formulată de SC U.L.C. IFN SA București, în condițiile în care din probe rezultă că inculpatul a vândut de 3 ori același autoturism, partea civilă plătind societății inculpatului prețul integral de 136.769,08 RON, societatea fiind indusă în eroare cu prilejul încheierii contractului în sensul că inculpatul a vândut autoturismul aflat în proprietatea unei alte societăți, asupra căruia SC V. SRL deținea doar un drept de folosință. Prejudiciul produs părții civile este reprezentat de suma de bani pe care aceasta a achitat-o către SC V. SRL pentru achiziționarea autoturismului. Astfel, obligația de plată revenea inculpatului în calitate de administrator al SC V. SRL și nu al SC V.M. SRL, societate față de care prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și art. 208, 209 alin. (1) lit.

a) C. pen., sesizate de petenta SC U.L.C. IFN SA București. În opinia acuzării, instanța de fond nu a realizat o justă individualizare a pedepselor sub aspectul cuantumului, nu a avut în vedere gradul concret de pericol social al faptelor, modalitatea și mijloacele de săvârșire, numărul mare de acte materiale, cuantumul ridicat al prejudiciului, care nu a fost acoperit în totalitate, acordând o eficiență prea mare circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 lit. b) și c) C. pen.

Inculpatul, în motivarea apelului, în prima teză, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, deoarece hotărârea nu este motivată, nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, fiind copiată o parte din rechizitoriu, neexistând o analiză proprie a instanței, nu s-au analizat probele, astfel încât nu se poate verifica această hotărâre. SC V.M. SRL nu a fost citată la instanța de fond. În a doua teză, a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit.

a) rap. la art. 10 lit.

d) C. proc. pen., mașinile fiind înstrăinate în calitate de utilizator de leasing, s-au plătit foarte multe rate pentru autoturisme, astfel încât nu a avut intenția de a înșela, ci să achite ratele de leasing. Atât proprietarii autoturismelor, cât și noii dobânditori, știau situația mașinilor. În acest sens, nu se explică faptul de ce cărțile de identitate ale autoturismelor nu au stat la proprietar, ci la inculpat. Prin urmare, nu sunt realizate elementele constitutive nici în prezența laturii obiective, nici sub aspectul laturii subiective ale infracțiunii de înșelăciune.

În a treia teză, a arătat că încadrarea juridică este greșită, în sensul că nu există înșelăciune, ci eventual abuz de încredere, dar și în privința acestei infracțiuni există discuții pentru că proprietarii știau că mașinile vor fi vândute. În acest sens, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de înșelăciune în infracțiunea de abuz de încredere. În a patra teză a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. deoarece în rechizitoriu s-a reținut că a creat un prejudiciu în sumă de 343.979,35 RON în dauna SC O.L.

IFN SA, SC U.L.C. IFN SA și SC V.F. SRL Hațeg, dar expertiza contabilă efectuată la instanța de fond a precizat că SC V. SRL nu a produs nici un prejudiciu în dauna SC U.L.C. SA, fiind respinsă cererea de constituire ca parte civilă, astfel încât suma de 136.769,08 RON nu poate fi reținută ca prejudiciu. Această situație se aplică și în cazul SC V.F. SRL Hațeg în sensul că nu a suferit nici un prejudiciu deoarece autoturismul achiziționat de la inculpat în valoare de 85.673 RON a fost înmatriculat de această societate și nu s-a creat nici un prejudiciu.

Prin urmare, singurul prejudiciu ar fi cel care s-a produs în dauna SC O.L. IFN SA în sumă de 121.537,27 RON, care ar atrage încadrarea juridică prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., fiind înlăturat alin. (5), întrucât prejudiciul este suma suma de 200.000 RON. Instanța de fond nu a fost învestită și nu a conceptat niciodată în vreo calitate SC V.M. SRL, iar rechizitoriul a dispus neînceperea urmăririi penale pentru această societate. În a cincea teză a solicitat reducerea pedepsei și schimbarea modalității de executare în sensul aplicării dispoz. art. 861 C. pen., având în vedere lipsa antecedentelor penale, situația familială și intenția sa de a dezvolta o afacere comercială, ci nu de a înșela.

Partea civilă SC U.L.C. IFN SA București, în motivarea apelului, a arătat că prejudiciul produs a fost în cuantum de 18.755,58 RON reprezentând contravaloarea facturilor emise de către SC U.L.C. IFN SA București și neachitate de către inculpat în calitate de reprezentant al utilizatorului SC V.M. SRL și 26.333,49 euro reprezentând diferența ratelor de leasing până la finalizarea contractului de leasing financiar. A mai arătat că sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii civile în procesul penal, inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni, producând o pagubă, în condițiile în care nu a achitat ratele de leasing, și-a atribuit calitatea de proprietar al autoturismului, l-a înstrăinat fraudulos și a ajutat la obținerea de beneficii ilicite de către reprezentanții SC V.M. SRL.

În cursul judecării apelurilor, la solicitarea inculpatului a fost audiată martora M.F.

Prin decizia penală nr. 223 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția penală, a dispus următoarele:

A admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, inculpatul P.T.S. și partea civilă SC U.L.C. IFN SA București, a desființat în parte sentința după cum urmează:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, după care:

A înlăturat aplicarea disp. art. 76 lit. a) C. pen. și a făcut aplicarea disp. art. 76 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C pen.

A redus pedeapsa aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. a), b), c) C. pen. și art. 76 alin. (2) C. pen., la 3 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

A recontopit pedepsele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 republicată, a dispus înregistrarea acestor mențiuni în Registrul comerțului, urmând ca după rămânerea definitivă a hotărârii să se înainteze copie legalizată Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Dolj.

A admis acțiunea formulată de partea civilă SC U.L.C. IFN SA București și a obligat pe inculpat către partea civilă SC U.L.C. IFN SA București la plata sumei de 136.769,08 RON despăgubiri civile.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a dispune în acest sens, instanța a reținut următoarele:

S-a apreciat ca nefondată solicitarea inculpatului de a se trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond, în speță neexistând niciunul dintre motivele prev. de art. 379 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., în sensul că toate părțile au fost legal citate și nu s-a identificat vreunul dintre cazurile de nulitate prev. de art. 197 C. proc. pen. În privința SC V.M. SRL, instanța de fond în mod corect nu a dispus citarea acesteia deoarece nu avea vreo calitate în procesul penal, în condițiile în care infracțiunile ce formează obiectul prezentei cauze au fost comise de inculpat în calitate de administrator al SC V. SRL, ci nu în calitate de administrator al SC V.M. SRL. Totodată, prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de SC V.M. SRL sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. și art. 208 - 209 alin. (1) lit. a) C. pen. sesizate de partea vătămată SC U.L.C. IFN SA București. S-a menționat că cu ocazia soluționării apelurilor, SC V.M. SRL a fost citată deoarece motivele de apel formulate de partea civilă SC U.L.C. IFN SA vizau în mod direct această societate, astfel încât s-a dispus citarea ei pentru a-i da posibilitatea să se apere.

S-a apreciat ca neîntemeiată critica inculpatului potrivit căreia sentința apelată este nemotivată, în realitate instanța de fond arătând în mod detaliat starea de fapt reținută în urma aprecierii probatoriului.

Referitor la situația de fapt reținută de instanța de fond, s-a apreciat că este conformă cu realitatea, având în vedere întreg materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, cât și în timpul cercetării judecătorești, astfel încât Curtea de Apel nu a mai reluat această stare de fapt, ci a analizat criticile inculpatului privitoare la elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune și la încadrarea juridică a faptelor.

În acest sens, s-a apreciat că sunt nefondate criticile inculpatului privitoare la existența elementelor constitutive, atât sub aspectul laturii obiective, cât și al laturii subiective ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cât și cele referitoare la încadrarea juridică a faptelor. În speță, inculpatul, în calitate de administrator al SC V. SRL a vândut mai multe autoturisme unor societăți comerciale, după care s-au încheiat contracte de leasing tip „sale and lease-back”, cu privire la aceleași autoturisme între societățile respective și SC V.

SRL sau SC V.M. SRL (în cazul SC U.L.C. IFN SA București). În acest sens, autoturismul descris la pct. 1 din rechizitoriu a fost vândut de SC V. SRL către SC I.L.R. IFN SA la 07 mai 2008, societate care a plătit integral prețul, imediat fiind încheiat un contract de leasing prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator același autoturism pe o perioadă de 42 luni. Deși SC V. SRL nu mai era proprietară a autoturismului, fiind doar utilizator, ulterior a vândut același autoturism către SC O.L.R. IFN SA, care a plătit prețul de 121.537,27 RON integral.

Între SC O.L.R. IFN SA și SC V. SRL s-a încheiat un alt contract de leasing prin care societatea inculpatului prelua în calitate de utilizator autoturismul pe o perioadă de 36 luni. La o dată ulterioară, SC V. SRL a vândut pentru a treia oară autoturismul către SC U.L.C. IFN SA București, care a plătit la 09 ianuarie 2009 prețul integral de 136.769,08 RON. Între SC U.L.C IFN SA și SC V.M. SRL, al cărei administrator era inculpatul, s-a încheiat un contract de leasing financiar din 07 ianuarie 2009, SC V.M. SRL preluând autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 48 luni.

Autoturismul descris la pct. 2 din rechizitoriu a fost vândut de SC V. SRL către SC B.S. IFN SA, prețul fiind plătit integral de cumpărător la 14 decembrie 2007, între aceleași părți fiind încheiat un contract de leasing, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator același autoturism pe o perioadă de 12 luni, prelungită ulterior pentru alte 11 luni. Ulterior, deși SC V. SRL era doar utilizator, a vândut din nou același autoturism către SC I.L.R. IFN SA, care a plătit integral prețul de 114.087,32 RON, imediat fiind încheiat, între aceleași societăți, un contract de leasing, SC V.

SRL preluând autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 42 luni. Autoturismul descris la pct. 3 din rechizitoriu a fost vândut de SC V. SRL către SC O.L.R. IFN SA contra sunmei de 48.884,64 RON, imediat fiind încheiat, între aceleași societăți, un contract de leasing în care SC V. SRL prelua autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 36 luni. Ulterior, deși SC V. SRL era doar utilizator, a vândut același autoturism numitului P.I.M. contra sumei de 41.542,47 RON, achitată integral. Autoturismul descris la pct. 4 din rechizitoriu a fost vândut de SC V.

SRL către SC O.L.R. IFN SA pentru suma de 49.502,04 RON, achitată integral, imediat fiind încheiat un contract de leasing, între aceleași societăți, SC V. SRL preluând autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 36 luni. Ulterior, deși SC V. SRL nu mai era proprietara autoturismului, l-a vândut numitei V.A.S. contra sumei de 47.360 RON, achitată integral. Autoturismul descris la pct. 5 din rechizitoriu a fost vândut de SC V. SRL către SC T.L. IFN SA pentru suma de 102.876,02 RON, imediat fiind încheiat între aceleași societăți un contract de leasing, SC V.

SRL preluând autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 60 luni. Ulterior, deși SC V. SRL era doar utilizator, a vândut acest autoturism către SC V.F. SRL Hațeg contra sumei de 85.673 RON, achitată până la data de 04 mai 2009. În acest context, inculpatul a săvârșit atât infracțiunea de abuz de încredere în formă continuată, prev. de art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cât și infracțiunea de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că infracțiunea de abuz de încredere a fost săvârșită în dauna societăților care aveau calitatea de proprietar al autoturismelor înstrăinate de inculpat în calitate de administrator al SC V. SRL, constând în aceea că deși SC V. SRL avea doar calitatea de utilizator al autoturismelor, în baza unui contract de leasing, a dispus de acestea, vânzându-le pe nedrept. Totodată, infracțiunea de înșelăciune a fost comisă cu privire la societățile care au cumpărat autoturismele înstrăinate de inculpat în calitate de administrator al SC V.

SRL, părțile civile fiind induse în eroare cu privire la calitatea de proprietar a SC V. SRL.

Curtea de Apel a apreciat ca neîntemeiată apărarea inculpatului potrivit căreia atât proprietarii autoturismelor, cât și cumpărătorii aveau cunoștință de situația juridică a autoturismelor, în condițiile în care convențiile încheiate, pe de o parte între proprietari și SC V. SRL, iar pe de altă parte între SC V. SRL și cumpărători, au formă scrisă, în care se arată toate obligațiile și drepturile părților contractante. Totodată, nu există nici un acord exprimat în formă scrisă, dat de proprietarii autoturismelor în privința vânzării acestora de către SC V. SRL. De altfel, dacă cumpărătorii autoturismelor ar fi avut cunoștință de faptul că acestea nu aparțin SC V. SRL ar fi luat legătura cu proprietarii pentru a clarifica situația juridică a autoturismelor.

Curtea de Apel a arătat că nu poate reține declarația martorei M.F., declarația sa fiind susceptibilă ele un grad ridicat de subiectivism, deoarece, pe de o parte, această persoană a avut calitatea de învinuit în faza urmăririi penale, iar pe de altă parte, a fost angajată a SC V. SRL, prezentând starea de fapt într-un mod favorabil inculpatului. De altfel, declarația acestei martore este contrazisă de înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv contractele încheiate de SC V. SRL Craiova atât cu proprietarii autoturismelor, cât și cu dobânditorii acestora. Chiar dacă legislația civilă ar admite posibilitatea vânzării bunului altuia, această situație este regăsită numai în cazul în care cumpărătorul are cunoștință de situația juridică a autoturismului, iar transferul proprietății este afectat de o condiție suspensivă, în sensul că va opera numai în momentul în care vânzătorul ar deveni proprietarul autoturismului. Or, această situație nu se regăsește în speța de față, pe de o parte, pentru că dobânditorii autoturismelor nu au cunoscut faptul că SC V. SRL nu este proprietara acestora, iar pe de altă parte contractele au clauze precise, printre care nu se regăsește și condiția suspensivă a transferului dreptului de proprietate. În acest sens, semnificativ este și faptul că, în cazul autoturismului descris la pct. 1 din rechizitoriu, deși SC V. SRL nu era proprietar, l-a înstrăinat de două ori către SC O.L. IFN SA, iar ulterior către SC U.L.C. IFN SA. În opinia instanței de apel este greu de crezut că atât proprietarul autoturismului, cât și dobânditorii cunoșteau situația autoturismului și ar fi fost de acord cu contractele încheiate de SC V. SRL. În acest context, este dovedită și intenția inculpatului de a înșela părțile civile, intenție care rezultă din multitudinea convențiilor încheiate într-un timp foarte scurt cu privire la aceleași autoturisme de către inculpat, în calitate de administrator al SC V. SRL, în scopul de a împiedica părțile civile să cunoască situația juridică a autoturismelor și de a îngreuna fie recuperarea acestora, fie a banilor plătiți.

S-a apreciat ca nefondată și apărarea inculpatului potrivit căreia prejudiciul produs este mai mic de 200.000 RON, deoarece acest prejudiciu este alcătuit din sumele de bani pe care părțile civile - SC O.L. IFN SA, SC U.L.C. IFN SA și SC V.F.SRL Hațeg l-au plătit către SC V. SRL cu titlu de preț pentru autoturisme. Or, SC O.L. IFN SA a plătit suma de 121.537,27 RON, SC U.L.C. IFN SA a plătit suma de 136.760,08 RON, iar SC V.F. SRL Hațeg a plătit suma de 85.673 RON. În acest sens, Curtea de Apel a apreciat că în mod greșit instanța de fond a constatat că SC U.L.C. IFN SA nu a fost prejudiciată în nici un mod, respingând acțiunea civilă formulată de această parte civilă, în condițiile în care această societate a fost indusă în eroare cu privire la calitatea de proprietar a SC V. SRL, al autoturismului cumpărat pentru care a plătit prețul de 136.760,08 RON, preț ce constituie prejudiciu. În acest context, chiar dacă SC V.F: SRL Hațeg nu s-a mai constituit parte civilă în procesul penal, prejudiciul produs părților civile SC O.L. IFN SA și SC U.L.C. IFN SA este de 258.306,33 RON, sumă ce atrage aplicarea alin. (5) al art. 215 C. pen.

Prin urmare, a concluzionat instanța de apel că sunt realizate elementele constitutive atât sub aspectul laturii obiective, cât și în privința laturii subiective ale infracțiunilor de abuz de încredere în formă continuată prev. de art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Curtea de Apel a apreciat fondată critica procurorului privind omisiunea instanței de fond de a dispune înscrierea în Registrul comerțului a dispozitivului hotărârii de condamnare, această obligație rezultând din dispozițiile art. 7 din Legea nr. 26/1990 coroborate cu art. 21 lit. g) din aceeași lege, având în vedere calitatea de administrator a inculpatului de care s-a folosit la săvârșirea infracțiunilor.

Referitor la individualizarea pedepselor, Curtea de Apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile procurorului și sunt fondate criticile inculpatului, având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social mediu al faptelor, împrejurările în care s-au comis, metodele folosite, prejudiciile produse, dar și persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, a achitat o parte din prejudicii, a avut o atitudine sinceră privitoare la starea de fapt, fiind oportună reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), b), c) C. pen., dar și reducerea pedepsei pentru infracțiunea de înșelăciune la 3 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., ca pedeapsă complementară, pedeapsă care este în măsură să conducă la atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Privitor la efectul reținerii circumstanțelor atenuante, s-a arătat că este întemeiată critica procurorului privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 76 lit. a) C. pen., în mod corect având aplicabilitate dispozițiile art. 76 alin. (2) C. pen. în cazul infracțiunii de înșelăciune, deoarece s-au produs consecințe deosebit de grave.

Au fost considerate întemeiate criticile procurorului și părții civile în privința modului de soluționare a acțiunii civile formulată de SC U.L.C. IFN SA. În acest sens, așa cum am mai arătat, în mod greșit instanța de fond a constatat că SC U.L.C. IFN SA nu a fost prejudiciată în nici un mod, respingând acțiunea civilă formulată de această parte civilă, în condițiile în care această societate a fost inclusă în eroare cu privire la calitatea de proprietar al SC V. SRL al autoturismului cumpărat pentru care a plătit prețul de 176.769,08 RON, preț ce constituie prejudiciu. În acest context, inculpatul a fost obligat către partea civilă SC U.L.C. IFN SA București, la 136.769,08 RON reprezentând prețul plătit, ce constituie prejudiciu în speță, ci nu la plata obligațiilor financiare stabilite prin contractul de leasing financiar din 07 ianuarie 2009 între SC U.L.C. IFN SA București și SC V.M. SRL Craiova, deoarece litigiile rezultate din acest contract sunt de natură comercială.

De asemenea, instanța de apel a considerat ca nefondată critica procurorului privind greșita ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra imobilului inculpatului, în condițiile în care acest imobil era ipotecat în favoarea creditoarei SC U. Bank SA pentru garantarea unui credit cu ipotecă autentificat în 01 octombrie 2008, ipotecă instituită cu mult înainte de sechestrul asigurător aplicat în prezenta speță. În acest context, fiind prima sarcină înscrisă în cartea funciară, ipoteca are rang superior sechestrului asigurător instituit de procuror în prezenta speță, astfel încât, chiar dacă acest sechestru nu ar fi ridicat în cursul procesului penal, tot nu ar avea prioritate în fața contractului de ipotecă, cu ocazia executării dispozițiilor civile din prezenta hotărâre. În altă ordine de idei, părțile civile din prezenta speță pot urmări suma de bani rămasă după îndestularea creditorului ipotecar SC U. Bank SA din suma rezultată din vânzarea imobilului.

Împotriva ambelor hotărâri, inculpatul a declarat recurs, motivele și cazurile de casare fiind menționate în înscrisul „motive de recurs” și în încheierea de dezbateri și amânarea pronunțării deciziei.

În sinteză, fiind invocate cazurile de casare repv. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., respectiv pct. 14, s-a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv readaptarea pedepselor conform noului C. pen., prin aplicarea legii mai favorabile; cu privire la primul caz de casare au fost reiterate motivele de apel referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunilor, mai precis lipsa elementului subiectiv (intenția).

Înalta Curte reține, așa cum s-a menționat și în încheierea de la termenul din 11 februarie 2014, că, întrebat fiind recurentul-inculpat dacă dorește să dea o declarație în fața instanței de recurs, atrăgându-i-se atenția că dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite cu mijloace de probă împotriva sa, sau că dacă se prevalează de „dreptul la tăcere” nu va suferi nici o consecință nefavorabilă, acesta, după ce s-a consultat cu avocatul ales, a arătat că își menține declarațiile date anterior, că nu mai are completări de făcut, că nu solicită alte probe în apărare pe situația de fapt, precum și că nu are nici o nemulțumire cu privire la probatoriul administrat în apel, poziția sa procesuală fiind consemnată în scris și, apoi, declarația a fost atașată la dosarul cauzei.

Înalta Curte reține și că soluționarea recursului inculpatului se realizează în contextul modificării și abrogării cazurilor de casare prin intermediul Legii nr. 2/2013, care - prin abrogarea expresă a unor cazuri de casare, respectiv prin reconfigurarea altor cazuri de casare menținute - nu mai permite instanței de recurs, ulterior parcurgerii căii de atac a apelului, reexaminarea/modificarea/schimbarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, prin reevaluarea probatoriului administrat. De altfel, se constată că inculpatul, în esență, nu a contestat faptele în materialitatea lor și nici împrejurările comiterii acestora, aceasta rezultând nu numai din propriile declarații date în cursul procesului penal, care se coroborează cu întregul material probator administrat, dar și din aceea că, în motivele scrise de recurs a apreciat că încadrarea juridică a faptei ar fi în infracțiunea de abuz de încredere, iar nu în infracțiunea de înșelăciune.

Legea nr. 2/2013 a abrogat expres atât cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. referitor la grava eroare de fapt, cât și cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. referitor la greșita încadrare juridică a faptei.

Revenind la critica apărării referitoare la elementele constitutive ale infracțiunilor (lipsa intenției), care se poate examina în contextul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. în vigoare, Înalta Curte apreciază ca suficiente argumentele instanței de fond și instanței de apel, astfel cum au fost expuse în hotărârile atacate, și cum au fost menționate anterior, mai ales că, în recurs, pe de o parte, nu au fost administrate probe noi, iar pe de altă parte, motivele de recurs sunt identice cu cele susținute ca motive de apel, neimpunându-se reluarea ori completarea acestora. Motivarea săvârșirii faptelor de către inculpat (lipsa lichidităților în firmă) nu este de natură să înlăture elementul subiectiv al infracțiunilor (intenția), acesta cunoscând că avea numai calitatea de utilizator, iar nu de proprietar, și că nu putea legal să înstrăineze autoturismele, persoanele cumpărătoare fiind în imposibilitatea de a le utiliza efectiv ori de a le înregistra/înmatricula legal pe numele lor, în calitate de proprietari, și de a avea toate beneficiile acestei calități.

Recursul inculpatului va fi admis însă având în vedere intrarea în vigoare, la data de 01 februarie 2014, în cursul judecății, a noului C. pen., ceea ce - conform art. 5 - impune stabilirea și aplicarea legii mai favorabile în raport cu noile limite de pedeapsă pentru cele două infracțiuni, faptele sale fiind, de altfel, și recalificate de legiuitor în textele art. 244 alin. (2) și art. 238 alin. (1) C. pen.

În urma examinării comparative a celor două legi (C. pen. anterior și actualul C. pen.), cu referire la instituțiile autonome incidente, Înalta Curte constată - reținând și principiul neagravării situației în propria cale de atac - următoarele:

Forma continuată a infracțiunii, astfel cum era configurată prin dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, este mai favorabilă în raport cu noua configurare prevăzută de art.35 C. pen. actual deoarece aplicarea noii legi ar presupune reținerea unei pluralități de infracțiuni, în concurs, în loc de reținerea unei singure infracțiuni cu o pluralitate de acte materiale.

Cu referire la circumstanțele atenuante, acestea nu pot fi examinate ca instituții autonome și, în consecință, față de împrejurarea că în favoarea inculpatului au fost reținute circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. anterior, care însă nu se mai regăsesc în noul C. pen., cu privire la infracțiunea de înșelăciune se va examina aplicarea legii penale mai favorabile conform criteriului aprecierii globale, nefiind posibilă aplicarea separată a dispozițiilor legale succesive privind încadrarea juridică a faptei și reținerea circumstanțelor atenuante; astfel, se reține că noua încriminare a înșelăciunii (art. 244 C. pen.) prevede o pedeapsă de la 1 la 5 ani, fără agravarea impusă de „consecințe deosebit de grave” [alin. (5) al art. 235 C. pen. anterior] care prevedea o pedeapsă de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Or, din această perspectivă, legea nouă, chiar fără reținerea circumstanțelor atenuante, este mai favorabilă, în consecință, în limitele noii încriminări și sancționări (închisoare de la 1 la 5 ani) - mai favorabile - se va stabili o pedeapsă cu închisoarea de 1 an și 4 luni închisoare, adecvată și individualizată între limitele arătate.

Cu privire la cea de-a doua infracțiune, conform aceluiași criteriu de apreciere globală a legii penale mai favorabile, se constată că pedeapsa de numai 2 luni stabilită de instanțele anterioare, prin reținerea circumstanțelor atenuante, este situată sub minimul special al pedepsei ele 3 luni închisoare [limita minună conform art. 213 alin. (1) C. pen. anterior, dar și conform art. 238 alin. (1) C. pen. actual], împrejurare care, în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, impune menținerea celor dispuse de instanțele anterioare cu privire la această infracțiune.

În final, în condițiile în care concursul de infracțiuni este apreciat ca o instituție autonomă, se vor aplica, ca lege penală mai favorabilă, dispozițiile art. 33-34 C. pen. anterior, care nu impuneau aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă.

Cu referire la pedepsele complementare și accesorii, se va aplica noua lege, ca fiind mai favorabilă, pentru niciuna dintre cele două infracțiuni nemaifiind prevăzute pedepse complementare, și - pe cale de consecință - având în vedere dispozițiile art. 65 alin. (1) C. pen. actual, nu se va mai aplica inculpatului nici pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

Față de cele arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., reținând și dispozițiile noului C. proc. pen. cu privire cheltuielile judiciare,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul P.T.S. împotriva deciziei penale nr. 223 din 11 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia penală atacată și sentința penală nr. 260 din 19 iunie 2012 a Tribunalului Dolj, numai sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 5 din noul C. pen.

Stabilește pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 244 alin. (2) din noul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (anterior).

În temeiul art. 33 și art. 34 C. pen. (anterior) contopește pedeapsa stabilită de 1 an și 4 luni închisoare cu pedeapsa de 2 luni închisoare aplicată pentru cealaltă infracțiune, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 4 luni închisoare în regim de detenție.

Înlătură pedeapsa complementară și pedeapsa accesorie aplicate inculpatului.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 17 februarie 2014.