Restitution of abusively expropriated real property: standing of local authorities and scope of inheritance rights under Law No. 10/2001

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția civilă, sub nr. 10062/CIV/2001, la data de 31 august 2001, reclamantul M.I.M.L. a formulat contestație împotriva dispoziției din 27 iulie 2001 emisă de Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova, în contradictoriu cu acest pârât, solicitând, ca prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună anularea dispoziției și trimiterea notificării, privind imobilul situat în Craiova, județul Dolj, organelor competente; în subsidiar, să se dispună restituirea, în natură, a imobilului către reclamant.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceluiași tribunal, sub nr. 1578/CIV/2002, la data de 29 ianuarie 2002, reclamanta M.I.M.L. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin M.F.P., Primăria municipiului Craiova, Spitalul de Copii, Craiova, Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova și Cabinetele Medicale Individuale Dr. P.M., Dr. I.L., Dr. D.M., Dr. M.M. și Organizația „Salvați Copiii”, solicitând desființarea dispoziției din 18 decembrie 2001 emisă de Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova și admiterea cererii de restituire, în natură, a imobilului, construcție și teren, situat în Craiova, județul Dolj.

În ședința publică din 29 august 2002, Tribunalul a dispus conexarea Dosarului nr. 1578/CIV/2002 la Dosarul nr. 10062/CIV/2001, având în vedere că cele două contestații formulate în baza Legii nr. 10/2001 se referă la același imobil.

Pe parcursul procesului, au fost introduse în cauză, în calitate de pârâte, Cabinetele Medicale Dr. I.S. și Dr. C.I., raportat la împrejurarea că acestea ocupă parte din imobilul în litigiu, în baza unui contract de comodat, precum și A.R.A.S. Oltenia, luându-se act de renunțarea reclamantei M.I.M.L. la judecata acțiunii în contradictoriu cu Organizația „S.C.”

La termenul din 12 noiembrie 2004, s-a luat act de renunțarea la judecata cererii formulate de S.E.A.

Prin sentința civilă nr. 46 din 04 februarie 2005, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, a fost respinsă contestația formulată de reclamanta M.I.M.L. împotriva dispoziției din 18 decembrie 2001 emisă de Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, prin dispoziția contestată, a fost respinsă notificarea reclamantei, având ca obiect restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, cu motivarea că sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind ocupat de o unitate bugetară din sănătate.

Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului a autoarei sale, C.L., precum și a vocației sale succesorale față de aceasta.

În ceea ce privește modalitatea de preluare abuzivă a imobilului s-a reținut că reclamanta a invocat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, care vizează imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, din motive independente de voința proprietarului.

Această ipoteză de preluare abuzivă, reglementată de lege, echivalează cu o preluare fără titlu valabil și, pentru a fi incidentă, trebuie să se facă dovada împrejurării că neplata impozitelor nu este imputabilă proprietarului.

Condiția prevăzută de lege apare ca firească, dat fiind că urmărirea silită a bunurilor debitorului, pentru neachitarea obligațiilor fiscale, nu are caracter abuziv, în sine, și astfel de acte normative, care reglementează procedura executării silite, nu au fost specifice perioadei de referință a legii, ci au existat și ulterior acestei perioade.

Reclamanta nu a făcut dovada unor împrejurări neimputabile, care au împiedicat-o pe autoarea sa să achite impozitele datorate statului.

Este neîntemeiată susținerea în sensul preluării imobilului cu încălcarea art. 4 din Decretul nr. 224/1951, privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului, întrucât, din adresa din 25 noiembrie 1999 a D.G.P. a Municipiului București, rezultă că autoarea S. (C.) L. figurează, în evidența populației, că a locuit în București, în perioada 19 mai 1950-05 mai 1972, astfel încât, la data pronunțării sentinței civile nr. 4802/1955, nu locuia în imobilul în litigiu.

Nu poate fi primită nici susținerea că procedura de preluare a imobilului pentru neplata impozitelor, încuviințată prin sentința sus-amintită, nu ar fi fost finalizată, deoarece, din procesul verbal din 17 noiembrie 1955, a rezultat că s-a procedat conform art. 18 din Decretul nr. 224/1951, imobilul fiind predat Comitetului Executiv al Sfatului Popular, care l-a predat în administrarea Î.L.L. Craiova.

Cum dreptul de proprietate asupra imobilului a trecut în patrimoniul statului, s-a reținut că acesta a fost preluat pentru neplata unei creanțe bugetare, constând în impozite către stat, fiind respectată procedura prevăzută de legea în vigoare, nefiind dovedit caracterul abuziv al preluării și neprobându-se împrejurarea că dispozițiile Decretului nr. 224/1951 ar fi fost aplicate în alt scop decât acela pentru care au fost adoptate de legiuitor.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 341 din 19 aprilie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente avute în vedere și de prima instanță.

Prin Decizia nr. 2727 din 27 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță, cu cheltuieli de judecată în favoarea recurentei.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului având loc cu încălcarea art. 3 alin. (3), art. 5 alin. final, art. 6, art. 10, art. 12, art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 224/1951, drepturile autoarei reclamantei, prevăzute chiar de actul normativ în discuție, neputând fi exercitate.

Considerând altfel, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, așa încât criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Soluționarea eronată a motivului de apel întemeiat pe încălcarea de către prima instanță a textului de lege sus-menționat a determinat Curtea să considere că nu se mai impune cercetarea celorlalte aspecte invocate prin motivele de apel. S-a ajuns, astfel, la o necercetare culpabilă a fondului raportului juridic dedus judecății, ceea ce determină incidența prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind casată, cu trimitere la instanța de apel, pentru rejudecarea căii de atac declarate de reclamantă.

Cu ocazia rejudecării, Înalta Curte a stabilit că se vor avea în vedere și aspectele ce au constituit motive de critică în recurs.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin Decizia nr. 699 din 26 iunie 2007, a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința civilă atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal, reținând că soluția de respingere a contestației, pronunțată de această instanță, se fundamentează pe argumente ce țin de excepția inadmisibilității contestației, Tribunalul considerând că imobilul nu a fost preluat în mod abuziv și, în consecință, nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 312 din 21 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei sus-menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de casare dezlegând, cu caracter irevocabil, problema de drept a preluării în mod abuziv a imobilului aflat în litigiu și hotărând, în mod obligatoriu, trimiterea cauzei la Curtea de Apel, pentru rejudecarea apelului, ocazie cu care trebuia să fie avute în vedere și aspectele ce au constituit motive de critică în recurs.

Nu s-a hotărât de către instanța de recurs nici trimiterea pricinii, spre rejudecare, la prima instanță, nici că prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În plus, prima instanță a intrat în cercetarea fondului cauzei, contestația nefiind respinsă, ca inadmisibilă, cum, în mod greșit, a considerat Curtea de Apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. 10938.3/1/2006, la data de 21 martie 2008.

Prin încheierea din 02 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis cererea formulată de reclamanta M.I.M.L. și s-a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel Timișoara, măsură în raport de care această instanță a scos cauza de pe rol și a trimis-o, spre soluționare, Curții de Apel Timișoara, prin încheierea pronunțată la data de 8 iulie 2009.

Prin Decizia civilă nr. 419/A din 04 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 46 din 04 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Dolj, a schimbat, în tot, sentința atacată și, rejudecând, a admis acțiunea, a anulat dispoziția din 18 decembrie 2001 emisă de Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova.

A constatat preluarea abuzivă a imobilului compus din casă, anexe și teren, situat în Craiova.

A obligat pe pârâții Statul Român, prin M.F.P., Consiliul local al municipiului Craiova, prin Primar, și Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova să restituie, în natură, reclamantei imobilul compus din casă, anexe și teren, situat în Craiova, partea de est, așa cum acesta se regăsește pe amplasamentul existent la data preluării abuzive de către autoritățile fostului stat comunist și ținând cont de concluziile raportului de expertiză tehnică, întocmit de expertul G.M., privind identificarea bunului imobil, cu cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, în a revendica, în numele autorilor săi, imobilul în litigiu, preluat, în mod abuziv, de către stat.

Situația de fapt a imobilului, care este o casă cu curte și anexe, a fost stabilită inclusiv prin planșele foto depuse la dosar, la filele 170 - 174, iar destinația acestui imobil, la data soluționării apelului, a fost, de asemenea, stabilită de către instanțe, în sensul că o parte a cabinetelor medicale din proces își mai desfășoară activitatea în imobil; acesta se află într-o stare de degradare continuă, iar persoanele care folosesc imobilul nu au realizat niciun fel de acte de conservare sau administrare a acestuia.

Raportat la principiile hotărârii pilot pronunțate în cauza Atanasiu ș.a. contra României și prin coroborarea acestora cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut că reclamanta justifică un drept actual, real, de proprietate, asupra unui bun imobil confiscat, în mod abuziv, de autoritățile fostului stat comunist, iar cererea sa de restituire, în natură, a acestui bun este, de asemenea, actuală și legitimă.

În condițiile în care reclamanta a făcut dovada și a refuzului administrației, de a proceda la restituirea, în natură, a bunului, aceasta reprezintă, în plus, o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, așa cum este reglementat în primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a constatat că hotărârea atacată se plasează în afara sferei principiilor jurisprudenței Curții Europene și a cadrului legal instituit prin Legea nr. 10/2001, modificată, prin Legea nr. 247/2005, motiv pentru care a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul celor redate în dispozitivul deciziei.

În ceea ce privește imobilul restituit în natură, instanța a ținut seama de concluziile părților, care au acceptat amplasamentul propus de expert, reținând că eventualele inadvertențe care pot apărea cu ocazia executării hotărârii pot fi clarificate pe calea procedurii de executare silită, dacă este cazul, și nu afectează caracterul esențial al soluției de restituire, în natură, a bunului imobil, la care este îndreptățită reclamanta.

Apelanta reclamantă M.I.M.L. a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei instanței de apel, solicitând ca, în dispozitivul acesteia, să se indice punctele de contur ale imobilului restituit, astfel cum au fost menționate în schița anexă a raportului de expertiză.

Prin încheierea din 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea, constatând că imobilul restituit există în natură pe amplasamentul pe care construcția a fost edificată, iar restituirea acestuia se va realiza conform situației naturale existente, ceea ce nu implică o nouă redimensionare a coordonatelor limitelor imobilului. De altfel, acest aspect ar presupune o nouă judecată, ceea ce excede conținutului dispozițiilor art. 2811 C. proc. civ.

Împotriva deciziei sus-menționate au declarat recurs pârâții Consiliul local al municipiului Craiova, prin Primar, Statul Român, prin M.F.P., Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova și SC C.M.I. Dr. P.I.M. S.R.L. și Dr. C.I.

Reclamanta a declarat recurs împotriva încheierii de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului deciziei Curții de Apel Timișoara, pronunțată la data de 13 ianuarie 2011.

Prin Decizia civilă nr. 1617 din 7 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția tardivității recursurilor declarate de Consiliul local al municipiului Craiova și Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Dolj.

A admis recursurile declarate de pârâți, a casat decizia atacată și a trimis cauza la aceeași curte de apel, pentru rejudecare.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din 13 ianuarie 2011.

În pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut următoarele:

Pentru a dispune restituirea în natură a imobilului, instanța avea obligația de a identifica, în afara oricărui dubiu, partea de est din imobil care se supune acestei măsuri, prin stabilirea configurației, respectiv indicarea suprafeței de teren, eventual cu vecinătăți, și a construcțiilor, dacă acestea există. Simpla mențiune din dispozitiv, potrivit căreia se restituie, în natură, partea de est a imobilului, fără niciun element de identificare, nu este suficientă, atât pentru soluționarea corectă a cauzei, respectiv convingerea instanței că obiectul dedus judecății este exact identificat, fiind în sarcina, exclusivă, a instanței să verifice amplasamentul, întinderea și situația juridică a imobilelor care fac obiectul contestației, cât și pentru punerea în executare a deciziei.

Ca atare, s-a reținut temeinicia criticii privind neidentificarea imobilului, inserată în recursurile declarate de pârâții SC C.M. Dr. P.I.M. SRL, SC C.M.I. Dr. C.I. SRL și Consiliul local Craiova.

Din analiza probelor administrate, s-a constatat că autoarea recurentei, respectiv S.A.L., a primit despăgubiri pentru cota de ½ din imobil, în baza Legii nr. 112/1995, prin hotărârea din 1996, existentă la fila 160 a dosarului de apel. Potrivit art. 21 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea, în natură, a imobilului este condiționată de rambursarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată, aspect care, de asemenea, trebuie avut în vedere cu ocazia rejudecării.

Instanța va aprecia dacă este de reținut și critica privind menținerea afectațiunii imobilului, pe o perioadă de trei sau cinci ani, inserată în recursurile formulate de Spitalul Clinic Filantropia și M.F.P., având în vedere că această solicitare s-a formulat, pentru prima dată, în motivarea acestor recursuri.

Pentru soluționarea unitară a cauzei, au fost admise toate recursurile declarate de pârâți, s-a dispus casarea deciziei atacate și trimiterea apelului, spre rejudecare, la aceeași instanță.

S-a mai stabilit de către instanța de casare că instanța de apel, în rejudecare, va ține seama de toate aspectele semnalate în prezentele considerente și va avea în vedere, drept apărări, celelalte critici formulate de recurenți.

Ca o consecință a admiterii recursurilor pârâților și trimiterii cauzei, spre rejudecare, pentru individualizarea imobilului, recursul reclamantei împotriva încheierii din 13 ianuarie 2011 a fost considerat ca fiind nefondat. În urma rejudecării și stabilirii exacte a configurației părții de imobil ce va fi restituită în natură, dispozitivul viitoarei decizii va cuprinde toate elementele necesare pentru punerea sa în executare.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 80 din 22 mai 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 46 din 04 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Dolj, a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantă; a anulat dispoziția din 18 decembrie 2001 emisă de Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova; a obligat pe pârâții Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova, Primarul municipiului Craiova și Consiliul local al municipiului Craiova să restituie, în natură, reclamantei imobilul situat în Craiova, (poarta de est), individualizat în raportul de expertiză întocmit de experții G.M., M.P. și A.M.L., respectiv teren de 1.633 mp, identificat pe contur, precum și o parte din construcțiile edificate pe acest teren, potrivit expertizei și schițelor anexă, care fac parte integrantă din prezenta decizie.

A obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantei suma de 2.568,10 lei și 9.645 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu experți și onorariu de avocat, în toate instanțele.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

În ciclurile procesuale anterioare, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că terenul a aparținut autoarei reclamantei, defuncta S.L., și că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, în cauză fiind incidente prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, Curtea a constatat că, în rejudecarea apelului, în cauza pendinte, trei chestiuni urmează a fi dezlegate, potrivit Deciziei de casare nr. 1617 din 7 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și anume:

1. Problema identificării imobilului, iar dezlegarea acestei probleme implică verificarea amplasamentului, întinderii și situației juridice a imobilelor.

2. Problema despăgubirilor pentru acest imobil, dacă au fost primite sau nu, în caz afirmativ, în ce limite și care este persoana care le-a încasat, precum și consecințele ce decurg în funcție de dezlegarea acestei probleme.

3. Problema afectațiunii imobilului, invocată de Spitalul Clinic „F.” și de M.F.P., pentru prima dată, în motivarea recursurilor declarate de aceste părți.

1. În ceea ce privește identificarea imobilului, expertiza efectuată în prezentul apel confirmă că imobilul este situat în Craiova, această identificare rezultând din cuprinsul certificatului de nomenclatură stradală emis de Primăria Craiova, din 29 octombrie 2001, care atestă schimbarea denumirii străzii, succesiv, de la momentul preluării abuzive și până în prezent.

De altfel, identificarea adresei imobilului nu a fost obiect de controversă în acest dosar, unitatea deținătoare, respectiv Spitalul Clinic Municipal „Filantropia” Craiova, recunoscând acest element de identificare (în adresa din 14 octombrie 2008, emitenta arată: „în corpul din spate al clădirii situate în strada X (fostă S.), unitatea nu mai are încheiat contract de închiriere cu A.R.A.S. Oltenia din anul 2006”).

Și alți pârâți din prezentul dosar, inclusiv M.F.P. și Consiliul local Craiova, fac trimitere la adresa imobilului (în motivarea recursurilor din ciclul procesual anterior).

Referitor la întinderea terenului, Curtea a constatat, în raport cu ultima expertiză efectuată în cauză, că face obiectul restituirii în natură doar suprafața de 1.633 mp, determinată de conturul punctelor, suprafață care a fost determinată în planul de situație anexă la raportul întocmit de cei trei experți.

Prin dispoziția din 2001 emisă de Spitalul Municipal Filantropia, nu este individualizată întinderea imobilului ce a aparținut autoarei reclamantei, S.L., însă acest litigiu a debutat prin formularea de către reclamantul S.E. a contestației pentru cota de 1/1 din imobil, cu privire la care reclamantul a afirmat că partea de vest aparține autoarei sale, E.C.

Reclamanta M., la rândul său, a formulat cerere de restituire în natură și de anulare a dispoziției din 2001, pentru drepturile care au aparținut autoarei sale, L.S.

Reclamantul S.E. a acceptat să primească despăgubiri, prin Decizia nr. 10902 din 16 iunie 2004, pentru partea de vest a imobilului, respectiv pentru cota de ½ parte, renunțând la acțiunea din dosarul de față.

În cuprinsul deciziei sus-menționate se arată că a fost emisă pentru „jumătate din terenul de la această adresă” și construcțiile identificate pentru această cotă de ½ parte, adică jumătate din terenul total de 3.524 mp, iar reclamanta M. nu a cerut despăgubiri, continuând demersurile în acest dosar, pentru restituirea în natură.

De altfel, aspectul că partea de est a aparținut autoarei S.L. nu este contestat nici de Spitalul Clinic Municipal „F.” Prin adresa din 2005 emisă de această pârâtă către A.N.R.P., se arată, în mod clar, că partea de vest a aparținut E.C., având ca moștenitor pe S.E., iar cu privire la partea de est se arată că „pe terenul din partea de est se află o construcție în care funcționează cabinete medicale individuale și A.R.A.S. Oltenia, fiind revendicată, în baza Legii nr. 10/2001, de către d-na M.I.L. - moștenitoarea lui S.L., născută C. Totodată a fost revendicată și cota de 1/2 de teren, respectiv suprafața de 1.735 mp.”

Este evident, din conținutul acestui document, că suprafața totală a imobilului este recunoscută de pârâtă, unitatea deținătoare, ca fiind de 3.524 mp, mențiunile din înscris fiind confirmate și de expertiza tehnică judiciară.

Experții au identificat întinderea terenului prin raportare la mențiunile din actele de preluare a imobilului, observându-se că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 224, fiind predat „fără plată” fostului Comitet executiv al Sfatului Popular Craiova - proces-verbal din 17 noiembrie 1955. Anterior, în procesul-verbal din 3 noiembrie 1953, se atestă că imobilul „a fost scos în vânzare pentru neplata datoriilor provenite din impozite și taxe”, menționându-se că terenul este construit și neconstruit, în suprafață de 3.266 mp.

Curtea a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Reclamanta a achiesat, în prezentul apel, la punctul de vedere exprimat în expertizele efectuate în acest ciclu procesual, care au avut în vedere actele de preluare a imobilului, chiar dacă, în procesele verbale indicate mai sus, suprafața întregului teren este individualizată ca fiind de 3.266 mp.

Susținerile pârâtelor, Cabinete Medicale, în sensul că, în actul de împărțeală voluntară, imobilul este descris, având „la sud, Calea S.” (actual str. X) și „la nord, str. Y” (actual str. G.E.) și că, în aceste condiții, nu s-ar fi realizat o identificare corectă sunt infirmate nu numai de recunoașterea pârâtei, unitatea deținătoare, care a emis Decizia nr. 10902 din 10 iunie 2004 în favoarea lui S.E., prin individualizarea terenului, având la bază un raport de expertiză întocmit de expertul D.N., conform căruia terenul are front numai la str. N.T., dar și de actele de preluare, în care frontul la stradă al imobilului este numai la str. S. (procesul-verbal din 17 noiembrie 1955, unde, la miazăzi, terenul este învecinat cu str. S.).

Conform proceselor-verbale din 3 noiembrie 1953 și 17 noiembrie 1955, de preluare efectivă a suprafeței de 3, 266 mp, terenul nu se învecinează cu vreo altă stradă.

Astfel, în aceste acte de preluare, în partea de miazănoapte apare „căminul de copii infirmi”, explicația fiind aceea că, de la momentul încheierii actului de împărțeală voluntară, respectiv între anii 1945 și 1955, Statul a preluat atât terenul care a aparținut E.C. (soția lui I.C.), cât și o parte din terenul care a aparținut lui I.C.

I.C. și E.C. au avut, ca fiice, pe E.C., căreia i se mai spunea și L., căsătorită D.N., și, ulterior, divorțată, care are, ca moștenitor testamentar, pe S.E., și pe S.L., autoarea reclamantei.

Din actul de partaj voluntar reiese că descendenții lui I.C. au făcut împărțeala fără mama lor, deoarece, potrivit legii în vigoare la acel moment, soția supraviețuitoare nu putea moșteni pe soțul său, iar terenul în discuție apare ca fiind învecinat „la vest, cu proprietatea mamei noastre, E. Dr. C”.

Relevant este și faptul că, în Decretul nr. 169 din 20 aprilie 1949, se menționează, la pct. a, exproprierea unei suprafețe de teren aparținând domnului U., care are „la est, proprietatea Dr. C.”, iar, la pct. b, se menționează exproprierea suprafaței de „556,38 mp, proprietatea moștenitorilor E.Dr. C.”

Susținerea Cabinetelor Medicale, în sensul că suprafețele care au aparținut lui I. și E.C. se suprapun, este infirmată de aceste documente, pentru că, în finalul Decretului nr. 169, se individualizează suprafața de 556,38 mp, prin vecinătăți, astfel: „la apus, cu proprietatea Urdăreanu., la sud-est, cu proprietatea C., la est, cu moștenitorii Dr. C. la nord-est, cu str. X”, aspecte care fac indubitabil faptul că, la acel moment, a fost expropriată numai o parte din suprafața ce a aparținut soției lui I.C.

Pe de altă parte, obiectul prezentului dosar se referă numai la terenul care a aparținut, inițial, lui I.C., iar, în actele de preluare, s-a făcut de la început distincția între proprietățile fiecăruia dintre cei doi soți, acte utile, în prezent, pentru identificare, în condițiile absenței cărții funciare și a unor planuri cadastrale asociate unei asemenea cărți.

De asemenea, niciunul dintre pârâți nu a contestat latura estică și, evident, vecinătatea proprietății private estice, după cum nu s-a contestat nici frontul la stradă, respectiv la strada N.T.

În concluzie, Curtea a reținut, cu privire la acest aspect, că individualizarea făcută de experți, prin prisma actelor de preluare a imobilului, este realizată cu respectarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În ce privește individualizarea construcțiilor, instanța de apel a constatat că, pentru cele două surori, S.L. și C.E., s-au întocmit două procese-verbale, ambele din data de 2 iulie 1953; în procesul-verbal întocmit pentru autoarea S.L., „suprafața clădită” este menționată ca fiind de 523 mp, în timp ce, în procesul-verbal întocmit pentru C.E., „suprafața clădită” menționată este de 512 mp.

În fiecare dintre cele două procese-verbale se menționează că cealaltă cotă, de ½, aparține celuilalt coindivizar.

Expertiza efectuată în cauză, prin care sunt identificate construcțiile aflate pe terenul de 1.633 m.p., face referire atât la suprafața construită, cât și la suprafața construită desfășurată, iar, cu privire la construcțiile C1 și C2, este cert că acestea existau pe teren înainte de preluarea imobilului de către stat, fiind individualizate, ca atare, și în buletinul clădirii la care se face trimitere în raportul de expertiză. Anul edificării este menționat ca fiind anul 1890. Față de această situație, construcțiile C1 și C2 se impun a fi restituite în natură.

Același regim trebuie aplicat și în ceea ce privește construcțiile, de 70 mp, și de 36 mp, de vreme ce, în expertiză, se menționează anul edificării ca fiind 1946 și se face trimitere la buletinul clădirii, arătându-se, în mod expres, că, pentru niciuna dintre aceste două construcții, „nu s-a prezentat autorizație de construire”; aceasta conduce la prezumția că edificiile aparțin proprietarului terenului, art. 10 din Legea nr. 10/2001 reprezentând o reiterare a principiului accesiunii imobiliare artificiale, pârâții nereușind să răstoarne prezumția reglementată de art. 493 C. civ.

În plus, nu există nicio dispoziție legală, care să interzică restituirea construcțiilor neautorizate, edificate înainte de 1 ianuarie 1990, proprietarului terenului sau moștenitorilor acestuia.

2. Referitor la chestiunea legată de încasarea unor despăgubiri de către reclamantă, în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea a avut în vedere declarația acestei părți, autentificată din 18 ianuarie 2006, la B.N.P. C.T., în care a arătat că nici mătușa sa, nici autoarea sa, nu au încasat despăgubiri pentru imobil.

Curtea a mai reținut că nici S.A.L. nu a primit despăgubiri pentru acest imobil, în baza Legii nr. 112/1995 și nici în baza vreunei alte legi, un aspect notabil fiind acela că defuncta S.A.L. nu este autoarea reclamantei, ci este mătușa acesteia, în condițiile în care proprietarul imobilului, anterior naționalizării, a fost S.L.

Potrivit certificatului de moștenitor din 17 noiembrie 1993 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, autoarea S.L. are, ca moștenitori, pe fiica sa, S.A.L., iar reclamanta apare, în acest certificat, ca fiind nepoată de fiică.

Stănculescu A.L. este fiica autoarei S.L. (decedată) și aceasta a făcut, într-adevăr, cerere pentru a primi despăgubiri, atât pentru imobilul din comuna Moțăței, cât și pentru cota de 1/2 parte din imobilul de pe str. X, care a aparținut autoarei S.L., însă a primit despăgubiri plafonate numai pentru imobilul din comuna Moțăței.

În decizia de casare se arată că trebuie verificat dacă s-a primit o despăgubire „pentru cota de ½ din imobil, în baza Legii nr. 112/1995, prin hotărârea din 1996, existentă la fila 160 a dosarului de apel”.

Or, la fila 160 a dosarului de apel, în ciclul procesual anterior, se află hotărârea Consiliului Județean Dolj din 12 decembrie 1996, pronunțată în Dosarul nr. 574/1996; prin această hotărâre, se recunoaște fiicei autoarei dreptul de a primi despăgubiri pentru ½ parte din imobilul care face obiectul dosarului pendinte, arătându-se, în art. 2, că: „valoarea despăgubirilor este prevăzută în anexa nr. 1 la prezenta hotărâre, ce se va comunica ulterior”.

Prin anexa nr. 3 la hotărârea din 12 decembrie 1996, se individualizează îndreptățirea mătușii reclamantei, de a primi despăgubiri, menționându-se temeiul juridic ca fiind art. 13 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, și se arată că valoarea totală este de 76.549.101 lei; la rubrica „Observații” se arată, însă, că respectiva valoare se cumulează cu valoarea din hotărârea din 16 august 1996.

Curtea a mai constatat că, la rubrica „Despăgubiri, conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 112/1995” nu există nicio mențiune, ceea ce înseamnă că nu s-au primit despăgubiri pentru imobilul din Craiova, valoarea imobilului din comuna Moțăței depășind, oricum, plafonul stabilit în art. 13 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Acest aspect este confirmat și de hotărârea din 16 august 1996, care, în anexa 1, arată valoarea construcției, valoarea terenului și se menționează totalul valorii, ca fiind de 357.348.951 lei, iar, în adresa din 30 iunie 1998 emisă de D.G.F.P. Dolj, se arată că, în baza art. 13 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, s-a procedat la actualizarea și plafonarea valorii despăgubirilor, care este de 229.033.200 lei.

În aceeași adresă, se menționează că despăgubirile s-au stabilit la suma de 811.747.247 lei, însă, prin plafonare, a rezultat suma indicată.

Reclamanta apelantă a mai depus la dosar și adresa din 6 ianuarie 2005 a Consiliului județean Dolj, în care se menționează că semnul „-„ din coloana a VIII-a a anexei nr. l la hotărârea din 12 decembrie 1996 specifică faptul că, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, persoana îndreptățită nu mai are dreptul la despăgubiri, deoarece i s-au stabilit despăgubiri pentru un alt imobil, prin hotărârea din 1996, a căror valoare a fost plafonată.

Prin urmare, concluzia Curții a fost în sensul că hotărârea din 12 decembrie 1996 trebuie privită în strânsă legătură cu hotărârea din 16 august 1996, prin trimiterea reciprocă care se face în anexa fiecăreia la cealaltă hotărâre, și că, deși i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri mătușii reclamantei, S.A.L., prin ambele hotărâri, nu i s-au mai acordat despăgubiri în baza hotărârii din 1996, deoarece, în anexa la această hotărâre, la rubrica nr. 8, este trecut semnul - adică zero lei.

Cu privire la această problemă, referitor la cota de ½ parte, Curtea a constatat că reclamanta este singura persoană îndreptățită care a înțeles să demareze procedura judiciară, în baza Legii nr. 10/2001. Ca atare, în temeiul art. 4 din această lege, care reglementează un veritabil drept de acrescământ, urmează să beneficieze de întreaga cotă a autoarei.

3. Referitor la problema afectațiunii imobilului, Curtea a stabilit că imobilul nu mai are destinația arătată în anexa nr. 2 lit. a) și art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 16, obligarea la menținerea afectațiunii este incidentă doar în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social culturale. Foștilor proprietari li se restituie imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pentru o perioadă de până la trei ani, pentru cele arătate la punctul 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1 din anexa nr. 2 lit. a).

În anexa nr. 2 lit. a) la Legea nr. 10/2001, se individualizează imobilele ocupate de unități sanitare și de asistență medico-socială din sistemul public (creșe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii).

Raportat la cazul concret din speță, Curtea a constatat că numai în construcția C1 mai funcționează, în prezent, două cabinete medicale, respectiv SC C.M. Dr. P.M. SRL și SC C.M. Dr. C.I. SRL, toate celelalte spații fiind nefuncționale, nefolosite.

Acest aspect rezultă din mențiunile făcute de expertul în construcții în raportul de expertiză, raport necontestat de vreuna dintre părți, în această privință.

Cabinetele medicale care se mai află în construcția C1 (celelalte cabinete medicale și Asociația Anti-SIDA nu mai funcționează în imobil) nu sunt protejate de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001. Aceste cabinete folosesc părți din construcții, cu titlu gratuit, deoarece Spitalul Clinic Municipal Filantropia a încheiat cu ele contracte de comodat.

Dispoziția legală menționată prevede o condiție cumulativă, prin sintagma „necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public”. Cea mai interesată pârâtă în această cauză este unitatea deținătoare, respectiv Spitalul Clinic Municipal Filantropia, care nu a formulat niciun fel de obiecțiuni în privința constatării nefuncționalității construcțiilor. În privința folosinței concrete, pe parcursul soluționării apelului pendinte, această pârâtă nu s-a prezentat decât la efectuarea măsurătorilor făcute de experți. A mai reținut Curtea că, în acest imobil, a funcționat Spitalul T.B.C. - Secția pediatrie, care este instituție publică de interes local, iar, în prezent, în incinta acestui imobil își desfășoară activitatea medicală cabinete medicale - medici de familie.

Atât din cuprinsul raportului de expertiză, cât și din planșele fotografice, se poate observa că starea construcțiilor este degradată, singura construcție care mai rezistă fiind aceea în care funcționează cabinetele medicale, restul fiind într-o stare avansată de degradare.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu, la data de 28 iunie 2013, aceeași instanță a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de apelanta reclamantă, și a rectificat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei civile sus-menționate, în sensul că, la determinarea conturului terenului revendicat și restituit reclamantei, se înlocuiește prima cifră din determinare, „27”, care este incorectă, cu cifra corectă „37”.

Împotriva Deciziei civile nr. 80 din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs pârâții Consiliul local al municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova, SC C.M. Dr. P.I.M. SRL și Cabinet Medical Individual Dr. C.I., precum și Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova.

I. Recurenții Consiliul local al municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. În ceea ce privește restituirea, în natură, a imobilului ce formează obiectul litigiului, Consiliul local al municipiului Craiova nu are calitate procesuală pasivă.

De altfel, prin acțiunea formulată, reclamanta nu a invocat un drept care să fi fost încălcat de către Consiliul local al municipiului Craiova, contestația formulată fiind îndreptată împotriva unui act emis de către altă instituție publică, respectiv Spitalul Clinic Municipal Craiova.

Legea nr. 10/2001 stabilește competența autorităților publice cu atribuții în soluționarea notificărilor formulate în temeiul legilor speciale de retrocedare, astfel încât calitate procesuală pasivă o are numai primarul.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată, unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat, în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.

În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.

Doar unitățile administrativ-teritoriale, care beneficiază de personalitate juridică, pot sta în justiție, nu și autoritățile administrației publice locale, acestea din urmă fiind înzestrate doar cu exercitarea unor atribuții legale, în numele și pe seama colectivității locale.

În concluzie, nu pot fi confundate persoanele de drept public cu autoritățile publice, deoarece unele dintre acestea din urmă nu au buget propriu, altele nu au patrimoniu propriu, ci administrează doar patrimoniul statului. În toate cazurile, personalitatea juridică de drept public se dobândește doar în mod expres, prin lege sau hotărâre a guvernului. Simpla competență de a emite acte administrative nu echivalează cu dobândirea personalității de drept public.

2. În ceea ce privește problema afectațiunii imobilului ce face obiectul litigiului, acesta are destinația arătată în anexa nr. 2 lit. a), coroborat cu art. 16 din Legea nr. 10/2001.

În imobilul ce face obiectul litigiului funcționează cabinete medicale ce desfășoară activități sanitare și de asistență medico-sanitară, imobilul fiind necesar și afectat, exclusiv și nemijlocit, activităților de interes public.

Mai mult decât atât, partea de imobil supusă restituirii este necesară pentru buna funcționare a unității sanitare.

3. În ceea ce privește obligarea Consiliului local Craiova la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi reținută culpa procesuala a acestuia, întrucât obiectul litigiului a fost o contestație îndreptată împotriva unui act juridic emis de către Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova, astfel încât partea care cade în pretenții este emitentul actului prin care a fost respinsă notificarea reclamantei, instituție publică ce a refuzat, practic, restituirea, în natură, a bunului imobil.

Consiliul local al municipiului Craiova a fost introdus, în cauză, ulterior, dat fiind faptul că regimul juridic al imobilului a fost schimbat, iar bunul a fost inventariat în domeniul public al Municipiului, astfel că obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată este lipsită de temei legal

Recurenții pârâți au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și, în consecință, respingerea acțiunii, în ceea ce privește restituirea, în natură, a imobilului.

II. Recurentele SC C.M. Dr. P.I.M. SRL și Cabinet Individual Dr. C.I. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

Prin decizia pronunțată, Curtea de Apel Timișoara a dat o soluționare greșită apelului, rezultată dintr-o interpretare greșită a actelor juridice deduse judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, îndeosebi cu privire la întinderea, amplasamentul și compunerea imobilului (teren) revendicat și, respectiv cu privire la drepturile de moștenire ale reclamantei.

1. Deși, față de decizia anterioară, dispozitivul deciziei recurate identifică, în mod clar, imobilul restituit și arată motivele pentru care instanța a ajuns la această soluție, sunt înlăturate fără o justificare temeinică sau nu sunt analizate unele apărări, formulate de recurente și întemeiate pe înscrisurile depuse la dosar.

Prin aceasta, Curtea de Apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ.

Expertul G.M. a arătat, în raportul său de expertiză - iar, concluziile sale sunt întemeiate pe înscrisuri necontestate, - că, după ce, în alte procese sau prin alte proceduri, au fost restituite părți importante din imobil ori au fost plătite despăgubiri, practic, în prezent, nu mai există de restituit alte construcții, deoarece valoarea acestora a fost avută în vedere la acele alte măsuri reparatorii deja aplicate.

Față de această împrejurare, care nu este contrazisă de raportul comun de expertiză, Curtea de Apel trebuia să arate motivele pentru care a procedat contrar constatărilor raportului de expertiză mai vechi, întocmit de expert G.M.

Raportul de expertiză tehnică judiciară ing. G.M., coroborat cu celelalte probe administrate, ar fi trebuit să conducă la o altă soluție în apel.

2. Curtea nu s-a preocupat, în deliberarea sa, decât în mică măsură, asupra unui aspect esențial pentru soluționarea pricinii, și anume cota de moștenire la care are dreptul reclamanta.

Recurentele au arătat instanței de apel, prin obiecțiunile la raportul de expertiză și, apoi, în concluzii orale și concluziile scrise, că reclamanta nu are dreptul decât la o cotă de 1/6 din moștenirea bunicii sale, S. (fostă C.) L.

Această cotă, de 1/6, a fost stabilită prin certificatul de moștenitor din 17 februarie 1993 emis de Notariatul de stat București sector 3.

Reclamanta nu a solicitat niciodată extinderea drepturilor sale de revendicare peste aceasta cotă, extindere care putea fi făcută numai în condițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Aceste chestiuni nu au fost analizate de Curtea de Apel Timișoara, deși au fost susținute de pârâte.

O analiză a acestora ar fi condus Curtea la soluția care se impunea, și anume că eventuala cerere de extindere a dreptului la revendicare peste cota de moștenire stabilită prin certificatul de moștenitor ar fi fost neîntemeiată, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost urmată de mai mulți moștenitori ai aceleiași autoare, S.L., respectiv:

Reclamanta M.I.M.L., nepoată de fiică predecedată a autoarei, mama reclamantei fiind soră cu S.M. și cu S.A.L.;

S.M., fiica autoarei (și mătușa reclamantei), având o cotă de 2/6; aceasta, împreună cu reclamanta, au revendicat și au primit suprafața de 832,50 mp teren, care este inclusă în imobilul revendicat;

S.A.L., fiica autoarei (și mătușa reclamantei), având o cotă de 2/6. Aceasta a făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001, care pare a fi fost respinsă (instanța nu s-a preocupat de lămurirea acestui aspect, deși unele înscrisuri îl atestă).

Există indicii că și fratele reclamantei, S.Ș., a urmat această procedură, cu privire la imobile din București.

Nici această chestiune nu a fost lămurită, prin probe, de către Curte, deși era obligația instanței să stabilească dacă, în condițiile existenței mai multor moștenitori ai autoarei S.L., aceștia și-au exercitat sau nu drepturile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Întinderea drepturilor reclamantei depinde, în mod esențial, de existența unor notificări ale celorlalți moștenitori.

Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevede extinderea dreptului moștenitorului notificant (dreptul de acrescământ) numai pentru situația în care ceilalți moștenitori nu au urmat procedura legală, fără a face vreo referire la soluția care s-ar da în cazul în care au fost depuse mai multe notificări.

Dacă ceilalți moștenitori au depus notificări în termen, dreptul de extindere al unuia sau unora dintre ei în dauna celorlalți nu există.

Pe de altă parte, dispoziția de lege citată nu prevede necesitatea ca fiecare moștenitor să fi făcut notificări pentru întreaga moștenire revendicată.

Această normă, fiind o dispoziție de excepție, trebuie interpretată restrictiv.

În consecință, dreptul de extindere, prevăzut de art. 4 alin. (4), nu există chiar dacă unii moștenitori au făcut notificări pentru unele bunuri, iar alții pentru alte bunuri ale aceluiași autor, deoarece însăși situația de acest gen arată un partaj sui generis al moștenirii, care, însă, nu poate fi opus Statului sau persoanei notificate, și la care art. 4 alin. (4) nu se referă. Pe de altă parte, orice partaj presupune o stabilire a cotelor asupra întregii universalități a masei de împărțit, cu consecința că, atâta timp cât sunt mai mulți succesori care revendică imobilele din moștenire, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pentru extinderea drepturilor unuia sau altuia dintre moștenitori

Cum, în cazul reclamantei, toți ceilalți moștenitori ai autoarei S.L. au făcut notificări în termenul legal, reclamanta, chiar dacă ar cere, nu poate beneficia de dreptul de extindere, prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, dreptul reclamantei este restrâns la o cotă de 1/6 din cota de ½, deținută de bunica sa, din imobilul revendicat.

La argumentele de mai sus se adaugă și faptul că imobilul în litigiu este solicitat, prin acțiune de drept comun (Dosar nr. 2266/2000 al Tribunalului Dolj), de reclamantă și de mătușa ei, S.A.L., procesul fiind suspendat până la soluționarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

3. Curtea de Apel Timișoara a dat preferință unor probe cu înscrisuri în defavoarea altora, fără a justifica, suficient, o astfel de preferință, în condițiile în care probele sunt, în parte, contradictorii.

Astfel, suprafața de teren a imobilului partajat în anul 1945 este aceea arătată în raportul de expertiză al expertului G.M.l, depus la dosar la 07 ianuarie 2009.

Întregul imobil partajat în anul 1945, identificat ca fiind situat pe str. X (actualmente, str. N.T.), avea o suprafață de teren de 2.870,64 mp, care se întindea între străzile S. și S. (actualmente G.E).

Această suprafață a fost măsurată de expert și nu lasă loc niciunei îndoieli.

Curtea de Apel Timișoara stabilește că imobilul revendicat nu ar fi amplasat între două străzi - str. N.T. (fostă S.) și str. G.E. (fostă S.).

Această motivare este contrară chiar umor înscrisuri provenind de la reclamantă.

Astfel, în cererea făcută de reclamantă și de mătușa ei, S.A.L., în Dosarul nr. 2266/2000 al Tribunalului Dolj, se arată că imobilul revendicat este teren de 3.000 mp, cu o construcție P+E, cu 8 camere mari și dependințe și 2 barăci din cărămidă, imobilul învecinându-se, la Nord, cu str. G.E. și la Sud, cu str. N.T.

Expertiza G.M. este în concordanță cu înscrisurile citate și arată, în baza măsurătorilor făcute, cele două parcele de teren din care se compune suprafața de 3.429 mp și foștii proprietari, respectiv:

- suprafața de 558,38 mp, care a aparținut unei terțe persoane, E. dr. C., și nu formează obiectul cauzei;

- suprafața de 2.870,64 mp, care a aparținut autoarei reclamantei și celorlalți moștenitori, formând obiectul prezentei cauze.

Din suprafața de 2.870,64 mp a fost restituită reclamantei o parcelă de 832,50 mp, prin dispoziția de restituire din 10 martie 2004 a Președintelui Consiliului județean Dolj.

Chestiunea suprafeței deja restituite în natură și aceea a faptului că această suprafața (amplasată pe str. G.E., fostă S.) este, neîndoielnic, inclusă în terenul partajat în anul 1945 nu au format obiectul unei preocupări substanțiale a instanței de apel.

Expertul G.M. a stabilit, cu certitudine, faptul că suprafața de 832,50 mp face parte din imobilul partajat în anul 1945, care avea o suprafață totală de 2.870,64 mp.

Suprafața determinată de această expertiză concordă cu cererea formulată în Dosarul nr. 2266/2000 al Tribunalului Dolj, în care se arată că imobilul revendicat este de 3.000 mp.

Pe de altă parte, Curtea de Apel ar fi trebuit să înlăture expertizele M., deoarece sunt contrare realității.

Nu trebuia ignorată împrejurarea că acest expert nu poate fi obiectiv, întrucât a mai realizat o expertiză (în Dosarul nr. 2266/2000 al Tribunalului Dolj), pe care s-a întemeiat notificarea reclamantei.

Chiar între cele două expertize judiciare executate de M.P. există evidente și grave contradicții, care se pot observa, mai ales, din planurile de situație anexe la expertize.

Există grave neconcordanțe și între acele expertize și alte înscrisuri depuse la dosar, inclusiv în raport de actele de preluare a imobilului și de Buletinul clădirii, care arată o suprafață totală de 3.429 mp.

Cea mai gravă eroare a expertului M. este aceea că a stabilit o suprafață de peste 5.400 mp, suprafață care nu a existat niciodată și nici nu există.

Prin urmare, la aprecierea valorii probatorii a rapoartelor de expertiză administrate în acest dosar, Curtea ar fi trebuit să aibă în vedere și aceste aspecte și, în consecință, să nu dea putere absolută unui singur raport, ultimul administrat în apel.

4. Reclamanta a primit, așa cum s-a dovedit, din partea de est a imobilului partajat în 1945 (parte reprezentând cota de 1/2 deținută de autoarea sa, S.L., după partaj) o suprafață de 832,50 mp teren, prin restituire în natură, astfel încât și-a valorificat întregul drept la restituire, în raport de cota sa succesorală.

Autoarea reclamantei apelante dobândise, prin actul de partaj din 1945, o cotă de ½, constând din partea dinspre est a imobilului partajat (pentru cealaltă cotă de ½, revenită unei alte copartajante, prin același act de împărțeală, au fost acordate despăgubiri lui S.E., succesor al copartajantei respective).

Cota de 1/2 a defunctei S.L., autoarea reclamantei și a celorlalți comoștenitori, este egală cu 1.435,32 mp (adică 1/2 din 2., 870,64 mp.).

Cota reclamantei, în raport de gradul de rudenie cu autoarea sa (nepoată de fiică predecedată, dar având și un frate acceptant al succesiunii), este de numai 1/6 din această suprafață, respectiv 239,22 m.p., acoperită integral de suprafața restituită, de 832,50 mp.

5. Curtea de Apel Timișoara a omis să analizeze efectele neexercitării de către reclamantă a dreptului de extindere, prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Aplicarea textului de lege citat nu se poate face din oficiu, ci numai în baza unei cereri exprese a moștenitorului care se crede îndreptățit să profite de cotele celorlalți moștenitori.

Atât persoana notificată, prin notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât și instanța judecătorească, prin acțiunea în contestarea dispoziției emise de persoana notificată, trebuia să fie sesizate inclusiv cu pretenția persoanei îndreptățite, de a-și extinde dreptul propriu de moștenire, primind cotele cuvenite altor moștenitori, cu arătarea cotelor și a moștenitorilor respectivi și depunând înscrisuri emise de persoanele notificate și de Prefect, care să ateste o atare situație.

Lipsa unor astfel de cereri și de probe nu poate avea alt efect decât limitarea drepturilor reclamantei la cota sa de moștenire.

Este inadmisibilă extinderea din oficiu, așa cum a procedat Curtea de Apel Timișoara, a drepturilor de moștenire ale reclamantei, fără a exista o dezbatere în contradictoriu și cu ceilalți moștenitori ai defunctei S.L. și fără dovada că aceștia nu au uzat de dreptul lor la revendicarea imobilului în litigiu sau a altor imobile, după autoarea S.L.

6. Curtea de Apel a interpretat părtinitor, înlăturând tacit unele probe, cu privire la faptul că, în procedura Legii nr. 112/1995, au fost acordate despăgubiri inclusiv pentru imobilul în litigiu.

Soluția sa este contrară chiar deciziei de casare, cu trimitere spre rejudecare, a Înaltei Curți și, implicit, este contrară dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Instanța de recurs a dezlegat o problemă de drept, respectiv situația despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 112/1995, pe care instanța de trimitere era obligată să o respecte, fără a o mai analiza și, evident, fără a ajunge la o soluție contrară.

Pe de altă parte, Curtea a omis să se refere la înscrisurile aflate la dosar și care ar fi condus, chiar în lipsa dezlegării chestiunii de drept de către instanța de casare, la o altă soluție, în ceea ce privește restituirea în natură:

Adresa din 09 martie 2006 a D.G.F.P. Dolj, în care se arată că au fost acordate despăgubiri numitei S.A.L. (mătușa reclamantei), pentru imobilele din Craiova - cel în litigiu - cumulat cu imobilul din comuna Moțăței;

Hotărârea din 12 decembrie 1996 a Consiliului județean Dolj și anexa la aceasta. Este adevărat că, în anexă, la rubrica „Despăgubiri”, nu se arată nimic, dar la rubrica următoare este inserat textul prin care se arată că despăgubirile se cumulează cu cele din hotărârea din 1996;

Adresa din 04 aprilie 2006 a D.G.F.P. Dolj, în care se arată că nu se poate preciza cât din suma plafonată, acordată, ca despăgubire, mătușii reclamantei, în baza Legii nr. 112/1995, revine pentru fiecare dintre cele două imobile, întrucât actul normativ însuși nu face astfel de distincții.

Toate aceste probe ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă soluție, și anume că unul dintre succesorii defunctei bunici a reclamantei a beneficiat de despăgubiri, inclusiv pentru imobilul din Craiova, și că, în această situație, restituirea, în natură, este condiționată de restituirea despăgubirilor actualizate sau, cel mult, diminuată cu valoarea actualizată a despăgubirilor (pentru că, în acest caz, nu reclamanta a fost beneficiara despăgubirilor, ci un alt moștenitor).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentele solicitând, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și respingerea apelului declarat de reclamantă; în subsidiar, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Timișoara.

III. Recurentul Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova a criticat decizia, pentru următoarele motive:

În mod nelegal și eronat, a apreciat Curtea de Apel ca imobilul în litigiu nu mai are destinația arătată în anexa 2 lit. a) art. 16 din Legea nr. 10/2001, în sensul de imobil ce este destinat activităților de interes public.

De vreme ce anexa nr. 2 la Lege prevede, în mod obligatoriu, menținerea afectațiunii pentru imobilele exemplificate în textul de lege, instanța a înțeles să interpreteze pro causa dacă imobilul se încadrează în această categorie, prin raportare la expertiza tehnică, și nu a avut în vedere faptul că acest imobil, prin destinația sa, face parte din categoria bunurilor menționate în anexă.

Legea nr. 165/2013 a modificat dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar dispozițiile art. 45 din această lege prevăd, pentru imobilele menționate în anexa 2, obligativitatea menținerii afectațiunii de interes public pentru o perioada de 10 ani, atât pentru clădiri, cât și pentru terenurile aferente imobilelor, necesare desfășurării, în condiții optime, a activităților de interes public.

Raportat la aceste dispoziții legale, care sunt de imediată aplicare, imobilul și terenul aferent nu puteau fi supuse restituirii, întrucât intră sub incidența dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 165/2013. Urmează ca Guvernul, prin hotărâre, să stabilească împrejurarea că bunul este destinat menținerii afectațiunii de interes public, cu atât mai mult cu cât recurentul a înaintat actele necesare pentru desfășurarea acestei proceduri.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și a acțiunii precizate, cu consecința menținerii dispoziției nr. 15737/18 decembrie 2001 emisă de Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova.

Intimata reclamantă M.I.M.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursurilor, ca nefondate. A invocat, cu privire la recursurile declarate de Cabinetele Medicale și de Spitalul Filantropia, și excepția nulității căilor de atac, determinat de împrejurarea că susținerile părților se referă la situația de fapt stabilită în cauză și, deci nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Referitor la recursul Spitalului, a mai arătat că problema vizând afectațiunea imobilului a fost invocată, pentru prima dată, în cel de-al treilea ciclu procesual, în fața instanței de recurs, astfel cum s-a stabilit și în considerentele Deciziei nr. 1617/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de Consiliul local al municipiului Craiova și de Primarul municipiului Craiova, respectiv de pârâtele cabinete medicale, sunt fondate, iar recursul declarat de Spitalul Filantropia este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce privește recursul declarat de pârâții Consiliul local al municipiului Craiova și de Primarul municipiului Craiova, sunt întemeiate susținerile referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Consiliului local și la greșita obligare a acestei părți, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

1. Consiliul local al municipiului Craiova nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Potrivit dispozițiilor din capitolul II al Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sintagma „unitate deținătoare” semnifică „(…) fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)”.

Consiliul local nu este o astfel de entitate.

În primul rând, nu este emitentul dispoziției contestate în prezentul dosar, Spitalul Clinic Municipal Filantropia fiind cel care a emis actul respectiv în procedura Legii nr. 10/2001, și nici nu ar fi putut să procedeze în acest sens, de vreme ce nu este entitatea cu personalitate juridică, care să exercite, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată asupra bunului care face obiectul legii speciale de reparație.

Așa cum a arătat, în mod corect, recurentul, acesta nu are personalitate juridică, doar unitățile administrativ-teritoriale fiind persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii, consiliile locale fiind doar autorități deliberative, prin care se exercită autonomia locală în comune, orașe și municipii (art. 23 alin. (1).

În plus, legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, nu conferă nicio atribuție în sarcina Consiliului local, în procedura de soluționare a notificărilor formulate pentru bunuri care cad sub incidența acestei legi, și care să justifice calitatea recurentului, de a sta în proces, în calitate de pârât.

Prin urmare, susținerile părții, privind lipsa calității sale procesuale pasive, în prezentul litigiu, sunt întemeiate, Înalta Curte urmând să admită excepția în discuție.

Pentru argumentele ce se vor dezvolta în continuare, și recursul declarat de pârâtele cabinete medicale este fondat, iar soluția de admitere a căii de atac declarate de aceste părți va determina casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. În cauză este declarat un singur apel, cel al reclamantei, care comportă o singură soluție, cea care se va pronunța de instanța de trimitere. Ca atare, ca tehnică de redactare, Înalta Curte nu poate decide, prin prezenta decizie, asupra acțiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu Consiliul local al municipiului Craiova, deoarece aceasta ar presupune admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Or, cum s-a arătat deja, același unic apel se va rejudeca, în urma admiterii recursului declarat de Cabinetele medicale.

În concluzie, Curtea de Apel, în procedura soluționării apelului declarat de reclamantă, cu ocazia rejudecării, nu va omite să se pronunțe asupra acțiunii declarate în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului Craiova, în sensul respingerii, ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a părții respective, astfel cum s-a stabilit prin decizia de față.

2. Neavând legitimare procesuală pasivă, Consiliul local al municipiului Craiova nu este parte în dosar și, ca atare, nu poate susține critici care vizează fondul cauzei, cum este și cea referitoare la afectațiunea actuală a imobilului în litigiu, din perspectiva art. 16 cu referire la lit. a) pct. 2 din anexa nr. 2 la Legea nr. 10/2001. În consecință, susținerile prezentate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs nu vor fi analizate de Înalta Curte.

3. Raportat la soluția ce se va pronunța în ceea ce-l privește pe pârâtul Consiliul local al municipiului Craiova, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, cu consecința finală a respingerii acțiunii față de acesta, recurentul nu mai poate fi considerat, în niciuna dintre fazele procesuale anterioare ale litigiului, parte căzută în pretenții, în sensul art. 274 C. proc. civ.

Prin urmare, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în ipoteza în care aceasta va câștiga litigiul în rejudecare, instanța de trimitere urmând să țină seama și de acest aspect, în soluționarea cauzei.

Având în vedere toate aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâții Consiliul local al municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova și va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul local.

II. Recursul declarat de pârâtele SC C.M. Dr. P.I.M. SRL și Cabinet Individual Dr. C.I. este fondat.

În primul rând, deși părțile sus-menționate au contestat decizia și pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținerile lor nu se circumscriu acestui caz de modificare, întrucât nu pun în discuție interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, în sensul de convenție sau de act unilateral, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În consecință, criticile recurentelor nu vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de aceste părți va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 5 și 7, pentru acele critici susceptibile de încadrare în motivele de recurs enunțate.

1. Susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., determinat de neanalizarea de către Curte a apărărilor referitoare la greșita restituire a construcțiilor în litigiu, față de măsurile reparatorii acordate în alte proceduri, întemeiate pe concluziile raportului de expertiză întocmit de expert G.M., într-un ciclu procesual anterior celui în care s-a pronunțat decizia atacată în dosarul de față, vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și sunt nefondate.

Potrivit textului de lege sus-menționat, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Textul de lege nu impune examinarea fiecărei apărări în parte, permițând să se răspundă, prin argumente comune și unitare, problemei supuse analizei. Or, după cum s-a arătat în precedent, Curtea de Apel a expus, pe larg, motivele pentru care a considerat că nici reclamanta, și nici autoarea ei, nu au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, deci, nici pentru construcții (filele 10-12 din decizia recurată), raportându-se la probele pe care le-a apreciat relevante în acest sens (hotărârea Consiliului județean Dolj nr. 488 din 12 decembrie 1996, pronunțată în Dosarul nr. 574/1996; hotărârea din 16 august 1996; adresa din 30 iunie 1998 emisă de D.G.F.P. Dolj; adresa din 6 ianuarie 2005 a Consiliului județean Dolj).

În plus, prin Decizia anterioară de casare, nr. 1617 din 7 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a făcut referire, în ceea ce privește încasarea, în procedura Legii nr. 112/1995, a despăgubirilor pentru imobil, nu la concluziile expertului G.M., ci la hotărârea Consiliului județean Dolj nr. 574/1996 (în realitate, hotărârea pronunțată în acest Dosar, având nr. 488 din 12 decembrie 1996), la care instanța de apel s-a raportat, în rejudecare. Este adevărat, însă, că, pentru cele ce se vor arăta în analiza ultimului motiv de recurs, instanța de trimitere a încălcat, sub aspectul primirii de despăgubiri, decizia de casare, dar aceasta nu înseamnă că instanța de apel nu ar fi analizat chestiunea în discuție, iar efectele nerespectării acestei decizii vor fi menționate cu ocazia examinării criticilor respective. De asemenea, astfel cum se va arăta, aceste efecte nu au relevanță, în sensul înlăturării dreptului notificatorului la restituirea, în natură, a imobilului pretins, cum, în mod greșit, afirmă recurentele, ci condiționează această formă de reparație de rambursarea sumelor de bani încasate (art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală).

Cât privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., critica nu va fi analizată, întrucât argumentele recurentelor nu se circumscriu textului de lege indicat, prin motivele de recurs, acestea neinvocând împrejurarea că decizia recurată nu ar indica instanța care a pronunțat-o și, respectiv, numele judecătorilor care au participat la judecată.

2. Susținerile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs supun dezbaterii mai multe aspecte, de asemenea, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurentele afirmă că reclamanta nu a solicitat niciodată, în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, extinderea dreptului său la restituire peste cota cuvenită din moștenirea autoarei sale, S.L., că această cotă se limitează la 1/6 din moștenire (1/6 din cota de ½ din imobil) și că, în orice caz, reclamanta nu ar fi avut dreptul la mai mult, în baza textului de lege menționat, de vreme ce, pentru imobilul în litigiu, au urmat procedura legii speciale de reparație mai mulți moștenitori, paralel cu formularea unei acțiuni în revendicare, în prezent, suspendate. Aceste aspecte nu au fost analizate suficient de către Curte.

Criticile sunt întemeiate. Astfel, în ciclul procesual anterior, pârâtele cabinete medicale au formulat recurs împotriva Deciziei nr. 419/A din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, în cadrul căruia au contestat întinderea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, sub toate aspectele enunțate mai sus, au reiterat această problemă, esențială în soluționarea cauzei, și în rejudecarea apelului, instanța de trimitere neexaminând, prin decizia recurată, apărările respective. În plus, prin Decizia de casare nr. 1617/2012, Înalta Curte a menționat expressis verbis, ca instanța de apel, să aibă în vedere, în rejudecare, toate criticile formulate în recursurile declarate în cauză, dispozițiile instanței de recurs fiind obligatorii pentru instanțele fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Singura referire a instanței de apel, din perspectiva criticilor arătate, vizează împrejurarea că reclamanta ar fi fost singura persoană îndreptățită, care a înțeles să demareze procedura Legii nr. 10/2001, astfel încât urmează să beneficieze de întreaga cotă a autoarei (parag. 2, pag. 12 din decizia recurată). Afirmația Curții nu reprezintă, însă, un argument convingător în sensul arătat, deoarece constituie o simplă concluzie, nefundamentată pe examinarea problemelor în discuție, raportat la criticile concrete ale pârâtelor.

În consecință, absența motivării Curții de Apel, sub aspectele enunțate mai sus, constituie o necercetare a fondului cauzei și, ca atare, împiedică exercitarea controlului judiciar de către prezenta instanță asupra legalității deciziei pronunțate.

Aceasta va conduce la admiterea prezentului recurs, la casarea deciziei atacate și la trimiterea cauzei aceleiași instanțe, pentru a proceda la analizarea apărărilor formulate de pârâte, conform celor susținute în cadrul prezentului motiv de recurs, inclusiv din perspectiva susținerilor referitoare la lipsa de relevanță a bunurilor din patrimoniul autoarei reclamantei, care au fost notificate de către diferiții moștenitori, în ceea ce privește întinderea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii, în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001.

3. Criticile privind întinderea suprafeței de teren în litigiu și amplasamentul acestuia, în raport de probele administrate, supun discuției aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, incompatibile cu structura actuală a recursului, urmare a abrogării motivului de casare care permitea evaluarea situației de fapt, în raport de probele administrate, în calea extraordinară de atac (art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).

În consecință, aceste critici nu vor fi examinate de Înalta Curte.

Mai susțin recurentele, în cadrul acestui punct din cererea de recurs, că instanța de apel nu s-a preocupat de problema suprafeței de 832,50 mp, restituită reclamantei, prin dispoziția din 10 martie 2004 a Consiliului județean Dolj, și care face parte din imobilul în litigiu.

Această problemă are legătură cu chestiunea persoanelor care au formulat notificare, indicată la motivul de recurs precedent, în cadrul căruia recurentele au arătat că, printre notificatori se află și Stăncescu Marilena, fiica autoarei reclamantei, care, împreună cu aceasta din urmă, au solicitat și au primit suprafața de 832,50 mp, inclusă în imobilul în litigiu.

Critica este întemeiată, instanța de apel nelămurind chestiunea enunțată mai sus, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, în examinarea motivului precedent al căii de atac, va determina admiterea recursului, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În rejudecare, instanța de apel va verifica în ce măsură suprafața de teren respectivă face parte din imobilul pretins în prezentul litigiu, dacă pentru acest bun a fost formulată notificare și de către cine, precum și dacă a fost deja restituit, în natură, persoanelor îndreptățite.

Tot în cadrul prezentului motiv de recurs, pârâtele au susținut că instanța de apel trebuia să înlăture expertizele M., printre altele, deoarece acesta a efectuat și o expertiză într-un alt dosar, pe care s-a întemeiat notificarea reclamantei; deci, nu putea fi obiectiv la efectuarea expertizelor din dosarul de față.

Critica, susceptibilă de examinare din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care permite casarea deciziei în condițiile încălcării formelor de procedură, prevăzute de art. 105 alin. (2), sub sancțiunea nulității, nu poate fi primită, recurentele având la îndemână, pentru înlăturarea expertului de la întocmirea raportului, dispozițiile art. 204 C. proc. civ. Acest text de lege permite recuzarea experților pentru aceleași motive ca și judecătorii, pârâtele neapelând la această cale procedurală, obligatorie în cazul în care aveau îndoieli cu privire la obiectivitatea expertului.

4. Susținerile referitoare la suprafața de teren de 832,50 mp, primită de reclamantă, în opinia recurentelor, reiterează chestiunea dezbătută mai sus, așa încât argumentele prezentei instanțe sunt aceleași și nu vor mai fi reluate, Curtea urmând a verifica, în rejudecare, aspectele menționate în analiza motivului doi de recurs și, în plus, în raport de cota din drept cuvenită reclamantei, aspect care, de asemenea, va fi examinat de instanța de trimitere, în ce măsură aceasta mai are sau nu dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

5. Criticile vizând omisiunea cercetării de către instanța de apel a efectelor neexercitării „dreptului de extindere” (în realitate a dreptului de acrescământ) de către reclamantă, în condițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reiterează chestiunea invocată la motivul doi de recurs. Ca atare, pentru argumentele expuse de prezenta instanță în examinarea motivului respectiv, în rejudecare, instanța de apel va verifica în ce măsură reclamanta și-a manifestat sau nu voința de a primi despăgubiri pentru tot imobilul, raportat la textul de lege enunțat, dar și la eventualele demersuri formulate de alți moștenitori, în baza acestei legi.

Cum instanța de trimitere va efectua asemenea verificări, urmând să se pronunțe în raport de rezultatul acestora, în legătură cu întinderea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii, pentru imobilul în litigiu, nu mai prezintă relevanță și nu va mai fi examinată de prezenta instanță legalitatea deciziei recurate, din perspectiva respectării dispozițiilor procedurale, în soluționarea acțiunii reclamantei, pentru tot imobilul în litigiu și în absența pretinșilor alți notificatori.

6. Criticile subsumate acestui motiv de recurs vizează două aspecte principale: încălcarea deciziei de casare anterioare, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu în procedura Legii nr. 112/1995, și, pe de altă parte, sub același aspect, al despăgubirilor, omisiunea de a se analiza anumite înscrisuri, a căror interpretare, dacă s-ar fi realizat, ar fi condus la o altă soluție, respectiv restituirea, în natură, a imobilului, trebuia condiționată de rambursarea despăgubirilor încasate sau „diminuată” cu valoarea actualizată a acestora.

Prima dintre critici este întemeiată, iar cea de-a doua nu poate forma, în prezent, obiect al recursului.

Într-adevăr, în Decizia de casare nr. 1617 din 7 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a dezlegat problema despăgubirilor primite pentru imobilul în litigiu, arătându-se, în termeni expliciți, că „autoarea reclamantei, Stăncescu Adriana Lucia, a primit despăgubiri pentru cota de ½ din imobil, în baza Legii nr. 112/1995, prin hotărârea din 1996 (în realitate, pronunțată în dosarul cu acest număr), (…)”. S-a mai arătat că, potrivit art. 21 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, restituirea, în natură, a imobilului este condiționată de rambursarea despăgubirilor primite, actualizate, aspect de care instanța de apel va ține seama, în rejudecare.

Curtea, cu ocazia reexaminării apelului, a pronunțat o decizie contrară deciziei de casare, concluzionând că nici reclamanta, nici autoarea ei, nu au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu și încălcând, astfel, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd obligativitatea hotărârilor instanței de casare pentru judecătorii fondului, în ceea ce privește problemele de drept dezlegate.

Prin urmare, decizia recurată este greșită sub acest aspect, urmând ca, în rejudecare, Curtea de Apel să aibă în vedere dispozițiile obligatorii ale deciziei anterioare de casare, sub aspectul despăgubirilor încasate pentru cota de ½ din imobil, de către autoarea reclamantei, S.A.L., și a efectelor pe care primirea sumelor de bani respective le produce din perspectiva art. 21 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Bineînțeles, Curtea va ține seama de problema despăgubirilor încasate, în ansamblul problemelor de drept ce urmează să le analizeze în rejudecare, cu referire, în special, la întinderea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii, pentru bunul în litigiu, și la verificarea împrejurării dacă, pentru imobil, au fost acordate forme de reparație în alte proceduri, de natură să înlăture sau să limiteze dreptul părții pentru imobilul pretins în procesul de față.

Cât privește neanalizarea anumitor înscrisuri, care ar fi condus, în opinia recurentelor, la o altă soluție în privința primirii despăgubirilor, în afara împrejurării că această chestiune nu mai prezintă relevanță, raportat la temeinicia primului considerent al recurentelor în contestarea deciziei sub acest aspect, critica nu mai poate fi cenzurată de prezenta instanță. Motivul de recurs care permitea casarea deciziei, în condițiile în care nu erau analizate probe determinante în soluționarea cauzei, reglementat de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

Având în vedere aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtele cabinete medicale, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, în limitele stabilite prin prezenta decizie.

III. Recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova este nefondat.

În primul rând, apărarea intimatei reclamante, raportat și la decizia de casare din 7 martie 2012, în sensul că susținerile Spitalului, recurent și în ciclul procesual anterior, privind necesitatea menținerii afectațiunii imobilului în litigiu, au fost formulate, pentru prima dată, în recursul soluționat prin hotărârea menționată și, ca atare, nu ar putea fi examinate, fiind, cu alte cuvinte, invocate omisso medio, nu poate fi primită.

Obligația menținerii afectațiunii imobilului pentru o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziției de restituire, în cazul imobilelor având destinația menționată în anexa 2 lit. a) pct. 2 la Legea nr. 10/2001 este reglementată de o normă imperativă (art. 16), cu caracter de ordine publică, având în vedere că protejează un interes general, care vizează protecția socială a celor care au nevoie de serviciile sanitare din sistemul public.

Ca atare, critica în discuție se circumscrie unui motiv de ordine publică, ce poate fi invocat și analizat direct în recurs.

De asemenea, nu poate fi primită nici excepția nulității recursului, invocată de aceeași parte, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., întrucât recurentul critică destinația imobilului prin prisma interpretării acestei noțiuni raportat la dispozițiile legale în materie, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, iar nu din perspectiva unor aspecte de fapt.

În speță, însă, susținerea recurentului este nefondată.

Astfel, în mod corect, Curtea de Apel a verificat, în raport de probele administrate, destinația actuală a imobilului în litigiu în raport de dispozițiile din anexa 2 lit. a) pct. 2 la Legea nr. 10/2001, dar și îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 16 din actul normativ.

Împrejurarea că un imobil deservește activităților medicale nu-l include, în mod automat, în dispozițiile legale enunțate și, ca atare, nu determină obligația, în sarcina proprietarului beneficiar al restituirii în natură a bunului, de a păstra afectațiunea imobilului în perioada prevăzută de lege.

Referindu-se la destinația bunului, art. 16 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la anexa 2 lit. a), care, la pct. 2, vizează imobilele ocupate de unități sanitare și de asistență medico-socială din sistemul public (creșe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii).

De asemenea, textul are în vedere imobilele necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, în domeniul sănătății, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca imobilului să-i fie păstrată afectațiunea.

În fapt, instanța de apel a constatat că numai în construcția C1 funcționează, în prezent, cabinetele medicale recurente, care nu se bucură de protecția conferită de art. 16, în rest, celelalte spații fiind nefuncționale, nefolosite.

În plus, aceste spații se află într-o stare avansată de degradare, singura clădire care mai rezistă fiind C1.

Raportat la aceste elemente, Curtea nu a procedat la aplicarea, în cauză, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) cu referire la anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 la Legea nr. 10/2001.

Soluția instanței de apel este corectă.

În primul rând, referindu-se la destinația imobilului, art. 16 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la anexă, care se vizează imobilele ocupate de unități sanitare și de asistență medico-socială din sistemul public. Formula „ocupate” nu include, în mod necesar, unitatea deținătoare a bunului, în sens juridic, și care are obligația soluționării notificării, în speță, Spitalul Filantropia, ci vizează entitatea care deține în mod efectiv imobilul, respectiv cabinetele medicale recurente. Or, aceste părți nu fac parte din sistemul public de sănătate, fiind cabinete individuale private.

Pe de altă parte, pentru construcțiile care nu sunt ocupate, Curtea a stabilit, după cum s-a arătat mai sus, că acestea se află într-o stare avansată de degradare, deci, nu ar mai fi necesare și nici afectate activităților medicale de interes public, recurentul necontestând starea clădirilor, ci doar interpretarea greșită a legii în privința destinației lor.

În concluzie, în raport cu toate aceste aspecte - persoana deținătorului efectiv al imobilului și starea construcțiilor, în mod corect, Curtea a înlăturat aplicarea, în speță, a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 cu referire la anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 la Lege.

Susținerile vizând necesitatea menținerii afectațiunii imobilului, față de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, sunt neîntemeiate. Aceste dispoziții nu modifică, în niciun fel, textele de lege inițiale în materie, din perspectiva condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru aplicarea lor, ci majorează doar perioada înăuntrul căreia trebuie menținută afectațiunea imobilelor, evident, sub rezerva îndeplinirii acestor cerințe, care, în speță, nu a fost reținută.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova, ca nefondat, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Consiliul local al municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova, de SC C.M. Dr. P.I.M. SRL și SC C.M.I. Dr. C.I. împotriva Deciziei nr. 80 din 22 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local al municipiului Craiova.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova împotriva Deciziei nr. 80 din 22 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2014.