Judicial error compensation for illegal preventive detention and disproportionate restriction on freedom of movement under Art. 5 ECHR and Protocol No. 4

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1057 din data de 16 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. 1169/83/2009, s-a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanta C.A., împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Satu Mare și, în consecință:

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încheierea din data de 06 iulie 1999, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. 2406/1999 și prin mandatul de arestare preventivă din 1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

S-a respins restul pretențiilor reclamantei.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

La data de 30 iunie 1999, reclamanta a fost arestată preventiv, conform mandatului din 1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, măsură procesuală preventivă dispusă ca urmare a învinuirii acesteia pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la fals intelectual, complicitate la uz de fals și complicitate la delapidare, prevăzute și pedepsite de art. 26 raportat la art. 289, respectiv art. 291 și art. 2151 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 33 lit. a) C. pen.

Ulterior, aceeași reclamantă a formulat cererea înregistrată în Dosarul nr. 2406/1999 al Tribunalului Satu Mare, soluționată prin încheierea din 06 iulie 1999, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestului cu aceea a interdicției de a părăsi localitatea, soluția rămânând definitivă la data de 09 iulie 1999, dată la care a fost eliberată în mod efectiv din arestul preventiv.

Urmare finalizării lucrărilor din dosarul de urmărire penală, s-a redactat rechizitoriul din 11 noiembrie 2008, Dosar nr. 3469/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a revocat și această din urmă măsură, comunicându-i-se reclamantei acest rechizitoriu la data de 18 noiembrie 2008. Ulterior, prin sentința penală nr. 125 din 12 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosar nr. 18108/211/2008, reclamanta a fost achitată de sub învinuirea infracțiunilor în temeiul cărora s-a dispus luarea măsurilor preventive în cauză.

Cu privire la starea de fapt descrisă anterior, instanța a mai reținut că s-a invocat de către reprezentantul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, împrejurarea că măsura preventivă dispusă față de reclamantă a fost legală.

Față de această motivare, instanța a apreciat că dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. instituie o obligație în sarcina Statului Român de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a unei erori judiciare în materie penală, în temeiul unei obligații mai largi de garanție, iar nu neapărat ca o consecință directă a unei greșeli imputabile magistratului care a dispus măsura preventivă în cauză, nici măcar ca urmare a unei eventuale conduite culpabile a acestuia din urmă, ci în temeiul obligației de garanție mai sus evocate.

În consecință, raportat la cele de mai sus, instanța a apreciat că, în speță, sunt întrunite ipotezele legale prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen., privind luarea unei măsuri nelegale de arestare preventivă a reclamantei, constând în arest preventiv timp de 10 zile, precum și interdicția de a părăsi localitatea timp de 9 ani, 3 luni și 27 zile.

În ce privește cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de către reclamantă, instanța a reținut că prejudiciul material invocat de către reclamantă se fundamentează pe imposibilitatea de a-și exercita profesia pentru care s-a pregătit, aceea de jurist, pe pierderea aproape în totalitate a auzului, ca urmare a măsurilor preventive în cauză și pe influențarea în mod negativ a activității de poet, scriitor și etnograf, desfășurată atât anterior, cât și pe parcursul luării acestor măsuri preventive.

Referitor la motivele invocate de reclamantă și fundamentate pe imposibilitatea exercitării profesiei de jurist, instanța a reținut, din cuprinsul diplomei de licență din 01 iulie 2004, că, cel puțin până la momentul finalizării studiilor universitare, acestea se prezintă a fi neîntemeiate, și că nu s-a dovedit un refuz expres al vreunei unități în privința angajării reclamantei pentru această profesie, motivat de măsurile preventive dispuse în cauză. De altfel, însuși faptul absolvirii unor studii universitare de specialitate juridică într-o altă localitate decât cea în privința căreia s-a dispus interdicția de părăsire a localității, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură (conform art. 145 C. proc. pen. și dispozitivului încheierii din 06 iulie 1999 a Tribunalului Satu Mare) relevă faptul că, în anumite limite, reclamanta a avut posibilitatea să părăsească această localitate și să-și desfășoare activitatea profesională, restrângerea adusă libertății sale de circulație prezentându-se astfel a fi minimă.

În ce privește motivele reclamantei vizând pierderea aproape în totalitate a auzului, ca urmare a măsurii preventive dispuse față de aceasta, instanța a reținut că, în cauză, nu s-a dovedit un asemenea raport de cauzalitate, singurul act medical depus de reclamantă fiind un bilet de trimitere din anul 2007, în vederea investigării reclamantei pentru „hipoacuzie”. În consecință, instanța a reținut caracterul nefondat al pretențiilor reclamantei fundamentate pe această împrejurare.

Totodată, referitor la prejudiciul suferit de reclamantă prin influențarea în mod negativ a activității sale publicistice, instanța a reținut că, anterior luării măsurilor preventive în cauză, reclamanta a avut calitatea de colaborator al televiziunii locale și a publicat mai multe studii și articole în presa locală. În egală măsură însă, s-a reținut că, în cauză, s-a făcut dovada publicării unor volume cu specific istoric și etnografic local, inclusiv în perioada ulterioară luării măsurii de interdicție a părăsirii localității, astfel încât nu s-a putut reține că s-ar fi probat o diminuare a realizărilor sale publicistice, ca o consecință directă a măsurilor preventive care au fost luate față de reclamantă.

Totuși, în mod cert, prin măsura interdicției de părăsire a localității luată față de reclamantă, s-a creat, pe lângă disconfortul fizic legat de obligația acesteia de a încunoștința și de a obține încuviințarea organului care a dispus această măsură, pentru fiecare situație în care a fost necesară părăsirea localității de către reclamantă, și un disconfort psihic, afectiv, de natură morală, generat de această limitare a libertății de circulație.

În privința prejudiciului material invocat de către reclamantă, constând în beneficiul nerealizat, ca urmare a privării sale de libertate, în modalitatea de mai sus, instanța a constatat că, din actele și lucrările dosarului, nu au rezultat însă veniturile anterioare realizate de aceasta și nici veniturile actuale, spre comparare, nerealizându-se nici o probațiune, în sensul unui raport de cauzalitate ori al unei vocații la venituri financiare superioare celor realizate în mod efectiv, în ipoteza neluării față de reclamantă a măsurii preventive de mai sus.

În acest context, instanța a reținut că, așa cum s-a pronunțat și instanța supremă, prin mai multe decizii de speță (de ex. Decizia nr. 2111 din 17 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosar nr. 8301/2004), în mod corect, instanțele de judecată se raportează, în privința prejudiciului material suferit de subiectul unei arestări nelegale, la salariul mediu pe economie, situația de salariat ori de angajat în câmpul muncii fiind regula, iar situația unei persoane care nu lucrează deloc fiind excepția, această din urmă situație neputând fi, de altfel, reținută ca fiind imputabilă persoanei arestate nelegal, care nu are nicio vinovăție în acest sens.

În speță însă, reclamanta a avut posibilitatea să lucreze și a realizat venituri, astfel încât instanța a apreciat că, sub acest aspect, pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate.

În ce privește cuantumul daunelor morale solicitate de către reclamantă, instanța a reținut următoarele:

De principiu, pentru buna desfășurare a procesului penal și pentru atingerea scopului acestei activități judiciare, apare necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale care constau în oarecare privațiuni sau constrângeri personale ori reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal. În egală măsură însă, în conținutul măsurilor de prevenție cu caracter de constrângere și privațiune, ce aduc atingere dreptului fundamental al inviolabilității unei persoane, legiuitorul este obligat să instituie garanții procesuale temeinice, de respectare strictă a dispozițiilor legale care permit luarea acestor măsuri procesuale. Aceste garanții procesuale constau, pe de o parte, în existența unor multiple condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a se dispune luarea măsurii de prevenție în cauză, iar, pe de altă parte, în răspunderea asumată de către stat față de victimele acestor măsuri preventive în situația în care se dovedește că ele au fost nelegale, persoanele în cauză fiind scoase de sub urmărire penală sau, în privința acestora, dispunându-se revocarea măsurilor privative de libertate.

Asumarea răspunderii statului fundamentată în dreptul român pe dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituția României, asigură dreptul la libertate al persoanelor, ca drept fundamental recunoscut de art. 3 și 9 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Respectarea dreptului fundamental evocat și a principiilor descrise anterior a fost, de altfel, consacrată și prin jurisprudența constantă în materie a C.E.D.O. (de exemplu: cauza De Wield, Ooms et Versyp împotriva Belgiei, cauza Lukanov împotriva Bulgariei, cauza Baranowski împotriva Poloniei), jurisprudența recunoscută fără rezerve de către statul nostru ca fiind obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 30/1994.

În consecință, pe lângă reținerea îndreptățirii reclamantei la daunele morale solicitate, instanța a avut în vedere, în stabilirea cuantumului lor concret și la împrejurările de fapt care conturează această îndreptățire, reținând în acest sens durata relativ redusă a arestului preventiv (10 zile), precum și atingerea minimă adusă libertății reclamantei, în sensul că aceasta a vizat strict libertatea de circulație, iar nici aceasta în mod absolut, prin încheierea din 1999, recunoscându-i-se reclamantei posibilitatea de a părăsi localitatea, însă condiționat de încuviințarea organului care a dispus măsura procesuală în cauză.

De asemenea, s-a mai reținut că, pe toată această perioadă, reclamanta a avut posibilitatea de a obține venituri, de a exercita o profesie, de a urma studii universitare, iar, în privința alterării stării sale de sănătate, nu s-a produs nicio dovadă, în sensul unei consecințe directe, în urma dispunerii măsurilor preventive în cauză.

În schimb, în baza acelorași rațiuni, instanța a constatat că pretențiile solicitate de reclamantă sunt disproporționat de mari, în privința daunelor solicitate, considerând că însuși faptul recunoașterii de către o autoritate statală, prin hotărâre judecătorească în speță, a comiterii unei erori judiciare, constituie în sine o reparație morală suficientă pentru victima unei asemenea erori judiciare.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanta C.A., solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, majorarea despăgubirilor la 2.000.000 lei daune morale și materiale; pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței, cu consecința respingerii acțiunii și Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, reprezentată de A.J.F.P. Satu Mare, solicitând admiterea acestuia, în principal, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii, în subsidiar, modificarea în parte, în sensul diminuării despăgubirilor.

Reclamanta a susținut că reparația trebuie să fie integrală, că i-au fost lezate grav cinstea, onoarea, reputația, demnitatea, drepturi personale nepatrimoniale ce țin de esența umanului, iar instanța a comis erori în aprecierea situației de fapt și în stabilirea perioadelor, ignorând efectul măsurilor luate - interdicția de-a părăsi localitatea.

A devenit un om invalid fizic și psihic, în timpul arestării, și-a pierdut auzul, fiind nevoită a purta proteză auditivă, costisitoare.

După eliberarea din toamna anului 1999, au început gravele probleme de sănătate, a constatat că aude tot mai slab și i s-a recomandat folosirea protezei, legătura de cauzalitate dintre șocul provocat de arestarea ilegală și surditate fiind dovedită. Tot în arest, a albit brusc, într-o singură noapte, din cauza șocului și groazei de-a fi închisă pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o.

Activitatea sa literară și științifică și cea de cercetare ar fi fost mai prolifică dacă nu avea interdicția de a circula liber, de a lua contact cu muzeografi, de a verifica, în teren, informații din sfera etnografică.

S-a confundat data ridicării diplomei cu data absolvirii cursurilor, întrucât ea a absolvit Facultatea de Drept, în iunie 1998, arestarea fiind din 1999, ca și celelalte măsuri luate. Timp de 4 ani, nu a fost angajată, în martie 1999, i s-a desfăcut contractul de muncă de la Banca A., nu a fost angajată până în mai 2003, când cabinetul Av. U. și M. a angajat-o.

A avut înainte de desfacerea contractului de muncă un salariu de 4.500.000 lei, lipsirea de acesta timp de 4 ani este o pagubă mult mai mare față de cea acordată, iar o expertiză contabilă ar putea aduce mai aproape de realitate solicitările sale.

Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat că nu este aplicabilă dispoziția art. 504 alin. (1), (2), (3) C. proc. pen., în dosarul penal în care reclamanta a fost cercetată prin ordonanța procurorului din 10 septembrie 2008, s-a dispus schimbarea încadrării juridice, reținându-se în sarcina ei infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Aceasta nu a fost achitată prin sentința penală nr. 125 din 12 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca, cum, eronat, a reținut instanța de fond, ci a fost scoasă de sub urmărire prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, din 11 noiembrie 2008, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu.

Măsura de arest a fost legală, conformă titlului IV cap. I C. proc. pen., la data luării măsurii, existau suficiente probe și indicii ce o justificau. Nu este reală afirmația că măsura obligării de a nu părăsi localitatea ar fi durat 9 ani, 3 luni, 27 zile, la 06 iulie 1999, s-a dispus revocarea măsurii arestului preventiv și înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ce nu a fost prelungită, expirând după 30 zile de la luare.

Prin motivele de recurs, Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, reprezentată de A.J.F.P. Satu Mare, a invocat că nu s-a făcut dovada refuzului de angajare a reclamantei ca consilier juridic, motivat de măsurile preventive. De altfel, a absolvit studiile în altă localitate decât cea de domiciliu, deci restrângerea libertății a fost minimă.

Nu s-a dovedit pierderea auzului din cauza măsurilor preventive, iar publicațiile reclamantei denotă că nu a avut loc o diminuare a realizărilor în acest sens, a situației materiale, iar prejudiciul moral impune acordarea unor despăgubiri raportat la împrejurările speței, care au fost însă exagerat acordate, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.

Prin Decizia civilă nr. 50/A din 26.09 2013, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis, ca fondat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă C.A., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A fost majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei de la suma de 9.000 lei la suma de 50.000 euro și a fost obligat Statul român prin M.F.P. să-i plătească și 18.207,90 lei daune materiale.

Au fost păstrate celelalte dispoziții.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Statul Român, reprezentat de M.F.P. București, prin D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, reprezentată de A.J.F.P. Satu Mare și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat următoarele:

Conform copiei carnetului de muncă, reclamanta-apelantă a fost angajată a Băncii Agricole - Sucursala Negrești Oaș - șef birou, schimbată funcția în casier la 02 martie 1999, ultimul salariu al acestea fiind de 2.496.000 lei, în această funcție, din care i-a încetat activitatea la 25 martie 1999, în baza art. 130 lit. i) C. muncii. Salariul ce l-a încasat ca șef birou a fost de 4.500.000 lei lunar, cum susține aceasta prin motivele de apel, nu cel avut în ultima funcție deținută - de casier și a fost reintegrată în muncă doar la data de 01 mai 2003, ca asistent avocat la Cabinetul Avocațial U. și M. Satu Mare.

Din încheierea din 6 iulie 1999, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. 2406/1999, s-a reținut că apelanta reclamantă a fost arestată la data de 30 iunie 1999, în baza mandatului de arestare din 1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, măsura fiind revocată la 06 iulie 1999 și înlocuită cu cea de obligație de a nu părăsi localitatea, fără încuviințarea organului ce a dispus această măsură, conform art. 145 C. proc. pen.

Prin rechizitoriul nr. 3469/P/2007 din 11 noiembrie 2008, emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, apelanta reclamantă a fost scoasă de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., aspect ce i-a fost comunicat prin adresa din 18 noiembrie 2008.

Se reține, din analiza diplomei de licență, că reclamanta a absolvit cursurile Facultății de Drept Nicolae Titulescu, din cadrul Universității din Craiova, promovând examenul de licență în luna iulie 1998, deci anterior luării măsurii de arest preventiv împotriva sa, astfel că, într-adevăr, referitor la acest aspect, cele reținute de către instanța de fond sunt eronate, întrucât s-a avut în vedere, greșit, data eliberării acestei diplome - 01 iulie 2004, și nu data la care reclamanta a absolvit cursurile - iulie 1998.

Astfel cum reiese din actele aflate în dosarul de fond și cum, corect, a reținut instanța de fond, anterior luării măsurilor preventive, apelanta-reclamantă a avut calitatea de colaborator al televiziunii locale și a publicat mai multe studii, poezii, articole în presa locală, iar, după această perioadă, chiar a publicat cărți cu specific istoric și etnografic local, însă, aceasta nu a produs nicio dovadă din care instanța să poată concluziona că, după luarea acestor măsuri, nu și-a mai putut desfășura activitatea.

Doar cu ocazia soluționării cauzei în apel, s-au audiat martori în acest sens, iar, potrivit martorei B.A.C., aceasta a confirmat susținerile apelantei, în sensul că ea era invitată la simpozioane chiar și în București, iar, după instituirea măsurii interdicției de a părăsi localitatea, nu a mai avut posibilitatea de a da curs acestora, nu putea face deplasări la edituri, fiindu-i îngrădită exercitarea activității respective.

Martora a mai arătat că, anterior arestării, reclamanta era calmă, sensibilă, iar, după ce a fost pusă în libertate, era schimbată, părul i se albise, nu mai auzea bine; nu a mai primit-o nimeni la serviciu, oamenii din jur o considerau vinovată, doar după 4 ani, a fost angajată la avocatul Ungur, aspecte confirmate și de martora P.I.

Tot cu ocazia soluționării cauzei în apel, instanța a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, pentru a se stabili dacă exista un raport de cauzalitate între arestul apelantei și starea de sănătate a acesteia, respectiv diminuarea auzului, or, raportul medico - legal a concluzionat că nu se pot face aprecieri obiective privind cauza hipoacuziei și nici data apariției ei, fiind consemnată în actele medicale din anul 2004, deci după peste 5 ani de la luarea măsurii restrictive de libertate.

Ca urmare, susținerile apelantei referitoare la înrăutățirea stării de sănătate pe parcursul arestului, ce a avut loc în anul 1999, aproximativ 7 zile, nu a fost dovedită. Este dovedit însă, cu martorii audiați că, în timpul chiar scurt în care a stat în arest, părul i s-a albit, aspect ce va fi avut în vedere la evaluarea prejudiciului suferit, la fel și cel cu privire la faptul că, ulterior eliberării din arest, nu a fost angajată, nu a mai avut posibilitatea de-a participa la simpozioane, în afara localității de domiciliu.

Faptul că era cercetată penal însă, nu era de natură a determina imposibilitatea acceptării prezenței sale la concursuri, examene pentru ocuparea unui post, câtă vreme nu figura, în cazier, cu o condamnare penală. Sigur că tot de notorietate este reticența angajatorilor în astfel de situații, martorii confirmând acest aspect. După revocarea măsurii de arest, a publicat cărți, iar, la desfacerea contractului de muncă, conform celor arătate mai sus și care reies din copia carnetului de muncă, avea un salariu de 2.496.000 lei, nu de 4.500.000 lei, cum a susținut reclamanta, ultima funcție ocupată fiind cea de casier.

Greșit instanța de fond a reținut însă, că apelanta-reclamantă a fost achitată prin sentința penală nr. 125 din 12 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, câtă vreme, prin rechizitoriul nr. 3469/P/2007 din 11 noiembrie 2008, întocmit de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, s-a dispus scoaterea acesteia de sub urmărire penală, criticile Parchetului de pe lângă Tribunalului Satu - Mare fiind, în acest sens, întemeiate.

Cert este faptul că apelanta a fost arestată la data de 30 iunie 1999, până la 6 iulie 1999, când această măsură a fost revocată și înlocuită cu cea de obligare de a nu părăsi localitatea, a stat efectiv în arest timp de 7 zile, însă, măsura de a nu părăsi localitatea nu reiese că ar fi fost revocată, notorietatea practicii judiciare, din perioada anilor 1999, până după anii 2005, fiind în sensul că aceasta era prelungită de drept, nu necesita o dispoziție în acest sens, astfel că susținerile Parchetului, în sensul că aceasta a încetat de drept și nu a durat până la scoaterea de sub urmărire penală - 9 ani 3 luni și 27 zile - sunt nedovedite.

La data la care s-a luat măsura arestului preventiv, și ulterior, când s-a dispus înlocuirea măsurii cu aceea de a nu părăsi localitatea, probabil că existau indicii temeinice ce justificau aceste măsuri, însă, prin soluția de scoatere de sub urmărire penală, după mai mult de 9 ani, această decizie este de natură a concluziona că apelanta- reclamantă a fost privată de libertate în mod abuziv, respectiv că i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal, iar, din acest punct de vedere, orice discuții sunt neavenite, în mod corect, instanța de fond reținând incidența art. 504 - 506 C. proc. pen.

Mai poate fi însă reținut în speță și faptul că durata procedurilor judiciare, până la data la care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a apelantei reclamante atrage implicit încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termenul de peste 9 ani fiind unul excesiv și neconform cu termenul rezonabil instituit de aceste dispoziții.

Art. 505 C. proc. pen. prevede că, la stabilirea întinderii reparației, se ține seama de durata privării de libertate, a restrângerii dreptului la libertate, a consecințelor produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate și a cărui libertate a fost restrânsă, reparație ce constă în plata unei sume de bani sau constituirea unei rente viagere, reparație ce se suportă de stat prin M.F.P.

Din analiza acestei dispoziții legale, se poate reține caracterul civil al dreptului la reparație, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 998-999 C. civ., iar, conform art. 998 C. civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.

Biletul de trimitere, cât și investigațiile medicale și raportul medico-legal nu fac dovada raportului de cauzalitate dintre starea de sănătate a apelantei-reclamante și măsura reținerii, iar una dintre condițiile de atragere a răspunderii civile delictuale, în sensul art. 998 - 1000 alin. (1) C. civ., pe lângă prejudiciu, faptă ilicită, vinovăție, este și acest raport de cauzalitate. Adeverința medicală eliberată de dr. Balaban Gabriela însă, confirmă că scăderea auzului se datorează unui șoc nervos, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ., iar aceste aspecte vor fi avute în vedere la cuantificarea prejudiciului moral suferit.

Considerentele expuse mai sus relevă faptul că apelantei reclamante i-a fost adusă atingere drepturilor instituite de art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind, implicit, aplicabile și dispozițiile art. 504, 505 C. proc. pen., art. 998, 999 din vechiul C. civ., aplicabil în speță, ceea ce impune o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Chiar dacă, într-adevăr, durata arestului preventiv a fost doar de 7 zile - 30 iunie - 06 iulie 1999 (greșit instanța de fond reținând o perioadă de 10 zile), interdicția de a părăsi localitatea s-a întins pentru o perioadă de 9 ani 3 luni 27 zile, la fel durata cercetărilor penale, perioadă excesiv de lungă, în care starea sănătății reclamantei s-a deteriorat, părul i s-a albit, activitățile profesionale au avut de suferit, or, toate aceste aspecte impun o reparație echitabilă, câtă vreme prejudiciul moral reiese din încălcările aduse și menționate mai sus, iar suma acordată de instanța de fond - 9.000 lei - nu este de natură a produce o astfel de reparație. Chiar dacă și constatarea acestor încălcări reprezintă o reparație în sine, aceasta nu este însă de natură a determina concluzia că nu se impune și acordarea unei sume rezonabile, care nu trebuie să fie nici excesivă, nici derizorie.

Ca urmare, instanța de apel a apreciat, prin raportare la propria practică în materie, când, în situații similare, a acordat aproximativ 500 euro/lună, în cazul restrângerii libertății de circulație și aproximativ 2.000 euro/lună, în situația arestării nelegale, că, pentru cele 7 zile de arest, peste 9 ani de zile durata interdicției de a părăsi localitatea, durata cercetărilor penale, înrăutățirea stării de sănătate, imposibilitatea desfășurării activității publicistice, literare, științifice, imposibilitatea găsirii unui loc de muncă, afectarea imaginii în societate, suma de 50.000 de euro este de natură a înlătura calitatea de victimă și a oferi o reparație echitabilă.

Referitor la daunele materiale solicitate, s-a reținut că, după arestare - 25 martie 1999, până la data de 01 mai 2003 - apelanta- reclamantă nu a avut posibilitatea de a fi încadrată în muncă, deși a făcut demersuri în acest sens, reticența angajatorilor față de situația acesteia ducând la respingerea solicitărilor sale. Ca urmare, în apel, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile care să reliefeze veniturile pe care le-ar fi realizat în această perioadă, în măsura în care ar fi deținut în continuare funcția de șef serviciu casierie la fosta Bancă A., actuală R. Bank.

Din concluziile acesteia, s-a reținut că veniturile de care a fost lipsită reclamanta, în perioada 25 martie 1999 - 01 mai 2003, au fost în valoare de 18.207,90 lei brut. Referitor la perioada 01 mai 2003, când a fost încadrată la Cabinet avocațial U. și M., până la data de 11 mai 2008, când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, câtă vreme aceasta a beneficiat de un salariu, a fost încadrată, chiar cu un salariu mult inferior celui avut la fostul angajator, Curtea a apreciat că nu se impune acordarea unor despăgubiri pentru această perioadă, constând în diferența dintre venitul încasat și cel pe care l-ar fi obținut la fostul angajator, deoarece nu se mai poate vorbi de o perpetuare a situației sale, generate de existența cercetărilor penale.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.A., pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, prin A.J.F.P. Satu-Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Reclamanta C.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii sale astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamantă a arătat următoarele:

Deși instanța de apel a reținut în mod corect cadrul procesual, precum și dreptul său la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit în urma privării nelegale de libertate și a restricției de a nu părăsi localitatea, la stabilirea cuantumului reparației, nu a fost avut în vedere că paguba pe care a suferit-o se localizează pe mai multe planuri. Astfel, în planul integrității sale fizice, i-a fost cauzat un prejudiciu imens care constă în dobândirea unei hipoacuzii cu caracter permanent, ireversibil și care reprezintă o invaliditate fizică pe tot restul vieții sale.

Instanța a dat o soluție vădit nelegală, atunci când a stabilit că nu este dovedită legătura de cauzalitate între măsura abuzivă dispusă și starea de hipoacuzie.

Actele medicale depuse în probațiune atestă fără putință de tăgadă că hipoacuzia a fost posibilă, ca „urmare a unei surdități brusc instalate” (dr. Balaban); mai mult, se atestă și că „scăderea auzului se datorează unui șoc nervos” (dr. B.). Deci, sub aspect medical, este indubitabil faptul că, între cauzele scăderii bruște a auzului, se află și acelea generate de șocuri și stări acute de stres.

Faptul că, doar în anul 2004, (adică după ce, în sfârșit, și-a găsit un loc de muncă), a avut posibilitatea materială a procurării unui aparat auditiv, făcând demersurile medicale necesare în acest scop, nu poate conduce la concluzii rigide, nefondate și nici la înlăturarea raportului de cauzalitate între afecțiunea suferită și măsura preventivă a arestării ilegale luată împotriva sa.

Dimpotrivă, recurenta - reclamantă a apreciat că înscrisurile medicale depuse în probațiune, coroborate cu declarațiile martorilor care au confirmat că, anterior arestului a fost o persoană perfect sănătoasă, implicată într-o serie de proiecte ce necesitau un contact public nemijlocit, (fiind, astfel, imposibil de ascuns o afecțiune precum surditatea), iar, după ieșirea din arest, pe lângă faptul că albise într-o singură noapte, din cauza groazei de a se vedea închisă pentru ceva ce nu făcuse, nici nu mai auzea bine, dovedesc pe deplin existența acestei legături de cauzalitate. Faptul că, între pierderea auzului și șederea sa în arest este o strânsă legătură, se mai desprinde și din actul medical datat 22 martie 2000, pe care l-a depus doar în recurs.

Recurenta-reclamantă a susținut că această invaliditate pe care a dobândit-o în urma privării sale de libertate în mod nelegal este cea mai gravă pagubă care i s-a cauzat. Au fost încălcate astfel prevederile art. 22 alin. (1) din Constituția României, care garantează cetățenilor României dreptul lor la integritate fizică și psihică. Or, prin luarea măsurii preventive în mod nelegal, împotriva sa, i s-a cauzat hipoacuzia care, în mod evident, este un prejudiciu de ordin fizic de neînlăturat. Repararea acestui prejudiciu se poate face doar prin acordarea, cu titlu de despăgubiri morale, a unei sume de bani apte a acoperi paguba care i-a fost creată. Desigur, stabilirea cuantumului acestei sume de bani este la libertatea judecătorului, însă trebuie ținut seama de implicațiile pe care dobândirea stării de hipoacuzie, la o vârstă relativ tânără, a avut-o asupra vieții sale ulterioare, asupra posibilităților sale de comunicare activă și pasivă. Astfel, trebuie luat în seamă faptul că, în urma dobândirii acestei invalidități, simțul auzului i-a fost afectat ireversibil.

Ca atare, calitatea vieții sale ulterioare momentului privării de libertate în mod nelegal, precum și a celei prezente au avut de suferit direct proporțional cu vătămarea a cărei victimă este, fiind de la sine înțeles că facilitatea comunicării sale cu alte persoane este, în mod definitiv, compromisă, după cum creativitatea, lejeritatea și impetuozitatea receptării și, în mod echivalent, al transmiterii cuvintelor sunt, în mod semnificativ, afectate.

Desigur, acest handicap are efecte și pe toate celelalte planuri ale vieții sale (artistic, profesional, interuman etc.), afectate în egală măsură prin dobândirea afecțiunii în discuție.

Pe de altă parte, recurenta a menționat că intenționează să dea concurs pentru dobândirea calității de avocat, sens în care a și făcut demersurile necesare, înscriindu-se la examenul de admitere în profesie, dar modul în care va profesa este încă nelămurit.

Pe plan social, măsura preventivă și cea restrictivă de libertate, precum și durata îndelungată a cercetărilor penale au dus la vătămarea onoarei, demnității și poziției sale sociale; a fost expusă, în toată această perioadă, disprețului public, fiindu-i lezate în mod grav cinstea, reputația, demnitatea, adică tocmai acele drepturi personale nepatrimoniale care țin de esența personalității omului și care sunt ocrotite de lege.

Suferința fizică, suferința morală și impactul asupra persoanei sale au fost cu atât mai mari cu cât, la data luării măsurii, avea 36 ani de ani, o carieră frumoasă și un viitor promițător; era o persoană cunoscută și respectată, o figură proeminentă în viața culturală a orașului natal, și chiar a județului Satu-Mare, avea o bogată activitate publicistică, era implicată în diverse proiecte, (inclusiv umanitare), fiind colaborator și realizator de emisiuni culturale la televiziunea locală.

Timp de aproape 10 ani, a fost obligată să poarte stigmatul unei cercetate penal, a fost descalificată social, și-a văzut retezate orice posibilități de împlinire și progres social, a fost părăsită de prieteni, umilită și marginalizată; întreaga sa viață i-a fost dată peste cap, modificată cu brutalitate, furată și aruncată la coș. I-a fost îngrădită libertatea, a fost calomniată și insultată, i s-a îngrădit orice posibilitate de afirmare. Mai mult decât atât, timp de aproape de 10 ani, nu a putut să ia nicio decizie în privința viitorului său, trebuind să fie la dispoziția organelor de cercetare penală.

Pe plan profesional, indiferent cât de mare ar fi cuantumul daunelor morale, acestea nu vor fi în măsură să compenseze perioada celor peste 9 ani de stigmat, supusă cercetărilor penale, în care a fost în imposibilitate să exercite profesia pentru care s-a pregătit, în mod greșit susținând instanța de apel că ar fi putut să se prezinte la concursuri sau examene, deoarece, în cazier, deși nu figura cu o condamnare penală, era notat procesul. Potrivit normelor legale în vigoare la acea dată, în cazierul judiciar, a fost înscrisă punerea în mișcare a acțiunii penale față de ea (cu număr de dosar, instanța); aceste date au putut fi scoase din evidență abia după soluționarea definitivă a cauzei penale, deci după 10 ani de la data declanșării procesului penal.

Drept urmare, este indubitabil faptul că situația existentă în cazierul său judiciar, adică aceea a unei persoane urmărită penal, nu-i dădea nicio posibilitate de a ocupa o funcție potrivit studiilor sale.

În plan familial, măsurile nedrepte luate împotriva sa, atingerile aduse onoarei, reputației și demnității sale, s-au răsfrânt și asupra membrilor familiei sale, care, într-o localitate mică, cum este orașul său natal, au fost nevoiți să îndure jigniri de tot felul, fiind supuși unei îndelungate și profunde stări de stres și umilință.

În planul activității culturale și intelectuale, fiind poet, scriitor și etnograf, a participat, până la arestare și descalificarea sa socială, prin măsura luată contra sa și menținută apoi timp de peste 9 ani, la o serie de acțiuni publice în care a fost remarcată și apreciată; a fost invitată și a participat la congrese și simpozioane cu tematică științifică specifică preocupărilor sale, fapt care a fost confirmat inclusiv prin declarațiile martorilor; de asemenea, a fost colaborator la diverse publicații cu tematică culturală, precum și la televiziunea locală, unde a realizat documentare și a prezentat emisiuni cu tematică științifică de etnografie, folclor și culturale.

Sub aspectele arătate, durata excesivă a procedurii penale i-a creat acest prejudiciu moral imens, aducând atingere demnității și reputației sale.

În privința despăgubirilor materiale, recurenta a apreciat că acordarea acestora sunt o consecință directă a arestării preventive. Cu carnetul de muncă depus în probațiune și expertiza contabilă efectuată în cauză a făcut pe deplin dovada veniturilor de care a fost privată pe parcursul duratei cercetărilor penale.

Prin urmare, recurenta a apreciat ca nelegală neacordarea despăgubirilor pentru veniturile pe care le-ar fi putut realiza și de care a fost lipsită pe durata a peste 9 ani de cercetări penale, adică totalul sumei pe care a stabilit-o expertul, în timpul cercetărilor judecătorești, prin expertiza dispusă și efectuată în cauză.

Pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. Cluj -Napoca, prin A.J.F.P. Satu-Mare a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondate sau modificarea în parte a acestei decizii, cu consecința diminuării despăgubirilor acordate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat următoarele:

Instanța de apel, în mod eronat, aduce în discuție durata de 9 ani a interdicției de a părăsi localitatea și durata cercetărilor penale, întrucât, prin încheierea din 1999, i s-a recunoscut reclamantei posibilitatea de a părăsi localitatea, condiționat de încuviințarea organului care a dispus măsura procesuală în cauză, așadar, nu a fost vizată, în mod absolut, libertatea de circulație a acesteia, reținându-se și durata relativă redusă a arestului preventiv (10 zile), astfel încât, instanța ar fi trebuit să rețină, în stabilirea cuantumului concret, și împrejurările de fapt care conturează această îndreptățire.

Legiuitorul este obligat să instituie garanții procesuale temeinice care constau în existența unor multiple condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune luarea măsurii de prevenție în cauză, în vederea bunei desfășurări a procesului penal și pentru atingerea scopului activității judiciare.

Reclamanta a avut posibilitatea să lucreze și a realizat venituri, în cauză, dovedindu-se publicarea unor volume cu specific istoric și etnografic local, inclusiv în perioada ulterioară luării măsurii de interdicție, așadar, nu se poate reține diminuarea realizărilor publicistice, ca o consecință directă a măsurilor preventive care au fost luate față de aceasta.

Totodată, din piesele dosarului, nu au rezultat veniturile anterioare realizate și nici veniturile actuale ale reclamantei.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurentul pârât a arătat că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantei, ca urmare a măsurilor luate.

De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală, și nu una având scop exclusiv patrimonial, impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

De asemenea, dispozițiile juridice pertinente în această cauză nu ridică nicio chestiune pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Întrucât reclamanta încearcă dobândirea anumitor pretenții, care nu pot să-i aparțină decât prin intervenția instanței, este vorba de o creanță care nu poate fi considerată o valoare patrimonială, neavând o bază suficientă în dreptul intern, nefiind confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești, declarată inadmisibilă și prin dispozițiile Convenției.

Prin urmare, reclamanta nu este titularul unei creanțe suficient de bine stabilite pentru a putea fi exigibilă, neputând să se prevaleze de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Pentru considerentele expuse, s-a considerat că sunt neîntemeiate și disproporționate pretențiile reclamantei, constând în majorarea daunelor morale, atâta vreme cât aceasta nu se afla în una din situațiile expres prevăzute de Lege (art. 504 C. proc. civ.), care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal, iar Curtea Europeană a stabilit, în jurisprudența sa, că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Chichkov împotriva Bulgariei și Musuc împotriva Moldovei).

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, invocând dispozițiile art. 45 alin. ultim C. proc. civ., art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, „casarea” deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii sau „schimbarea” în parte a acestei decizii, cu consecința diminuării daunelor morale acordate reclamantei și respingerii daunelor materiale solicitate și a arătat următoarele:

Hotărârea instanței de apel, precum și hotărârea instanței de fond, sunt lipsite de temei legal și au fost date cu aplicarea greșită a legii.

Codul de procedură penală cuprinde dispoziții prin care cel condamnat pe nedrept sau fața de care s-a dispus privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal poate să ceară repararea pagubelor, art. 504-507 C. proc. pen. reglementând procedura specială prin care persoana față de care s-a făcut actul de justiție cu încălcarea legii poate să ceară statului recuperarea prejudiciilor materiale ori a daunelor morale suferite.

Erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului în baza art. 504 C. proc. pen. se referă la existența a cel puțin uneia dintre cele două ipoteze avute în vedere de text - o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal, în cursul procesului penal, respectiv, după condamnarea definitivă a unei persoane, în urma rejudecării cauzei, aceasta a fost achitată definitiv.

În prezenta cauză, nu este îndeplinită nici una dintre aceste cerințe. Astfel, în procesul penal, invocat drept temei al cererii prin care a fost declanșat prezentul litigiu, nu s-a pronunțat nici o hotărâre de condamnare a reclamantei C.A., iar măsurile privative sau restrictive de libertate au fost legale la momentul luării acestora.

Prin urmare, acțiunea este nefondată deoarece, în speță, lipsește o hotărâre de condamnare a reclamantei C.A., iar cauza penală în care a fost implicată aceasta a fost complexă, astfel încât durata de 9 ani, 3 luni și 21 zile a cercetărilor penale este una rezonabilă. Cercetările desfășurate în faza de urmărire penală față de reclamantă, până la emiterea rechizitoriului în Dosar nr. 3469/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, constituie o fază licită, pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție. Desfășurarea procesului penal, pe o perioadă mai mare de timp, nu atrage automat răspunderea statului, chiar dacă, în speță, față de reclamantă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, prin rechizitoriul menționat.

Practica C.E.D.O. a stabilit că art. 5 din Convenție nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații, încă din momentul dispunerii arestării (cauza Brogan și Murray c. Regatului Unit), fiind suficient să existe „motive plauzibile" din care să reiasă că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracțiune

În subsidiar, în ipoteza în care instanța de recurs nu va avea în vedere aceste aspecte, recurentul a precizat următoarele:

Hotărârile pronunțate în cauză sunt criticabile sub aspectul cuantumului daunelor morale și daunelor materiale acordate reclamantei, pe care le consideră nedovedite.

Or, răspunderea statului se bazează pe ideea de garanție și de risc a activității, fiind o răspundere obiectivă, fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale, astfel că se analizează din perspectiva celor 4 condiții clasice în materie - existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu.

Prejudiciul reprezintă rezultatul încălcării unui drept care, odată produs, dă dreptul la reparație; prejudiciul poate fi material, patrimonial și nepatrimonial, moral, astfel că dreptul la reparație îmbracă cele două forme, cu precizarea că prejudiciul material se cuantifică în funcție de paguba suferită, iar prejudiciul moral se stabilește după anumite criterii, stabilite de lege (în speță, art. 505 alin. (1) C. proc. pen.), de practica judiciară, fiind lăsat la aprecierea instanței.

Datorită diversității și complexității daunelor morale care pot fi cauzate printr-o multitudine de fapte ilicite, penale, de natură să lezeze viața fizică, psihică, afectivă a persoanei umane, onoarea, reputația sau alte asemenea drepturi personale nepatrimoniale, legiuitorul nu a înscris, în lege, criterii după care prejudiciile morale să fie evaluate, ci a lăsat judecătorului posibilitatea ca, în fiecare caz concret, să aprecieze, să decidă și să stabilească cuantumul despăgubirilor.

Recurentul a susținut că un prim criteriu pe care instanța trebuie să-l ia în considerare este acela al naturii faptei penale prin care s-a produs prejudiciul moral, respectiv a valorii sociale ocrotite prin norma care încriminează ca infracțiune acea faptă.

Instanța va trebui să observe, potrivit acestui prim criteriu și particularitățile cauzei, cum ar fi, spre exemplu, durata în timp și caracterul ireversibil sau reversibil al urmărilor faptei.

Acest prim criteriu se completează cu un alt criteriu, relevat și în doctrină, și anume criteriul culpei autorului faptei prejudiciabile. În acest sens, la stabilirea despăgubirilor, pentru un prejudiciu care, oricum, nu va putea fi stabilit cu exactitate, este obligatoriu să fie avut în vedere și gradul culpei autorului faptei, între fapta ilicită și latura ei subiectivă existând o evidentă unitate.

Un alt criteriu este acela al gravității suferințelor. Sub acest aspect, dauna poate fi mare, gravă, mijlocie sau ușoară - gravitatea suferințelor nefiind dată întotdeauna de gravitatea faptei, privită prin prisma pericolului social al acesteia și a limitelor de pedeapsă stabilite de legea penală. Acestea din urmă pot constitui elemente de referință, dar nu pot fi absolutizate.

Un criteriu de apreciere a prejudiciului moral poate fi și acela al intensității suferințelor. Dacă gravitatea daunei morale arată cât de serioasă și de însemnată este aceasta pentru persoana care a suferit-o, intensitatea suferințelor morale arată mărimea tensionala în psihicul acesteia, mărimea variabilă cantitativ și calitativ, care poate fi susceptibilă de măsurare.

Un alt criteriu, în strânsă legătură cu cele anterioare, este acela al personalității victimei, sub toate aspectele. Este un principiu constituțional că toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii sau discriminări, astfel că, virtual, orice persoană vătămată printr-un anumit act ilicit va suferi același prejudiciu moral, căruia îi va corespunde un anumit cuantum al despăgubirilor. Dacă însă judecătorul va constata că, într-o cauză concretă, exista unul sau mai mulți factori personali, legați intim de persoana vătămată, factori care agravează sau diminuează prejudiciul moral suferit de aceasta, va trebui să țină seama de aceștia în stabilirea întinderii despăgubirilor.

Pe lângă criteriile generale menționate, care pot fi completate și cu altele, s-au relevat și existența altor criterii specifice, particulare fiecărui caz concret dedus judecății, prin care se cauzează și prejudicii nepatrimoniale sau diferite forme de prejudicii morale, care trebuie avute în vedere întotdeauna de instanță (de exemplu, așa numitele prejudicii corporale, care includ daune fizice si psihice, prejudiciul estetic, cel de agrement, etc. care se stabilesc pe baza actelor medico - legale și alte acte medicale, din care rezultă urmările faptei ilicite, durata acestora, caracterul ireversibil sau nu al vătămărilor etc.).

Raportat la probele administrate în cauză, ținând cont atât de criteriile generale menționate, cât și de particularitățile cauzei, daunele morale acordate în cauză - în sumă de 50.000 euro - sunt exagerat de mari și tind să constituie „o sursă de îmbogățire" pentru reclamantă, fiind o compensare disproporționată cu prejudiciul suferit, având în vedere persoana reclamantei, situația sa socială, familială, profesională.

Astfel, reclamanta a fost arestată o perioadă foarte scurta de timp de 7 zile, după care, prin încheierea din 1999 a Tribunalului Satu - Mare, pronunțată în Dosar nr. 2406/1999, i s-a recunoscut posibilitatea de a părăsi localitatea, cu încuviințarea organului care a dispus aceasta măsură procesuală, măsura obligării de a nu părăsi localitatea fiind luată pentru o perioadă de 30 de zile, după care a încetat de drept.

În acest sens, nu se poate reține că reclamanta nu se mai putea deplasa la simpozioanele unde era solicitată, chiar în București la edituri, iar dovada faptului că activitatea sa publicistică nu a avut de suferit constă în publicarea celor trei cărți, în perioada următoare eliberării din arestul preventiv.

Din actele medicale depuse la dosar, nu rezultă existența unui raport de cauzalitate între hipoacuzia reclamantei și măsurile preventive dispuse față de aceasta. Astfel, din raportul de expertiză medico-legală, din data de 5 aprilie 2011, rezultă că aceasta are probleme de hipoacuzie din anul 2004, dar, obiectiv, nu se știe cauza și data apariției acestora; adeverința medicală eliberată de dr. B.G. nu are valoare probatorie, în absența unei expertize medicale de specialitate, or, această adeverință a fost avută în mod eronat în vedere de către instanța de apel la stabilirea daunelor morale.

Având în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene în materie, decizia recurată este nelegală și netemeinică, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, care au fost majorate de la suma de 9.000 lei la suma de 50.000 euro, raportat la:

- perioada redusă a lipsirii de libertate a reclamantei, respectiv 7 zile, în perioada 30 iunie 1999 - 06 iulie 1999, ea fiind arestată pentru comiterea infracțiunilor de complicitate la fals intelectual, la uz de fals, la delapidare și înșelăciune, în formă continuată și în concurs real, în calitatea ei de casieră la o bancă; la data de 06 iulie 1999, această măsură a fost revocată și înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile, ea încetând de drept la expirarea termenului;

- faptul că, față de reclamantă, a fost dispusă soluția de scoatere de sub urmărire penală nu echivalează cu nelegalitatea măsurii arestării preventive a acesteia, precum și a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, deoarece, la momentul luării acestor măsuri, exista bănuiala verosimilă că a săvârșit infracțiunile prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 289 C. pen., respectiv art. 291 și art. 2151 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 33 lit. a) C. pen., pentru care a fost cercetată; luarea măsurilor preventive a fost amplu motivată în fapt și în drept, raportat la persoana reclamantei și conduita acesteia, privarea efectivă de libertate fiind pentru o perioadă scurtă de timp de 7 zile;

- menținerea unui raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii acordate de către instanță, prin comparația cu sumele acordate de C.E.D.O., cu titlu de reparație echitabilă pentru încălcări ale drepturilor fundamentale, ca urmare a relelor tratamente ori în cazul arestărilor nelegale.

De asemenea, în privința cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, s-a solicita să se aibă în vedere jurisprudența C.E.D.O., în care s-a statuat că există o prezumție relativ solidă, conform căreia durata excesivă a unei proceduri dă naștere unui prejudiciu moral (Apicella c. Italiei), însă există și situații în care durata procedurii nu implică decât un prejudiciu moral minim, după cum există cazuri în care nu se reține existența niciunui prejudiciu.

Referitor la cererea reclamantei de acordare a daunelor materiale, se impune respingerea cererii, acestea nefiind suficient probate.

Instanța de apel a acordat daune materiale în sumă de 18.207,90 lei, fără ca reclamanta să probeze existența vreunui prejudiciu material. Astfel, raportul de expertiză depus la dosarul cauzei în fața instanței de apel este incomplet, întrucât nu se referă la nivelul veniturilor reclamantei, în situația în care aceasta nu ar fi realizat acele criterii și indicatorii de performanță pentru funcția de șef serviciu casierie.

Având în vedere că, la dosarul cauzei, s-au depus obiecțiuni de către pârâtul Statul Român, s-ar fi impus acordarea unui termen pentru ca expertul să răspundă la acestea și să analizeze veniturile reclamantei, în situația în care reclamanta nu ar fi realizat criteriile și indicatorii de performanță pentru funcția deținuta anterior cercetărilor penale.

Hotărârea instanței de apel este nemotivată și nu îndeplinește cerințele art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

Considerentele hotărârilor se limitează la susținerile reclamantei și rețin că reclamanta este îndreptățită la daune morale și materiale raportat la prevederile art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind implicit aplicabile și dispozițiile art. 504-505 C. proc. pen., art. 998, 999 din vechiul C. civ., deoarece reclamanta a fost arestata preventiv o perioadă de 7 zile, interdicția de a părăsi localitatea și durata cercetărilor penale s-a întins pentru o perioadă de 9 ani, 3 luni și 27 zile, i-a fost afectata sănătatea, activitatea publicistică, literară, științifică, găsirea unui loc de muncă, imaginea în societate, ceea ce a prejudiciat-o moral pe reclamantă.

Or, acțiunile civile în despăgubiri pentru erori judiciare au de cele mai multe ori o stare de fapt și de drept destul de complexă, care necesită o analizare minuțioasă a faptelor, a probelor, a existenței sau nu a temeiurilor legale invocate.

Apreciem că, mai mult, nu s-a motivat de loc acordarea daunelor morale în cuantum 50.000 euro și de ce această sumă ar fi proporțională cu perioada arestului preventiv al reclamantei, câtă vreme reclamanta a fost lipsită de libertate o perioadă scurtă de timp 7 zile, s-a adus atingere minimă libertății de circulație a acesteia, deoarece prin încheierea din 6 iulie 1999 a Tribunalului Satu-Mare, pronunțată în Dosar nr. 2406/1999, i s-a recunoscut posibilitatea de a părăsi localitatea, cu încuviințarea organului care a dispus această măsură procesuală.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, la care a fost obligat pârâtul M.F.P., s-a solicitat reducerea acestora, întrucât sunt exagerat de mari și trebuiau admise în parte, astfel că nu au fost respectate prev. art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-intimată C.A. a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., invocând faptul că acțiunea sa este admisibilă și solicitând respingerea recursurilor pârâților.

Recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce vor succede:

Dispoziții legale relevante:

Art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția europeană a drepturilor omului dispune: „Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (...).

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața unei autorități judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesitații de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.”

Art. 5 parag. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului: „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de alin. (1) lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător (…) și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții a prezentării persoanei în cauză la audiere.”

Art. 5 parag. 4 din Convenția europeană a drepturilor omului:

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este nelegală.

Art. 5 parag. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului: „Orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.”

Art. 504 C. proc. civ.:

(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

(3) Privarea sau restrângerea de liberate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 lit. j).

(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”

Art. 505 C. proc. pen.:

„La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.”

Art. 2 din Protocolul nr. 4 - Libertatea de circulație:

1. Oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă reședința sa.

2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.

3. Exercitarea acestor drepturi nu pot face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranță publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Prin acțiunea formulată, reclamanta C.A. a solicitat repararea prejudiciilor cauzate, prin privarea de libertate, în mod nelegal, pe perioada 30 iunie 1999 - 9 iulie 1999, și prin dispunerea măsurii interdicției de a părăsi localitatea Satu Mare, timp de 9 ani, 3 luni, 27 zile.

Din încheierea din 6 iulie 1999, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. 2406/1999, s-a reținut că reclamanta a fost arestată la data de 30 iunie 1999, în baza mandatului de arestare din 1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, măsura fiind revocată la 06 iulie 1999 și înlocuită cu cea de obligație de a nu părăsi localitatea, fără încuviințarea organului ce a dispus această măsură, conform art. 145 C. proc. pen.

Prin rechizitoriul nr. 3469/P/2007 din 11 noiembrie 2008, emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj - Napoca, reclamantă a fost scoasă de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., aspect ce i-a fost comunicat reclamantei prin adresa din 18 noiembrie 2008.

Cererea dedusă judecății a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen.

Având în vedere limitele obiective ale judecării cauzei demarcate prin cererea de chemare în judecată, dar și motivele de recurs formulate în cauză de toate părțile litigante, instanța de recurs consideră că analiza ce trebuie realizată în cauză va avea mai multe branșe distincte, care vor viza, în principal, arestarea preventivă și consecințele acesteia, măsura interdicției de a părăsi localitatea și durata acesteia, precum și cuantumul daunelor morale și materiale acordate reclamantei.

Examinând motivele de recurs formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care pun în discuție însăși îndeplinirea, în cauză, a condițiilor impuse de art. 504 și următoarele C. proc. pen., instanța de recurs apreciază că se impune, într-o paradigmă procesuală atipică, spre deosebire de cea care ar fi impus analizarea cu prioritate a recursului reclamantei, analizarea cu prioritate a acestor motive, pentru a decela dacă reclamanta este sau nu îndrituită la despăgubiri, sub imperiul acestor dispoziții legale, pentru ca, ulterior, să se realizeze analiza motivelor de recurs prin care se critică cuantumul acestor despăgubiri.

Pentru a proceda la această analiză, trebuie reținut că art. 504 pct. 2 C. proc. pen. statuează cu valoare de principiu că: „are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru ipoteza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, pentru ipoteza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, s-a constatat însă că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care statul va răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

În același sens, din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificând acest tratat prin Legea nr. 30/1994, textele de lege interne ce vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acesteia se interpretează în conformitate cu dispozițiile convenționale, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție care, în parag. 1 lit. c), prevede, așa cum s-a arătat în preambulul considerentelor, că: nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, dreptul la despăgubiri în situația lipsirii de libertate fiind garantat de parag. 5 al aceluiași articol.

Lit. c) a art. 5 din Convenție permite, astfel cum rezultă din expunerea ipotezelor sale, doar lipsirea de libertate dispusă în cadrul unei proceduri penale și în baza unor motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune (cauza Ciulla împotriva Italiei).

Temeiul bănuielilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esențial al protecției garantate de art. 5 parag. 1 lit. c) împotriva lipsirii arbitrare de libertate, întrucât privarea de libertate are un scop precis, definit de acest text legal, aducerea persoanei în fața autorității judiciare competente, care va decide asupra legalității măsurii arestării sau deținerii sale.

Existența unor bănuieli întemeiate, legitime, plauzibile presupune existența unor fapte sau informații de natură a convinge un observator neutru și obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârși infracțiunea pentru care este arestată.

Or, dacă este unanim acceptat că faptele care au dat naștere la bănuielile necesare pentru dispunerea unei măsuri privative de libertate nu sunt și nu trebuie să fie de același nivel cu cele care sunt necesare pentru justificarea unei condamnări, nu se poate însă considera că simplele bănuieli pot întemeia o asemenea măsură, ce trebuie să reprezinte excepția, iar nu regula în materia libertății persoanei.

Analizând circumstanțele particulare ale cauzei, cu privire specială asupra încheierii din 6 iulie 1999, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. 2406/1999, prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării dispusă la data de 30 iunie 1999, în baza mandatului de arestare din 1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, în care se menționează în mod expres că nu există temeiurile care au dus la luarea acestei măsuri preventive, se poate susține că, la data luării măsurii preventive asupra reclamantei, bănuielile care vizau persoana în cauză nu aveau nivelul de credibilitate impus de norma menționată.

În acest context, se constată că însăși o instanță penală, care întrunea garanțiile de independență și imparțialitate ale unui tribunal, în sensul art. 5 parag. 4 al Convenției (n.i.: acesta fiind aplicabil în cauză, întrucât revocarea măsurii arestării s-a dispus ca urmare a cererii reclamantei, echivalente noțiunii de „recurs”, reglementat de parag. 4, iar nu ca urmare a inițiativei organelor de cercetare penale, astfel cum dispune în mod imperativ art. 5 parag. 3 al Convenției), a arătat, în motivarea sa, că nu există temeiuri pentru arestarea preventivă a reclamantei, astfel încât motivele invocate în actele prin care s-a dispus luarea acestei măsuri nu erau relevante și pertinente pentru a justifica arestarea preventivă a reclamantei la momentul incipient al anchetei penale, aspect constatat ulterior și prin rechizitoriul nr. 3469/P/2007 din 11 noiembrie 2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj - Napoca, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei, în temeiul art. 262 pct. II lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) și g) C. proc. pen.

Astfel, nu este suficient ca privarea de libertate să fie dispusă conform legii naționale, ci trebuie să fie și necesară în circumstanțele specifice ale cauzei, ceea ce nu s-a demonstrat, instanța penală constatând lipsa de temei a acesteia și absența oportunității sale, câtă vreme a dispus cu privire la reclamantă o măsură mai puțin drastică, aceea a interdicției de a părăsi localitatea.

În plus, trebuie subliniat că arestarea recurentei reclamante a fost dispusă și s-a derulat sub imperiul vechilor reglementări ale Codului de procedură penală privind arestarea preventivă, care nu erau conforme exigențelor art. 5 parag. 1 și 3 din Convenție, întrucât procurorul care dispunea, la epoca faptelor, măsura privativă de libertate nu oferea garanțiile de independență si imparțialitate inerente noțiunii de magistrat, în sensul dispozițiilor convenționale invocate (a se vedea în acest sens, cauza Pantea împotriva României, hotărârea din 3 iunie 2003, cauza Vasilescu împotriva României ). În consecință, mandatul emis de procuror la 30 iunie 1999 privind arestarea preventivă a reclamantei nu respectă dispozițiile convenționale enunțate.

Astfel, contrar tezei susținute de recurenții pârâți, nu doar durata arestării preventive dispusă împotriva reclamantei, calificată ca „scurtă” de aceștia, trebuie să fie luată în considerare pentru justificarea obligării la despăgubiri a statului, ci însăși absența temeiurilor pentru dispunerea unei măsuri privative de libertate și inoportunitatea sa, în contextul particular al cauzei, precum și dispunerea sa de către un procuror, care nu întrunea garanțiile de independență și imparțialitate inerente unui magistrat, determină nelegalitatea acestei măsuri.

În ceea ce privește critica privind măsura interdicției de a părăsi localitatea de domiciliu și durata acesteia, instanța reține următoarele:

Instanța europeană de contencios a drepturilor omului a statuat că, în anumite situații excepționale, se impune calificarea faptelor deduse examinării, pentru că între privarea și restricția de libertate nu există decât o diferență de stadiu sau de intensitate, și nu de natură sau de esență.

Din perspectiva dispozițiilor convenționale, interdicția de a părăsi localitatea impusă reclamantei a constituit o ingerință în libertatea sa de circulație protejată de art. 2 din Protocolul nr. 4, măsură care, în consecință, trebuie să fie legală, să urmărească unul dintre scopurile legitime prevăzute la art. 2 parag. 3 și 4 din Protocolul nr. 4, să fie necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul sau scopurile în discuție, precum și să fie proportională cu scopul urmărit (a se vedea cauzele Fedorov și Fedorova împotriva Rusiei, hotărârea din 13 octombrie 2005, par. 36 și Ivanov împotriva Ucrainei, hotărârea din 7 decembrie 2006, parag. 86).

Curtea Europeană a apreciat că nu este o chestiune discutabilă în sine faptul că statul poate aplica diferite măsuri preventive ce limitează libertatea unui acuzat pentru a asigura realizarea eficientă a unei cercetări penale, în măsura în care o astfel de măsură și, în special durata sa, este proporțională cu scopurile urmărite (a se vedea, mutatis mutandis, Nagy împotriva Ungariei, decizia din 6 iulie 2004, Fedorov și Fedorova, parag. 41, și Petre împotriva României, hotărârea din 27 iunie 2006, par. 47).

Relativ la compatibilitatea art. 2 din Protocolul nr. 4 cu obligațiile ce limitează libertatea de circulație a reclamantului, Curtea Europeană a statuat într-o serie de cauze având ca obiect proceduri penale. În mod special, în cauza Antonenkov și alții împotriva Ucrainei, par. 59-67, hotărârea din 22 noiembrie 2005), în care durata unei astfel de limitari, în timpul cercetării penale, a fost de 4 ani și 10 luni, Curtea nu a constatat nicio încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. În cauza Fedorov și Fedorova, (parag. 32-47), în care obligația contestată le-a fost impusă reclamanților timp de 4 ani și 3 luni, Curtea a constatat că, în circumstanțele cauzei, limitarea libertății de circulație a reclamanților nu era disproporționată. Totuși, în cauza Ivanov (parag. 96), Curtea a considerat că o interdicție de aproape 11 ani, dintre care circa 9 ani au intrat în competența ratione temporis a Curții, a constituit o încălcare a libertății de circulație, prin simpla ei durată.

De asemenea, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a decis, în cauza Raimondo împotriva Italiei, că a existat o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4, cu privire la o amânare de 5 luni în formularea motivelor unei decizii prin care instanța internă a revocat o măsură ce viza drepturile reclamantului prevăzute de acest articol, precum și o întârziere de 18 zile în comunicarea deciziei respective reclamantului (a se vedea Raimondo, parag. 39).

În cauza Rosengren contra României, precitată, s-a constatat că interdicția de a părăsi localitatea a durat 6 ani și 3 luni, o durată ce poate constitui în sine o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. Mai mult, Curtea Europeană a observat că instanțele interne nu au precizat motivele de luare sau de prelungire a măsurii, deși reclamantul a contestat această măsură în mod repetat (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Labita împotriva Italiei, parag. 152-15) și chiar dacă, din dosar rezultă că reclamantul nu a întâmpinat dificultăți la părăsirea orașului București, neinformarea sa de către autorități asupra revocării interdicției poate pune probleme din perspectiva acestei norme. Curtea Europeană a considerat, de asemenea, că lipsa motivării, în deciziile instanțelor interne, aduce atingere tot mai mult drepturilor reclamantului, întrucât necesitatea de a impune restricția se va diminua inevitabil odată cu trecerea timpului (a se vedea Luordo împotriva Italiei, par. 96, și, mutatis mutandis, Labita, parag. 159).

În același sens, trebuie menționat că pentru prelungirea măsurii restrictive de libertate – interdicția de a părăsi localitatea - pe o durată extrem de mare, în accepțiunea convențională, este necesar ca autoritățile statale să ofere motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii acestei măsuri. Astfel, justificarea prelungirii unei măsuri restrictive de libertate se raportează, întotdeauna, la situația concretă a persoanei în cauză și necesitatea prelungirii ei trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități, în caz contrar, prelungirea automată, prin folosirea unor formule lapidare, identice ori stereotipe, fiind de natură a contraveni garanțiilor convenționale.

Cum dispozițiile convenționale formează împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului un bloc de convenționalitate, ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, aceste statuări ale Curții dobândesc valoare de principiu și nu pot fi ignorate de autoritățile naționale, fiind necesară aplicarea lor în cauzele cu care instanțele naționale, primele chemate să aplice Convenția și protocoalele sale adiționale, sunt învestite.

În speță, ingerința a fost dispusă, la momentul aplicării sale, în virtutea Legii - art. 136 C. proc. pen. și a urmărit scopurile legitime stipulate la art. 2 parag. 3 din Protocolul nr. 4, în mod special, prevenirea infracțiunilor și protecția drepturilor și libertăților altora, dar trebuie să se verifice dacă ingerința a fost proporțională cu scopurile urmărite.

În acest context, este necesar să fie apreciată proporționalitatea măsurii dispuse, în raport de durata sa și a circumstanțelor de fapt ale cauzei.

Or, se observă că, în speță, instanțele nu au justificat în niciun fel menținerea măsurii restrictive de libertate, prin eventuala persistență a motivelor care au justificat această măsură și prin imperativele anchetei penale, chiar dacă, în accepțiunea jurisprudenței instanței europene, odată cu trecerea timpului, instanțele naționale trebuie să aducă și mai multe argumente pentru justificarea prelungirii acestei măsuri.

Astfel, chiar dacă necesitatea desfășurării anchetei constituie un motiv ce poate justifica, în faza inițială, prelungirea măsurii restrictive de libertate, nu au fost oferite explicații pentru a justifica, odată cu trecerea timpului, modul în care ridicarea acestei interdicții ar fi împiedicat desfășurarea anchetei penale.

În același sens, trebuie menționat că organele de cercetare penală nu au făcut referiri cu privire la legalitatea sau nelegalitatea acestei măsuri, dispunând automat revocarea sa, ca urmare a soluției de scoatere a învinuitei de sub toate acuzațiile penale reținute în sarcina sa.

Tot astfel, nu poate fi reținut argumentul recurentului pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, conform căruia reclamantei i s-ar fi recunoscut posibilitatea de a părăsi localitatea, interdicția de a părăsi localitatea fiind dispusă pentru o perioadă de 30 zile, după care a încetat de drept, câtă vreme, din actul procesual prin care s-a dispus această măsură nu rezultă expressis verbis durata pentru care a fost luată și modalitatea în care poate înceta. Mai mult, așa cum a rezultat din jurisprudența Curții Europene, instanțelor naționale le revine obligația de a furniza motivele necesare și suficiente ce stau la baza unor măsuri privative sau restrictive de libertate, de a menționa durata acestora și modalitatea în care pot fi atacate.

Cum, în cererea dedusă judecății, interdicția de a părăsi localitatea de domiciliu i-a fost impusă reclamantei la data de 6 iulie 1999 și a durat până la finalul procedurii, la data de 11 noiembrie 2008, când a fost scoasă de sub urmărire penală, prin rechizitoriul nr. 3469/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj - Napoca, iar aceasta nu a fost informată, de către autorități, în niciun moment al derulării procedurii, despre încetarea de drept sau revocarea interdicției (a se vedea cauza Ivanov, parag. 85 si cauza Rosengren contra României, hotărârea din 24 aprilie 2008), se poate aprecia că această măsură, prin simpla sa durată, nu este compatibilă cu art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, iar, prin consecințele pe care le-a produs, nu a păstrat un just echilibru între cerințele de interes general și drepturile individuale ale reclamantei.

În acest context și pentru considerentele relevate, ce vin să substituie, parțial, hotărârea instanței de apel, se reține ca legală soluția instanțelor de fond de a considera admisibilă acțiunea reclamantei și de a obliga statul la despăgubiri către aceasta.

În ceea ce privește motivele de recurs privind durata procedurilor penale la care a fost supusă reclamanta, instanța de recurs reține că aceasta nu a reprezentat un aspect distinct al cererii de chemare în judecată cu care prima instanță să fi fost învestită, ci a reprezentat un element intrinsec al duratei măsurii interdicției de a părăsi localitatea, în speță, existând o suprapunere între durata procedurii penale angajate împotriva reclamantei și durata măsurii restrictive de libertate. În consecință, nu se impune o analiză distinctă a criteriilor dezvoltate în jurisprudența europeană, necesare stabilirii unei asemenea durate - comportamentul părții, comportamentul autorităților, complexitatea cauzei și miza litigiului pentru persoana interesată, iar constatările anterioare privind lipsa temeiurilor pentru dispunerea măsurii arestării preventive, precum și durata incompatibilă cu dispozițiile art. 2 al Protocolului nr. 4 adițional la Convenție ale măsurii interdicției de a părăsi localitatea sunt suficiente pentru antrenarea răspunderii materiale a statului, în contextul normativ relevant pentru cauză.

Asupra motivelor de recurs, prin care se critică cuantumul daunelor morale și materiale, Înalta Curte reține următoarele:

Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață, la libertate, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

În ceea ce privește criteriile de cuantificare a despăgubirilor se reține că, de principiu, art. 505 C. proc. pen. prevede că, la stabilirea întinderii reparației, se va ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Detenția în regim de penitenciar și, în general, măsura arestării în sine este instituită ca o măsură de coerciție penală, care, în mod evident, provoacă suferințe psihice și fizice. De asemenea, măsura ulterioară a interdicției de a părăsi localitatea, dispusă și menținută în condițiile evocate, a fost și ea de natură să-i producă reclamantei un puternic disconfort, determinat de imposibilitatea exercitării dreptului său la libertate de circulație, cu implicații de natură materială și morală.

Prin urmare, din perspectivă strict normativă, art. 505 alin. (1) C. proc. pen. instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale și/sau patrimoniale la care sunt îndreptățiți inclusiv cei care au fost privați în mod nelegal de libertate.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și C.E.D.O., atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate - aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au evidențiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

În cauza de față, în contextul normativ corect stabilit de instanțele fondului, s-a apreciat judicios că, prin privarea de libertate a reclamantei, pentru care nu au existat temeiuri, și consecințele acesteia, și, ulterior, prin aplicarea unei măsuri restrictive de libertate pe o durată de peste 9 ani, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamantei la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.

În acest sens, instanța de apel a reținut corect că nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celei în contra căreia măsura a fost luată o suferință fizică și psihică semnificativă, trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun, reclamanta suferind, la luarea măsurii arestării, un șoc nervos, care a determinat consecințe semnificative asupra stării sale e sănătate. Nu mai puțin, buna reputație a persoanei încarcerate și, respectiv, a celei supuse unor cercetări penale pe o durată lungă de timp este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel, suferința psihică produsă de lipsirea sau restrângerea de libertate ajunge să fie amplificată de conștientizarea faptului că imaginea publică și reputația au de suferit.

Trebuie subliniat, în acest punct, că argumentele recurentului pârât Statul Român, potrivit cărora în cauză nu s-ar aplica dispozițiile art. 1 ale Protocolului nr. 1 sunt străine de natura cauzei, câtă vreme instanțele de fond nu au circumscris cererea reclamantei acestor dispoziții convenționale care reglementează protecția proprietății, ci au stabilit aplicabilitatea, în litigiul dedus judecății, a art. 5 din Convenție si art. 504 și următoarele C. proc. pen.

Tot astfel, argumentele recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind elementele răspunderii civile delictuale par a fi extrase dintr-un alt context procesual, câtă vreme se discută despre natura faptei penale prin care s-ar fi produs prejudiciul moral și despre criteriul cuplei autorului faptei prejudiciabile, făcându-se în mod nepermis abstracție de natura cauzei deduse judecății - acțiune în despăgubiri pentru aplicarea unor măsuri privative și restrictive de libertate de către autoritățile statale.

În ceea ce privește cuantumul efectiv al despăgubirilor materiale și morale acordate, asupra căruia recurenții au puncte de vedere diferite - de mărire, respectiv de scădere a cuantumului despăgubirilor - întrucât acesta se raportează explicit la modul de interpretare a probelor administrate, în opinia instanței de recurs această critică excede controlului de legalitate specific recursului, întrucât vizează cu evidență un aspect de netemeinicie, și nu de nelegalitate a hotărârii atacate.

Astfel, instanțele anterioare au prezentat pe larg întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios, hotărârea instanței de apel întrunind exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nefiind incident, din această perspectivă art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, o situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

Prin urmare, în fața instanței de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât, exclusiv, aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, cum ar fi cele privind situația de fapt, și nici aspecte privind interpretarea probelor sau nepronunțarea asupra unui mijloc de probă, motive de recurs reglementate de art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., ce au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, și aceasta pentru că recurenții au beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac, cu un caracter non-devolutiv, accentuat de textul art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul Statul Român în apel, instanța reține că pârâtul căzut în pretenții - Statul Român, reprezentat prin M.F.P. - nu a formulat nicio critică sub acest aspect, astfel încât nu se poate susține că reprezentantul Ministerului Public, care participă în astfel de cauze, în virtutea art. 45 C. proc. civ., fiind reprezentantul intereselor generale ale societății și acționând, în această calitate, pentru apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenilor, dar nefiind obligat în raportul juridic dedus judecății, ar putea substitui voința procesuală a recurentului pârât sub acest aspect, afectând astfel principiul disponibilității ce guvernează procesul civil.

Mai mult, se observă că instanța de apel a realizat o cenzură a cheltuielilor de judecată solicitate, acordând doar cheltuielile de judecată care au fost dovedite și care reprezentau onorariu avocațial și onorariu pentru expertize, aferente acestei faze procesuale, respingând motivat celelalte cheltuieli judiciare solicitate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta C.A., pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. Cluj - Napoca, prin A.J.F.P. Satu Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 50/A din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta C.A., pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca prin A.J.F.P. Satu Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 50/A din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 aprilie 2014.