Attempted homicide reclassified to simple homicide under lex mitior; sentence reduced to 3 years 4 months

Deliberând asupra recursului de inculpatul B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 155 din 10 iunie 2011 a Tribunalului Brașov, s-a dispus:

În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a), i) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B.P.D. la pedeapsa de 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat în forma tentativei.

A fost aplicată pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. s-a scăzut din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reținerii și arestării preventive din data de 03 aprilie 2013 până la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus, după rămânerea definitivă a hotărârii, prelevarea probelor biologice de la inculpatul N.E.A. în vederea introducerii profilului său genetic în S.N.D.G.J., prelevare care se va realiza la eliberarea persoanei condamnate din penitenciar.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat în vederea distrugerii un briceag cu lama ruptă, cu mâner metalic, pe care sunt aplicate plăcuțe din plastic de culoare negru/galben, care se află în plicul nr. 2 aflat în Camera de corpuri delicte a Tribunalului Brașov, preluat în baza procesului-verbal din 25 aprilie 2013 sub nr. dosar 190/P/2013.

Celelalte bunuri aflate Camera de corpuri delicte din cadrul Tribunalului Brașov în baza aceluiași proces-verbal respectiv: plic nr. 1 - conținând vârf lamă briceag; plic nr. 3 - conținând urme de contact; plic nr. 4 - conținând urme de contact din auto marca D. descoperită în incinta Fermei nr. 1 L.; plic nr. 5 - conținând pahar de culoare albă, din plastic, de unică folosință; plic nr. 6 - conținând pahar de culoare albă, din plastic, de unică folosință; plic nr. 7 - conținând eșarfă din mătase de culoare crem cu buline pe care sunt pete de culoare brun-roșcat cu aspect de sânge și urme de perforare a materialului; plic nr. 8 - conținând șapca de culoare bleumarin; plic nr. 9 - conținând bluză de culoare neagră pe care sunt pete de culoare brun-roșcat cu aspect de sânge și urme de perforare a materialului; plic nr. 10 - conținând o pereche de ochelari de culoare neagră; sac de hârtie conținând obiecte de îmbrăcăminte: pulover, încălțăminte sport; cutie de carton conținând o pereche de blugi albaștri care prezintă pete (picături) de culoare brun-roșcat cu aspect de sânge; cutie de carton conținând o geacă de culoare albă care prezintă pete de culoare brun-roșcat cu aspect de sânge au constituit mijloace materiale de probă și au rămas atașate dosarului cauzei.

În baza art. 14 și 346 C. proc. pen. a obligat inculpatul B.P.D. să plătească:

- părții civile E.A.D. suma de 1750 RON daune materiale (contravaloarea câștigului nerealizat și a obiectelor de vestimentație distruse și pierdute) și echivalentul a 10.000 euro în RON la data plății cu titlul de daune morale. Respinge restul pretențiilor civile formulate de această parte.

- părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov suma de 1.605,30 RON reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale acordate părții civile E.A.D.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul să plătească statului 1.700 RON cheltuieli judiciare, din care 1.500 RON reprezintă cheltuieli din faza de urmărire penală.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că inculpatul B.P.D. și partea vătămată E.A.D. au trăit în concubinaj 14 ani și au trei minori împreună. În decursul ultimilor doi ani au existat mai multe încercări ale părții vătămate de a părăsi domiciliul comun, însă la insistențele inculpatului cei doi s-au împăcat. Pe fondul unor discuții în contradictoriu, și potrivit declarațiilor părții vătămate din faza de urmărire penală pe fondul violențelor la care inculpatul a supus-o mod repetat, partea vătămată a părăsit din nou domiciliul comun în luna februarie 2013 împreună cu minorii în vârstă de 4 și 6 ani și a solicitat protecție organelor statului care au repartizat-o inițial la Centru Maternal S. și ulterior la Centrul Maternal E. din Codlea. Inculpatul a căutat-o pe partea vătămată și după ce a identificat locul în care era cazată a vizitat-o de trei ori, de fiecare dată fiind necesară intervenția organelor de poliție, întrucât inculpatul a avut un comportament inadecvat.

În data de 02 aprilie 2013 inculpatul a vorbit la telefon cu partea vătămată care se afla la locul de muncă și aceasta din urmă i-a comunicat că a intentat o acțiune civilă solicitând un ordin de protecție care îl va împiedica pe inculpat să se mai apropie de ea; după această convorbire telefonică inculpatul s-a deplasat spre Codlea și a așteptat-o pe partea vătămată la locul de muncă. După terminarea programului de lucru, partea vătămată a fost de acord să îl însoțească pe inculpat la plimbare pe străzile circulate din municipiul Codlea pentru a sta de vorbă. Partea vătămată a relatat că a remarcat, pe de o parte, stare de agitație în care se afla inculpatul și, pe de altă parte, faptul că acesta purta șapcă și ochelari de soare, aspect neobișnuit, întrucât acesta nu mai purtase șapcă în ultimii ani, iar ochelarii de soare îi purta numai atunci când conducea autovehiculul (potrivit aprecierii părții vătămate inculpatul nu dorea să fie recunoscut).

După ce au cumpărat două cafele de la un magazin alimentar situat în Codlea, cei doi au purtat o discuție în cadrul căreia inculpatul a încercat să o determine pe partea vătămată să se împace cu el și să fie de acord să se stabilească într-un apartament pe care potrivit susținerilor inculpatului, acesta în închiriase în Buftea pentru partea vătămată și copii. Întrucât partea vătămată a refuzat propunerile inculpatului, acesta a scos un briceag și a lovit-o, în mod repetat, în zona gâtului și a capului și a mușcat-o de gât. Văzând-o pe partea vătămată la pământ și auzind țipetele de ajutor ale acesteia și văzând că inculpatul o lovea cu briceagul, martorul P.M. a intervenit, trăgându-l pe inculpat de lângă partea vătămată. Imediat acesta a fugit, lăsând-o pe concubina sa la pământ, plină de sânge. Martorul P.M. arată: „am auzit strigăte din afara magazinului” astfel că am ieșit (…) la o distanță de aproximativ 5 metri, în șanțul betonat de colectare l-am observat pe bărbatul care fusese mai înainte în magazin aplecat deasupra femeii care îl însoțise. Aceasta era întinsă pe burtă în șanț. Bărbatul o ținea cu mâna stângă de gură, iar cu mâna dreaptă o lovea pe aceasta în zona capului.”

O parte din lama briceagului, de 1,5 cm s-a rupt și a rămas în zona parietal stângă spre vertex, victima fiind operată în data de 03 aprilie 2013 pentru înlăturarea corpului metalic. Fiind internată, medicii au stabilit următorul diagnostic: politraumatizată prin agresiune cu corp tăios (briceag). Plăgi contuze parietal stâng, zona latero-cervicală stângă și umăr stâng. Diagnosticul principal: plagă înjunghiată cranio-cerebrală parietală stângă parasagitală cu retenție corp metalic operată. Plăgi contuze suturate latero-cervical stâng și umăr stâng. Policontuzionată prin agresiune. Plagă contuză, posibil mușcată, anterocervicală. Contuzie cervicală, contuzie toracică, contuzie abdominală.

După efectuarea tomografiei la cap și gât medicii au stabilit următorul diagnostic: corp străin radioopac parietal superior spre vertex ce străbate întreaga tăblie osoasă și ajunge în contact cu parenchimul cerebral cu minimă pneumocefalie adiacentă. În urma examenului medico-legal s-a stabilit că E.A.D. prezintă leziuni traumatice cranio-cerebrale ce pot data din 02 aprilie 2013 și necesită 25-30 zile de îngrijiri medicale în cazul unei evoluții favorabile. Leziunile de la nivelul capului, feței laterale stângi, ale gâtului și umărului stâng s-au putut produce prin loviri repetate cu un instrument tăietor-înțepător, ultima produsă fiind cea de la nivelul regiunii parietale stângi. Leziunea de la nivelul feței antero-laterale stângi și ale gâtului s-au putut produce prin mușcătură umană. Prin natura și gravitatea leziunilor suferite viața victimei nu a fost pusă în primejdie. Datorită defectului osos rezultat în urma intervenției chirurgicale (craniectomie parietală stângă) sus-numita va rămâne cu infirmitate fizică permanentă (raportul de expertiză medico-legală din 17 aprilie 2013 emis de Serviciul Județean de Medicină Llegală Brașov).

După comiterea faptei inculpatul a fugit, a luat un taxi până la locul în care își lăsase autoturismul propriu, a plecat cu acesta, însă pe drum a intrat cu roata într-o bordură, astfel că la scurt timp a fost nevoit să abandoneze mașina. Ulterior inculpatul și-a schimbat o parte din haine, a luat legătura telefonic cu frații săi, cerându-le să-i aducă suma de 150 euro și buletinul lui T.M., cu a cărui fizionomie prezenta asemănare.

În drept instanța a constatat că fapta inculpatului, care în data de 02 aprilie 2013, în jurul orei 15.30, pe fondul nemulțumirii generate de faptul că fusese părăsit de concubina sa E.A.D., în timp ce se afla în fața magazinului din Codlea, județul Brașov, în baza unui plan conceput anterior, intenționând să provoace decesului victimei, i-a aplicat mai multe lovituri cu briceagul la nivelul gâtului și capului, rezultatul vizat neproducându-se din motive independente de voința inculpatului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat în forma tentativei, prevăzută de art. 20 alin. (1) rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a), i) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective instanța a reținut că inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu un corp tăietor-înțepător în zone vitale, producând leziuni grave și retenția unei părți din obiectul vulnerant în zona cranio-cerebrală parietală stângă și a mușcat partea vătămată de gât și de față.

Sub aspectul laturii subiective intenția directă a inculpatului de a suprima viața părții vătămate a rezultat din faptul că a aplicat mai multe lovituri, a utilizat un briceag și a vizat zone vitale cum sunt gâtul și capul, iar intensitatea loviturilor a fost suficient de mare pentru a străbate tăblia osoasă de la nivelul craniului; tot la aprecierea intensității loviturii instanța are în vedere faptul că vârful lamei briceagului s-a rupt și a rămas înfipt în capul părții vătămate fiind înlăturat chirurgical.

Circumstanța agravantă a premeditării a rezultat din faptul că inculpatul s-a deplasat din București la Codlea imediat după ce a aflat despre intentarea de către partea vătămată a acțiuni civile, din împrejurarea că avea asupra sa briceagul pe care l-a folosit pentru agresarea părții vătămate și purta, contrar obiceiului, o șapcă și ochelari de soare care îl făceau mai greu de recunoscut, din faptul că a proferat la adresa părții vătămate amenințări explicite („totul se poate termina într-o secundă” „mai trăiești pentru vreau eu”) și se afla într-o stare de agitație specifică unei persoane care adoptat o hotărâre care pusă în executare produce consecințe dramatice.

Deși inculpatul a negat intenția de a suprima viața părții vătămate, arătând că nu a dorit decât să poarte o discuție cu aceasta și să o convingă să se împace și să accepte să își stabilească reședința în B. și că briceagul nu a fost luat de acasă, ci dobândit de la un client în drumul de la București la Codlea, instanța a reținut pe de o parte că susținerile privind modul în care inculpatul a intrat în posesia briceagului nu au fost dovedite și pe de altă parte că inculpatul nu a putut justifica rezonabil împrejurarea că avea asupra sa briceagul în timpul discuției purtate cu partea vătămată (când briceagul ar fi putut să fie lăsat în mașină). Instanța a mai reținut că inculpatul a încercat să o atragă pe partea vătămată în locuri mai puțin circulate, propunându-i chiar să se cazeze împreună la un hotel, aspect ce i-a trezit suspiciuni părții vătămate, care a încercat să se afle în permanență în zone în care se aflau și alte persoane, pentru a putea să fie ajutată în caz de nevoie. Partea vătămată a remarcat și faptul că inculpatul și-a ațintit privirea asupra gâtului său, și și-a exprimat nemulțumirea pentru faptul că purta eșarfă, determinând-o să creadă că va exercita agresiuni asupra respectivei zone a corpului, aspect confirmat de evoluția evenimentelor.

Condiția săvârșirii faptei în public este îndeplinită, prin raportare la prevederile art. 152 lit. a) și b) C. pen. întrucât strada din Codlea este un loc care prin natura și destinația sa este totdeauna accesibil publicului, iar fapta a fost comisă în prezența martorilor oculari P.M. și Ș.I.

În ceea ce privește cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din tentativă la omor prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. a), b) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., Tribunalul a reținut următoarele:

Infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. se comite sub aspectul laturii subiective cu vinovăție sub forma intenției indirecte sau praeterintenției, or instanța a reținut că inculpatul a acționat cu intenție directă, urmărind suprimarea vieții părții vătămate, astfel încât cererea urmează a fi respinsă pentru considerentele sus-expuse.

Susținerile inculpatului potrivit cărora nu a intenționat să o omoare pe partea vătămată au fost contrazise de modul de derulare a evenimentelor: așa cum s-a arătat mai sus inculpatul nu a acceptat realitatea că partea vătămată a părăsit domiciliul comun cu intenția de a nu se reîntoarce și a fost deranjat de intentarea acțiunii civile de instituire a ordinului de protecție, astfel încât a luat hotărârea de a suprima viața victimei, pornind de la București spre Codlea cu intenția declarată de a sta de vorbă cu partea vătămată, însă cu scopul asumat de se răzbuna pe partea vătămată. Insistențele inculpatului ca discuțiile să fie purtate în locuri izolate, împrejurarea că purta șapcă și ochelari de soare, că a parcat autovehiculul la o oarecare distanță de locul de muncă al părții vătămate, dar mai ales prezența briceagului asupra inculpatului la momentul purtării discuțiilor cu partea vătămată și starea de agitație în care se afla inculpatul a trădat faptul că adoptase încă de la plecarea de la domiciliu hotărârea de a suprima viața victimei în cazul în care nu va reuși să o convingă să se împace sau să părăsească centrul maternal și să se stabilească la Buftea în apartamentul identificat de inculpat spre a fi închiriat. Faptul că partea vătămată era fosta concubină a inculpatului și aveau împreună trei minori nu este contestat, însă aceste împrejurări nu au făcut dovada lipsei intenției inculpatului de a suprima viața părții vătămate.

Sentimentele inculpatului de iubire pentru partea vătămată, greșit înțelese, l-au determinat să adopte o atitudine necorespunzătoare față de aceasta, au condus la manifestări de gelozie și la violențe fizice.

Instanța reține că nu s-a dovedit faptul că partea vătămată ar fi fost infidelă sau că ar fi avut manifestări care să fi determinat la momentul întâlnirii dintre cei doi suspiciunea de infidelitate. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen. constituie circumstanța atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.” Instanța a constatat că niciuna din situațiile enumerate de textul de lege invocat de inculpat ca circumstanță atenuantă nu se regăsește în cauză. Partea vătămată nu a exercitat acte de violență asupra inculpatului, nu a adus atingere demnității acestuia și nu a comis nicio faptă ilicită gravă. Părăsirea domiciliului comun a avut loc în urmă cu peste două luni de zile și potrivit susținerilor acesteia a fost determinată de comportamentul abuziv al inculpatului. În orice caz exercitarea dreptului la liberă alegere a domiciliului nu poate constitui în sensul legii penale o acțiune ilicită care să poată fi interpretată ca provocare, cu consecința atragerii pentru inculpat a unui tratament sancționator favorabil.

Este adevărat că inculpatul nu a acționat „cu sânge rece”, o dovadă în acest sens constituind-o însăși provocarea de leziuni prin mușcarea părții vătămată de gât și față, însă tulburarea sub imperiul căreia s-a aflat a fost generată de adoptarea deciziei infracționale, de anticiparea consecințelor faptelor pe care le-a pus în executare, aspect care nu poate contribui la reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea sa.

La individualizarea sancțiunii ce s-a aplicat inculpatului instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. respectiv: „limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.” Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de omor calificat în forma tentativei a fost închisoarea de la 7 ani și 6 luni și interzicerea unor drepturi. Fapta reținută în sarcina inculpatului are un pericol social deosebit de ridicat rezultat din împrejurările concrete în care a fost comisă: în plină stradă, prin utilizarea unui cuțit, prin aplicarea de lovituri repetate și mușcarea de gât și față a părții vătămate, părăsirea părții vătămate și fuga de la fața locului în încercarea de a sustrage de la urmărire penală și judecată. Instanța a avut în vedere și elementele circumstanțiale care au caracterizat persoana inculpatului: acesta are 34 de ani, este fostul concubin al părții vătămate față de care nutrește în continuare sentimente deosebit de intense, are trei copii minori, are loc de muncă stabil și este la primul contact cu legea penală.

Deși din înscrisurile depuse la dosar în circumstanțiere a rezultat că este perceput în comunitate ca o persoană harnică și devotată familiei, instanța a reținut că manifestările inadecvate ale acestuia au determinat partea vătămată să părăsească domiciliul comun în repetate rânduri, iar după primirea părții vătămate în Centrul Maternal de la Codlea inculpatul a vizitat-o de trei ori și a provocat scandal la fiecare vizită, fiind necesară intervenția organelor de poliție, care au aplicat inculpatului sancțiuni contravenționale.

Tribunalul a reținut și faptul că anterior comiterii faptei de către inculpat partea vătămată se afla în evidența unui program pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, fiind cazată la un adăpost de criză al acestui program și în cererea adresată Judecătoriei Brașov prin care solicita emiterea unui ordin de protecție împotriva inculpatului și obligarea acestuia la păstrarea unei distanțe minime față de partea vătămată, locul de muncă al acesteia și cei trei copii minori, dar și interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență cu partea vătămată și cei trei minori, partea vătămată a invocat nu doar violențe fizice și psihice, dar și amenințări cu moartea proferate de inculpat.

Prin sentința civilă nr. 6908 din 19 aprilie 2013 a Judecătoriei Brașov cererea părții vătămate a fost admisă și inculpatul a fost obligat să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de partea vătămată, locul de muncă al acesteia și cei trei minori și totodată inculpatului i s-a interzis orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondență și prin orice alt mod cu partea vătămată și cei trei minori pe o durată de 6 luni. Cu toate că sentința era executorie inculpatul a continuat să-i scrie scrisori părții vătămate, scrisori care au ajuns în posesia acesteia, fiind depuse în copie la dosar de partea vătămată la termenul de judecată din 28 mai 2013.

Toate aceste elemente au determinat ca instanța să nu rețină circumstanțe atenuante judiciare în favoarea inculpatului, căruia i-a aplicat pedeapsa de 7 ani închisoare cu executare în mediu penitenciar, instanța apreciind că numai astfel a putut fi atins scopul preventiv prevăzut de art. 52 C. pen., și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat în forma tentativei. Lipsa de autocontrol și echilibru manifestată de inculpat, comportamentul violent al acestuia l-au făcut incompatibil cu dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și cu dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, astfel încât instanța a aplicat pedeapsa complementară menționată.

În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi, respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsă perioada prevenției de la 03 aprilie 2013 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului, având în vedere persistența temeiurilor avute în vedere la arestare, rezultată din considerentele care au justificat condamnarea și individualizarea pedepsei.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat în vederea distrugerii a briceagului cu lama ruptă, utilizat la comiterea faptei.

Celelalte bunuri aflate Camera de corpuri delicte din cadrul Tribunalului Brașov în baza aceluiași proces-verbal respectiv, enumerate în actul menționat constituie mijloace materiale de probă și rămân atașate dosarului cauzei.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J., prelevare care s-a realizat la eliberarea inculpatului din penitenciar.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Tribunalul a constatat că s-au constituit părți civile în cauză în condițiile art. 14 C. proc. pen.:

- partea vătămată E.A.D. prin cererea din dosarul instanței, cu suma de 50 000 euro daune materiale și morale, din care 45 000 euro constituie daune morale, iar diferența o constituie daune materiale constând în venitul nerealizat ca urmare a comiterii faptei de către inculpat și obiectele de vestimentație distruse și pierdute ca urmare a comiterii faptei;

- Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov prin cererea depusă la dosar urmărire penală, cu suma de 1.605,30 RON reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale acordate părții civile E.A.D., conform devizului; în susținerea cererii au fost depuse la dosar înscrisuri constând în foaia de observație clinică generală din cursul spitalizării părții vătămate și alte înscrisuri privind procedurile medicale la care a fost supusă partea vătămată.

Inculpatul nu a contestat pretențiile Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov, însă a arătat că pretențiile formulate de partea civilă E.A.D. sunt exagerate și depășesc posibilitățile sale financiare. Au fost recunoscute daunele materiale de 750 RON reprezentând câștigul nerealizat și 100-200 euro reprezentând contravaloarea obiectelor de vestimentație ale părții vătămate.

Analizând pretențiile formulate în cadrul laturii civile a cauzei instanța a reținut că potrivit art. 1349 din Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.) „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”

Potrivit art. 1357 alin. (1) din aceeași lege „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.”

Pretențiile formulate de Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov nu au fost contestate de inculpat, astfel încât în baza art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 346 C. proc. pen. instanța a obligat inculpatul la plata sumei cu care spitalul s-a constituit parte civilă.

Inculpatul a comis o faptă ilicită constând în aplicarea de lovituri care au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25-30 de zile de îngrijiri medicale și o intervenție chirurgicală, fapta a cauzat părții civile E.A.D. atât daune materiale constând în pierderea obiectelor de vestimentație purtate în momentul comiterii infracțiunii și în lipsirea de veniturile pe care le-ar fi putut realiza timp de o lună de zile prin munca desfășurată, dar și daune morale. Vinovăția inculpatului a fost mai sus constatată sub forma intenției directe.

În ceea ce privește distrugerea și pierderea obiectelor de vestimentație ale părții vătămate, instanța a reținut că o parte din acestea constituie mijloace materiale de probă și rămân atașate la dosarul cauzei conform dispozițiilor de mai sus: eșarfă, cămașă, pantaloni, încălțăminte, geacă, pulover. Nu au existat probe privind contravaloarea acestor obiecte, însă în mod evident partea vătămată a suferit o pagubă prin pierderea acestor obiecte, pe care instanța a estimat-o în echitate la nivelul sumei de 1.000 RON (inculpatul a recunoscut valoarea de 100-200 euro, aproximativ egală cu estimarea instanței).

Nu a fost contestată nici dauna constând în câștigul nerealizat ca urmare a săvârșirii faptei în cuantum de 750 RON.

Cu privire la daunele morale solicitate instanța a reținut că partea vătămată a suferit un prejudiciu moral justificat prin suferința fizică îndurată atât la momentul comiterii faptei, partea vătămată fiind lovită de mai multe ori și mușcată de gât și față, dar și pe perioada spitalizării ca urmare a intervenției chirurgicale suferite și a tratamentului urmat, dar mai ales prin suferința fizică îndurată. Nu a fost necesară administrarea de probe care să dovedească existența acestui prejudiciu, întrucât aceste aspecte au fost deduse din însăși comiterea faptei.

Partea civilă E.A.D. este o tânără de 31 de ani, mamă a trei copii, o persoană cu un aspect fizic plăcut, așa cum rezultă din fotografiile depuse la dosarul de urmărire penală, care a fost nevoită să îndure o operație ce implică lipsirea de podoaba capilară pe o perioadă de câteva luni, iar consecința intervenției chirurgicale este infirmitatea fizică permanentă constând în lipsa masei osoase de la nivelul craniului. Astfel, instanța a constatat că partea civilă a suferit nu doar un prejudiciu estetic temporar, dar și o consecință permanentă asupra stării sale de sănătate. Mai mult, acesta a fost scoasă din mediul familial, silită să își lase copiii în grija altor persoane în perioada spitalizării și a îndurat sentimente de umilință și frustrare datorită agresării sale în public de persoana care ar fi trebuit să-o ofere ocrotire și siguranță. Toate aceste suferințe au impus acordarea unei compensații financiare pe care instanța a cuantificat-o la nivelul sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la data plății. Nu au fost acordate despăgubiri pentru suferințele provocate de inculpat pe parcursul întregii relații de concubinaj dintre părți, întrucât între aceste suferințe și fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu a existat legătură de cauzalitate. Această legătură de cauzalitate a existat doar în ceea ce privește consecințele produse de infracțiunea de tentativă la omor calificat, consecințele fiind cele expuse mai sus.

În concluzie, inculpatul a fost obligat, în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., la plata către partea civilă E.A.D., a sumei de 1.750 RON daune materiale și echivalentul a 10.000 euro, în RON la data plății, cu titlul de daune morale.

Au fost respinse celelalte pretenții civile formulate de această parte.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel B.P.D. și partea civilă E.A.D.

Inculpatul a criticat hotărârea pentru netemeinicie, în ce privește individualizarea judiciară a tratamentului penal, arătând că a recunoscut săvârșirea faptei conform dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. și că în cauză au fost aplicabile prevederile art. 74 lit. a), b) și c) C. pen., respectiv au fost incidente circumstanțele atenuante legale, și anume comportarea bună a infractorului înainte de săvârșirea faptei, faptul că aceasta era încadrat în muncă la data săvârșirii faptei, nu avea antecedente penale, a stăruit potrivit art. 74 lit. b) C. pen. în recuperarea prejudiciului împreună cu rudele sale și a achitat părții civile pretențiile solicitate, în prezent aceștia împăcându-se, întrucât au trei copii minori împreună.

De asemenea, a precizat că și circumstanța legală prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen., în ceea ce privește recunoaște faptei a fost îndeplinită în parte, solicitând reducerea pedepsei aplicate sub minimul prevăzut de lege, iar ca modalitate de executare suspendarea sub supraveghere, în condițiile art. 861 C. pen.

În acest sens, inculpatul a precizat că încadrarea juridică a faptei a fost dată nu de numărul de zile de îngrijiri medicale, nu de punerea în primejdie a vieții părții vătămate, ci doar de organul vizat de către inculpat în momentul când a săvârșit fapta, respectiv zona capului; partea vătămată a suferit un număr de 24-26 de zile de îngrijiri medicale, și-a revenit foarte repede, complet, nu exist niciun impediment în ceea ce privește starea sa de sănătate.

De asemenea, inculpatul a arătat că a avut și o tentativă de suicid, că a fost un moment de disperare al inculpatului la acel moment.

În subsidiar, inculpatul a solicitat acordarea unei relevanțe sporite art. 3201 C. proc. pen. și reducerea cu o treime a pedepsei aplicate, față de împrejurarea că s-a înțeles cu parte civilă în ce privește latura civilă a cauzei, în acest sens fiind depuse la dosar înscrisuri, respectiv convenție încheiată în data de 14 octombrie 2013 prin care inculpatul se obliga să achite părți civile E.A.D. suma de 800 RON lunar cu titlu de pensie de întreținere pentru cei trei copii minori care au rezultat din relație și chitanță întocmită la data de 15 octombrie 2013 din care a reieșit împrejurarea că partea civilă E.A.D. a primit sumele de 1.750 RON cu titlu de daune materiale și 10.000 euro cu titlu de daune morale, sume stabilite prin sentința penală nr. 155/S din 10 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, astfel că apelanta parte civilă E.A.D. a fost despăgubită integral, aceasta înțelegând să-și retragă apelul.

Partea civilă E.A.D. prezentă personal în fața instanței de apel, a declarat că înțelege să retragă apelul formulat.

După dezbateri, partea civilă a trimis instanței un înscris prin care a arătat că inculpatul nu a fost întotdeauna violent, ci numai de când a decis să se despartă de el, că s-a purtat foarte bine cu copiii și a fost un tată responsabil și că deși știe că este foarte grav ce a făcut, a solicitat clemență pentru acesta, pe considerentul că i-ar fi greu să se descurce singură cu cei trei copii.

Prin decizia penală nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013, Curtea de Apel Brașov a admis apelul declarat de inculpatul B.P.D. împotriva sentinței penale nr. 155 din 10 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a desființat-o în ce privește individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului și soluționarea acțiunii civile subsecvente acțiunii penale și rejudecând în aceste limite:

A redus pedeapsa aplicată inculpatului B.P.D. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. și art. 74 alin. (1) lit. b), art. 76 alin. (2) C. pen. de la pedeapsa de 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare și 2 ani și 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.

A adăugat la arestarea preventivă a inculpatului și perioada de 10 iunie 2013 la și în baza art. 160b și art. 381 C. proc. pen. a menținut această măsură.

A constatat recuperat prejudiciul cauzat părții civile E.A.D., potrivit convenției și chitanței aflate la dosar.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A luat act de retragerea apelului declarat de partea civilă E.A.D. împotriva aceleiași sentințe.

A obligat partea civilă să plătească statului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, restul acestor cheltuieli rămânând în sarcina statului.

Verificând hotărârea atacată în raport cu motivele de apel și sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit art. 371 C. proc. pen. s-a constatat că apelul declarat de inculpat este fondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt, în deplină concordanță cu probele administrate în cauză și a atribuit faptei caracterizarea juridică legală.

Astfel, s-a observat că prima instanță a procedat corect la stabilirea încadrării juridice a infracțiunii ca fiind infracțiunea de tentativă la infracțiunea de omor calificat.

Inculpatul nu a susținut că ar fi comis fapta provocat fiind de atitudinea părții vătămate, ci doar să se țină seama că aceasta l-a părăsit și că a dorit să încerce o împăcare cu victima.

În speță, probele legal obținute și administrate au confirmat că inculpatul și partea vătămată au trăit în concubinaj timp de 14 ani și că în ultimii 2 ani, urmare a violențelor inculpatului, partea vătămată a încercat de mai multe ori să se despartă de acesta, însă s-au împăcat deoarece inculpatul insista, astfel încât partea vătămată a părăsit din nou domiciliul comun în luna februarie 2013 împreună cu minorii în vârstă de 4 și 6 ani și a solicitat protecție organelor statului care au repartizat-o inițial la Centru Maternal S. și ulterior la Centrul Maternal E. din Codlea.

Instanța de apel a reiterat considerentele reținute de instanța de fond cu privire la situația de fapt și probele pe care se întemeiază. Inculpatul a căutat-o pe partea vătămată și după ce a identificat locul în care era cazată a vizitat-o de trei ori, de fiecare dată fiind necesară intervenția organelor de poliție, întrucât inculpatul a avut un comportament inadecvat.

În data de 02 aprilie 2013 inculpatul a vorbit la telefon cu partea vătămată care se afla la locul de muncă și aceasta din urmă i-a comunicat că a intentat o acțiune civilă solicitând un ordin de protecție care îl va împiedica pe inculpat să se mai apropie de ea; după această convorbire telefonică inculpatul s-a deplasat spre Codlea și a așteptat-o pe partea vătămată la locul de muncă. După terminarea programului de lucru, partea vătămată a fost de acord să îl însoțească pe inculpat la plimbare pe străzile circulate din municipiul Codlea pentru a sta de vorbă.

Partea vătămată a relatat că a remarcat pe de o parte starea de agitație în care se afla inculpatul și pe de altă parte faptul că acesta purta șapcă și ochelari de soare, aspect neobișnuit, întrucât acesta nu mai purtase șapcă în ultimii ani, iar ochelarii de soare îi purta numai atunci când conducea autovehiculul (potrivit aprecierii părții vătămate inculpatul nu dorea să fie recunoscut).

După ce au cumpărat două cafele de la un magazin alimentar, cei doi au purtat o discuție în cadrul căreia inculpatul a încercat să o determine pe partea vătămată să se împace cu el și să fie de acord să se stabilească într-un apartament pe care potrivit susținerilor inculpatului acesta în închiriase în Buftea pentru partea vătămată și copii.

Instanța de fond citează declarația martorului P.M. a intervenit, trăgându-l pe inculpat de lângă partea vătămată. Imediat acesta a fugit, lăsând-o pe concubina sa la pământ, plină de sânge. Martorul P.M. arată: „am auzit strigăte din afara magazinului, astfel că am ieșit (…) la o distanță de aproximativ 5 metri, în șanțul betonat de colectare, l-am observat pe bărbatul care fusese mai înainte în magazin aplecat deasupra femeii care îl însoțise. Aceasta era întinsă pe burtă în șanț. Bărbatul o ținea cu mâna stângă de gură, iar cu mâna dreaptă o lovea pe aceasta în zona capului.”

Instanța de control judiciar a observat că în mod corect prima instanță a stabilit că inculpatul a acționat cu intenție directă, concretizată în circumstanța agravantă a premeditării, deoarece acesta s-a înarmat cu un briceag, s-a deplasat pe un traseu dinainte stabilit pentru a se întâlni cu concubina sa, care părăsise domiciliul conjugal, a interceptat-o pe aceasta în timp ce se întorcea de la muncă și la refuzul de a se întoarce la locuința comună și i-a aplicat mai multe lovituri în zona capului și a mușcat-o de gât, cu intenția clară de a o ucide.

Instanța de apel mai reține că, așa cum corect a stabilit prima instanță, inculpatul s-a deplasat din București la Codlea imediat după ce a aflat despre intentarea de către partea vătămată a acțiuni civile, din împrejurarea că avea asupra sa briceagul pe care l-a folosit pentru agresarea părții vătămate și purta, contrar obiceiului, o șapcă și ochelari de soare care îl făceau mai greu de recunoscut, din faptul că a proferat la adresa părții vătămate amenințări explicite („totul se poate termina într-o secundă”, „mai trăiești pentru că vreau eu”) și se afla într-o stare de agitație specifică unei persoane care adoptat o hotărâre care pusă în executare produce consecințe dramatice.

Deși inițial inculpatul a negat intenția de a suprima viața părții vătămate, arătând că nu a dorit decât să poarte o discuție cu aceasta și să o convingă să se împace și să accepte să își stabilească reședința în B. și că briceagul nu a fost luat de acasă, ci dobândit de la un client în drumul de la București la Codlea, instanța de fond a reținut, în mod judicios, că susținerile privind modul în care inculpatul a intrat în posesia briceagului nu au fost dovedite și, pe de altă parte, că inculpatul nu a putut justifica rezonabil împrejurarea că avea asupra sa briceagul în timpul discuției purtate cu partea vătămată (când briceagul ar fi putut să fie lăsat în mașină).

Instanța de apel mai observă că inculpatul a încercat să o atragă pe partea vătămată în locuri mai puțin circulate, propunându-i chiar să se cazeze împreună la un hotel, aspect ce i-a trezit suspiciuni părții vătămate, care a încercat să se afle în permanență în zone în care se aflau și alte persoane, pentru a putea să fie ajutată în caz de nevoie. Partea vătămată a remarcat și faptul că inculpatul și-a ațintit privirea asupra gâtului său și și-a exprimat nemulțumirea pentru faptul că purta eșarfă, determinând-o să creadă că va exercita agresiuni asupra respectivei zone a corpului, aspect confirmat de evoluția evenimentelor.

Deși în apel inculpatul nu a criticat încadrarea juridică a faptei, critica sa a vizat exclusiv individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de control judiciar a constatat că prima instanță a procedat la o corectă caracterizare juridică a faptei comise de către inculpat, așa cum s-a motivat anterior.

Singura chestiune supusă devoluțiunii a fost individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, avându-se în vedere și împrejurarea că acesta, împreună cu familia de origine, a depus eforturi pentru achitarea despăgubirilor civile, astfel încât parte civilă a retras apelul promovat, dar și înscrisul trimis de aceasta din urmă instanței, prin care a solicitat clemență față de inculpat, arătând că acesta nu a fost violent întotdeauna, ci doar în ultimul timp, de când a luat hotărârea de a se despărți de el.

Rezultă cu evidență că inculpatul a comis fapta pe fondul unor sentimente de iubire față de partea vătămată, greșit înțelese și manifestate, al geloziei, așa cum a rezultat din actele de la dosar, acesta o acuza pe partea vătămată că l-ar înșela, devenind astfel agresiv, împrejurări ce au determinat ca partea vătămată să părăsească locuința comună și să se mute în orașul Codlea, inițial la un centru de sprijin al victimelor violenței în familie și apoi în chirie.

În speță, s-a pus problema dacă în raport cu dispozițiile art. 3201 C. proc. pen. și celelalte criterii de individualizare judiciară a pedepsei înscrise în art. 71 C. pen., pedeapsa aplicată corespunde scopului general și special al prevenției penale.

Instanța de control judiciar a apreciat că în situația în care sunt aplicabile și circumstanțe atenuante legale sau judiciare prevăzute de art. 73-74 C. pen. în favoarea inculpatului, aplicarea efectelor circumstanțelor atenuante s-au făcut prin raportarea la limitele pedepsei închisorii reduse ca urmare a aplicării procedurii prevăzute de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.

Art. 3201 C. proc. pen. a fost introdus în legislația română urmare a recunoașterii, garantării și aplicării art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenția europeană a repturilor omului și libertăților sale fundamentale, ce garantează acuzatului dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest drept are caracter relativ, acuzatul putând să renunțe la exercitarea sa în fața unei instanțe independente și imparțiale, și să aleagă să fie judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a arătat că acuzatul are posibilitatea de a renunța la dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenția europeană și, pe cale de consecință, nu poate pretinde că i-a fost încălcat acest drept, în cazul în care instanța își întemeiază hotărârea de condamnare pe declarația dată în cursul urmăririi penale de un martor (inclusiv anonim), la a cărui audiere acuzatul a renunțat (hotărârea din 28 august 1991 în cauza Brandstetter contra Austriei, parag. 49).

Această instituție are la bază conceptul de „justiție negociată”, doctrina oferind o definiție acestui concept, arătând că prin „justiție negociată” se înțelege „acea procedură prin care se permite părților să intervină, într-o măsură mai restrânsă sau mai extinsă, fie într-o formă pozitivă, care implică o acceptare, fie într-o manieră negativă, care presupune lipsa unui refuz, în cadrul procedurilor penale, putând să influențeze prin demersul lor deznodământul acestor proceduri. Posibilitatea conferită inculpatului de a refuza sau de a accepta anumite propuneri, privită izolat, nu este de natură a conferi un caracter negociat procedurilor. Accentul cade pe posibilitatea părților de a supune discuțiilor aspecte ce țin de desfășurarea procedurilor penale, având puterea ca, prin concesii reciproce, să influențeze măcar parțial conținutul acestor propuneri, ajungându-se în final la pronunțarea unei hotărâri care să reprezinte rezultatul negocierilor”.

În sistemul de drept anglo-saxon (care a stat la baza tuturor reglementărilor din dreptul continental în materia justiției negociate) obiectul negocierii îl poate constitui pedeapsa - în procedura „sentence barganing”, existând un acord vertical care se impune judecătorului în stabilirea pedepsei, ori chiar învinuirea - procedura „charge barganing”, când se realizează un acord orizontal între persoana acuzată și procuror, acesta din urmă putând fie să renunțe la acuzații, fie să modifice învinuirea, cu precizarea că în sistemul nostru de drept are la bază concepția dreptului continental, nu cea de common-law.

Reglementarea procedurii judecății în cazul recunoașterii vinovăție reprezintă transpunerea în procedura penală actuală a dispozițiilor art. 374 din noul C. proc. pen. potrivit căruia:

„(1) Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara, personal sau prin înscris autentic, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(2) Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe.

(3) La termenul de judecată, când cauza se află în stare de judecată, instanța îl întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și acordă cuvântul procurorului, celorlalte părți și persoanei vătămate asupra cererii formulate.

(4) Instanța de judecată admite cererea atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse și procedează la audierea inculpatului, potrivit art. 378.

(5) În caz de admitere a cererii, președintele explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă și întreabă partea civilă și partea responsabilă civilmente dacă propun administrarea de probe. Instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile, potrivit art. 26, dacă pentru soluționarea acesteia este necesară administrarea de probe, prin care s-ar prelungi în mod nejustificat soluționarea acțiunii penale.

(6) În caz de admitere a cererii, dispozițiile art. 386 și 391-395 se aplică în mod corespunzător.

(7) Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detenție pe viață”.

Prin urmare, acest nou concept a derivat din necesitatea reformei penale și instanța a constatat că potrivit acestei noi instituții, inculpatul care își recunoaște vinovăția (nu pur și simplu, ci sub rezerva îndeplinirii cerințelor legale) beneficiază de reducerea limitelor speciale de pedeapsă cu o treime și în ipoteza existenței altor circumstanțe (fie agravante, fie atenuante), efectul acestora s-a raportat la limitele de pedeapsă astfel reduse.

Acest beneficiu acordat persoanei care a fost judecată în baza acordului de vinovăție, trebuie reflectat în pedeapsa aplicată, având în vedere că durata procedurii este redusă considerabil, nu se mai administrează alte probe, prin urmare, celeritatea procedurii este accentuată.

Așadar, instanța a verificat dacă în speță sunt aplicabile alte circumstanțe ori stări de agravare sau de atenuare a răspunderii penale; din această perspectivă, instanța a observat că inculpatul a avut comportare corectă anterior comiterii faptei, în sensul că a provenit dintr-o familie organizată, și-a întemeiat o familie, a adoptat un stil de viață organizat - avea loc de muncă, a desfășurat diverse activități lucrative pentru a-și întreține familia, avea locuință stabilă și a fost apreciat de membrii comunității în care trăia și de colegii de la locul de muncă.

Atitudinea agresivă a inculpatului s-a manifestat numai față de partea vătămată, așa cum a rezultat atât din declarațiile acesteia și ale inculpatului, dar și din împrejurarea că a fost sancționat contravențional, de fiecare dată fiind necesară intervenția organelor de poliție, întrucât inculpatul a avut un comportament inadecvat.

Nu a fost neglijat înscrisul depus la dosar de către partea vătămată, prin care aceasta a relatat că inculpatul a devenit violent în ultimul timp, că a fost tot timpul un tată responsabil și că s-a ocupat de copii, solicitând clemență pentru acesta, chiar dacă este foarte grav ceea ce a făcut.

Instanța a avut în vedere faptul că, în ultimul timp, între inculpat și victimă a existat o relație tensionată care a condus la separarea celor doi și prin urmare, fapta gravă comisă de inculpat, în condițiile menționate, cu premeditare și în loc public (doar pentru că astfel avea acces la victimă), agresivitatea de care a dat dovadă, împreună cu faptul că astfel inculpatul a înțeles să o pedepsească pe partea vătămată că a părăsit locuința comună împreună cu doi din cei trei copii, trebuie analizate împreună cu celelalte circumstanțe ale comiterii faptei și cele personale ale inculpatului.

În consecință, stăruința depusă de inculpat pentru a repara paguba produsă nu a rămas fără impact, fiind de observat și că s-a străduit să ofere familiei mijloacele de subzistență din muncă, s-a opus ideii de creștere a copiilor în acel centru unde stătea partea vătămată, a fost apreciat ca o persoană harnică, muncitoare. Așadar, instanța a fost obligată a eficientiza și aceste împrejurări, alături de celelalte circumstanțe, în sensul reținerii circumstanțelor atenuante judiciare, în sensul art. 74 alin. (2) C. pen., pe lângă cea prevăzută de art. 74 lit. b) C. pen.

Prin urmare, constatând că nu există nici un impediment în reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) și celor prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen., instanța de apel a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului, chiar în condițiile art. 3201 C. proc. pen., este prea aspră și se impune a fi redusă urmare a reținerii și acestei circumstanțe și că o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare ar fi fost suficientă și în strânsă consonanță cu scopul general și special al prevenției penale, urmând a fi redusă în mod corespunzător și pedeapsa complementară la 2 ani și 6 luni.

Împotriva deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs inculpatul B.P.D.

În conformitate cu dispozițiile art. 38510 alin. (1) și (2) C. proc. pen., recursul a fost motivat, iar motivele de recurs s-au formulat în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuia depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, fiind invocate motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 și 17 C. proc. pen.

Inculpatul a motivat că:

A. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel, în cazul hotărârilor supuse atât căii de atac a apelului, cât și căii de atac a recursului, controlul judiciar exercitat în recurs - cale de atac declarată sub imperiul Legii nr. 2/2013, împotriva unei hotărâri pronunțate în apel după intrarea în vigoare a acesteia - nu a mai fost realizată prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. referitor la eroarea gravă de fapt sau în art. 3859 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. referitor la aplicarea unor pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., întrucât cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat prin Legea nr. 2/2013, iar cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, în sensul restrângerii incidenței acestuia la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin urmare, singurul cazul de casare care poate fi invocat în susținerea criticilor privitoare la greșita individualizare a pedepsei efectiv aplicate este cel prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 1605 din 13 mai 2013).

Este adevărat că, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., instanța de recurs a verificat corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenței elementelor faptice reținute în hotărârile recurate cu elementele constitutive ale infracțiunilor, fără să procedeze la analiza sau la reaprecierea situației de fapt, o atare verificare nefiind posibilă în calea de atac. Însă, chiar și după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 2/2013, se consideră că instanța de recurs este pe deplin abilitată să cenzureze corecta aplicare a dispozițiilor privitoare la incidența circumstanțelor atenuante consacrate de art. 74 C. pen., în sensul orientării pedepsei aplicate spre minimul special sau sub minimul special coroborat cu aplicarea dispozițiilor art. 76 alin (1) lit. b) C. pen.

Aceasta interpretare este apreciată a fi cea care se afla în concordanta cu exigentele impuse de principiul garantării dreptului la un proces echitabil consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. Este știut faptul că și în materia dreptului procesual penal Convenția Europeană a Drepturilor Omului este considerată a fi devenit izvor de drept intern, obligatoriu și prioritar, în temeiul dispozițiilor art. 11 alin. (1) și ale art. 20 din Constituția României. Prin urmare, s-a impus corelarea interpretărilor normei de drept intern, art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., cu garanțiile impuse de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Judecătorul national, apreciază recurentul, ca organ al statului independent de puterea legiuitoare, poate aplica în mod direct Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniștri către statele membre ale Uniunii Europene privind verificarea compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor administrative cu standardele impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (adoptată la 12 mai 2004, la cea de-a 114 a sesiune), iar modalitatea concretă în care se poate ajunge la acest obiectiv este indicat în pct. 12 din Anexa la Recomandarea mai sus-menționată: „pentru asigurarea compatibilității, este suficient să se procedeze la schimbări de jurisprudență și de practică. Pct. III.28 din aceeași Anexă la Recomandare prevede ca modalitate de verificare a compatibilității legilor în vigoare și a practicii administrative de către instituțiile judiciare următoarele: „verificarea poate avea loc în cadrul procedurilor judiciare inițiate de persoane care au calitate procesuala activă sau chiar de organe ale statului”.

Din această perspectivă s-a apreciat că este admisibil ca instanța de recurs să cenzureze dacă instanțele anterioare au conferit suficienta relevanță circumstanțelor atenuante pe care le-au reținut în favoarea mea ca dovedite, precum și modalitatea în care reținerea circumstanțelor atenuante s-a reflectat în durata pedepsei efectiv aplicate.

B. Pe de altă parte, recurentul invocă și motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., în aplicarea principiului privitor la aplicarea legii penale mai favorabile consacrat de dispozițiile art. 5 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă (art. 13 C. pen. din 1969).

S-a observat faptul că, în noul C. pen., săvârșirea faptei de omor în public nu mai este încriminată ca și împrejurare de natură a agrava infracțiunea de omor și de a determina încadrarea juridică a acestei fapte în infracțiunea de omor calificat așa cum se întâmplă în reglementarea anterioară, conform dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat reținându-se două împrejurări agravante de natură a determina încadrarea juridică în forma calificată a acestei infracțiuni, atât săvârșirea faptei cu premeditare [art. 175 lit a)], cât și săvârșirea faptei în public [art. 175 lit. i)].

Prevederile art. 189 din noul C. pen. rețin drept circumstanță legală agravantă de natură a determina încadrarea infracțiunii în forma calificată doar omorul săvârșit cu premeditare, săvârșirea faptei în public nemaiconstituind forma de agravare a răspunderii penale în această materie, motiv pentru care se impune să rețineți ca dispozițiile art. 189 ale noului C. pen. reprezintă legea mai favorabilă în raport cu art. 175 C. pen. din 1969. Conform exigențelor impuse de art. 5 alin. (1) C. pen., instanța a fost ținută să aplice legea mai favorabilă.

Recurentul arată că omorul calificat presupune, prin definiție, realizarea conținutului omorului simplu în una sau mai multe dintre formele prevăzute expres în art. 175 C. pen. anterior (art. 189 C. pen. actual). În cazul în care omorul se săvârșește în două sau mai multe dintre aceste modalități alternative de realizare a formei calificate a acestei infracțiuni, infracțiunea nu își pierde caracterul unitar, însă numărul acestor modalități alternative, precum și gravitatea fiecăreia dintre acestea se reflectă în individualizarea pedepsei ce este efectiv aplicată. Prin urmare, cu prilejul individualizării pedepsei, cuantumul pedepsei ce i-a fost aplicată în apel, de 4 ani și 6 luni a fost stabilit de instanța de apel în considerarea ambelor forme de agravare, atât cea prevăzută de art. 175 lit. a), cât și cea prevăzută de art. 175 lit. i), ultima dintre acestea nemaiconstituind circumstanța de agravare de natură a antrena forma calificată a infracțiunii.

În considerarea celor ce preced, recurentul solicită să se rețină că se impune reindividualizarea pedepsei ce i-a fost efectiv aplicată de instanța de apel ca urmare a intrării în vigoare a Noului C. pen., ce constituie lege mai favorabilă: să se rețină că până în prezent a executat deja aproape 25% din pedeapsa aplicată de instanța de apel, că în favoarea sa au fost reținute incidente patru circumstanțe atenuante care trebuie să fie avute în vedere la individualizarea pedepsei, că pericolul social concret al faptei s-a manifestat în contextul unei puternice tulburări de ordin emoțional, că singura persoană care a fost pusă în pericol consideră personal și nemijlocit că s-a îndreptat, din legea nouă a fost îndepărtată calificarea ca omor calificat în cazul în care fapta a fost săvârșită în public.

Pe de altă parte, s-a reținut că scopul general și special al răspunderii penale a fost atins, iar menținerea deciziei pronunțate de instanța de apel apare ca fiind excesivă în raport de toate circumstanțele reale și personale.

Este de reținut faptul că pedeapsa pentru infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174-175 C. pen. din 1997 se încadrează între 15 și 25 de ani, iar pentru săvârșirea acestei infracțiuni în forma tentativei, limitele pedepsei se reduc la jumătate, conform art. 21 alin. (2) C. pen. Astfel, în cazul tentativei, minimul pedepsei este de 7 ani și 6 luni, iar maximul prevăzut de lege este de 12 ani și 6 luni.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. și procedând la reducerea acestor limite cu o treime, rezultă că limitele în care se putea situa pedeapsa ce urma a fi efectiv aplicată subsemnatului s-ar situa între un minim special de 5 ani și un maxim special de 8 ani și 4 luni, în condițiile în care s-au reținut două modalități de agravare a tentativei realizate de subsemnatul ce au condus la încadrarea acesteia în tentativa la omor calificat [art. 175 alin. (1) lit. a) și lit. i) C. pen. din 1969].

S-a observat faptul că instanța de apel, procedând la reindividualizarea pedepsei în funcție de circumstanțele atenuante, a redus pedeapsa de 7 ani închisoare la care a fost condamnat de instanța fondului, la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni de închisoare. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut o serie de împrejurări cu titlu de circumstanțe atenuante, legale și judiciare, de natură a justifica reducerea pedepsei efectiv aplicate sub minimul special prevăzut de lege, în speță 5 ani.

S-a remarcat faptul că și în sentința instanței de fond s-a reținut că: „în urma examenului medico-legal, s-a stabilit că E.A.D. prezintă leziuni traumatice ce necesită 25-30 zile îngrijiri medicale, leziuni care prin natura și gravitatea lor nu au pus în primejdie viața victimei”.

Instanța de fond a mai reținut că: „inculpatul a fost determinat să adopte o atitudine necorespunzătoare din pricina sentimentelor de iubire pentru partea vătămată, motiv pentru care inculpatul nu a acționat „cu sânge rece”, ci aflându-se sub imperiul unei tulburări psihice pricinuită de situație”.

Împotriva sentinței penale nr. 155 din 10 iunie 2013 a declarat apel B.P.D. Instanța de apel a avut în vedere chitanța întocmită în data de 15 octombrie 2013 din care reiese că partea civilă E.A.D. a primit sumele de 1.750 RON și 10.000 euro cu titlu de daune materiale și morale, astfel cum a fost stabilit de instanța de fond. Față de această împrejurare, partea civilă E.A.D., prezentă personal în fața instanței de apel, a declarat că înțelege să retragă apelul formulat. După dezbaterile pe fondul apelului, partea civilă a trimis instanței un înscris prin care a arătat că inculpatul nu a fost întotdeauna violent, ci numai când a decis să se despartă de el, că s-a purtat foarte bine cu copiii și a fost un tată responsabil și că deși știe că este foarte grav ce a făcut, a solicitat clemență pentru acesta, pe considerentul că i-ar fi greu să se descurce singură cu cei trei copii.

Deși instanța de apel a avut în vedere la individualizarea pedepsei faptul că în cazul inculpatului se fac incidente dispozițiile art. 74 alin (1) lit. b), în considerentele deciziei pronunțate, se face referire și la conduita subsemnatului atât în perioada anterioară săvârșirii faptei, menționându-se faptul că „am avut o comportare corectă anterior comiterii faptei, în sensul că provin dintr-o familie organizată, mi-am întemeiat o familie, am adoptat un stil de viață organizat, aveam loc de muncă la data săvârșirii faptei, am desfășurat diverse activități lucrative pentru a-mi întreține familia, aveam o locuința stabilă și eram apreciat de membrii comunității în care trăiam, precum și de colegii de la locul de muncă, astfel cum rezultă din declarațiile de la dosar”, cât și comportamentul manifestat după ce fapta a fost săvârșită, în sensul recunoașterii săvârșirii faptei, comportarea sinceră în cursul procesului penal, aspecte care intră sub incidența prevederilor art. 74 alin (1) lit. a) și c) care nu au fost luate în considerare de instanța de apel la individualizarea pedepsei aplicate, deși se impunea acest lucru.

Coroborând dispozițiile art. 76 alin (2) cu dispozițiile art. 76 alin (1) lit. b) raportat la art. 74 alin (1) lit. a), b) și c) C. pen., recurentul solicită să se observe faptul că, deși instanța de apel reține în considerentele deciziei nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 faptul că se fac incidente toate cele 3 circumstanțe atenuante prevăzute de art. 74 alin (1) C. pen., cât și circumstanța atenuantă prevăzută de art. 73 C. pen., la individualizarea pedepsei aplicate nu ține cont decât de circumstanța prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., în mod eronat scăzând pedeapsa aplicată sub minimul special cu doar 6 luni.

Art. 76 alin (1) lit. b) prevede în mod obligatoriu pentru instanța de judecată ca, în cazul în care se fac incidente circumstanțe atenuante, pedeapsa să fie scăzută sub minimul special, însă nu mai puțin de un an, în cazul de față nu mai puțin de o treime din minimul special. S-a considerat că reducerea pedepsei aplicate, conform dispozițiilor art. 76 alin (1) lit. b) C. pen. trebuie să se facă proporțional cu circumstanțele atenuante care se rețin în favoarea inculpatului, or în cazul de față, în favoarea inculpatului, însăși instanța de apel a reținut 4 circumstanțe atenuante; totuși reducerea efectivă a pedepsei aplicate este de doar 6 luni sub maximul special, ceea ce nu este conform scopului pedepsei.

Recurentul a solicitat să se ia act despre împrejurarea că în plus față de motivele de recurs depuse la dosar prin poștă la data de 26 februarie 2014, se susține și motivul de recurs fondat pe dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 13 și 14 C. pen. din 1997 (1969) raportat la art. 5 și art. 6 C. pen. ce a fost pus în dezbaterea orală a părților din oficiu de către instanța de recurs în ședința publică.

Astfel, instanța supremă a sesizat împrejurarea ca în dispozitivul deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov s-a reținut expres faptul că subsemnatului i-a fost aplicată pedeapsa redusă în apel de 4 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat în temeiul dispozițiilor art. 20 C. pen. rap. la art. 175 lit. i) C. pen.

Instanța de recurs a observat că, prin însuși dispozitivul deciziei prin care s-a admis apelul, instanța de apel nu a mai reținut în sarcina sa două împrejurări agravante de natură a determina încadrarea juridică în forma calificată a acestei infracțiuni, respectiv săvârșirea faptei cu premeditare [art. 175 lit a)], cât și săvârșirea faptei în public [art. 175 lit. i)], ci doar o singură formă de agravare, cea prevăzută de fostul art. 175 lit. i).

În considerarea acestei situații, instanța de recurs a supus dezbaterii contradictorii părților mai multe probleme juridice, respectiv:

1. este această mențiune din dispozitivul deciziei pronunțate în apel o simplă eroare materială, susceptibilă a fi îndreptată, având în vedere împrejurarea că în considerentele deciziei pronunțate în apel nu se menționează explicit înlăturarea formei de agravare prevăzută la art. 175 lit. a)?

2. mai poate fi această eroare remediată în calea de atac a recursului promovat exclusiv de către inculpat, în condițiile în care această remediere ar presupune încălcarea principiului non reformatio în pejus?

3. în considerarea încadrării juridice menționate în dispozitivul hotărârii pronunțate în apel [art. 20 C. pen. rap. la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen. anterior] cum s-ar da eficiență, în speța de față, principiului aplicării legii penale mai favorabile?

1. Recurentul solicită să se constate că, din analiza întregii hotărâri pronunțate în apel, nu se poate stabili în mod cert, fără niciun dubiu, că ne-am afla doar în prezența unei erori materiale săvârșite de către instanța de apel, eroare susceptibil a fi remediată în procedura prevăzută de art. 194-196 C. proc. pen. anterior. Un prim argument în acest sens îl constituie faptul că în calea de atac a apelului, instanța de control judiciar, a admis apelul, cu consecința diminuării pedepsei efectiv aplicate. Or, diminuarea sancțiunii se putea realiza atât ca urmare a înlăturării formei de agravare prevăzută de art. 175 lit. a) de către instanța de apel, chiar nemotivată în cuprinsul considerentelor, precum și ca efect al valorificării tuturor circumstanțelor de atenuare a răspunderii penale reținute de instanța de fond, dar și de cea învestită cu soluționarea apelului.

Prin urmare, interpretarea menționării în dispozitivul deciziei pronunțate în apel doar a agravantei prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. anterior ca fiind o simplă eroare materială este de natură a contraveni principiului fundamental al dreptului penal și procesual penal in dubio pro reo, ceea ce nu poate fi primit. Totodată, cu prilejul pronunțării asupra acestui prim aspect pus în discuție din oficiu, se solicită să se aibă în vedere și poziția procesuală exprimată fără echivoc de reprezentantul Ministerului Public care, prin concluziile sale orale, a învederat instanței că inserarea în dispozitiv doar a dispozițiilor art. 175 lit. i) nu și a celor din art. 175 lit. a) referitor la încadrarea juridică a faptei nu poate fi apreciată ca o simplă eroare materială susceptibil a fi remediată în procedura prevăzută de art. 194-196 C. proc. pen. anterior, ci trebuie văzută ca o eroare de judecată a cărei remediere se putea realiza doar prin exercitarea căii de atac a recursului de către Parchet. Or, avându-se în vedere faptul că Parchetul nu a promovat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel nu mai este posibilă modificarea dispozitivului deciziei recurate în sensul de a se menționa ambele forme de calificare, atât cea prevăzută de art. 175 lit. a), cât și cea prevăzută de art. 175 lit. i) fără a se înfrânge principiul potrivit căruia inculpatului nu i se poate crea o situație mai grea în propria sa cale de atac (non reformatio in pejus).

2. În ipoteza în care s-ar considera că ne aflam în ipoteza unei simple erori materiale, recurentul solicită să se constatate că aceasta în nici un caz nu mai poate fi remediată în calea de atac promovată de inculpat fără a se încălca astfel principiul non reformatio in pejus.

În ipoteza în care inculpatul nu ar mai fi promovat calea de atac a recursului, hotărârea Curții de Apel Brașov devenea definitivă de la pronunțare, în dispozitiv fiind menționată o singură împrejurare de natură a conduce la încadrarea faptei săvârșite de inculpat în tentativă la omor calificat, cea prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, săvârșirea faptei în public. Ulterior, ca efect al intrării în vigoare a noilor coduri, C. pen. și C. proc. pen., la data de 01 februarie 2014, în condițiile în care în noul C. pen., săvârșirea faptei de omor în public nu mai este încriminată ca și împrejurare de natură a agrava infracțiunea de omor și de a determina încadrarea juridică a acestei fapte în infracțiunea de omor calificat așa cum se întâmpla în reglementarea anterioară, conform dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, se impunea recalificarea încadrării faptei în tentativă la omor simplu, prevăzută de art. 188 C. pen din 2009, care, în mod evident reprezintă legea penală mai favorabilă. Or, nedeclarând prezentul recurs, inculpatul s-ar fi aflat în situația prevăzută de art. 6 alin. (1) și alin. (7) C. pen.

3. În opinia apărării este obligatoriu ca, în prezentul recurs, să se dea eficiență principiului aplicării legii penale mai favorabile prevăzut de art. 5 C. pen., motiv pentru care se impune a dispune reîncadrarea juridică a faptei în tentativă la omor simplu [art. 33 alin. (2) rap. la art. 188 C. pen. din 2009 cu aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (2) și art. 76 din C. pen. din 2009]. S-a observat că limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de omor simplu reglementată de art. 188 din noul C. pen. sunt între 10 și 20 de ani, iar pentru săvârșirea acestei infracțiuni în forma tentativei ele se reduc la jumătate, ceea ce înseamnă ca pedeapsa are un minim special de 5 ani (60 luni) și un maxim special de 10 ani (120 luni).

Făcând și aplicațiunea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. anterior, dispoziții de favoare câștigate cauzei și asupra cărora nu se mai poate reveni, și procedându-se la reducerea acestor limite cu o treime, rezultă că limitele în care se putea situa pedeapsa ce urma a fi efectiv aplicată s-ar situa între un minimum special de 3 ani și 4 luni (40 de luni) și un maximum special de 6 ani și 6 luni (80 de luni).

Pe de altă parte, s-a arătat că, față de circumstanțele de atenuare a răspunderii valorificate anterior de instanța de apel prin decizia recurată, se impune a reține circumstanțele atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) C. pen:

a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii;

b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Or, noul C. pen., stabilește în cuprinsul art. 76 C. pen., care sunt efectele obligatorii ale reținerii acestor circumstanțe atenuante, respective reducerea limitelor de pedeapsa cu o treime.

Din perspectiva normelor de drept substanțial, care au reglementat efectul circumstanțelor atenuante în vechea reglementare, se impune a constata că prevederile art. 76 din noul C. pen. reprezintă legea mai favorabilă.

Prin urmare, aplicând și această reducere a limitelor de pedeapsă cu câte o treime obținem un minim special de 2 ani, 2 luni și 20 zile și un maxim special de 53 de luni, mai mic decât pedeapsa efectiv aplicată de 4 ani și 6 luni, adică 54 de luni.

Analizând decizia penală nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, instanța va admite recursul pentru următoarele considerente ce țin de aplicarea legii penale mai favorabile:

Cu privire la cadrul procesual:

Conform art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs. În consecință, instanța urmează să analizeze atât respectarea termenul de declarare a căii de atac, cât și cazurile de casare în conformitate cu normele C. proc. pen. anterior, respectiv art. 3859, art. 3853 C. proc. pen. anterior.

Legea garantează dublul grad de jurisdicție. Eliminarea căii de atac a apelului în cazul tuturor hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în primă instanță a format obiectul controlului de constituționalitate, excepția de neconstituționalitate fiind respinsă (Decizia nr. 230 din 15 martie 2012, publicată în M. Of. al României nr. 287/02.05.2012 sau Decizia Curții Constituționale nr. 612/2012, publicată în M. Of. nr. 437/30.06.2012). În Decizia nr. 230 din 15 martie 2012, Curtea a statuat, de exemplu, că prevederile din Legea nr. 202/2010 privind eliminarea apelului nu aduc nicio atingere dispozițiilor constituționale întrucât stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, inclusiv reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Totodată, Curtea a constat că nu se încalcă nici dreptul la un proces echitabil, reglementat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpaților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, dreptul la un proces echitabil nu presupune obligativitatea parcurgerii, în materie penală, a unui număr de trei grade de jurisdicție. Astfel, textele de lege criticate asigură dreptul la două grade de jurisdicție (judecata în primă instanță și cea în recurs) în materie penală, drept reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Impunerea unei căi de atac în materie penală se conformează atât cerințelor constituționale de acces la justiție, cât și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de consolidare a caracterului de excepție a căilor extraordinare de atac.

Prin Decizia nr. 523 din 12 decembrie 2012, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, cei interesați având posibilitatea neîngrădită de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile instituite de lege, ei putându-se prevala de toate garanțiile care condiționează procesul echitabil.

Cu privire la pretinsa încălcarea a dispozițiilor art. 16 din Constituție, prin Decizia nr. 506 din 05 decembrie 2013 Curtea a apreciat că instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv cu privire la căile de atac, nu creează discriminare atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situații identice sau similare. În aceeași decizie s-a arătat că, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că principiul dublului grad de jurisdicție prevăzut de art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție este recunoscut numai în materie penală și doar dacă obiectul judecății îl formează raportul penal de conflict.

În această situație modificările aduse prin Legea nr. 2/2013 privind cazurile de casare nu aduc atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Recurentul a criticat decizia în principal cu privire la individualizarea sancțiunii pe care a apreciat-o ca fiind contrară art. 72 C. pen. anterior, iar în subsidiar cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, solicitând aplicarea unei sancțiuni în limitele prevăzute de C. pen. în vigoare, fără agravarea sancțiunii conform efectelor săvârșirii faptei într-un loc public.

În ceea ce privește criticile referitoare la individualizarea sancțiunii în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, instanța constată că modificarea adusă cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, în vigoare la data pronunțării apelului, exclud posibilitatea analizei criticii formulate. Astfel, după data de 15 februarie 2013, cazul de casare de la art. 3859 pct. 14. C. proc. pen. anterior, permite instanței să analizeze sancțiunea doar în ceea ce privește aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Abrogarea dispoziției referitoare la posibilitatea de a examina criteriile de individualizare din art. 72 C. pen. anterior, decurge din limitarea căii de atac a recursului la probleme de drept. În același sens, Legea nr. 2/2013 a înlăturat, odată cu abrogarea art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior, posibilitatea instanței de recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunțate în apel este în consecință strict legată de aplicarea legii. În consecință, având în vedere că înlăturarea textului de lege din art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. anterior este echivalentă cu o limitare a cazurilor de casare, instanța de recurs nu poate examina în cauza de față critica referitoare la individualizarea pedepselor în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior. Nici chiar în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile instanța de recurs nu poate să facă o nouă individualizare a sancțiunii, fiind obligată să reducă proporțional sancțiunea stabilită de instanța de apel (către minimum, mediu sau maximul special), în raport de limitele prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu sau maximul special). Astfel, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanța de recurs nu poate stabili o sancțiune către minimul special prevăzut de legea nouă, dacă instanța de apel a stabilit aceeași sancțiune către maximul special prevăzut de legea veche, așa cum nu este posibilă nici situația inversă.

Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. când faptei săvârșite i s-a dat o greșită încadrare juridică.

Conform art. 3 din Legea nr. 187/2012, dispozițiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezîncriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. Dispozițiile art. 4 C. pen. nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.

Față de situația de fapt reținută de instanța de apel fapta constituie o infracțiune contra vieții. Efectele intrării în vigoare a unui nou C. pen. sunt în sensul reținerii formei simple a infracțiunii de omor astfel cum se va examina mai jos.

Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Cu privire la încadrarea juridică dată faptei:

Instanța de recurs a observat că prin dispozitivul deciziei de admitere a apelului nu au mai fost reținute în sarcina inculpatului două împrejurări agravante de natura a determina încadrarea juridică în forma calificată a acestei infracțiuni, respectiv săvârșirea faptei cu premeditare [art. 175 lit. a)], cât și săvârșirea faptei în public [art. 175 lit. i)], ci doar o singură formă de agravare, cea prevăzută de fostul art. 175 lit. i).

În considerarea acestei situații, instanța de recurs a supus dezbaterii contradictorii părților mai multe probleme juridice, respectiv:

1. dacă mențiunea din dispozitivul deciziei pronunțate în apel este o simplă eroare materială, susceptibilă a fi îndreptată, având în vedere împrejurarea că în considerentele deciziei pronunțate în apel nu se menționează explicit înlăturarea formei de agravare prevăzută la art. 175 lit. a) C. pen.

2. dacă eroarea mai poate fi remediată în calea de atac a recursului promovat exclusiv de către inculpat.

Conform art. 3858 C. proc. pen. anterior, instanța de recurs, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat recurs. În recursul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de recurs nu poate agrava situația acesteia.

Condamnarea inculpatului în apel prin reținerea art. 175 lit. i) C. pen. anterior nu și a agravării din art. 175 lit. a) C. pen. anterior nu poate fi apreciată ca o simplă eroare materială susceptibil a fi remediată în procedura prevăzută de art. 194-196 C. proc. pen. anterior. Omisiunea instanței de apel cu privire la reținerea unui element de calificare a infracțiunii reprezintă o eroare de judecată a cărei remediere se putea realiza doar prin exercitarea căii de atac a recursului de către Parchet. Având în vedere faptul că Ministerul Public nu a promovat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, nu mai este posibilă modificarea dispozitivului deciziei recurate în sensul de a se menționa ambele forme de calificare a infracțiunii, atât cea prevăzută de art. 175 lit. a) C. pen. anterior, cât și cea prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. anterior, fără a se înfrânge principiul potrivit căruia inculpatului nu i se poate crea o situație mai grea în propria sa cale de atac (non reformatio în pejus).

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile:

În aplicarea art. 5 C. pen., circumstanțele atenuante nu reprezintă o instituție autonomă în raport de încriminare și sancțiune. În situația intrării în vigoare a unei legi noi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțe atenuante, circumstanțele ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct (autonom) față de instituția pedepsei. Înlăturarea circumstanțelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac prevăzut în art. 418 C. proc. pen., atunci când în concret pentru aceeași faptă se stabilește o sancțiune mai puțin severă.

În situația intrării în vigoare a unei legi noi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțe atenuante, circumstanțele ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct (autonom) față de instituția pedepsei.

În cazul succesiunii de legi penale în timp, în cadrul evaluării legii penale mai favorabile, autonomia unei instituții se raportează la încadrarea faptei într-o normă de încriminare și pedeapsa stabilită pe baza normei de încriminare și a circumstanțelor atenuante și agravante sau limitele de pedeapsă stabilite pe baza normei de încriminare.

Prin lex tertia se au în vedere acele situații prin care condițiile unui fapt juridic sunt separate de efectele aceluiași fapt juridic, nu și aplicarea unor legi diferite cu privire la instituții juridice diferite (fapte juridice diferite), dar în mod unitar cu privire la condițiile de existență ale unei instituții și efectele acelei instituții. Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul fiecărei instituții autonome nu contravine principiului legalității, nu este creată o lex tertia. Lex tertia apare atunci când sunt preluate condițiile de existență ale unei instituții dintr-o lege, iar efectele aceleiași instituții sunt preluate dintr-o altă lege, respectiv atunci când sunt combinate dispoziții de favoare din legi diferite în cadrul aceleiași instituții juridice.

Aplicarea legii mai favorabile raportat la instituții autonome nu contravine conceptului de lege penală. Codul prevede (art. 173) că prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Noțiunea de dispoziție cu caracter penal avută în vedere de legiuitor are sensul de prevedere penală, iar nu de element component în structura normei juridice penale. Prevederea penală poate fi o dispoziție cu caracter penal de parte specială ce cuprinde actul de conduită interzis și sancțiunea aplicabilă pentru săvârșirea acelui act. Prevederea penală poate fi orice dispoziție cu caracter penal dintr-o normă penală generală ce reglementează o instituție a dreptului penal cum ar fi, de exemplu, concursul de infracțiuni, recidiva sau o cauză care înlătură răspunderea penală.

Dispozițiile cu caracter penal se pot regăsi fie în aceeași lege penală (de ex. C. pen.), fie pot fi cuprinse în diferite legi penale speciale. Noțiunea de lege penală nu privește în mod automat un întreg act normativ care aduce atât modificări ale limitelor de pedeapsă pentru o anumită infracțiune, cât și modificări ale altor instituții cum ar fi concursul de infracțiuni, recidiva, măsuri de individualizare ale executării pedepsei etc. Așadar unitatea la care ne raportăm privește dispoziția penală, iar nu întreaga lege în cuprinsul căreia se găsește acea dispoziție penală.

Instituțiile autonome sunt instituțiile al căror mecanism de aplicare funcționează separat de încadrare și/sau pedeapsă și ale căror condiții de existență sunt diferite de faptul juridic față de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele instituțiilor autonome nu sunt generate de același tip de fapt juridic.

Instituțiile autonome în cazul situațiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului din 1969 și intrarea în vigoare a noului cod penal se caracterizează prin faptul că:

a) efectele acestor instituții depind de o pluralitate de infracțiuni și nu de unitatea infracțională: recidivă, concurs de infracțiuni, pluralitate intermediară;

b) efectele acestor instituții se produc deopotrivă atât în cazul unității cât și în cazul pluralității de infracțiuni: suspendarea condiționată sau sub supraveghere, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, liberarea condiționată, prescripția executării sau prescripția răspunderii, minoritatea, măsurile educative, lipsa de pericol social concret a faptei prevăzute de legea penală;

c) efectele se produc și cu privire la conduite anterioare faptei încriminate: confiscarea extinsă;

d) efectele se produc și în cazul în care nu aplică o pedeapsă: măsurile de siguranță;

e) efectele se produc cu privire la pluralitate de acte de executare care în mod natural ar reprezenta o pluralitate de infracțiuni, dar prin voința legiuitorului sunt reunite într-o formă a unității legale.

Având în vedere că efectele instituțiilor autonome nu sunt generate de același tip de fapt juridic, instituțiile enumerate mai sus sunt autonome și între ele nu numai în raport de încriminare și sancțiune. Operațiunea de aplicare a instituțiilor descrise anterior este autonomă în cadrul evaluării legii penale mai favorabile. Instituțiile autonome presupun, în principiu, o etapă distinctă de aplicare, ulterioară stabilirii încadrării și/sau pedepsei, necondiționată de încadrarea într-o anumită lege penală și/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsă stabilite conform unei legi penale, în cazul succesiunii de legi penale în timp. Modul în care legiuitorul concepe anumite instituții sau modul în care legiuitorul concepe operațiunea de aplicare a anumitor instituții - separat și necondiționat de încadrare și/sau pedeapsă - relevă caracterul autonom al acestora (de exemplu în art. 9, art. 10, art. 15, art. 17, art. 22 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.).

Pedeapsa decurge însă din norma care încriminează fapta, are un caracter accesoriu acesteia. Conform art. 12 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

Unitatea dintre încriminare și pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se combine încriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeași unitate împiedică și combinarea dispozițiilor de favoare privitoare la circumstanțe agravante și atenuate, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabilește încriminarea și se individualizează sancțiunea penală.

Stabilirea legii penale mai favorabile în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, nu poate determina aplicarea legii mai favorabile prin combinarea unor dispoziții de favoare din legi succesive cu privire la aceeași instituție juridică. Dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituție, se constată că acesta pe de o parte nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiții procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor. În același timp neagravarea situație în propria cale de atac nu poate aduce atingere legalității sancțiunii și încriminării, astfel încât mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile poate permite înlăturarea circumstanțelor prevăzute de legea veche dacă în concret limitele de sancțiune la care se ajunge în aplicarea legii noi sunt mai mici decât cele la care se poate ajunge prin aplicarea legii vechi cu reținerea circumstanțelor atenuante și efectelor acestora din legea veche.

În consecință înlăturarea circumstanțelor atenuante nu aduce atingere principiului non reformatio in pejus prevăzut în art. 418 C. proc. pen., atunci când în concret pentru aceeași faptă se stabilește o sancțiune mai puțin severă, întrucât procesul de stabilire a legii penale mai favorabile are ca scop determinarea efectivă a legii mai favorabile, cu consecința aplicării unei pedepse într-un cuantum mai redus față de cuantumul pedepsei aplicate anterior intrării în vigoare a noului C. pen.

În teoria dreptului penal, ca și în practica judiciară este unanim admis că determinarea legii mai favorabile, în ce privește circumstanțele atenuante, trebuie să se facă ținându-se seama nu de prevederile generale și abstracte ale legii, ci de măsura în care reglementările legale duc în mod concret la o pedeapsă mai blândă.

Mecanismul de aplicare a legii mai favorabile în situații tranzitorii de legi succesive care modifică atât cadrul circumstanțelor atenuante, cât și efectele acestora presupune:

a) evaluarea influenței modificărilor legislative cu privire la conținutul infracțiunii și sancțiune;

a1) evaluarea influenței modificărilor legislative cu privire la conținutul infracțiunii.

Pentru a compara cele două legi instanța trebuie să analizeze consecințele faptei în legea în vigoare la data săvârșirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu și sancțiunile ce decurg din încriminare) și consecințele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancționată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă și cum anume este încadrată juridic acuzația în legea nouă. Pentru a compara cele două legi instanța trebuie să analizeze consecințele faptei raportate la legea aflată în vigoare la data săvârșirii ei, respectiv încadrarea juridică pentru care inculpatul a fost condamnat cu reținerea circumstanțelor atenuante și consecințele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi.

Examinarea încadrării juridice data faptei ca urmare a situației tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezîncriminare, cât și ca situație premisă pentru a face analiza în concret a consecințelor cu privire la sancțiune.

Art. 175 C. pen. anterior

Omorul calificat

(1) Omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:

(…) i) în public,

se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepsește.

Art. 188 C. pen. actual

Omorul

(1) Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Fapta este încriminată ca infracțiune în ambele legi, însă legea nouă este mai favorabilă având în vedere că este reținută doar forma simplă. Odată stabilită legea mai favorabilă în raport de conținutul infracțiunii, instanța va avea în vedere această lege la aplicarea sancțiunii.

a2) compararea limitelor de pedeapsă în raport de fiecare dintre conținuturile stabilite anterior, cu precizarea că se va avea în vedere caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.

În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă. Determinarea legii mai favorabile în cazul circumstanțelor atenuante presupune deci totdeauna examinarea prealabilă a tuturor dispozițiilor legale din fiecare lege în parte, privitoare la aplicarea pedepsei, raportându-le la împrejurările în care s-a săvârșit fapta și la persoana infractorului, spre a putea constata pe baza căror dispoziții se ajunge în cazul dat la o pedeapsă mai ușoară. Instanța soluționează această problemă calculând pedeapsa pe baza dispozițiilor privitoare la circumstanțele atenuante, raportate la împrejurările de fapt, din fiecare lege în parte și comparând între ele limitele de pedeapsă astfel stabilite.

Pe lângă aceste criterii generale, care-și găsesc aplicare în cazul în care potrivit ambelor legi există circumstanțe atenuante, la soluționarea problemei legii mai favorabile trebuie să se țină seama uneori și de condițiile cerute de fiecare din cele două legi pentru existența sau pentru calificarea ca atare a unei circumstanțe atenuante.

Stabilirea legii penale mai favorabile în condițiile în care limitele pedepselor în noul C. pen. sunt mai mici decât în vechiul C. pen., iar circumstanțele atenuante reținute de instanță la individualizarea judiciară a pedepsei nu se mai regăsesc în noul C. pen., implică examinarea limitelor pedepsei prevăzute de lege (cu reținerea circumstanțelor atenuante și a efectelor acestora prevăzute de legea veche) corespunzător încriminării faptei din legea veche și compararea doar cu limitele pedepsei corespunzător noii încriminări atunci când circumstanțele atenuante din legea veche nu se mai regăsesc în legea nouă.

Aceste reguli își vor găsi aplicare în soluționarea problemei stabilirii legii mai favorabile sub aspectul circumstanțelor atenuante, în situațiile tranzitorii create prin intrarea în vigoare a C. pen. actual.

Circumstanțele atenuante reținute de instanță conform legii vechi nu mai sunt reluate de legea nouă care prevede că circumstanța atenuantă a acoperirii integrale a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, nu se aplică în cazul săvârșirii infracțiunilor contra persoanei. Dată fiind excluderea expresă a acestei împrejurări dintre cele care pot produce atenuarea sancțiunii, instanța nu o poate încadra în art. 76 alin. (2) lit. a) [pot constitui circumstanțe atenuante judiciare: a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii (…)]. Totodată legiuitorul a exclus circumstanțele atenuante personale C. pen. actual, reținând doar împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Art. 74 C. pen. anterior

Împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante

(1) Următoarele împrejurări pot fi considerate circumstanțe atenuante:

a) conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii;

b) stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită;

c) atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii, rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților.

(2) Împrejurările enumerate în prezentul articol au caracter exemplificativ.

Art. 76 C. pen. anterior

Efectele circumstanțelor atenuante

(…) (2) În cazul (…) infracțiunii de omor (…) dacă se constată că există circumstanțe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special.

Art.75 C. pen. actual

Circumstanțe atenuante

(1) Următoarele împrejurări constituie circumstanțe atenuante legale:

a) săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă;

b) depășirea limitelor legitimei apărări;

c) depășirea limitelor stării de necesitate;

d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanța atenuantă nu se aplică în cazul săvârșirii următoarelor infracțiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracțiuni contra siguranței publice, infracțiuni contra sănătății publice, infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, contra securității naționale, contra capacității de luptă a forțelor armate, infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, a infracțiunilor privind frontiera de stat a României, a infracțiunilor la legislația privind prevenirea și combaterea terorismului, a infracțiunilor de corupție, infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracțiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activitățile aeronautice civile și cele care pot pune în pericol siguranța zborurilor și securitatea aeronautică, privind protecția martorilor, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, a celor privind traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea și combaterea pornografiei și a celor la regimul adopțiilor.

(2) Pot constitui circumstanțe atenuante judiciare:

a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii;

b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Art. 76 C. pen. actual

Efectele circumstanțelor atenuante

(1) În cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime.

(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, în cazul reținerii circumstanțelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute.

Față de cele ce preced limitele sancțiunii în legea nouă, apreciată mai favorabilă în raport de încadrarea juridică sunt între 5 ani și 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Conform art. 12 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

Potrivit hotărârii de condamnare inculpatului i s-au interzis ca pedeapsă complementară interzicerii exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 2 ani și șase luni, după executarea pedepsei principale, iar ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei, a interzicerii exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. anterior, respectiv: dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat. Aceste pedepse au corespondent în art. 66 lit. a) și b) C. pen., respectiv: a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

Așadar constată că pedeapsă complementară a interzicerii exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 2 ani și șase luni are corespondent în art. 66 lit. a) și b) C. pen. în vigoare, urmând a se executa în acest conținut pentru o perioadă de 1 an, în condițiile art. 12 din Legea nr. 187/2012 și art. 68 C. pen. în vigoare.

De asemenea, pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior are corespondent în art. 66 lit. a) și b) C. pen., urmând a se executa în acest conținut, în condițiile art. 65 C. pen.

b) compararea condițiilor de existență și a efectelor instituțiile autonome în raport de încriminare și sancțiune.

În cauză procedura recunoașterii vinovăției produce efecte în sensul reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, astfel încât acestea sunt 3 ani și 4 luni - 6 ani și 8 luni și interzicerea unor drepturi.

Orice reformare a hotărârii pronunțate în apel este în consecință strict legată de aplicarea legii. În consecință, având în vedere că înlăturarea textului de lege din art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. anterior este echivalentă cu o limitare a cazurilor de casare, instanța de recurs nu poate examina în cauza de față critica referitoare la individualizarea pedepselor în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior. Nici chiar în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile instanța de recurs nu poate să facă o nouă individualizare a sancțiunii, fiind obligată să reducă proporțional sancțiunea stabilită de instanța de apel (către minimum, mediu sau maximul special), în raport de limitele prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu sau maximul special). Astfel, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanța de recurs nu poate stabili o sancțiune către minimul special prevăzut de legea nouă, dacă instanța de apel a stabilit aceeași sancțiune către maximul special prevăzut de legea veche, așa cum nu este posibilă nici situația inversă.

În speță instanța de recurs a stabilit o sancțiune cu reținerea circumstanțelor atenuante orientându-se către aprecierea faptei ca având o periculozitate concretă minimă astfel încât instanța de recurs va proceda la individualizarea sancțiunii către minimul prevăzut de legea nouă.

Față de cele ce preced, va dmite recursul declarat de inculpatul B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Va casa în parte decizia penală recurată și sentința penală nr. 155 din 10 iunie 2013 a Tribunalului Brașov și, rejudecând:

În baza art. 386 C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului B.P.D. din infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior în infracțiunea prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

În baza art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior, va condamna inculpatul B.P.D. la o pedeapsă de 3 ani și 4 luni închisoare și 1 an interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Va face aplicarea art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 03 aprilie 2013 la 11 martie 2014.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul B.P.D. împotriva deciziei penale nr. 124/Ap din 29 octombrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează în parte decizia penală recurată și sentința penală nr. 155 din 10 iunie 2013 a Tribunalului Brașov și, rejudecând:

În baza art. 386 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului B.P.D. din infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior în infracțiunea prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

În baza art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior, condamnă inculpatul B.P.D. la o pedeapsă de 3 ani și 4 luni închisoare și 1 an interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Face aplicarea art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 03 aprilie 2013 la 11 martie 2014.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 50 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 martie 2014.