Securitate worker status: suppression of fundamental rights vs. military counterintelligence defense under O.U.G. nr. 24/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 5272 din 22 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, și, în consecință, a constatat calitatea pârâtului G.L. de lucrător al Securității.

Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut că, potrivit notei de constatare din 03 martie 2009, întocmită de Direcția Investigații a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pârâtul G.L. a avut gradul de locotenent major (1978, 1979, 1981), căpitan (1982, 1983, 1985) și respectiv maior (1986) în cadrul I.J.S. Brașov și că, în această calitate, a luat măsuri și a desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Curtea a apreciat că măsurile propuse de pârât, multe dintre ele puse în executare chiar de acesta, măsuri precum dirijarea unor surse informative care să pătrundă în intimitatea celor urmăriți, interceptarea și studierea corespondenței interne și externe a acestora, înregistrarea convorbirilor telefonice ale acestuia, investigații la domiciliu, măsuri de filaj, anchete informative ale celor vizați, acțiuni vizând punerea sub lupă a vieții private (inclusiv a celei profesionale, subsumată celei private din perspectiva protejării drepturilor omului) a celor urmăriți, constituie activități prin care s-au suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, consacrate legislativ în epocă.

Instanța fondului a mai subliniat că prezenta acțiune nu are în vedere doar calitatea pârâtului, pentru a fi relevant exclusiv faptul că a fost ofițer de informații în cadrul contraspionajului, ci vizează și modul concret și rațiunile pentru care pârâtul a procedat la supravegherea anumitor cetățeni.

Or, în această ordine de idei, pârâtul nu justifică interesul său, ca ofițer de contraspionaj, pentru persoane suspecte de „culegerea de date privind aspecte care ar genera sau ar fi favorabile unor acțiuni de protest, cum ar fi situația comunității țiganilor, libertățile altor naționalități conlocuitoare din tara noastră, date fiind unele dificultăți din economia țării noastre”, nici de ce legătura cu un simplu fugar din țară ar constitui un pericol pentru securitatea națională și nici ce legătură are intenția de rămânere în străinătate și/sau avizarea negativă a plecării din țară cu caracterul invocat defensiv al atribuțiilor pârâtului.

În ceea ce privește faptul că nu putea să încalce legile statului, ordinele și instrucțiunile emise de superiori în baza legilor în vigoare, prima instanță a arătat că esențială în reținerea calității de lucrător al Securității în accepțiunea legii este realizarea, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, de activități prin care să fi suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

S-a mai arătat că opțiunea a aparținut pârâtului, iar eventualele repercusiuni la care pârâtul s-ar fi expus din partea unui stat totalitar, care nu își respecta propriile reglementări legale și/sau constituționale, dacă nu ar fi executat dispozițiile/ordinele primite, nu interesează în cauză. Decizia pârâtului de a urma astfel de ordine, în vădită contradicție cu prevederile constituționale în vigoare în perioada de referință, a căror supremație era de asemenea consacrată, și cu prevederile tratatelor internaționale ratificate de România, de a se face unul din instrumentele de supraveghere și represiune ale regimului comunist, constituie o opțiune personală a acestuia, fără nici o relevanță în aprecierea activității sale din perspectiva incidenței art. 2 lit. a) din ordonanță.

Curtea a mai subliniat că legitimarea procesuală activă a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității în promovarea unor astfel de acțiuni este consacrată expressis verbis în lege, mai exact în prevederile O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, iar interesul - astfel cum este conturat de întreaga economie a prevederilor acestui act normativ - este unul public, iar în slujba acestui interes public se regăsește abilitarea legală a reclamantului de a promova astfel de acțiuni.

Analizând regularitatea procedurii de verificare, prima instanță a constatat că verificarea calității pârâtului de lucrător al Securității s-a realizat, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (7) prima teză din O.U.G. nr. 24/2008, la solicitarea succesorului titularului dosarului cu privire la care pârâtul a contribuit la instrumentarea dosarelor de urmărire, fiind vorba despre cererea numitului B.M. și că legea nu impune nicăieri ca cercetarea calității de lucrător al Securității, din perspectiva întrunirii ipotezei normei legale cuprinsă în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, să se facă în raport de persoana care a solicitat verificarea calității de lucrător, de contribuția la instrumentarea dosarului acestei persoane, ci o verificare in integrum a acestei calități, în raport și/sau de orice alte persoane cu privire la care pârâtul a contribuit la instrumentarea dosarelor de urmărire, cererile petenților deschizând doar calea unei astfel de verificări.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței nr. 5272 din 22 decembrie 2010 a formulat recurs pârâtul G.L., solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantului Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, iar în subsidiar casarea, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9, precum și ale art. 3041 C. proc. civ.

Recurentul a criticat hotărârea instanței de fond ca insuficient motivată și conținând, pe de altă parte, motive contradictorii; că a realizat o interpretare eronată a situației de fapt, întrucât recurentul-pârât nu a realizat, practic, îngrădirea drepturilor și libertăților persoanelor vizate prin măsurile luate în condițiile în care decizia privind selectarea persoanelor și aprobarea finală a măsurilor nu îi aparținea; că activitățile sale se încadrau în activitatea de contraspionaj, caracteristică fiecărui stat național și cu caracter pur defensiv; că instanța fondului a aplicat eronat și cu rea-credință prevederile O.U.G. nr. 24/2008.

În argumentarea motivelor de casare a sentinței recurate, s-a susținut că prima instanță nu a procedat la o cercetare exhaustivă a fondului, mulțumindu-se să accepte la dosar nota de constatare întocmită de către reclamant și documentele prezentate de acesta, fără a solicita probe suplimentare de natură a sprijini justa soluționare a cauzei.

Prin concluziile scrise depuse ulterior, recurentul a mai învederat că a avut calitatea de militar, încadrat într-o structură militară, în acord cu ordinea de drept și legile în vigoare la acea dată în România, desfășurând activități de contraspionaj; că activitățile sale s-au desfășurat în baza unor legi, ordine interne și instrucțiuni de muncă; că dispunerea și luarea unor astfel de măsuri erau atributul exclusiv al conducerii unităților centrale sau teritoriale; că nu s-a dovedit că avizul recurentului a fost hotărâtor și ca urmare a acestuia s-a produs o îngrădire a dreptului la liberă circulație; că, în plus, activitățile încriminate se circumscriu actelor de comandament cu caracter militar, pe care recurentul avea obligația de a le executa.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și înscrisurile dosarului, prin prisma criticilor aduse în recurs și raportat la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În primul rând, se constată că instanța de fond a motivat hotărârea pronunțată, atât în fapt, cât și în drept, expunând în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, potrivit art. 261 C. proc. civ., făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt, respectiv prin raportare la activitatea desfășurată de recurent ca ofițer al Securității.

Din această perspectivă, solicitarea recurentului privind casarea sentinței atacate, invocându-se vicii subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apare ca neîntemeiată.

Potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, „lucrător al Securității” este „orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.”

Din această definiție legală rezultă cele două condiții cumulative pentru constatarea calității de lucrător al Securității din care, cum s-a arătat în cele ce preced, recurentul-pârât o contestă pe cea de-a doua, respectiv că prin activitățile desfășurate a suprimat sau îngrădit drepturi fundamentale ale omului, susținând că instanța fondului a făcut o interpretare eronată a situației de fapt, aspect de natură a determina netemeinicia și nelegalitatea sentinței recurate.

Înalta Curte reține însă că în mod corect a apreciat prima instanță că recurentul îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, reținând că acesta a avut gradul de locotenent major (1978, 1979, 1981), căpitan (1982, 1983, 1985) și respectiv maior (1986) în cadrul I.J.S. Brașov și că, în această calitate a luat măsuri și a desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, și anume dreptul la viață privată, dreptul la libertatea de exprimare și libertatea opiniilor și dreptul la libera circulație.

Aceste drepturi erau consacrate în Constituția României din 1965, precum și la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale constituie esența unei societăți democratice. O societate democratică trebuie să asigure recunoașterea și respectarea acestor valori recunoscute universal.

În fapt, drepturile omului cuprind un sistem de idei, reprezentări sau valori ce reprezintă anumite concepții privitoare la ființa umană, societate sau puterea statală.

În Constituția din 1965 nu există vreo prevedere privind posibilitatea efectuării unor ingerințe în drepturile și libertățile fundamentale ale omului în scopul apărării siguranței naționale.

Actele normative invocate de recurent ca fiind cele care prevăd posibilitatea ingerinței în exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale nu pot fi analizate în general, iar, pe de altă parte, invocarea acestora nu este de natură a înlătura caracterul acțiunilor supuse în speță analizei instanței de judecată, de a suprima sau a îngrădi drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Susținerile recurentului privind subordonarea sa unei stări de drept existente în societate la acea dată, legilor în vigoare, efectul redus al actelor sale, raportat la poziția sa în sistem, și faptul că acestea s-ar circumscrie actelor de comandament cu caracter militar, pe care recurentul avea obligația de a le executa, nu sunt de natură a îndepărta aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008, nefiind, de altfel, nici incluse printre cauzele de exonerare prevăzute de acest act normativ.

Recurentul - ca lucrător al Securității - a făcut parte dintr-un mecanism pus la cale de către un guvern considerat acum totalitar, care a pus în aplicare legi și decrete al căror scop era limitarea și îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale anului.

O.U.G. nr. 24/2008 stabilește condițiile care trebuie întrunite de o persoană pentru a fi calificată lucrător al Securității. În acest fel, aceste persoane sunt consemnate public pentru activitatea de poliție politică comunistă, fără să antreneze o altă răspundere decât cea morală.

Din acest punct de vedere, cele reținute de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, precum și de instanța de fond privind activitatea recurentului prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului reprezintă un „minim necesar de gravitate” pentru a intra în domeniul de aplicare a art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 și în condițiile în care recurentul nu a dovedit contrariul.

Față de cele expuse, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Din examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., a rezultat că nu subzistă în cauză nici un alt motiv de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul G.L. împotriva sentinței civile nr. 5272 din 22 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012.