Conflict between common-law replevin and special restitution law for properties demolished pre-1989: Lex specialis priority and absence of "actual asset" under ECHR Protocol No. 1

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 iunie 2000 pe rolul Tribunalului București, repartizată spre soluționare secției a V-a civile, reclamanții Ș.M. și S.J. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce va pronunța, să oblige pârâtul să le lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, str. Ș. - fostă șos. O., liber de construcții, ai cărui proprietari sunt reclamanții, precum și construcția de pe teren, care a fost demolată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentic nr. 711/1953, părinții lor, Ș.M. și Ș.M.E., au cumpărat de la S.G., o parcelă de teren, loc de casă în suprafață de 433,87 mp. situat în șos. O., cu vecinătățile existente în contract, stradă denumită ulterior Ș.

S-a arătat că prin certificatul de moștenitor din 15 martie 1988, reclamanții au devenit moștenitori legali ai autorilor lor.

Au arătat că pe terenul în discuție, părinții reclamanților au ridicat o locuință care a fost demolată, iar înainte de demolare exista autorizație de construire, așa cum rezultă din procesul verbal din 04 februarie 1953, proces-verbal transcris în Registrul de Transcripțiuni al Tribunalului Popular al Raionului "Nicolae Bălcescu".

Au mai arătat că acest imobil figura înscris la Administrația Financiară - șos. O., cu o valoare de impunere de 13.248 RON, plus teren în suprafață de 433 mp, așa cum stipulează clar certificatul din 1958 al Secțiunii Financiare a Raionului "Nicolae Bălcescu".

Reclamanții au arătat și că, după demolarea imobilului, aceștia nu au primit nicio despăgubire pentru acest teren, așa cum rezultă de altfel din cererea înregistrată cu nr. 6365 din 07 mai 1991.

Au arătat că, deși au făcut demersuri pentru restituirea terenului și a despăgubirilor pentru locuință, răspunsul a fost negativ, afirmându-se, contrar realității, că terenul este afectat de construcții, așa cum rezultă din adresa din 01 iunie 1999, petiția reclamanților datată 14 martie 2000 rămânând, de asemenea, fără răspuns.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 483 și următoarele C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 2399 din 21 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București reprezentat prin Primarul General, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții M.Ș. și M.J. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins atât excepția inadmisibilității cererii formulată în contradictoriu cu intervenientul în interes propriu, SC S.I.C. SRL, cât și cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții M.Ș. și M.J. în contradictoriu cu intervenientul în interes propriu SC S.I.C. SRL ca neîntemeiate și, pe cale de consecință, a dispus restituirea către reclamant a taxei de timbru în cuantum de 186 RON, achitată cu titlu de taxă de timbru în cauză, taxă ce nu a fost folosită și a luat act că intervenientul în interes propriu și-a rezervat dreptul de a cere cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de fond și de procedură care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea pe fond a pricinii.

Deliberând cu privire la excepția lipsei calității procesual-pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat prin Primar General, tribunalul a reținut următoarele:

1. Calitatea procesuală pasivă, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, aceasta aparținând celui față de care se poate realiza interesul reclamantului, cel care trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.

Acțiunea în revendicare, de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde, de la posesorul neproprietar, respectarea dreptului său de proprietate și asigurarea exercițiului deplin al acestui drept.

În cazul acestei acțiuni, calitatea procesuală este determinată, cea activă nu poate să aparțină decât persoanei care se pretinde proprietar al imobilului, dar fără să exercite posesia acesteia, pe când calitatea procesuală pasivă poate să aparțină doar celui care stăpânește efectiv bunul, fie în fapt, fie în baza unui titlu de proprietate.

În situația în care ambele părți în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului, în doctrină și jurisprudență s-a statuat, de-a lungul timpului, că urmează a se proceda la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părți pentru a se determina, în funcție de vechimea titlului, de proveniența sa sau de realizarea operațiunilor de publicitate imobiliară, în ce măsură unul dintre ele este preferabil și, prin raportare la acest aspect, cine este îndreptățit să exercite toate prerogativele dreptului de proprietate.

În cauza de față, din relațiile furnizate de către Primăria Municipiului București, dar și din înscrisurile depuse de către intervenientă în susținerea apărării sale, precum și din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de către expertul B.D., tribunalul a reținut că imobilul revendicat nu se mai află în proprietatea pârâtului, fiind astăzi întabulat ca fiind în proprietatea intervenientei SC S.I.C. SRL.

Astfel, în adresa emisă de către Direcția Patrimoniu - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat din cadrul Primăriei Municipiului București, s-a arătat că imobilul revendicat, în suprafață de 433,87 m.p., situat în Șoseaua O. este ocupat de o construcție de tip A (P + 2) reprezentând Complex C.M., trotuar de protecție și trotuar pietonal.

În aceeași adresă se arată că terenul revendicat de către reclamanți face parte dintr-o suprafață mai mare, ce a fost dobândită de către SC L. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria B, nr. 0042 din 18 mai 1999, emis în baza prevederilor H.G. nr. 834/1991.

Complexul Comercial C.M., împreună cu terenul pe care acesta este situat, aparține intervenientei SC S.I.C. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1869 din 09 septembrie 2011 de către Societatea Civilă Notarială A., acesta făcând de-a lungul timpului obiectul mai multor contracte de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni nu se mai află în patrimoniul pârâtei Municipiul București, reprezentat prin Primar General, acesta neexercitând niciun drept asupra acestuia și nici posesia, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesual-pasive a acestui pârât și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

2. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii formulate în contradictoriu cu intervenienta SC S.I.C. SRL, tribunalul a constatat caracterul nefondat al acesteia.

Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

Prin reglementarea acestei forme de intervenție forțată a terților într-un litigiu s-a încercat acoperirea situației în care hotărârea ce urma a se pronunța va fi opozabilă și altei persoane decât celei ce era deja atrasă într-un litigiu, și care ar fi putut să pretindă pentru sine obiectul cererii de chemare în judecată.

În legătură cu această formă de lărgire a cadrului procesual, în doctrină s-a arătat că este inadmisibil ca pe această cale să se ajungă la lărgirea cadrului procesual pasiv, în sensul de a se introduce în cauză alți pârâți, cu nesocotirea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

În cauza de față, reclamantul, care a aflat pe parcursul derulării litigiului cine este proprietarul actual al imobilului revendicat, a solicitat introducerea acestuia în cauză, urmând ca operațiunea de comparare a titlurilor, specifică acțiunii în revendicare, să se realizeze și față de acesta.

Cum prin acest demers judiciar a urmărit recunoașterea dreptului său de proprietate, cu efect de opozabilitate, față de toate persoanele care ar putea, la rândul lor, pretinde drepturi asupra imobilului, tribunalul a constatat că cererea este admisibilă din punct de vedere al normelor de drept procesual civil.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu intervenienta SC S.I.C. SRL.

3. În ceea ce privește fondul acțiunii în revendicare ce face obiectul cauzei de față, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul, din analiza înscrisurilor administrate în cauză, a reținut că reclamanții invocă drept izvor al pretinsului lor drept de proprietate asupra imobilului-teren situat în București, Șoseaua O., sector 4, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1952 între autorii lor, M.Ș. și M.Ș.E., în calitate de cumpărători, și S.G., în calitate de vânzătoare, iar intervenienta invocă drept izvor al dreptului său de proprietate contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1869 din 09 septembrie 2011 de către Societatea Civilă Notarială A.

Acțiunea în revendicare, de drept comun, este acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde, de la posesorul neproprietar, respectarea dreptului său de proprietate și asigurarea exercițiului deplin al acestui drept.

În situația în care ambele părți în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului, în doctrină și jurisprudență s-a statuat, de-a lungul timpului, că urmează a se proceda la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părți pentru a se determina, în funcție de vechimea titlului, de proveniența sa sau de realizarea operațiunilor de publicitate imobiliară, în ce măsură unul dintre ele este preferabil.

În cauza de față, pentru a se proceda la compararea titlurilor de proprietate, trebuie verificat în ce măsură reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, deposedat de către stat, mai pot pretinde că au un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de "bun" poate cuprinde atât "bunurile existente", cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria "bunurilor actuale" speranța de a obține recunoașterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanțele condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condițiilor ( Hotărârea cauza Prințul Hans Adam II de Lichtenstein contra Germania).

În ceea ce privește noțiunea de "bun actual", jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilită în hotărârile pronunțate împotriva României, a cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

În Cauza Străin și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile și a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi ai acestuia.

S-a reținut că respingerea prin aceeași decizie a cererii de restituire a unui apartament înstrăinat terților a constituit o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect retroactiv, nu era revocabil.

O soluție identică a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Sebastian Taub împotriva României și în Cauza Athanasiu Marshall împotriva României, în care s-a constatat că reclamantul avea un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece, prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilului.

S-a statuat în sensul că prin constatarea nelegalității preluării imobilului s-a recunoscut indirect și cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, drept care nu este revocabil și nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.

În ceea ce privește noțiunea de "bun actual" în Cauza Czaran și Grofcsik împotriva României, în care cererea reclamanților, prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 și restituirea terenurilor, a fost respinsă irevocabil de instanțele interne, reținându-se că, deși terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, restituirea în natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terț de bună-credință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că instanța supremă a recunoscut indirect și retroactiv dreptul de proprietate al reclamanților, chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menționat în mod expres.

În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu va fi considerată "bun", în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.

Astfel, în Cauza Penția și Penția împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, și acțiunea în revendicare subsecventă nu priveau "bunuri existente" în patrimoniul reclamanților, iar instanțele interne sesizate trebuiau să se pronunțe în legătură cu problema legalității naționalizării imobilului. A mai constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului că reclamanții nu beneficiau, în momentul introducerii acțiunii în revendicare, de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o "speranță legitimă".

De asemenea, în cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamantele puteau, eventual, să se prevaleze de o creanță condiționată, deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o "valoare patrimonială" care să necesite protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În anul 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește existența unui "bun actual", a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție, în sensul restituirii bunului către reclamant, emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.

Cât privește "valoarea patrimonială", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial", ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, s-a menționat că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente, potrivit dreptului intern, să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Tribunalul a constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (prin hotărârea din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un "bun", un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010 Curtea a subliniat, în toate cauzele împotriva României, că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv de Legea nr. 10/2001.

Sintetizând considerentele anterioare, tribunalul a reținut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu și alții contra României, existența unui "bun actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate al reclamantului, iar "speranța legitimă" presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând aceste considerații desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la situația din cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanții nu au în patrimoniul lor un "bun actual", nicio autoritate judiciară sau administrativă nepronunțându-se în sensul recunoașterii dreptului lor de proprietate, drept ce a ieșit din patrimoniul lor ca urmare a demolării de către stat, în anul 1988, a construcției existente pe teren și a aplicării dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 556 din 17 mai 1990, potrivit cărora se consideră trecute în proprietatea statului imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile acestora situate în București și Sectorul Agricol Ilfov, care au fost demolate înainte de Revoluție pentru realizarea unor obiective de investiții, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și reintrarea în patrimoniul foștilor proprietari, aceștia putând beneficia doar de un drept la despăgubire, drept ce le este recunoscut chiar de către actul normativ mai sus menționat.

S-a constatat de către tribunal că imobilul în litigiu a fost trecut ulterior de către stat în proprietatea unei societăți comerciale, dreptul acesteia fiind recunoscut printr-un certificat de atestare a dreptului de proprietate, fiind ulterior transferat prin mai multe acte de vânzare-cumpărare, ajungând în prezent în proprietatea intervenientei SC S.I.C. SRL.

În condițiile în care dreptul de proprietate al deținătorilor actuali și al autorilor lor a fost recunoscut prin acte ce sunt valabile din punct de vedere juridic, nefiind atacate sau desființate de-a lungul timpului, acesta s-a consolidat, intervenienta deținând un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție ce se bucură de protecție juridică.

Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului anterior citată, astfel cum ea a evoluat pe parcursul anilor, potrivit căreia constatarea naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului, ci dă dreptul doar la despăgubire, precum și situația de fapt din cauza de față, tribunalul a reținut inexistența în patrimoniul reclamanților a unui drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat, precum și existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul intervenientei.

Față de aceste considerente, tribunalul a constatat că nu mai este posibilă compararea titlurilor exhibate de către părți, ca în cazul clasicei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., în care ambele părți erau în posesia unor titluri, dar care proveneau de la autori diferiți, nefiind posibilă analiza titlului mai bine caracterizat, atâta vreme cât reclamanții nu au un drept de proprietate care să poată fi exercitat în mod efectiv și care să fi fost recunoscut de vreo autoritate juridică sau administrativă cu privire la bunul în litigiu, susținerile reclamanților privind preferabilitatea dreptului lor de proprietate, care provine de la un veritabil proprietar, față de cel al intervenientei, care provine de la un neproprietar, fiind astfel nefondate.

În plus, tribunalul a constatat că, în mod constant, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în sensul că repararea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate nu se poate realiza prin alte încălcări ale dreptului de proprietate, al deținătorilor actuali de această dată (regulă consacrată în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe), persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință neputând fi puse în situația de a suporta responsabilitatea confiscării în trecut a acestor bunuri de către stat (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Raicu contra România).

O soluție contrară ar fi de natură a afecta securitatea circuitului civil, ce trebuie să guverneze orice stat de drept.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 184A din 5 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.Ș. împotriva menționatei hotărâri, reținându-se următoarele:

Având în vedere că obiectul prezentei cauze îl constituie acțiunea în revendicare a unui imobil preluat din patrimoniul autorilor reclamanților în perioada regimului comunist, în temeiul unui decret prezidențial ce urmărea demolarea unor imobile în vederea sistematizării unei zone din capitală, curtea s-a raportat în analiza sa la următoarele aspecte, de principiu:

Apreciind că nu trebuie exclusă de plano verificarea valabilității titlurilor de proprietate de care se prevalează părțile, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, curtea a reținut că soluționarea acțiunii în revendicare presupune cu necesitate compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părți, ceea ce înseamnă analiza cu preponderență a modalității de constituire, respectiv de dobândire a dreptului de proprietate, titlurile părților fiind prezumate valide, în condițiile în care admiterea unei astfel de acțiuni conduce la ineficacitatea titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul și nu la anularea acestuia. Trebuie menționat faptul că, având în vedere că acțiunea în revendicare nu este o acțiune în desființarea titlului de proprietate al pârâtului, instanța a pornit în operațiunea de comparare de la această prezumție, acest lucru neînsemnând că, examinând comparativ titlurile prezentate de părți, nu poate verifica valabilitatea acestora și nu poate ajunge la concluzia că unul dintre ele nu îndeplinește aceste cerințe. În ipoteza în care instanța ajunge la concluzia că unul dintre titluri nu este valabil, va da câștig de cauză celeilalte părți, iar în situația în care ambele sunt valabile, va da câștig de cauză părții care a înfățișat titlul preferabil, potrivit criteriilor consacrate de doctrină și jurisprudență, pornind de la principiile de drept.

Însă, maniera în care se dă eficiență mecanismului de comparare a titlurilor exhibate de părți, trebuie să ia în considerare particularitățile cauzei, care decurg din situația juridică a imobilului revendicat. Astfel, din acțiunea introductivă, coroborat cu înscrisurile depuse la dosar în probațiune, curtea a constatat, așa cum a reținut și prima instanță, că autorii reclamanților au stăpânit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în anul 1952, prin care au cumpărat terenul în suprafață de 433,87 mp și pe care au edificat o construcție.

Așa cum rezultă din coroborarea relațiilor furnizate de Primăria Municipiului București la nivelul anului 1997, cu cele comunicate organului judiciar în anul 2012, curtea a constatat că terenul revendicat constituie de fapt o secțiune din suprafața fostului imobil, situat administrativ, pe Șoseaua O. și care actualmente este ocupat integral de Complexul C.M., de trotuarul de protecție și de cel pietonal. Din relațiile anterior menționate, rezultă că la nivelul anului 1986, în evidențele cadastrale figura un imobil situat pe Șoseaua O., sector 4, compus din teren în suprafață de 465 mp, din care 40 mp construiți, ca proprietate particulară, categoria de folosință curți-construcții, cu posesor de parcelă autorii reclamanților M.Ș.

și M.Ș.E. În ceea ce privește modalitatea de preluare în proprietatea statului, se evidențiază că imobilul-construcție a fost demolat, operațiune ce a avut loc în baza Decretului nr. 251/1988, urmând ca în temeiul Hotărârii nr. 556/1990, autorii reclamanților să fie înscriși la poziția 9 în tabelul foștilor proprietari deposedați care aveau să primească despăgubiri, cu titlu de compensație pentru imobilul preluat. În anexa hotărârii, autorii reclamanților figurează cu imobil preluat format din teren în suprafață de 433 mp și 112,09 mp construcții.

De asemenea, se specifică faptul că imobilul revendicat este afectat de Complexul C.M., reprezentând o secțiune dintr-o suprafață de teren mai mare, dobândită de SC L. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1999. Din actele dosarului rezultă că imobilul-teren, ce a format obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a avut nr. 2 pe Șoseaua O. Această situație a ocupării terenului revendicat de Complexul C.M. este confirmată de concluziile raportului de expertiză efectuat după repunerea cauzei pe rol, la cererea reclamanților, în condițiile în care judecata fusese suspendată în temeiul dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, care permitea foștilor proprietari, care aveau introduse acțiuni în revendicare de drept comun, să opteze între această cale procedurală și calea specială, creată de sistemul reparatoriu reglementat de Legea nr. 10/2001.

Așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, reclamanții au formulat notificare în temeiul legii speciale, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului, învederând, totodată, că a fost demolată construcția existentă pe teren, pentru care nu au primit nicio despăgubire.

Examinând conținutul Hotărârii nr. 556/1990, în art. 1, se prevede că imobilele formate din terenuri cu construcții, demolate în perioada regimului comunist, sunt considerate trecute în proprietatea statului, urmând ca foștii proprietari să primească despăgubiri. Cu privire la acest aspect, curtea a reținut că reclamanții au susținut și în fața instanței că nu au primit despăgubirile respective, fără să producă niciun fel de dovezi în acest sens, deși autorii lor figurează înscriși pe lista anexă a Hotărârii nr. 556/1990. Indiferent de plata efectivă a acestor compensații bănești, este cert că reclamanții, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, sunt îndreptățiți la primirea unei compensații echitabile, iar în ceea ce privește condițiile și modalitățile de acordare a acestor compensații, curtea a constatat că problematica imobilelor preluate abuziv sub imperiul vechiului regim comunist a făcut obiect de reglementare în Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată ulterior, astfel că maniera de acordare a compensației echitabile este cea stabilită de legea specială.

Din această perspectivă, curtea a considerat necesar să examineze succint posibilitățile de despăgubire pe care reclamanții le au în cadrul sistemului reparatoriu instituit de Legea nr. 10/2001.

În egală măsură, curtea a considerat necesar să sublinieze și faptul că nesoluționarea notificării reclamanților până la acest moment de către unitatea deținătoare nu mai constituie în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptățite să obțină măsurile reparatorii care li se cuvin, având în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de Decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze, pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de Decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală. Evident, aplicarea celor statuate de instanța supremă trebuie să se realizeze prin raportare la noile dispoziții ale Legii nr. 165/2013, ele găsindu-și pe deplin eficiența până la intrarea în vigoare a acestui act normativ, curtea apreciind necesar să facă această precizare în considerarea perioadei îndelungate de timp care a trecut de la depunerea notificării și în care reclamanții au stat în pasivitate, nefăcând uz de mijloacele legale pe care le aveau la dispoziție.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic al valorii patrimoniale de care ar fi fost în măsură să se prevaleze reclamanții, în ipoteza în care ar fi urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, curtea a avut în vedere, pe de o parte, faptul că trebuie stabilită în mod corect corelația dintre acțiunea în revendicare dedusă judecății în prezenta cauză și prevederile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care acțiunea în revendicare este văzută drept un remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, trebuie luat în considerare și faptul că intimata-intervenientă este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept recunoscut prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 1999, alături de actele de transmitere succesivă a proprietății.

Așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta nu a cerut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și nici a certificatului de atestare a dreptului de proprietate în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că, curtea a concluzionat în sensul că intervenienta se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, curtea a reținut că dispozițiile art. 21 din acest act normativ nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care societatea deținătoare a imobilului a fost privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sau chiar și parțial, dar valoarea imobilului este inferioară valorii acțiunilor deținute de către stat, astfel că singura alternativă prevăzută de legea specială este cea reglementată de dispozițiile art. 29 din legea specială. Raportând aceste dispoziții legale la situația din speță, curtea a reținut, din examinarea conținutului protocolului de predare-primire încheiat în anul 2000, în baza proiectului de divizare, între SC L. SA și SC P. SA, că la nivelul anului 2000, SC L. SA era integral privatizată, întreg capitalul social fiind deținut în diferite procente de I.C.R., R.E.H. SRL, B.A., M.C. SA și P.A.A.

Pe cale de consecință, pentru rezolvarea cererii de retrocedare formulate în temeiul legii speciale, entitatea competentă (ulterior verificării și constatării îndeplinirii prealabile a cerințelor impuse de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001), are a stabili aplicabilitatea dispozițiilor art. 21, respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare, în ultimul caz, a celor stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 830/2008, care fac distincție, sub aspectul măsurilor reparatorii, între imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil (consacrând reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005).

În situația în care se ajunge la concluzia că imobilul se impune a fi restituit în natură, curtea, în acord cu cele explicitate în cele ce preced, a reținut că decizia respectivă de restituire este de natură să confere reclamanților calitatea de titulari ai dreptului de proprietate confirmat pe cale administrativă și implicit calitatea de deținători ai unui bun (sub forma dreptului de proprietate) în sensul Convenției, îndreptățiți, de-abia din acest moment, să obțină retrocedarea imobilului. Ca o precizare suplimentară, curtea a atras atenția asupra faptului că, având în vedere situația juridică concretă a imobilului, în sensul că acesta a fost înstrăinat succesiv ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea SC L.

SA, contractele de vânzare-cumpărare nefiind contestate de reclamanți sub aspectul valabilității și pornind de la caracterul valid al acestora, prin raportare la dispozițiile art. 45 din legea specială, soluția retrocedării în natură nu mai e posibilă, în condițiile în care actualmente imobilul se află în deținerea unui terț, care își justifică această calitate printr-un titlu de proprietate valabil (aflat în deplină concordanță cu starea de fapt), astfel că, pentru aceste rațiuni, s-ar fi impus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, reprezentate de măsuri compensatorii, în terminologia Legii nr. 165/2013, care trebuie stabilite în condițiile acestui act normativ.

Curtea a constatat că imposibilitatea retrocedării în natură a terenului notificat nu derivă doar din situația juridică a imobilului, ci și din cea faptică, indiferent de deținătorul actual al acestuia, având în vedere că, potrivit concluziilor raportului de expertiză specialitatea topografie, terenul este ocupat integral de Complexul C.M., de trotuarul de protecție, precum și de cel pietonal, astfel că, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, soluția legală pentru terenurile ocupate de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și a altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale este cea a măsurilor compensatorii, ca o alternativă la retrocedarea în natură, imposibil de realizat.

În ipoteza în care se va ajunge la concluzia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 165/2013, curtea a constatat că, cel mai probabil, măsurile reparatorii vor îmbrăca forma despăgubirilor bănești, care se acordau în condițiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, la valoarea de piață a apartamentului, aceasta fiind nivelul la care dispozițiile legale acordau o reparație echitabilă.

Pe cale de consecință, curtea a reținut că, din perspectiva procedurii Legii nr. 10/2001, reclamanții ar fi titularii unei creanțe condiționale, care, deși nu le conferă dreptul la restituirea în natură a imobilului, potrivit celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Athanasiu contra României, le dă posibilitatea obținerii unor măsuri reparatorii, pe calea legii speciale.

Concluzionând, curtea a reținut că eficientizarea sistemului de acordare a unei reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană (astfel cum a fost prelungită până la data de 12 aprilie 2013), în acest scop, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de a obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității, atât sub aspectul cuantumului despăgubirii, cât și din punct de vedere al timpului de acordarea acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut, la acel moment, acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta, până la acel moment, un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligației statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă, în același timp, o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, pentru care s-a formulat notificare în temeiul legii speciale.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, curtea a apreciat că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, în speța de față, reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, dar au o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, nesoluționată. În ipoteza în care, în sistemul reparatoriu reglementat de acest act normativ, reclamanții ar fi îndreptățiți (sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor legale) la măsuri reparatorii prin echivalent, care, până la adoptarea Legii nr. 165/2013, se stabileau în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, curtea a constatat că reclamanții ar fi avut un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul la care legea specială înțelegea să acorde o reparație echitabilă.

Examinând această chestiune, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 165/2013, care, potrivit prevederilor art. 4, se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a legii, curtea a constatat că, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, apelantul va fi beneficiarul dispozițiilor acestui act normativ, în sensul că va fi beneficiarul măsurii de compensare prin puncte, pe care le va putea valorifica prin achiziționarea de imobile în cadrul licitațiilor publice naționale care se vor organiza în aplicarea noilor dispoziții.

Pentru finalizarea mecanismului de comparare a titlurilor înfățișate de părți, astfel cum au fost identificate în cele ce preced, curtea a considerat necesar să analizeze în ce măsură acestea conferă părților posibilitatea să se prevaleze de existența unui bun în sensul Convenției, prin raportare la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamanților, curtea a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care, de asemenea, intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație, edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă, în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de "speranță legitimă" în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală, suficient de bine stabilită în dreptul intern, susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatării nevalabilității titlului statului, curtea a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o "speranță legitimă".

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanții au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-au edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, curtea a reținut că reclamanții s-ar putea prevala de un interes patrimonial, din perspectiva Legii nr. 10/2001, care să intre în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Fără a relua cele anterior expuse, curtea a reamintit că, în sistemul reparatoriu reglementat de legea specială, reclamanții ar fi titularii unei drept de creanță, care intră în conținutul noțiunii de bun consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, este esențial ca reclamanții să beneficieze de recunoașterea actuală a dreptului de proprietate pretins, de natură să le confere un drept de restituire.

Din această perspectivă, este evident că valoarea patrimonială, pe care procedura legii speciale ar recunoaște-o în favoarea reclamanților, îmbracă forma unui drept de creanță, care nu este suficient pentru a obține retrocedarea imobilului. Reclamanții s-au prevalat de existența vechiului lor drept de proprietate, dobândit de autorii lor în maniera arătată în cele ce preced, însă trebuie luat în considerare faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului, astfel că, din punct de vedere formal, vechiul drept real al autorilor reclamanților și-a încetat existența în patrimoniul lor.

Adoptarea unei legislații reparatorii, (lucru s-a realizat prin edictarea Legii nr. 10/2001) având drept scop retrocedarea proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, a fost interpretată de Curtea Europeană ca fiind de natură să confere foștilor proprietari, și implicit moștenitorilor lor, un nou drept de proprietate, cu aceeași fizionomie și natură juridică, dar care poate fi exercitat în plenitudinea atributelor sale de către cei care au urmat procedura specială și mai ales recunoscut ca aparținând foștilor titulari, numai după obținerea unei confirmări pe cale administrativă sau judiciară în acest sens.

O astfel de confirmare poate constitui decizia sau dispoziția de retrocedare emisă de entitatea deținătoare sau cea competentă să soluționeze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, hotărârea judecătorească pronunțată în etapa judiciară a procedurii legii speciale, prin care instanța stabilește posibilitatea restituirii în natură și dispune în consecință sau hotărârea judecătorească prin care s-a admis, anterior adoptării Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a foștilor proprietari deposedați abuziv.

Făcând aplicarea în cauză a tuturor acestor aspecte teoretice, curtea a constatat că reclamanții nu se pot prevala de o astfel de recunoaștere, astfel că nu pot invoca un bun actual sub forma dreptului de proprietate, în sensul Convenției și, implicit, niciun drept la restituire, spre deosebire de intervenientă, care își legitimează calitatea de proprietar actual al imobilului prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate coroborat cu actele succesive de transmitere a proprietății și care este în măsură să se prevaleze de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților de către prima instanță.

Apelantul a mai susținut, în motivarea căii de atac promovate, faptul că preluarea imobilului constituie o faptă ilicită ce aduce atingere caracterului exclusiv al dreptului său de proprietate. Fără a susține că preluarea terenului s-a realizat în condiții de normalitate, curtea a reamintit faptul că reglementarea situației proprietăților imobiliare preluate abuziv s-a realizat după 1990 prin adoptarea mai multor acte normative în această materie, care prevedeau procedura și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca foștii proprietari să fie repuși în drepturi, fie prin retrocedarea în natură, dacă e posibil, fie prin echivalent, în modalitățile stabilite de Legea nr. 165/2013, actualmente.

Apelantul a susținut că nu se poate vorbi de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, justificat de faptul că preluarea imobilului s-a realizat fără o dreaptă și prealabilă despăgubire. Curtea a subliniat că aplicarea acestor acte normative s-a realizat fără nicio corelare cu maniera în care s-a produs preluarea imobilului, precum și faptul că nici certificatul de atestare a dreptului de proprietate, emis în temeiul acestor acte normative, și nici actele ulterioare, translative succesiv de proprietate, nu au fost contestate în instanță sub aspectul valabilității, în condițiile permise de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că beneficiază de prezumția de validitate, instanța recunoscându-le pe deplin efectele juridice. Din această perspectivă, orice discuție legată de buna-credință a intervenientului principal, în calitate de proprietar și posesor actual, nu mai poate avea relevanță.

În susținerea apelului, reclamantul a mai invocat protecția conferită de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care a fost dezbătut pe larg de curte, care a arătat care sunt posibilitățile pe care reclamantul le are la dispoziție pentru redobândirea dreptului său și ce semnificație au, din perspectiva Convenției, măsurile reparatorii la care ar putea fi îndreptățit.

În ceea ce privește susținerea referitoare la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, curtea a constatat că au fost respectate toate garanțiile unei proceduri judiciare echitabile, fiind respectate principiile de bază, cum ar fi principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare al părților, principiul imparțialității și echidistanței judecătorului față de ambele părți.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, curtea a reținut că a fost în mod corect admisă, având în vedere că imobilul nu se mai află în deținerea unității administrativ-teritoriale, ci a intervenientului principal.

În finalul cererii de apel, reclamantul a formulat critici de fond, legate de soluția de respingere a acțiunii, invocând în esență faptul că tribunalul a interpretat greșit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Făcând trimitere la analiza amplă, expusă anterior, cu privire la modalitatea în care s-a realizat operațiunea de comparare a titlurilor prezentate de părți, la semnificația pe care o au drepturile de care se prevalează părțile din perspectiva Convenției, cu evidențierea situației în care se află reclamanții, în calitate de foști proprietari deposedați anterior revoluției și a posibilităților concrete pe care le au la dispoziție pentru a obține o reparație echitabilă, curtea a considerat că a răspuns tuturor criticilor formulate, motiv pentru care, în raport de toate considerentele expuse, a constatat caracterul nefondat al căii de atac deduse judecății.

Împotriva sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul M.Ș., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, indicând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că soluția atacată se întemeiază pe considerente contradictorii, atât în ce privește situația juridică a bunului litigios, care în evidențele primăriei figurează încă în proprietatea sa, dar și în ce privește modul de interpretare și aplicare a jurisprudenței convenționale în materie.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a formulat notificare atât în baza Legii nr. 112/1995, cât și a Legii nr. 10/2001, nesoluționată, intrând astfel în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, fiind cel puțin titularul unui drept de creanță și proprietarul de drept al bunului litigios, drept înscris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni încă din anul 1952.

Deși se reține că în anul 1988 construcția, proprietatea părinților săi, a fost demolată, nu arată dacă s-a plătit sau nu vreo despăgubire, cu toate că toate constituțiile României, pentru ca actul de transfer al bunului din proprietatea privată în cea a statului să fie legal, vorbeau despre o dreaptă și justă despăgubire, cu privire la care nu s-a făcut dovada achitării, instanța pretinzându-le reclamanților să facă această dovadă.

În pofida realității, instanța de apel reține o altă situație de fapt în cauză, decât cea rezultată din probatoriul administrat, cu trimitere la expertiza L.G., care a relevat că "terenul revendicat corespunde ca formă și dimensiuni cu terenul indicat în actul de vânzare-cumpărare", și că "terenul revendicat este afectat pe o suprafață de 58,45 mp de complexul comercial P., clădire neterminată și abandonată".

În acest fel, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, care sunt de natură a atrage nelegalitatea prevăzută de motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, ca o consecință a admiterii apelului, schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță.

Prioritar, în conformitate cu cerințele art. 137 alin. (2) C. proc. civ., va fi analizată excepția invocată în cauză, a nulității căii de atac deduse judecății, și care va fi respinsă, întrucât calea de atac cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și care, din dezvoltare, pot fi subsumate acestor critici ori fac posibilă încadrarea, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată că aceasta nu este fondată, pentru considerentele:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. "modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare, în sensul dispozițiilor legale citate, sunt dintre cele mai diferite: existența unei contradicții între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietate flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv ori motivarea sa insuficientă, sau prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Motivele contradictorii la care se referă norma legală enunțată vizează, deci, situația în care, așa cum s-a arătat mai sus, considerentele ce vin să susțină soluția adoptată prin dispozitiv sunt, unele în sensul admiterii acțiunii iar altele în sensul reținerii netemeiniciei sale, iar nu, prin ipoteză, împrejurarea că situația de fapt reținută de instanța de judecată nu ar fi convergentă, în opinia recurentului, cu probatoriul administrat, care se constituie, în realitate, într-un alt motiv de recurs, în prezent abrogat, art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

De asemenea, în cauză nu se regăsește nici ipoteza nemotivării ori a motivării insuficiente, întrucât, astfel cum rezultă din conținutul actului de procedură supus controlului judiciar, acesta expune, într-o manieră clară, printr-o amplă argumentație, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței de apel.

Nu sunt fondate nici criticile constând în greșita soluționare a fondului cauzei ce se vădesc ca aparținând cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă vor fi analizate, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pentru considerentele:

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., invocate în cauză.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.

A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

În acest sens, prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat notificare.

Soluția se impune justificat și de faptul că, referitor la exercițiul aceluiași drept, nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, critică care însă nu poate fi primită.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă.

Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condițiile legii, este unul funcțional, constituind pentru reclamant o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor sale (de care a și uzat), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană și în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. Nr. 778/22.11.2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncționarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a soluționării notificărilor.

Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu a adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).

În fine, contrar celor susținute de recurent, prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, privind imobilele ce intră sub incidența actului normativ de reparație, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurent, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci și Poenaru contra României).

În același sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanții erau simpli solicitanți în privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în care Înalta Curte constată că recurentul nu poate invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Chiar simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în parag. 143 și 144, că: "(...) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala".

Astfel, dacă, în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu ar putea să le confere reclamanților un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35, Atanasiu împotriva României, parag. 135, 136).

Constatând că, în speță, reclamantul a uzat de dispozițiile legii speciale, exercițiului dreptului său prin cererea dedusă judecății i se opune regula concursului dintre legea specială și cea de drept comun, sus reliefată, și consacrată în această materie prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împrejurarea că procedura legii speciale nu a fost încă finalizată, nu este de natură să transfere pe umerii pârâților (al căror titlu este ființă, nu a fost anulat) răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de stat prin actele normative de reparație adoptate în materie.

În soluționarea raportului juridic litigios are relevanță exclusiv împrejurarea că bunul în litigiu a fost preluat de către stat, în mod abuziv, în raport de susținerile reclamantului (fără plata unei despăgubiri), ceea ce face însă să fie atrasă incidența legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, cu toate consecințele sus reliefate.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312(1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nulitate a recursului invocată de intimata intervenientă SC G.A.M. SRL.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.Ș. împotriva Deciziei nr. 184A din 5 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2014.

Procesat de GGC - NN