Vindication of Property Nationalized Without Valid Title: Preemption by Reparatory Law and Absence of a "Property" Interest Under Protocol No. 1

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 octombrie 2007, reclamanta M.I.C. Constanța, a chemat în judecată pe pârâții STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și pe A.V.C., pentru ca prin sentința civilă ce se va pronunța să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul proprietatea reclamantei, situat în București, str. A., sector 1 și nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia și pe cale de consecință, comparând titlurile de proprietate deținute de reclamantă și de pârâtul A.V.C., să fie obligat acest pârât, să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, pe care pârâtul îl ocupă în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA.

Prin sentința civilă nr. 1917 din 19 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins acțiunea în revendicare privind pe reclamanta M.I.C. Constanta, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, A.V.C. și cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul General, Ministerul Economiei și Finanțelor și SC H.N. SA, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect, reținându-se următoarele:

Instanța de judecată este investită cu o acțiune în revendicare imobiliară ce este găsită de către tribunal ca fiind neîntemeiată.

Acțiunea în revendicare imobiliară în esența sa presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului. Instanța este abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Prin urmare referitor la primul capăt de cerere prin care se solicită să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul, tribunal a pornit tocmai de la definiția acțiunii în revendicare care presupune analiza valabilității titlului statului, a apreciat că de fapt primul capăt de cerere reprezintă de fapt un mijloc de apărare și prin urmare nu este nevoie să se pronunșe distinct pe acesta.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei M.Ș., iar preluarea imobilului nu a putut fi considerată decât una fără titlu valabil.

În raport de dispozițiile Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 și care, în art. Il, prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor, doar pct. 3 din art. 1 al Decretului nr. 921/1950 (referitor la naționalizarea hotelurilor, ca mijloace de producție),apare ca fiind constituțional.

În celelalte ipoteze, respectiv pct. 1, 2, 4 și 5 ale art. 1 din Decret, întrucât imobilul în discuție avea calitatea de locuință, iar locuințele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producție, naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea constituției atunci în vigoare, astfel că imobilul s-a preluat fără titlu valabil.

De altfel nici o interpretare a textului, art. 11 din Constituția vremii nu permitea o altă concluzie; înaintea acestui text, art. 8 prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută și garantată de lege; textele ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepție care derogau de la principiul garantării proprietății private, iar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, ceea ce odată mai mult - duce la concluzia că locuințele la care s-a referit Decretul nr. 92/1950 nu puteau fi considerate „alte mijloace de producție” și deci nu puteau fi naționalizate.

Decretul nr. 92/1950 arăta în art. II, că sunt exceptate de la naționalizare imobilele aparținând muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor, Decretul nr. 524/1955, întregește prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950, și prevede că, imobilele aparținând respectivelor categorii, pentru a fi exceptate de la naționalizare, trebuie să fi fost ridicate din venituri provenite din muncă.

Decretul nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generala O.N.U. la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

De asemenea, Decretul nr. 92/1950 încalcă și disp. art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire” tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.

Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.

Tribunalul a arătat că preluarea imobilului este una fără titlu valabil motivate de faptul că preluarea s-a făcut de la un neproprietar, întrucât la data trecerii imobilului în proprietatea statului, proprietar era reclamanta și nu persoana menționată în anexa la decretul de naționalizare.

Așadar, chiar dacă reține nevalabilitatea titlului statului consideră că acțiunea în revendicare este neîntemeiată, așa cum a motivat în continuare.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că întrucât atât reclamanta, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâtul are și posesia bunului în prezent, instanța a trebuit să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001(în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.

În speța dedusă judecății, la dată încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtului, acesta a fost de bună credință, în sensul că au avut credință că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, titlul statului nu era contestat nici în cadrul unei acțiuni judecătorești,reclamanta nu a susținut că a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 prin care să solicite restituirea imobilului, astfel că situația juridică a imobilului nu impunea verificări cu privire la valabilitatea titlului statului.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.

În speța dedusa judecății, este evident că actul încheiate (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâtul a fost de bună credință deoarece nu există nici o proba contrară, iar în favoarea pârâtului operează prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ.

În sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezentă și diligentă normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta nu a promovat o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâtului, acțiune supusă termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus în mod valabil titlului de proprietate al reclamantei.

În doctrină și în practica judiciară a fost exprimată și opinia că în materia acțiunii în revendicare nu are relevanță juridică buna-credință subdobânditorilor cu titlul particular, aceasta având relevanță juridică doar în măsura în care subdobânditorii cu titlu particular ar invoca în favoarea acest uzucapiunea de scurtă durată, iar buna-credință se putea analiza în litigiul avea ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Tocmai pornind de la considerentele hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care a făcut referiri în continuare, a analizat buna-credință a subdobânditorilor și, în raport de probele administrate cauză a considerat că pârâtul fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, așa cum a motivat anterior, astfel că la data încheie contractului de vânzare-cumpărare exista o eroare comună și invincibilă privire la calitatea de proprietar a statului, calitate ce îi conferea dreptul de înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1999.

Așadar, nu există nici o rațiune pentru a considera că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul în litigiu să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

În cazul de față dreptul pârâtului de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeași valoare cu drept reclamanților.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contra spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca și Pinc contra Cehiei) care și în caz Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturile juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.

Astfel, în cauza Raicu contra României, CEDO a statuat că persoanele cai și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Distinct de toate aceste susțineri, tribunalul constată că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiata întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamanta prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 art. 18 lit. c) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

În opinia Tribunalului, prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții.

Așadar, în speța dedusă judecății, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de respingere a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, or există un act normativ special potrivit căruia reclamanta urmează a primi măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului proprietate, i se închide persoanei îndreptățite calea obținerii unei reparații natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

Având în vedere această dispoziție legală se asigură respectarea principii stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare Așadar în raport de prevederile speciale ale Legii 10/2001, astfel cum am motivat anterior, acțiunea în revendicare este găsită neîntemeiată fără a considera ca dreptul de proprietate nu ar fi dovedit în patrimoniul autorului reclamanților și chiar și în măsura în care contractele de vânzare-cumpărare s-au încheiat cu un neproprietar.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost 20), sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în text (regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, o organizație cooperatistă, altă persoană juridică ori dacă statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută), la data intrării în vigoare a legii.

Transmiterea notificării are semnificația unei măsuri de precauție, de prezervare a unui drept - la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 27 alin. (3) din Legea nr. 20/2001), pentru situația în care acțiunea în justiție va fi soluționată nefavorabil (și deci, nu se poate obține restituirea în natură a bunului). Aceasta întrucât, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Tribunalul a reținut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății, reclamanta nu a deținut nici o hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestui apartament sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

Reclamanta nu a formulat nici o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului român prin care să constate nevalabilitatea titlului statului și existența dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acțiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâtă nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de bun contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Precizează că în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamanta nu deține în viziunea CEDO decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții deține un drept actual asupra bunului, întrucât a dobândit imobilul după anul 1997, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume pârâții.

Având în vedere că instanța de judecată a procedat la respingerea cererii principale ca are ca obiect revendicare imobiliara ca neîntemeiată, pârâtul cumpărător obținând astfel câștig de cauză, cererea de chemare în garanție formulată de către acesta prin care se solicita în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București reprezentat de Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice obligarea acestora la plata actualizata a prețului achitat pentru apartament și la diferența de valoare dintre prețul de piață a apartamentului și prețul actualizat, este rămasă fără obiect, pârâtul necazând în pretenții față de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta M.I. iar prin decizia civilă nr. 5 din 7 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția tardivității apelului reclamantei.

Această decizie a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2583 din 18 martie 2001 cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe reținându-se următoarele aspecte:

Citarea sau efectuarea comunicării actelor de procedură reprezintă o garanție esențială a dreptului la apărare și a unui proces echitabil, elemente ce se circumscriu dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, implicit, principiilor ce guvernează procesul civil.

Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (1) și (3) C. proc. civ., înmânarea actelor de procedură se va face personal celui citat, iar în cazul clădirilor compuse din mai multe apartamente, dacă nu este indicată camera sau apartamentul în care locuiește destinatarul, agentul va înmâna citația persoanei din familie sau cu care acesta locuiește. Art. 92 alin. (4) din același cod prevede că, în cazul în care persoanele arătate nu voiesc să primească citația sau sunt lipsă, agentul va afișa citația pe ușa locuinței celui citat, iar dacă nu are indicația apartamentului sau camerei de locuit, pe ușa principală a clădirii, încheind, de asemenea, proces-verbal despre toate acestea.

În speță, din procesul verbal de comunicare rezultă că sentința civilă nr. 1917 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a fost comunicată reclamantei M.I.C. Constanța la data de 06 martie 2009, pe dovada de comunicare a hotărârii fiind făcută mențiune a că hotărârea a fost afișată pe ușa principală a clădirii, întrucât nici o persoana de la pct. 1 nu a fost găsită.

Având în vedere că domiciliul ales de reclamantă pentru comunicarea actelor de procedură este o clădire cu mai multe apartamente situată în București str. I.H. sector 2, procedura de comunicare a hotărârii prin afișare pe ușa principală a clădirii încalcă prevederile art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Simpla mențiune făcută în procesul verbal de îndeplinire a comunicării că hotărârea a fost afișată pe ușa clădirii, fără a se arăta și apartamentul, face ca, în cazul clădirilor împărțite pe apartamente, procedura de comunicare să fie nulă.

De altfel, neregularitatea actului de comunicare a hotărârii instanței de fond a fost invocată de către reclamantă în apel, însă instanța a omis să analizeze acest aspect.

Așa fiind, având în vedere că menționarea locului unde s-a făcut afișarea citați ei este prevăzută de art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sub sancțiunea nulității, potrivit alin. (3) al aceluiași art., Înalta Curte a constatat că actul procedural este nul, lipsit de eficacitate, fiind săvârșit fără respectarea dispozițiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea sa, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care consacră o prezumție de vătămare în privința nulităților exprese.

Așadar, decizia recurată prin care apelul reclamantei a fost respins ca tardiv cu ignorarea textelor de lege arătate mai sus, este nelegală.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 30 august 2011, iar prin decizia civilă nr. 64 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în conflict de divergență s-a respins apelul reclamantei pentru următoarele considerente:

Reclamanta a invocat în mod succint întreaga problematică a revendicării imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, susținând în esență faptul că în mod greșit prima instanță a nu s-a pronunțat distinct asupra primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, faptul că în mod eronat s-a respins acțiunea în revendicare, din perspectiva faptului că buna credință poate converti un contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, lovit de nulitate într-un valabil, dar nu poate face ca un astfel de titlu să fie preferabil celui opus de fostul proprietar, în condițiile în care legea nu cuprinde nicio dispoziție care să statueze în mod expres această preferabilitate. De asemenea, s-a mai invocat și faptul că nevalabilitatea titlului statului este de natură să vicieze contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care prevederile acestui act normativ reglementau doar situația imobilelor preluate de stat cu titlu, susținând pe cale de consecință că dispozițiile art 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu ar fi incidente, astfel că nu se pune problema măsurilor reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește prima critică, referitoarea nepronunțarea primei instanțe asupra nevalabilității titlului statului, Curtea are în vedere următoarele aspecte:

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ cu caracter special, ce reglementează materia restituirii proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, prin art. 2 definesc noțiunea de imobil preluat abuziv, enumerând categoriile de imobile care se subsumează acestui concept. Legiuitorul a avut în vedere:

a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare;

b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist;

c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;

d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;

e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial;

g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile;

h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare;

i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Așa cum rezultă din dispozițiile legale anterior menționate, în finalul art 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înglobat în categoria imobilelor preluate abuziv și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, potrivit dispozițiilor art 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil, indiferent că este vorba de un act normativ (ce constituie temeiul preluării) nelegal sau neconstituțional sau de o preluare în fapt.

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 statuează că aparțin domeniului public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Din examinarea acestor prevederi legale rezultă criteriile ce trebuie avute în vedere pentru a stabili dacă preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil și anume respectarea normelor juridice cu forță juridică superioară: dispozițiile legale și constituționale, precum și cele internaționale la care România era parte la acel moment.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost explicitate de legiuitor și prin intermediul normelor metodologice, relevante fiind pentru speța de față chiar dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care recunosc caracterul abuziv al preluării imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Pe cale de consecință, având în vedere că părțile solicită constatarea caracterului nevalabil al titlului cu care statul deține un imobil din perspectiva revendicării acestuia, Curtea constată că această chestiune ține de regimul juridic al imobilului, pe care instanța, învestită cu o astfel de acțiune, o elucidează în mod obligatoriu pentru a se pronunța asupra posibilității retrocedării imobilului către foștii proprietari. De asemenea, Curtea are în vedere și faptul că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat de prevederile art 480 C. civ. trebuie soluționată prin raportare la prevederile legii speciale (Legea nr. 10/2001), în conformitate cu cele statuate de decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii. În concluzie, instanța sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., examinează, în prealabil soluționării cererii de retrocedare, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către stat și implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare a dispozițiile Legii nr. 10/2001 (care în art. 2 definesc și explicitează pe larg această noțiune), cu luarea în considerare a tuturor criteriilor impuse de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008. Față de această situație, Curtea apreciază că nu se justifică, din punct de vedere al interesului, formularea unui capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, motiv pentru care instanța de apel consideră că raționamentul tribunalului este corect, având în vedere că acest aspect a fost examinat, dar în mod justificat s-a reținut că reprezintă o chestiune ce ține analiza celui de-al doilea capăt de cerere, constituit de revendicarea imobilului în contradictoriu cu fostul chiriaș, cumpărător al acestuia în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.

Curtea apreciază că această soluție nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O., în condițiile în care dreptul de a avea acces la o instanță nu este încălcat și trebuie precizat că acest drept nu este, în concepția jurisprudenței C.E.D.O., unul absolut și pe cale de consecință, poate comporta anumite limitări sau restricționări, cu condiția să nu fie vorba de o atingere substanțială adusă dreptului, de natură să-l golească de conținut. Cerința interesului constituie o condiție legitimă, care vizează exercițiul dreptului la acțiune și care nu poate fi considerată drept o piedică contrară normelor convenționale, care să bareze liberul acces la justiție. Scopul pentru care a fost impusă o astfel de condiție pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată este acela de descuraja formulare acțiunilor inutile, care încarcă fără sens rolul instanțelor de judecată. De asemenea, o astfel de soluție nu poate fi considerată că ar contraveni dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care recunosc competența instanțelor de judecată de a tranșa asupra valabilități titlului statului. Așa cum s-a arătat în cele ce preced, acest aspect formează obiect de analiză pentru instanță, în cadrul soluționării capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, organul judiciar clarificând această chestiune, prin raportare la normele Legii nr. 10/2001 și cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă în interesul legii.

Pentru a răspunde celorlalte critici formulate de reclamantă, s-a pornit de la faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, astfel că examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor legii 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O.

Pe cale de consecință, pentru a răspunde chestiunilor invocate de către reclamantă apelantă, s-a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă aceasta deține sau nu un bun în sensul C.E.D.O. și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează apelanta.

Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, s-a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către reclamantă și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008. S-a apreciat că se impune a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte critici formulate de recurentă, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.

Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, Curtea s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, s-a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În primul alin. al acestui art., legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alin., a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alin. final al acestui art., legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență.

În concepția sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pentru conturarea acestei optici, instanța supremă a pornit de la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, precum și anumite termene și sancțiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute in legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.

Totodată, se apreciază ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisă calea acțiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În consecință, trebuie reținut ca, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a mai reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul deroga de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre legea 10/2001 și acțiune in revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea speciala de reparație.

În același timp, instanța supremă a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța suprema recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Convenției, o soluție contrara mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil și care are drept componenta de baza accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.

Pe cale de consecință, având în vedere că reclamanta a făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea rețină că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., motiv pentru care instanța de recurs consideră că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea va avea în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Convenției in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor legi 10/2001 in speta dedusa judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea cât și integrarea acestuia într-un program de răscumpărare a acțiunilor, urmând ca instanța să le dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului(cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării lor prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare.

Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanta a urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 cât și în baza dispozițiilor legii 10/2001, ambele nesoluționate și având în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea reține că reclamanta se poate prevala de un interes patrimonial(în ceea ce privește apartamentul revendicat în cauză), care intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanta, Curtea are în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că intimata pârâtă este titularul actual al dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare perfectat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate, nu a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute. Pe cale de consecință, intimata pârâtă se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

S-a declarat recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001 derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Susținerea recurentului legată de motivarea necorespunzătoare și eronată a hotărârii, este nefondată în condițiile în care hotărârea instanței de apel se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la obiectul dedus judecății, fiind arătate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției de respingere a apelului. De altfel motivarea unei hotărâri este o problemă de conținut și nu de volum.

Astfel din perspectiva celor expuse, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, care se completează cu cele ale legii 247/2005, sub aspectul plății despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, Curtea constă că, în sistemul reparatoriu al legii speciale, reclamanta nu este îndreptățită la retrocedarea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea cerințelor acestui act normativ. Dând eficiență prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că reclamanta ar putea fi îndreptățiți(sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care este vorba de un imobil preluat de statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950) să primească măsuri reparatorii prin echivalent, cel mai probabil sub forma despăgubirilor bănești, având în vedere că, așa cum rezultă din actele dosarului administrativ format în temeiul Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare este reprezentată de Primăria Municipiului București .

Având în vedere că reclamanții nu au formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Curtea reține că actul de înstrăinare a apartamentului în litigiu s-a consolidat prin expirarea termenului special de prescripție stabilit de dispozițiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acest contract este considerat ca fiind perfect valabil, astfel că aspectele legate de respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză în prezenta cauză. Din această perspectivă, invocare problemei relei credințe a pârâtei, respectiv a inaplicabilității dispozițiilor Legii nr. 112/1995, pe ideea nevalabilității titlului statului nu pot fi examinate în actualul cadru procesual, în condițiile în care aceste aspecte constituie elemente ce țin de încheierea valabilă a contractului.

Spre deosebire de revendicarea de drept comun, în care se procedează la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, analizându-se exclusiv modalitatea de transfer a dreptului de proprietate, titlurile părților fiind prezumate a fi valide (în condițiile în care admiterea unei astfel de acțiuni conduce la ineficacitatea titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul și nu la anularea acestuia), în cazul revendicărilor având ca obiect imobile preluate abuziv, instanța supremă, prin Decizia nr. 33/2008, a introdus în categoria criteriilor de analiză a preferabilității titlurilor părților și noțiunea de bună/rea credință.

Așa cum s-a arătat deja în analiza realizată anterior, foști proprietari aveau posibilitatea să solicite anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/200, text de lege a cărui aplicabilitate în cauză, sub acest aspect, nu poate fi înlăturată de necesitatea de a da prioritate C.E.D.O. în cadrul unei acțiuni în revendicare. Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.

Neuzând de calea reglementată de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin expirarea termenului special de prescripție, stabilit de alineatul final al acestui text de lege, actul de înstrăinare a apartamentului în litigiu s-a consolidat, astfel că aspectele legate de respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză pe cale incidentală) în prezenta cauză.

În speța de față, având în vedere toate argumentele expuse anterior, precum și faptul că actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 s-a consolidat sub aspectul validității, buna credință este un element care se prezumă absolut, în acest context, astfel că nu se impune examinarea acestei cerințe. Pentru a răspunde în ce măsură buna credință conferă preferabilitate titlului pârâtului, față de cel al fostului proprietar, trebui pornit de la faptul că, potrivit celor statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008, criteriile, pe baza cărora se examinează acțiunea în revendicare și se stabilește, implicit, preferabilitatea unuia dintre titluri, nu se reduc la chestiunea bunei credințe a fostului chiriaș, Înalta Curtea impunând necesitatea evaluării și celorlalte elemente anterior expuse: existența unui bun în patrimoniul părților, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

În ceea ce privește despăgubirile pe care legea specială le recunoaște în favoarea reclamantei pentru apartamentul în litigiu, s-a constatat că acordarea acestora se realizează în condițiile Legii nr. 247/2005, titlul VII. Coroborând dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) cu art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care imobilul preluat abuziv a fost vândut de către chiriași potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, entitatea competentă să soluționeze notificarea (în prezent Primăria Municipiului București), acordă măsuri reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri calculate potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 titlul VII. Așa cum rezultă din dispozițiile legale anterior menționate, Primăria Municipiului București ar trebuit să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piață a apartamentului. Pe lângă aceasta Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.

În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, Curtea apreciază că în momentul de față, se impune a se observa dacă acest fond a început sa funcționeze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României.

În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect căruia instanța de recurs înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și aspectele în privința cărora compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenția este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare.

De asemenea pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanții, Curtea are în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Athanasiu contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională , așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea apreciază că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției (sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.

Pe cale de consecință, în speța de față, reclamanta are o notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, cât și în baza Legii nr. 10/2001, nesoluționate, așa cum rezultă din relațiile furnizate de comisiile de aplicare a acestor legi speciale, din cadrul Primăriei Municipiului București. Dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea constată că reclamanții au un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea apartamentului revendicat, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înțelege să acorde o reparație echitabilă.

Faptul că notificările reclamantei a nu au fost soluționate până la acest moment de către unitatea deținătoare nu mai constituie în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptățite să obțină măsurile reparatorii care li se cuvin, având în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de decizia civilă nr 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/ dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului unei părți sunt stabilite de instanța supremă în decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii.

Astfel se impune a fi analizate și următoarele aspecte: securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum și necesitatea protejării bunei credinței a dobânditorului cu titlu oneros.

Primele două cerințe referitoare la caracterul convențional al Legii nr. 10/2001, precum și existența unui bun în sensul C.E.D.O. a fost deja examinată în privința ambelor părți, Curtea reținând că ambele părți se pot prevala de un bun în sensul Convenției și constatând totodată că se află în situația de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare și a celorlalte criterii.

De asemenea, instanța supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Concepția instanței supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, către fostul chiriaș.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Această soluție se impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și se respectă protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, sintetizând, Curtea s-a reținut că reclamanții sunt deținătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidență dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., constând într-un drept de creanță, reprezenta de despăgubirile bănești pe care le va primi în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că recurenții nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condițiile în care pârâtă este beneficiara unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate. Față de toate aceste aspecte, Curtea reține că soluția instanței de fond este corectă, în sensul că în mod legal s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantă.

Apreciind că a răspuns la toate criticile formulate de apelanta reclamantă, Curtea a reținut că acțiunea în revendicare a fostului proprietar este admisibilă, iar modul în care a fost soluționată de instanța de fond este corect deoarece s-a acordat semnificația cuvenită(așa cum rezultă din cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii) faptului că și pârâta, în calitate de fostă chiriașă, cumpărător al imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 deține un bun în sensul Convenției, reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care reclamantei nu i se poate recunoaște decât un interes patrimonial, ce îmbracă forma unui drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului, iar preferabilitatea titlurilor prezentate de părți a fost examinată cu luarea în considerare a tuturor criteriilor stabilite de Înalta Curte prin decizia anterior menționată.

În ceea ce privește ultimul motiv de apel, referitor la modul de realizare a procedurii de comunicare a sentinței apelate, a făcut obiect de analiză de către instanța supremă, tranșând asupra acestei chestiuni, astfel că nu se impune reexaminarea acestui aspect cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 296 C. proc. civ., Curtea va respinge apelul reclamantei ca nefondat, menținând sentința atacată ca legală și temeinică.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.I.C. Constanța solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în ce privește prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport de legea internă și decizia nr. 33/2007 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel recurenta își întemeiază motivele de recurs pe opinia minoritară a instanței de apel, pe care și-o însușește, în condițiile în care prin această opinie i s-a recunoscut preferabilitatea titlului ei ca fiind unul originar și mai bine caracterizat.

Se mai susține că titlul chiriașului cumpărător este afectat de reaua credință a pârâtului ce putea cu minime diligențe să cunoască faptul că imobilul este revendicat.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de apel în analiza atât a motivelor de apel cât și a obiectului dedus judecății a pornit de la faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de stat și că examinarea acțiunii în revendicare se circumscrie criteriilor stabilite prin decizia nr. 33/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție secțiile unite, și care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și restituirea imobilului, de existența unui bun în sensul Convenției.

Astfel pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă „un bun” în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocol, în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii:

În primul rând dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru Statul respectiv.

Ca atare nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul nr. 1 în privința actului de preluare a imobilului de către Stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către Statul Român.

În al doilea rând Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.

Cel ce pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual, sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența C.E.D.O., și ea cuprinde nu numai drepturile reale, așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire.

Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, Statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Astfel Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 prin care s-au stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada de 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Una din condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le îndeplinească pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii, este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege, ceea ce reclamanta a și făcut de altfel.

În condițiile formulării notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, s-a declanșat mecanismul legii speciale, ce recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent) ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă” în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi astfel apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Or, față de cele expuse, este de reținut că reclamanta la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare nu formulase cerere în condițiile Legii nr. 112/1955 pentru restituirea imobilului și de altfel nu au fost întreprinse nici alte demersuri anterioare care să fie finalizate cu o hotărâre judecătorească de restituire,sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent) astfel că în mod legal instanțele anterioare au reținut că reclamanta nu are un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să determine incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Față de această situație, sunt de reținut și câteva aspecte ce derivă din Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010 și publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010 partea I.

Astfel în hotărârea Curtea Europeană a Drepturilor Omului sus evocată, au fost reținute următoarele aspecte legate de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, și anume:

„134.(...) „un recurent nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă”, de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. „(…) „existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunului, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția C.E.D.O. a mai statuat în hotărârea sus evocată că „de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și Legea nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. (142).

C.E.D.O. a mai apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Astfel din perspectiva celor expuse, de statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, urmează a se constata că întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre anterioară, dreptul la restituirea imobilului, din litigiu, nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției, motiv pentru care nu poate invoca protecția acesteia.

De altfel mai este de reținut că nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune formulată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior „un bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, ori nu poate invoca existența unei „speranțe legitime” în legătură cu acesta.

„Simpla speranță de restituire, în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea Statului, în regimul politic anterior, nu reprezintă însă o „speranță legitimă” privită ca „valoare patrimonială”, și în consecință ca „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Cum imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamantei se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale (acțiunea în revendicare a fost înregistrată la 24 octombrie 2007) sunt incidente dispozițiile legii speciale, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așa fiind, în condițiile în care recurenta nu a justificat existența unui drept de proprietate „actual”, a unui „bun” sau cel puțin a unei „speranțe legitime” în patrimoniul său, nici una din criticile aduse hotărârii instanței de apel nu sunt fondate, și nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.I.C. Constanța împotriva deciziei nr. 64A din data de 16 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2012.