Admissibility of common-law revindicatory action for post-1945 nationalized properties under Law No. 10/2001 and ECHR Article 1 Protocol No. 1.

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 11598/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanța la data de 23 decembrie 2008, reclamantul T.H. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 21 din Constituție, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 - 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, A.D. și A.V., să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Constanța, str. A.S.; să se dispună anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al Sfatului popular al județului Constanța; să se dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplina proprietate și liniștită posesie asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri; obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că imobilul în discuție a aparținut părinților săi, T.N. și T.O. (fiind unicul moștenitor acceptant) și a fost preluat de stat prin Decizia nr. 277/1982 a Sfatului popular al județului Constanța, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, iar ulterior a fost vândut foștilor chiriași A.D. și V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996.

A mai arătat reclamantul că autoarea sa, T.N., a formulat, în mod repetat, către Primăria Constanța, cereri de restituire a imobilului, respectiv, în baza Legii nr. 112/1995 - cererea nr. 21452/1996 rămasă nesoluționată; în baza Legii nr. 10/2001 - notificarea nr. 110 din 20 iunie 2001, de asemenea nesoluționată, iar neacordarea niciunei măsuri reparatorii într-un interval de timp atât de mare echivalează cu refuzul de restituire a bunului și constituie o violare continuă a dreptului de proprietate încălcat, care impune protecția acestui drept pe calea unei acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor.

Prin cererea precizatoare formulată, reclamantul a solicitat introducerea în cauză și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a Consiliului județean Constanța, în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și anularea deciziei de preluare, alături de ceilalți pârâți menționați în acțiunea introductivă.

Prin încheierea de ședință din 16 decembrie 2009 tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. și Municipiul Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și anularea Deciziei nr. 77/1982; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța, prin primar, în cererea privind revendicarea construcției; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român și Consiliul județean Constanța în capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și anularea Deciziei nr. 77/1982; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. în cererea privind revendicarea terenului aferent construcției, pentru considerentele expuse pe larg în încheierea menționată.

Prin Sentința civilă nr. 1619 din 13 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea; a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Constanța, str. A.S.; a dispus anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al fostului Sfat popular al județului Constanța, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Consiliul județean Constanța; a respins acest capăt de cerere față de pârâții Municipiul Constanța, prin primar, A.D. și A.V., ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, cererea în revendicarea construcției, în contradictoriu cu pârâții A.D. și A.V. și ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă față de Municipiul Constanța, prin primar; a respins, ca nefondată, cererea în revendicarea terenului situat la aceeași adresă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, A.D. și A.V.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că decizia de preluare a imobilului de la reclamanți, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, este nelegală, pe de o parte pentru că actul normativ menționat era contrar dispozițiilor art. 12 și 36 din Constituția din 1968, în vigoare la acea dată și dispozițiilor art. 481 C. civ., care ocroteau proprietatea privată și admiteau exproprierea doar pentru lucrări de interes obștesc (de utilitate publică) și după plata unei juste despăgubiri, iar pe de altă parte, pentru că Decretul nr. 223/1974 a fost aplicat retroactiv în cazul reclamanților, aceștia plecând din țară în anul 1969.

S-a mai reținut că decizia de preluare nu a fost comunicată la adresa imobilului în discuție, indiferent de faptul că proprietarii se mai aflau sau nu în țară, fiind încălcate dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974. A constatat instanța, în aceste circumstanțe, că statul nu deține un titlu valabil, Decizia nr. 577/1982 fiind declarată nulă.

Instanța de fond a mai reținut că pârâții A.D. și V., locuind în imobil din anul 1983, au cumpărat apartamentul îndeplinind condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 și sunt cumpărători de bună-credință.

Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aplicând și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, act normativ considerat incident în cauză, tribunalul a stabilit că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâții A. cu bună-credință, situație în care reclamantul este îndreptățit să obțină despăgubiri de la stat la valoarea de circulație a bunului înstrăinat. Instanța a reținut însă că reclamantul nu a dorit să cheme statul în judecată în cererea de revendicare, motiv pentru care a respins această cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul T.H., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pârâții A.D. și A.V. au declarat apel împotriva încheierii din 16 decembrie 2009.

Reclamantul T.H. a arătat că, prin aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, act normativ intervenit în cursul procesului, instanța de fond a încălcat principiul neretroactivității legii civile, în textul inițial al legii nefiind exclusă posibilitatea restituirii terenului ce depășea suprafața aferentă construcției vândute în baza Legii nr. 112/1995. Instanța era datoare să aplice principiul constituțional care stabilește că legea dispune numai pentru viitor, dar și principiul "tempus regit actum", situație în care litigiul trebuia soluționat potrivit regimului juridic existent la data introducerii acțiunii, iar nu conform dispozițiilor unei legi care a intrat în vigoare pe parcursul litigiului.

Instanța de fond a aplicat nelegal dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și printr-o interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, instanța neindicând în considerentele hotărârii care sunt normele din lege care permit cumpărătorilor dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției. Apreciază că o astfel de "reglementare" este conținută numai de art. 37 din H.G. nr. 20/1996, aceasta fiind o normă de aplicare a legii care nu poate să acorde mai multe drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative. Instanța trebuia să înlăture de la aplicare aceste acte normative dacă în temeiul lor a considerat că pârâții dețin un titlu deoarece ele încalcă art. 1 alin. (1) și (2) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece prin privarea de proprietate prevăzută de lege nu se urmărește o cauză de utilitate publică și nici respectarea unui raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat și justul echilibru între exigențele interesului general și imperativele respectării dreptului fundamental la proprietate al individului.

Instanța de fond trebuia să aprecieze că titlul pârâtului este viciat și nepreferabil în acțiunea de comparare a titlurilor, iar nu să acorde nelegal și netemeinic protecție proprietății cumpărătorului. La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 terenul se afla în proprietatea statului, astfel că s-a recunoscut dreptul persoanei îndreptățite să solicite restituirea acestui bun. Prin această lege a fost reconfirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului, iar prin Legea nr. 1/2009 a fost încălcat "un drept câștigat". În acest caz instanța trebuia să înlăture ori să ignore legile interne care încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și să aplice normele din reglementarea internațională mai favorabilă.

Constatând în speță nevalabilitatea titlului statului, instanța trebuia să rețină că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 12 din H.G. nr. 20/1996, care consacră recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului și nu să considere, nelegal, că pârâții persoane fizice dețin un titlu de proprietate asupra bunului în litigiu.

Instanța de fond a refuzat să aplice regula comparării de titluri specifică acțiunii în revendicare, folosind un argument fără logică și fără să explice care ar fi autorul comun al titlurilor părților. Arată că părțile nu au avut un autor comun astfel că instanța trebuia să compare titlurile și să dea eficiență titlului mai bine caracterizat, respectiv, celui care era fondat pe o transmitere legală a dreptului de proprietate de la un adevărat proprietar.

Instanța trebuia să admită acțiunea în raport de argumentele de practică previzibilă ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și amintește Deciziile nr. 5676/2005 și nr. 6188/2005 pronunțate de această instanță, iar nu să dea efecte hotărârii Curții Europene pronunțată în cauza Raicu contra României, deoarece această hotărâre are caracter singular în materia apărării dreptului de proprietate încălcat de statul comunist și a avut în vedere o altă situație de fapt decât cea din litigiu, în cauză fiind incidente principiile consacrate prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Stoian ș.a. vs. România, Păduraru c. România, Porțeanu c. România.

Instanța nu a ținut seama că autoarea reclamantului formulase o cerere în baza Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 21452/1996 și nesoluționată până în prezent, aspect în raport de care trebuia analizată buna-credință a pârâților cumpărători și preferabilitatea titlului reclamantului.

Instanța de fond a respins, nelegal, acțiunea în revendicare, după ce a constatat că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate și că statul nu are un titlu valabil asupra bunului, reținând în schimb că reclamantul este îndreptățit să obțină de la stat valoarea de circulație a imobilului înstrăinat, fără să arate în ce mod ar fi putut fi despăgubit reclamantul. Consideră că Statul Român nu avea calitate procesuală în acțiunea în revendicare deoarece nu este posesor al bunului revendicat, iar procedurile în care a acționat reclamantul, prevăzute prin Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, nu pot asigura o indemnizare a reclamantului într-un cuantum și termen rezonabil pentru că mecanismul de despăgubire nu constituie alternative viabile de indemnizare a reclamantului.

Instanța de fond a respins greșit, ca nedovedit, capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece prin concluziile scrise reclamantul a precizat că aceste cheltuieli vor fi solicitate pe cale separată; susține că astfel a fost încălcat principiul disponibilității. De asemenea, instanța a obligat greșit reclamantul la cheltuieli de judecată către Municipiul Constanța.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța de fond a respins greșit excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece, în raport de obiectul cererii, respectiv, anularea Deciziei nr. 277/1982 emisă de Comitetul executiv al fostului Sfat Popular al județului Constanța, statul nu are calitatea de pârât, acesta nefiind răspunzător pentru obligațiile organelor și instituțiilor statului, dacă acestea sunt persoane juridice (art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954).

Pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii formulate în temeiul art. 480 și 481 C. civ. întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează o procedură specială de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu mai este admisibilă, în acest sens statuând și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

Pârâții A.D. și A.V. au arătat că instanța a soluționat greșit excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedură pe care reclamantul a folosit-o pentru formularea notificării, acțiunea în revendicarea nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială. Susțin că în acest sens este și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul dat în interesul legii, chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare vizând atât situația în care s-a declanșat procedura administrativă, cât și situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.

Acțiunea era inadmisibilă și în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent și că prin folosirea legii speciale de restituire, Legea nr. 10/2001, nu se încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Invocă aplicabilitatea principiului specialia generalibus derogant, intrarea în vigoare a legii speciale excluzând aplicarea dreptului comun.

Prin Decizia civilă nr. 373 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelurile pârâților; a admis apelul reclamantului; a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat Municipiul Constanța, prin primar, să înainteze propunerea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din Constanța, str. A.S., ce nu mai poate fi restituit în natură; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, instanța de apel a constatat că aceasta a fost corect soluționată, reținând că, pentru restituirea imobilului în litigiu, situat în Constanța, str. A.S., autoarea reclamantului, T.N., a deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificarea înregistrată sub nr. 110 din 20 august 200, notificare care nu a fost soluționată până la data declanșării prezentei acțiuni în justiție și nici până la data soluționării în apel a cererii reclamantului.

Constatând refuzul nejustificat al unității administrativ-teritoriale, Municipiul Constanța, de a soluționa în termen legal notificarea sa, reclamantul s-a adresat instanței de judecată, ca aceasta să se pronunțe cu privire la temeinicia pretențiilor sale, respectiv, restituirea în natură a imobilului, înstrăinat pârâților A. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

S-a apreciat că și în condițiile în care reclamantul a intitulat acțiunea "revendicare", indicând ca temei în drept dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și solicitând compararea titlurilor părților, instanța nu poate considera inadmisibilă acțiunea de restituire, ignorând notificarea formulată în procedura administrativă formulată conform Legii nr. 10/2001.

S-a considerat că soluția corespunde celor statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care a decis că, în lipsa unui răspuns din partea autorității administrative învestite cu soluționarea notificării, instanțele sunt abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în restituire formulată de reclamant, așa cum solicită apelanții pârâți, în condițiile în care reclamantul și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau potrivit legilor speciale (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001), notificând în termen autoritățile administrative pentru restituirea imobilului, în lipsa răspunsului acestor autorități timp de peste 10 ani, l-ar face pe reclamant să sufere o sarcină excesivă și disproporționată, care ar aduce atingere substanței înseși a dreptului său de acces la o instanță, cu consecința încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța a reținut și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "bun" în sensul art. l din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate desemna atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viașu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008).

S-a constatat că în speță, prima instanță a stabilit că imobilul ce a aparținut autorului reclamantului a fost preluat abuziv, în temeiul unui act normativ - Decretul nr. 223/1974 - care încălca dispozițiile Constituției în vigoare la momentul emiterii lui, dar și normele legale superioare potrivit ierarhiei actelor normative, respectiv, dispozițiile care reglementau proprietatea în Codul civil. Această parte a soluției pronunțată de prima instanță nu a făcut obiectul criticilor în apelul pârâților, astfel că, sub acest aspect, soluția are putere de lucru judecat, situație care, combinată cu nefinalizarea procedurii de notificare din culpa autorităților administrative, conduce la concluzia că reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.

În ce privește comportamentul organelor administrative implicate în desfășurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu și-au îndeplinit obligația de a pronunța o decizie în termenul legal de 60 de zile, acesta a pus sub semnul îndoielii eficiența mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situație în care nu se poate interzice accesul reclamantului la instanță pentru a analiza și cenzura comportamentul autorităților statului și pentru a se sancționa lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluționarea pretențiilor sale.

Referitor la apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că, având în vedere că Statul Român, prin actele normative adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la construcții cât și cu privire la terenul aferent acestora, înseamnă că acesta este răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă a bunului și apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul Constanța și ulterior, către cumpărătorii A.

Referitor la apelul reclamantului, instanța de apel a reținut că acesta este întemeiat doar în ceea ce privește "despăgubirea" datorată pentru privarea abuzivă de proprietate.

Referitor la critica privind încălcarea de către instanța de fond a principiului neretroactivității legii civile și la critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, instanța de apel a apreciat că acestea sunt nefondate.

Astfel, instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, dar și la dispozițiile Legii nr. 112/1995, pentru a justifica respingerea cererii de restituire în natură a terenului solicitat de reclamant prin acțiune. Instanța de fond a arătat în considerentele hotărârii de ce apreciază că dispozițiile legii speciale sunt aplicabile și în acțiunea în revendicare promovată de reclamant, folosind ca argument în respingerea cererii de restituire în natură faptul că terenul solicitat este aferent construcției înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 către pârâții A., situație în care terenul nu poate fi considerat liber pentru a putea fi restituit către reclamant.

Instanța de fond nu a decis în sensul constatării unui drept de proprietate asupra terenului în favoarea pârâților cumpărători A. și de aceea nu a făcut nicio trimitere la vreo normă metodologică de aplicare a Legii nr. 112/1995 care, așa cum susține reclamantul, ar stabili mai multe drepturi decât legea însăși. Din această perspectivă, critica din apelul reclamantului care se referă la interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996 nu prezintă relevanță, fiind fără obiect.

De asemenea, lipsită de relevanță pentru dezlegarea dată acțiunii reclamantului a fost considerată și critica ce vizează aplicarea retroactivă a Legii nr. 1/2009. Chiar în condițiile în care normele introduse prin această lege, care au avut ca efect modificarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate norme de drept material, nu se poate reține că instanța de fond a dispus aplicarea lor retroactivă acțiunii formulate de reclamant, pe de o parte, pentru că norma invocată a intrat în vigoare anterior soluționării notificării de restituire, pe de altă parte, pentru că prin această normă nu se realizează decât o consacrare "in terminis" a regulii desprinse din ansamblul Legii nr. 10/2001, respectiv, că restituirea în natură se poate face numai pentru bunurile considerate libere potrivit legii și pentru că argumentul sprijinit de instanța de fond pe temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 era în sensul imposibilității de restituire a terenului către reclamant din cauza afectării acestui teren de construcțiile înstrăinate chiriașilor cumpărători A.

Nefondate au fost apreciate și susținerile din apel ale reclamantului privind încălcarea, de către instanța de fond, a regulilor aplicabile procedurii de comparare de titluri specifice acțiunii în revendicare.

Aceasta, întrucât reclamantul nu a contestat, printr-o acțiune formulată anterior promovării prezentei cereri, în termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în septembrie 1996 între pârâții Municipiul Constanța și familia A., iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a contestat încheierea cu bună-credință a contractului de către cumpărători. În aceste condiții, dreptul de proprietate al pârâților cumpărători a fost consolidat, pârâții deținând, de asemenea, "un bun", ocrotit în egală măsură prin prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de împrejurarea că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituțional, iar acțiunea în revendicare se află în curs de judecată, s-a apreciat că pârâtul cumpărător de bună-credință al imobilului poate opune cu succes această apărare, întemeiată pe dispozițiile legale menționate, întrucât este vorba de norme referitoare la organizarea proprietății și a drepturilor reale care sunt considerate de ordine publică (mai ales că, în speță, acțiunea în restituire a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).

Dacă s-ar considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință este, la rândul său, protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la lipsa unei indemnizări a reclamantului pentru privarea sa de proprietate, instanța de apel a constatat că această critică este fondată, reținând că acesta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în restituirea în natură imobilului, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., dar în același timp a urmat și procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiași imobil. Or, în contextul în care nu a primit niciun răspuns într-un interval de 10 ani de la data notificării, s-a adresat instanței de judecată, pentru realizarea dreptului său și sancționarea Statului, care, prin autoritățile sale publice, nu a reacționat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantului, cauzat prin privarea autorilor săi de proprietate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

S-a apreciat că finalitatea urmărită de reclamant în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunul preluat de la autorii săi, în natură, fără ca acesta să fi refuzat, în mod categoric, obținerea de despăgubiri echivalente, în situația în care bunul nu mai poate fi restituit astfel.

Sub acest aspect, s-a constatat că în mod judicios tribunalul a reținut că restituirea în natură a imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluția de respingere a restituirii în modalitatea despăgubirii prin echivalent din cauza neparticipării statului în calitate de pârât în cererea de restituire este contrară prin dispozițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Trimiterea la procedura legilor speciale de reparație pentru obținerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantului este în concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că "nu se poate reproșa instanței că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate".

S-a reținut însă, că pentru plata despăgubirilor bănești stabilită în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare și acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, încercându-se astfel, crearea unui cadru unic - legal și instituțional - în care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natură, stabilindu-se o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

Reținând că însăși Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, s-a considerat că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor reclamantului.

În consecință, reținând aplicabilitatea în cauză a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța de apel a dispus ca Municipiul Constanța, în calitatea sa de unitate deținătoare, să înainteze propunere de despăgubire a reclamantului pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul T.H. și pârâții A.D., A.V., Municipiul Constanța, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul T.H. a susținut nelegalitatea deciziei, precum și a încheierii din 18 mai 2011 (prin care instanța de apel a respins solicitarea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr. 20/1996) sub următoarele aspecte:

- Instanța a acordat altceva decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), având în vedere că reclamantul a învestit-o cu o cerere în revendicare prin comparare de titluri întemeiată pe art. 480 C. civ., solicitând pronunțarea asupra respectării dreptului său de proprietate, ceea ce implica stabilirea unei "obligații de a da". În schimb, instanța de apel s-a pronunțat în sensul stabilirii unei "obligații de a face" în sarcina pârâtului Municipiul Constanța.

O astfel de modificare a cererii de chemare în judecată este incompatibilă cu respectarea principiului disponibilității procesuale, instanța modificând petitul cererii reclamantului și acordând ceea ce nu s-a cerut.

- Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, prin menținerea soluției asupra capătului de cerere privind revendicarea terenului, a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile, respectiv, a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009 - deoarece, în forma inițială, actul normativ nu excludea restituirea terenului ce depășea suprafața aferentă construcției vândute conform Legii nr. 112/1995.

- În mod greșit a fost respinsă excepția de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr. 20/1996 în raport cu Legea nr. 112/1995.

Astfel, Legea nr. 112/1995 nu a prevăzut nicăieri că se poate cumpăra sau dobândi prin efectul legii dreptul de proprietate asupra terenului aferent. O asemenea reglementare conține doar norma de aplicare a legii, care nu poate să acorde mai multe drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative.

- Hotărârea este nelegală și din perspectiva respingerii motivului de apel prin care s-a invocat un refuz de examinare și aplicare a regulilor care guvernează acțiunea în revendicare, consacrate de practică și doctrină, reguli care se constituie în practica previzibilă circumscrisă principiului dreptului la un proces echitabil.

Fără să examineze aceste critici, instanța s-a pronunțat acordând de fapt, ceea ce nu s-a cerut.

Trebuia să se observe că, neexistând un autor comun al părților, dreptul reclamantului este preferabil, în timp ce pretinsul drept de proprietate al pârâților nu are nicio bază legală.

- Instanța de apel nu a ținut seama de practica previzibilă a Înaltei Curți în materia Decretului nr. 223/1974, care este în sensul admiterii acțiunii reclamantului și pe altă parte, în mod nelegal a reținut efectul unei decizii a Curții Europene (cauza Raicu împotriva României) care are la bază o cu totul altă situație de fapt și de drept decât cea din speță, ignorând în schimb, alte hotărâri ale instanței europene (cauza Păduraru c. României, Porțeanu c. României, Străin c. României, Sebastian Taub c. României).

Soluția "compensatorie" oferită de instanța de apel revendicării prin comparare - obligarea municipiului să facă propuneri de despăgubiri - nu reprezintă o reparare a dreptului de proprietate încălcat, compatibilă cu exigențele Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pârâții A.D. și A.V. au arătat că decizia este nelegală în ce privește modul de soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile urmării procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 precum și efectele obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

S-a arătat că, față de dispozițiile menționate, ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la care reclamantul a apelat, transmițând notificare, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.

Acest aspect a fost de altfel tranșat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe și părți, decizie care a statuat și asupra faptului că prin instituirea unei proceduri speciale nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurii reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

În ce privește invocarea și aplicarea cu prioritate a normelor convenționale, aceasta se poate realiza în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori stabilității raporturilor juridice. Or, în speță, pârâții dețin un astfel de drept de proprietate, dobândit legal, contractul lor nefiind desființat.

Instanța de apel nu a adus argumente care să răspundă criticilor efectiv formulate cu privire la considerentele care au determinat tribunalul, ca instanță de fond, să respingă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ci dimpotrivă, a dat o soluție care să rezolve cererea de restituire, indiferent de temeiul de lege invocat de reclamant, prin abordarea cauzei atât din punct de vedere al dreptului comun cât și din perspectiva legii speciale.

Pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, a arătat că instanța a transformat acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, într-una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fără a pune acest lucru în discuția părților (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Acțiunea în revendicare trebuia considerată inadmisibilă, atâta timp cât există o lege specială reparatorie, Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Acțiunea în revendicare promovată este și nefondată, având în vedere că actul normativ (Decretul nr. 223/1974) pe temeiul căruia s-a făcut preluarea a fost valabil până în anul 1990.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, având în vedere obiectul judecății reprezentat de revendicarea unui imobil ce a trecut în proprietatea statului prin decizie a Comitetului executiv al Sfatului popular și faptul că Statul nu poate fi obligat într-un asemenea raport juridic.

A mai arătat că este greșită soluția dată excepției de inadmisibilitate a acțiunii, în condițiile în care temeiul juridic al acesteia a fost reprezentat de art. 180, 481 C. civ., deși pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat s-a prevăzut o procedură specială instituită prin Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 5440 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate împotriva hotărârii instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; a respins recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de ședință de judecată din 18 mai 2011.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că reclamantul a formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și că instanța a greșit, pronunțându-se pe altceva decât s-a cerut, ignorând temeiul juridic al cererii și încălcând, astfel, principiul disponibilității, întrucât, prin ambele proceduri, se tindea către restituirea în natură a bunului, iar nu la acordarea de despăgubiri.

Constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, instanța de apel a oferit soluția reparării prejudiciului prin echivalent, conform legii speciale de reparație, încălcând formele procedurale ale desfășurării judecății, respectiv, a principiul disponibilității, contradictorialității și al respectării dreptului la apărare, întrucât judecata s-a făcut pe aspecte ce nu au fost supuse dezbaterii.

Soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare s-a făcut de către instanța de apel în referire la inițierea, de către reclamant, a prevederii Legii nr. 10/2001 și a împrejurării că această notificare nu a fost soluționată.

În concluzie, instanța de apel a apreciat că este vorba de o acțiune întemeiată pe dispozițiile legii speciale de reparație, că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată și, constatând lipsa răspunsului la notificare ca un refuz nejustificat, reclamantul s-a adresat instanței de judecată pentru soluționarea cererii sale de restituire în natură a imobilului, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel, procedând astfel, a pronunțat o soluție nelegală, acordând altceva decât s-a cerut, a încălcat principiul disponibilității, a dreptului la apărare și al contradictorialității, fapt ce a impus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

La reluarea judecății, instanța superioară a dispus ca instanța de apel să aibă în vedere că reclamantul a promovat o acțiune în revendicare de drept comun, astfel încât va verifica dacă acesta deține un titlu de proprietate și beneficiază de un "bun" în sensul convenției, a cărui realizare și protecție să o poată obține pe calea acțiunii promovate.

Pentru determinarea existenței bunului în patrimoniul reclamantului se va analiza susținerea acestuia potrivit căreia dreptul i-a fost confirmat prin hotărârea de primă instanță pronunțată în prezenta cauză și pe de ală parte, accepțiunea dată noțiunii de bun prin Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu împotriva României.

Totodată se va ține seama și de evoluția jurisprudenței instanței europene.

De asemenea instanța de apel va da rezolvare și problemei referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, avându-se în vedere și considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

S-a mai reținut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală în prezenta cauză și vor avea în vedere și celelalte critici referitoare la fondul cauzei, susținute de pârâții persoane fizice care au susținut că acțiunea în revendicare este nefondată, față de împrejurarea că titlul lor este valabil și nu a fost contestat în temeiul prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 147/C din 17 decembrie 2012 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Constanța a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1619 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Constanța și apelul pârâților A.D. și A.V. împotriva încheierii din 16 decembrie 2009; a schimbat în tot încheierea și în parte sentința civilă apelate, în sensul că a admis excepția inadmisibilității cererii reclamantului și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare față de pârâții A. și Statul român; a menținut restul dispozițiilor, cât privește nevalabilitatea titlului statului, anularea Deciziei nr. 277/1982 și respingerea cererii față de Municipiul Constanța, precum și de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată față de Municipiul Constanța; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Referitor la admisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut în legea specială.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

Se observă, așadar, că instanța de apel nu a făcut aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, conform cărora trebuie acordată prioritate Convenției, în conflictul dintre aceasta și legea specială internă.

Or, această problemă de drept tranșată prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.

În cauză, reclamantul a promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de proprietate este mai caracterizat, aceasta după ce, recurgând la procedura legii speciale, a solicitat conform notificării formulate înregistrată sub nr. 110/2001, măsuri reparatorii conform legii speciale pentru imobilul în litigiu, notificare care nu a fost soluționată.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a constatat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil.

În acest sens, instanța de apel a constatat că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.

Prin urmare acțiunea în revendicare formulată de reclamant este inadmisibilă.

Referitor la preferabilitatea titlului persoanelor fizice, susținute de către pârâți și reaua-credință susținută de către reclamant, instanța de apel a constatat că pârâții persoane fizice justifică un titlu de proprietate consolidat prin neatacarea contractului încheiat înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.

Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice imperative ce se degajă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, Legea nr. 112/1995 a permis înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlul și analiza sintagmei "imobil preluat de stat cu titlu" trebuie făcută raportat la legislația aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, după regula tempus regit actum.

Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respective, 13 septembrie 1996, nu exista nicio hotărâre care să stabilească că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, și, în consecință, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.

În atare situație, stabilitatea și echilibrul social stabilește că drepturile dobândite de persoanele fizice sub imperiul unor legi să nu poată fi schimbate prin aplicarea unor legi ulterioare, altfel s-ar instaura incertitudinea și nimeni nu ar mai fi sigur de drepturile ce i-au fost definitiv stabilite.

La analiza preferabilității titlurilor de proprietate ale reclamantului și pârâților, criteriul de analiză nu îl reprezintă compararea potrivit regulilor clasice, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros al bunului.

În favoarea apelanților pârâți, persoane fizice operează și principiul aparenței de drept, dreptul acestora de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeași natură, ce poartă asupra aceluiași subiect.

Pârâții A.D. și A.V. au fost de bună-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare fiind convinși că statul este proprietarul locuinței în litigiu și cumpărarea apartamentului era o operațiune care respectă pe deplin dispozițiile legale.

Împrejurarea că reclamantul a stat în pasivitate până în anul 2008, revendicând imobilul în litigiu la 12 ani după vânzarea apartamentului, de către stat, către pârâții A.D. și A.V., dovedește că nu a existat nicio îndoială asupra calității de proprietar a statului și din toate demersurile făcute de cumpărători, înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a rezultat că locuința pe care o ocupau nu era litigioasă și putea fi achiziționată în temeiul Legii nr. 112/1995.

Principiul ocrotirii bunei-credințe și-a găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind impus și de împrejurarea că în această materie eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forța unei prezumții juri et de jure că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.

Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al pârâților A. nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumție absolută, avându-se în vedere că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de către stat, în conformitate cu art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul de 1 an, astfel cum s-a prelungit prin O.U.G. nr. 109/2005 și 195/2007.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamantul T.H., formulând următoarele critici:

I. Prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. și o greșită interpretare a efectelor Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 (pct. 1, 1.1 din motivele de recurs).

În acest sens, recurentul-reclamant arată că prin soluția adoptată, instanța de apel nu a verificat, in concreto, efectivitatea căii prevăzute de legea specială, în funcție de care să se poată verifica dacă în prezenta cauză este incidentă sau nu situația de excepție prevăzută de decizia în interesul legii ce a reglementat admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Indemnizația ce ar fi putut fi obținută de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001 este ipotetică și iluzorie, iar O.U.G. nr. 62/2010, O.U.G. nr. 4/2012 aprobată prin Legea nr. 117/2012 prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 până la 15 mai 2013 sunt dovezi certe a faptului că mecanismul de despăgubire prevăzut ca alternativă a restituirii în natură nu funcționează într-o formă care să satisfacă exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană.

În atare situație, rezultă că instanța de apel nu s-a conformat, în realitate, indicațiilor deciziei de casare ce impuneau o astfel de analiză, și nici dispozițiilor Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 sub aspectul verificării, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, dacă procedura legii speciale este una efectivă, întrucât în lipsa unei asemenea efectivități a procedurii legii speciale, revendicarea este pe deplin admisibilă.

II. Instanța de apel a dat o interpretare greșită efectelor hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului care clarifică noțiunea de "bun", încălcând astfel indicațiile deciziei de casare și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (pct. 2, 2.1, 2.2 din motivele de recurs).

În acest sens, recurentul-reclamant arată că, urmare a existenței Sentinței civile nr. 1619 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Constanța prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și a fost anulată decizia de preluare (rămasă irevocabilă prin neapelare), dreptul acestuia asupra bunului a fost confirmat, sens în care reclamantul are "un bun actual" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o interpretare contrară fiind de natură a încălca efectele autorității de lucru judecat, incompatibilă cu noțiunea de proces echitabil.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a analizat existența unui "bun" în patrimoniul reclamantului în raport de o altă statuare a cauzei Atanasiu, respectiv, aceea privind marja de apreciere a magistratului intern în analiza acestei noțiuni, în condițiile în care, în materia decretului nr. 223/1974, exista, la data introducerii acțiunii, o jurisprudență relevantă și previzibilă, conform căreia în ipoteza anulării deciziei de preluare, consecința directă este revenirea părților la situația anterioară, raționament în urma căruia se impunea admiterea acțiunii în revendicare.

III. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii reclamantului privind efectul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie (cauza Stoian c. României, cauza Păduraru c. României, cauza Porțeanu c. României, cauza Sebastian Taub c. României), având în vedere că ipotezele premise erau similare cu cele din prezenta cauză, respectiv, aplicarea acestor hotărâri conducea la confirmarea "existenței unui bun actual" în patrimoniul reclamantului, având drept urmare admiterea acțiunii în revendicare (pct. 3.1 din motivele de recurs).

În acest fel, instanța de apel a încălcat jurisdicția europeană, conform căreia dreptul Statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune și a principiului suveranității, trebuie subordonat garanțiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absența cărora Convenția ar deveni un instrument teoretic și iluzoriu.

IV. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra efectelor relei-credințe a pârâților A. la data cumpărării imobilului în litigiu, raportat la anumite elemente concrete, și anume(pct. 3.2, 3.2.1, 3.2.2, 3.2.3 din motivele de recurs):

- împrejurarea că prin cererea înregistrată sub nr. 21452/1996, rămasă nesoluționată până în prezent, autoarea reclamantului a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, act normativ ce nu prevedea că este permisă vânzarea mai înainte de soluționarea unei astfel de cereri;

- aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 republicată, potrivit cărora locuințele preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în lipsa unei reglementări care să constituie temei juridic al dreptului de proprietate, sunt considerate trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 [alin. (4)], sens în care aceste imobile pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor potrivit dreptului comun [alin. (5)];

- aplicabilitatea dispozițiilor art. 12 din H.G. nr. 20/1996 republicată, potrivit cărora contractelor de vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din lege le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice dacă au ca obiect imobilele menționate la art. 1 alin. (4). Or, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (4) din norme, situație confirmată și prin admiterea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului inclusiv în prezenta cauză;

- aplicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001 care, în alin. (1) prevede că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării", iar în alin. (2) prevede că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".

Având în vedere că la data cumpărării pârâții cunoșteau modalitatea de preluare a bunului (prin Decretul nr. 223/1974), iar împrejurarea că în acea cerere se face mențiunea că "proprietarul ar fi fost despăgubit" nu are nicio valoare juridică, întrucât la momentul cumpărării nu a fost întocmit niciun referat care să confirme această susținere, iar din adresele de la dosar fond se infirmă că autorii reclamantului ar fi încasat vreo despăgubire, aceștia nu se pot prevala de buna-credință în dobândirea bunului.

În atare situație, așa-zisa consolidare a contractului de vânzare-cumpărare prin neatacare nu are niciun suport legal în condițiile în care acesta s-a încheiat anterior soluționării cererii de restituire formulate de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995.

V. Încălcarea principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului ca normă mai favorabilă decât legea internă, prin efectul constatării, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare (pct. 4, 4.1, 4.2.1, 4.2.2, , 4.3, 4.3.1, 4.3.2, 4.3.1.1, 4.3.1.2, 4.3.1.3, 4.4, 4.5 din motivele de recurs).

În cadrul acestei critici recurentul-reclamant arată că instanța de apel a refuzat să facă o astfel de analiză, apreciind că ar fi necesară "doar dacă reclamantul s-ar prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale", în condițiile în care, așa cum deja s-a arătat, acesta avea un astfel de bun, iar respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare nu se poate dispune pe considerentul existenței Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 213/1998, deoarece o astfel de abordare ar echivala cu o denegare de dreptate.

Recurentul-reclamant mai arată că prevalența normelor Convenției în raport de dreptul intern se stabilește prin analiza concursului dintre legile interne și reglementările internaționale, modul de soluționare al acestui concurs fiind dat prin art. 20 din Constituția României, în favoarea legii mai favorabile, care, în speță, în mod evident, este Convenția Europeană.

Recurentul-reclamant învederează criteriile pe baza cărora se poate stabili caracterul mai favorabil al dispozițiilor Convenției, respectiv, criteriul duratei termenului de prescripție a acțiunii (extrem de restrictiv și în contradicție cu principiile Convenției, astfel cum este reglementat de legile speciale de reparație interne), precum și criteriul finalității și duratei procedurii sub aspectul obținerii respectării dreptului încălcat sau al unei indemnizații corespunzătoare valorii bunului (sub acest aspect legile interne reglementează o procedură îndelungată și ineficientă, care încalcă termenul rezonabil și dreptul la un proces echitabil).

Recurentul-reclamant mai arată că admisibilitatea revendicării este impusă de aplicarea directă și imediată în dreptul intern a dispozițiilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în vederea asigurării și respectării unor drepturi fundamentale prevăzute atât de Constituție, cât și de Convenția Europeană, respectiv, dreptul de acces la instanță ca și componentă a dreptului la un proces echitabil, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenție.

Sub aspectul dreptului de acces la instanță, recurentul-reclamant arată că acesta este limitat de anumite dispoziții cuprinse în legile interne de reparație, și anume, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 ce prevede posibilitatea de revendicare a bunurilor preluate în mod abuziv "dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație"; art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 conform căruia "persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege (...)".

Pe de altă parte, invocarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub aspectele care prevăd aplicarea cu prioritate a legii speciale nu conduce la aplicabilitatea sa obligatorie, întrucât potrivit art. 21 din Constituție "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime".

Interdicția de acces direct instituită prin legile speciale impune analizarea acesteia, pentru a verifica dacă limitarea este una justificată, respectiv, limitările să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât dreptul să fie atins în chiar substanța sa; limitarea să aibă un scop legitim; să existe un raport de proporționalitate între limitarea accesului și garantarea dreptului de acces și cel la respectarea proprietății (care sunt respectate prin respingerea excepției și declararea ca admisibilă a acțiunii).

Sub aspectul dreptului la nediscriminare, recurentul-reclamant arată că dacă s-ar considera că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, s-ar ajunge ca în materia apărării dreptului de proprietate să se realizeze un regim discriminatoriu în raport de persoana care încalcă dreptul de proprietate. Astfel, încălcarea dreptului de proprietate de către o persoană fizică presupune procedura dreptului comun - art. 480 C. civ., care conferă celui vătămat posibilitatea de a se adresa direct instanței judecătorești pentru a obține recunoașterea dreptului său în mod necircumstanțiat și nelimitat în timp, corespunzător recunoașterii caracterului imprescriptibil al acțiunii în revendicare. Încălcarea dreptului de proprietate de către stat însă impune obligativitatea acțiunii doar pe calea legii speciale, adică prin notificarea restituirii bunului în cadrul procedurii administrative a Legii nr. 10/2001 în intervalul limitat prevăzut de aceasta. Un astfel de regim favorizant al statului este nejustificat, în condițiile în care are chiar obligația constituțională de a garanta proprietatea, neexistând vreo justificare a încălcării raportului de proporționalitate admis de Convenție.

Soluționarea cauzei prin admiterea excepției de inadmisibilitate este contrară și dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, echivalând cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința pierderii beneficiului imprescriptibilității, ca atribut esențial al acțiunii în revendicare.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare afectează substanța dreptului de proprietate al acestuia, nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) și mijlocul procedural ales (trimiterea exclusivă la Legea nr. 10/2001).

În cauzele Străin c. României, Davidescu c. României etc., s-a reținut că "vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, coroborată cu lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1.", iar în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a reținut că "trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa".

În absența unui acord al autorilor reclamantului privind preluarea imobilului și a oricărei forme de dezdăunare din partea autorităților, intrarea imobilului în detenția Statului nu este validă, iar recurentul-reclamant, în calitate de succesor al defuncților T.N. și T.O., rămâne proprietar al imobilului, cu atât mai mult cu cât titlul său de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare nr. 738 din 03 octombrie 1951 nu a fost anulat pe cale judiciară.

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 recunoaște legitimitatea și admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile în cauză sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenției Europene, așa cum este cazul în speță.

Constatarea nevalabilității titlului statului și anularea, pe cale judecătorească, a deciziei de preluare nr. 277/1982, confirmă încă o dată că reclamantul este titularul unui "bun actual" în sensul Convenției, iar în aceste condiții revendicarea nu poate fi respinsă, ca inadmisibilă, întrucât ar însemna lipsirea de finalitate a efectului deciziei de anulare menționate și, pe cale de consecință, nerespectarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a practicii Curții Europene sub acest aspect.

VI. Prin aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv, a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României (pct. 5 din motivele de recurs).

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că aplicarea unei dispoziții legale intervenite în cursul soluționării procesului, acțiunea fiind introdusă în anul 2008, încalcă principiul neretroactivității legii civile și principiul "tempus regit actum", cu atât mai mult cu cât Legea nr. 1/2009 nu cuprinde dispoziții tranzitorii și nu conferă caracter retroactiv Legii nr. 10/2001 pe care o modifică.

VII. Instanța de apel nu a motivat respingerea criticii privind aplicarea nelegală și interpretarea greșită a Legii nr. 112/1995 (pct. 6 din motivele de recurs), în sensul că s-a limitat la a reține, generic, că "(...) cu privire la terenul aferent au un drept de proprietate ope legis pârâții cumpărători ai construcției, conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (...)", motivare ce nu se raportează în concret la dispozițiile legale ce reglementau dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentului cumpărat în temeiul acestui act normativ.

Recurentul-reclamant arată că sub acest aspect erau relevante dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, conform cărora "suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la date de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului".

Instanța de fond a reținut, în mod nelegal, că dreptul de proprietate al pârâților asupra terenului revendicat este izvorât chiar din Legea nr. 112/1995, întrucât în contractul de vânzare-cumpărare nr. 26978 din 13 septembrie 1998 invocat ca titlu de către pârâți nu se face referire la o suprafață de teren dobândită în proprietate, ci doar la dobândirea unui drept de folosință asupra terenului aferent locuinței în suprafață de 126,18 mp.

Dacă "titlul" opus de pârâți ar fi fost Legea nr. 112/1995 sau Norma din H.G. nr. 20/1996, atunci instanța trebuia să înlăture de la aplicare aceste acte normative, ca fiind contrare cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și 2 din Primul Protocol adițional la Convenție.

VIII. Hotărârea instanței de apel este nelegală și din perspectiva refuzului aplicării regulilor comparării de titluri specifice acțiunii în revendicare, fiind încălcat, astfel, dreptul la un proces echitabil (ultimul punct din motivele de recurs).

În acest sens, recurentul-reclamant arată că instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor și să dea eficiență celui mai bine caracterizat, provenind de la un verus dominus, și anume, acela al reclamantului.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

Prin motivele de recurs deduse judecății, recurentul-reclamant critică modalitatea de interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a Cauzei Atanasiu, a noțiunii de "bun" astfel cum a fost consacrată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin această hotărâre-pilot, susținând că nu s-a dat eficiență altor hotărâri ale instanței europene în materie invocate de către reclamant, că s-a încălcat principiul primordialității Convenției ca normă mai favorabilă decât cea internă (prin constatarea acțiunii ca inadmisibilă) și principiul neretroactivității (prin aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introduse prin Legea nr. 1/2009), concluzionând că în mod greșit nu s-a procedat la compararea clasică de titluri specifică acțiunii în revendicare de drept comun.

Recurentul-reclamant mai arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra efectelor unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în materie anterioare Cauzei Atanasiu, că nu s-a pronunțat asupra relei-credințe a pârâților A. la momentul dobândirii bunului în litigiu, cu referire la o serie de aspecte dezvoltate pe larg în memoriul de recurs (împrejurarea că cererea de restituire a reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 a rămas nesoluționată până în prezent, ceea ce făcea imposibilă înstrăinarea bunului; aplicabilitatea unor dispoziții legale din legile speciale incidente cauzei - art. 1 și 12 din H.G. nr. 20/1996, art. 45 din Legea nr. 10/2001) și că, de asemenea, nu s-a pronunțat asupra criticii privind greșita aplicare a Legii nr. 112/1995 [cu referire la art. 26 alin. (3)[.

Criticile recurentului-reclamant nu pot fi însă primite, pentru următoarele considerente:

I. Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, la modalitatea de interpretare și aplicare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și la noțiunea de "bun" astfel cum este definită în prezent de Cauza Atanasiu, Înalta Curte constată următoarele:

Deși respingerea acțiunii de către instanța de apel a fost urmare a admiterii excepției inadmisibilității, din considerentele hotărârii rezultă că instanța de apel nu a calificat de plano, acțiunea ca fiind inadmisibilă doar ca un fine de neprimire, pentru motivul că nu s-a uzat de prevederile legii speciale, ci a procedat la o analiză a fondului pricinii, verificând dacă reclamantul deține un bun în patrimoniul său, dacă acțiunea tinde sau nu la încălcarea unui alt drept de proprietate, precum și respectarea principiului securității raporturilor juridice civile. Prin urmare, nu se poate reține, așa cum a apreciat recurentul, că instanța de apel s-ar face vinovată de denegare de dreptate, în condițiile în care aceasta a tratat inadmisibilitatea ca o condiție de fond a acțiunii și a analizat titlurile deținute de ambele părți, operațiune specifică unei comparări de titluri, dându-se eficiență, în acord cu îndrumările hotărârii de casare, Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, Secții Unite și jurisprudenței actuale a Curții Europene.

Soluția pronunțată de instanța de fond nu este de natură a încălca nici normele europene privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, așa cum critică reclamantul, întrucât, așa cum aceasta a dezvoltat raționamentul judiciar, chestiunile vizând stabilirea preferabilității unuia sau altuia dintre titlurile părților a căror comparație s-a solicitat, aprecierile privind consolidarea și validarea contractului de vânzare-cumpărare în detrimentul fostului proprietar în condițiile în care reclamantul nu se poate prevala de existența unei hotărâri de constatare a nulității acestui contract, verificarea încălcării principiului securității juridice, țin toate de fondul pretențiilor, iar nu de admisibilitatea demersului judiciar.

De asemenea s-a analizat dacă reclamantul deține un bun în sensul convenției, pentru a invoca aplicarea cu prioritate a normelor acesteia ce garantează și ocrotesc dreptul de proprietate.

Prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, s-a stabilit împrejurarea că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite. În soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este necontestat că acțiunea reclamantului are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, adică în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi.

Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Or, cum corect a reținut instanța de apel, reclamantul nu avea un bun în sensul arătat, după cum nu avea nici "o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului invocat. Astfel, reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, așa încât nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel a apreciat că sunt incidente în cauză și dispozițiile acestei legi speciale de reparație, neputând ignora efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăți mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de apel, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, cum greșit susține recurentul-reclamant, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, întrucât, contrar susținerilor și a trimiterilor pe care acesta le face la jurisprudența comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

În jurisprudența actuală a Curții Europene, s-a procedat la o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Față de aceste statuări ale Curții Europene, instanța de apel în mod corect a reținut că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut anterior, printr-o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă definitivă, dreptul la restituirea imobilului în litigiu, acesta nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenției și, ca atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant. Urmare a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Reclamantul nu are niciun act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, aspectul intrat în puterea lucrului judecat referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, fiind irelevant în contextul dat, atâta vreme cât nu a fost urmat de o restituire expresă a bunului revendicat ori de o hotărâre prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților.

În atare situație, în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare, nu au relevanță nici considerațiile reclamantului legate de modalitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, de buna sau reaua-credință a acestora la încheierea contractului, de respectarea sau nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât vizează valabilitatea, respectiv, nulitatea, actului de înstrăinare, aspect ce nu mai poate face obiectul judecății la acest moment, atâta timp cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege.

Prin urmare, aceste critici, împreună cu toate argumentele și dizertațiile subsumate lor, nu mai pot fi avute în vedere în actuala configurație juridică a cauzei, fiind străine de problema de drept dedusă judecății.

Pe de altă parte, în contextul în care prin cererea de chemare în judecată acesta a solicitat restituirea în natură a bunului în temeiul dreptului comun, instanței de apel nu-i revenea obligația de a aprecia asupra efectivității căii prevăzute de legea specială, întrucât nu se poate invoca ineficiența unei legi, atâta timp cât nu a fost promovată calea prevăzută de acea lege.

II. În ce privește invocarea, de către recurentul-reclamant, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului anterioare hotărârii-pilot din cauza Atanasiu și alții contra României, așa cum s-a arătat și în considerentele anterioare, aceasta nu mai este relevantă în aprecierea privării de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în condițiile în care conținutul conceptual al noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție a fost redefinit de Curtea Europeană în hotărârea-pilot pronunțată la data de 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această hotărâre nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, conform celor anterior expuse.

III. Criticile potrivit cărora, în soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare pendinte, curtea de apel trebuia să aplice criteriile clasice de comparare a titlurilor părților, consacrate de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C. civ., nu sunt întemeiate.

După cum s-a arătat, Legea nr. 10/2001 nu închide în toate situațiile calea acțiunii în revendicare la instanța de judecată, cum este și cazul în speță, numai că în soluționarea unei asemenea acțiuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege. Mai precis, soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului "specialia generalibus derogant", precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care corect a procedat, în cauză, instanța de apel.

IV. Referitor la greșita neaplicare prioritară a Convenției Europene a Drepturilor Omului în detrimentul legislației naționale, respectiv, a Legii nr. 10/2001, susținerile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate.

Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Constituția României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern, prioritatea normelor internaționale, cu excepția situației în care legea română conține dispoziții mai favorabile.

De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice."

În speță, însă, așa cum a constatat și instanța de apel, nu se pune problema conflictului între legea națională, respectiv, Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și, ca atare, nici a încălcării art. 20 alin. (2) din Constituție sau a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Aceasta deoarece, pentru a putea invoca garanțiile prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv, conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un "bun" în sensul textului convențional menționat, ceea ce nu este cazul, așa cum deja s-a arătat. Altfel spus, analiza conflictului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, pe care o invocă recurentul-reclamant, este întotdeauna subsecventă constatării existenței unui "bun" în patrimoniul celui care invocă prioritatea Convenției, condiție neîndeplinită în speță.

Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Recurentul-reclamant nu se poate prevala de motivul nefuncționalității legii speciale pentru a justifica solicitarea bunului în litigiu pe altă cale, în afara procedurii și a termenelor prevăzute de legea specială, singura care reglementează regimul juridic al bunului revendicat.

Pe de altă parte, soluția pronunțată de instanța de apel nu consacră "un regim discriminatoriu în raport de persoana care realizează dreptul de proprietate", în condițiile în care statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), de al cărui mecanism reclamantul nu a uzat.

V. Referitor la încălcarea principiului neretroactivității prin aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009, ulterioară promovării cererii introductive de instanță, asupra dreptului de proprietate privind terenul aferent apartamentului nici această critică nu poate fi primită.

Soluționarea cauzei prin prisma Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și a Hotărârii Pilot Atanasiu, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor expuse în această abordare, a făcut inutilă analiza incidenței dispozițiilor legale la care face referire recurentul-reclamant, în lipsa demersurilor de restituire ce puteau fi promovate în baza legii speciale ori de respectare a termenelor corespunzătoare acesteia, conform considerentelor expuse pe larg în paragrafele anterioare.

Pe de altă parte, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă la nivelul anului 2008, în cauză nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă decât abia la 17 decembrie 2012, respectiv, decizia instanței de apel recurată în prezenta cale de atac, astfel încât atât actele normative la care face referire recurentul-reclamant, cât și cele la care s-a raportat efectiv instanța, pentru a analiza situații juridice în curs de constituire, atunci când a soluționat cauza, pot fi și sunt aplicabile, principiul neretroactivității nefiind încălcat.

VI. Referitor la reaua-credință a chiriașilor cumpărători (pârâții A.) la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cenzurarea acestor aspecte se putea face numai în cadrul acțiunii în nulitate promovată în termenul de prescripție prevăzut de legea specială. Cât timp reclamantul nu a atacat titlul pârâților în termenul special de prescripție, valabilitatea acestuia nu mai poate fi pusă în discuție, sens în care instanța de apel s-a pronunțat asupra aspectelor de drept ce au făcut obiectul cauzei, în limite impuse de către decizia de casare.

Împrejurarea că, în motivare, instanța de apel a făcut trimitere la "atitudinea subiectivă a subdobânditorilor" și la "principiul aparenței în drept" reprezintă o prezumție pe care a aplicat-o în constatarea preferabilității titlului pârâților, rezultată din aprecierea că valabilitatea titlului de proprietate al pârâților A. nu mai poate fi contestată.

VII. Referitor la critica potrivit căreia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra unor probleme deduse judecății, ori s-ar fi pronunțat în mod generic, făcând, astfel, incident motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nici aceasta nu poate fi primită.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În speța de față, se constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamant, conform recomandărilor primite prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Faptul însă că instanța, prin soluția pronunțată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantului, ori că nu a făcut referire expresă la jurisprudența anume indicată de acesta, nu semnifică nici o nepronunțare asupra criticilor formulate și nici o deficiență de motivare, sens în care un asemenea motiv de nelegalitate nu se susține.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, și făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata, către intimatul-pârât Municipiul Constanța, prin primar, a sumei de 345 RON cheltuieli de judecată solicitate și dovedite de către pârât, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.H., împotriva Deciziei nr. 147/C din 17 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurent la plata, către pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, la plata sumei de 345 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV