Revindication action versus good-faith acquisition under Law 112/1995 in the context of post-nationalization restitution.

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Judecătoria sectorului 2 București a pronunțat sentința civilă nr. 7378 din 2 octombrie 2007, prin care a fost admisă acțiunea modificată, formulată de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva pârâților S.S.P., S.V. și L.S., care au fost obligați să le lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul, situat în București, sectorul 2.

Prin Decizia nr. 1064 din 2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâții S.S.P. și L.S., a fost anulată sentința judecătorească și a fost reținută cauza, pentru rejudecare, în primă instanță de către tribunal.

Rejudecând cauza, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința nr. 207 din 12 februarie 2009, prin care au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active, precum și acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în speță, acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece este formulată împotriva cumpărătorilor persoane fizice, iar nu împotriva unei unități deținătoare, că reclamantele și-au dovedit calitatea procesuală activă, cu actul de vânzare-cumpărare prin care autorul lor, M.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 868 mp, situat în București, pe care a fost ridicată, cu autorizație construcția în care se află apartamentul revendicat, imobil trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950; că pentru același imobil a fost formulată și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția din 2001, emisă de Primarul general al municipiului București a fost dispusă restituirea, în natură a acestuia, cu excepția apartamentelor vândute conform prevederilor Legii nr. 112/1995 și că, procedându-se la compararea titlurilor, este preferabil cel al pârâților cumpărători, a căror autoare a fost de bună-credință la încheierea contractului.

Apelul declarat de reclamante a fost admis, prin Decizia nr. 541/ A din 2 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost schimbată, în tot, sentința tribunalului în sensul că, a fost admisă acțiunea și au fost obligați pârâții să le lase reclamantelor, în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, sectorul 2.

Schimbând soluția primei instanțe, curtea de apel a reținut că pârâții au dobândit apartamentul de la autoarea lor, S.F., care îl cumpărase în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 și că reclamanții aveau un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1, de a cărui proprietate au fost privați.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții L.S. și S.V., încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că acțiunea formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că a fost încheiat cu bună-credință contractul de vânzare-cumpărare de către autoarea pârâților, în temeiul Legii nr. 112/1995; că dispoziția emisă de primarul general în baza Legii nr. 10/2001, prin care a fost restituit în natură imobilul, cu excepția apartamentelor înstrăinate, nu a fost atacată în termenul legal; că potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în condițiile în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fostului proprietar i se cuvin despăgubiri; că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil și că nici reclamantele, nici autorul acestora nu au formulat acțiune pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul pârâților.

Recursul este parțial fondat, pentru considerentele ce vor urma.

Astfel cum în mod corect au reținut instanțele, acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în prezenta cauză deoarece au fost chemate în judecată persoanele fizice care dețin apartamentul în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu o unitate deținătoare sau o entitate investită cu soluționarea unei notificări.

Neîntemeiate sunt și criticile referitoare la greșita aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevederi legale care nu sunt incidente în speță, instanțele fiind sesizate cu acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.

Fondate sunt însă criticile care vizează preferabilitatea titlului pârâților, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat de SC F. SA cu autoarea acestora, S.F., în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuia să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv nu mai este posibilă, când, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează a-i fi plătite fostului proprietar despăgubiri.

Or, în prezenta cauză este necontestat faptul că reclamantele și autorul acestora nu au formulat acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, titlu care prin necontestare s-a consolidat și constituie un bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția instanței de fond este în concordanță cu jurisprundența C.E.D.O. (cauzele Raicu contra României, Pincova și Pinc contra Republicii Cehe), conform căreia persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință nu trebuie să ajungă a suporta povara răspunderii statului, care preluase abuziv, în trecut, aceste bunuri.

În același sens, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În consecință, urmează a fi admis recursul, conform art. 314 C. proc. civ. și a fi modificată decizia curții de apel în sensul respingerii apelului declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții L.S. și S.V. împotriva Deciziei civile nr. 541/ A din 02 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva sentinței nr. 207 din 12 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2010.