Nationalized property restitution barred due to substantial reconstruction; compensation awarded and share privatization contract upheld upon dismissal of appeals

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

1. Instanța de fond

Tribunalul Harghita prin sentința civilă nr. 1821 din 20 noiembrie 2003 a admis acțiunea reclamantei P.M. împotriva pârâtelor Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS) și SC H. SA.

S-a constatat că imobilul situat în Odorheiu Secuiesc, județul Harghita CF 428, nr. top. 1194 Odorheiu – Secuiesc a intrat în patrimoniul statului fără titlu valabil.

S-a constatat nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare cu privire la acest imobil, respectiv la contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 410 din 27 iulie 1995 și a actului adițional din 15 martie 1996 încheiat între FPS și SC H. SA.

S-a dispus restituirea imobilului în natură pe seama reclamantei.

Au fost obligați pârâții să plătească 3.250.000 lei vechi cu titlu de cheltuieli de judecată și s-a dispus restituirea sumei de 700.000 lei pe seama pârâtei SC H. SA, plătită în contul Biroului de Expertiză de pe lângă Tribunalul Harghita.

În motivarea acestei sentințe au fost reținute în esență următoarele:

Reclamanta P.M. este moștenitoarea tatălui său, P.D.I., decedat la 7 iulie 1967, potrivit certificatului de moștenitor nr. 50/2002 emis de un notar public.

Imobilul în litigiu, potrivit copiei cărții funciare și expertizei efectuate în cauză, fostă proprietate a tatălui reclamantei, a fost transcris în favoarea statului în temeiul unei adrese emisă în 1957 de Sfatul Popular al Raionului Odorhei și, din 31 iulie 1951, închiriat Întreprinderii K.L. Ulterior, imobilul (bucătărie) a intrat în folosința SC H. SA, reorganizat din întreprinderea de stat în societate comercială ca urmare a privatizării.

S-a apreciat că imobilul se încadrează în categoria prevăzută de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, fiind preluat de stat fără titlu valabil, prin actele de dispoziție ale organelor locale ale puterii de stat, situație în care, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, proprietarii își păstrează calitatea pe care au avut-o în momentul preluării.

S-a constatat că în mod nelegal pârâta SC H. SA care a avut imobilul doar în folosință și administrare l-a dobândit (prin cumpărare de acțiuni de la AFPS care nu-l putea vinde).

S-a reținut că actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu, sunt nule absolut cu excepția dobânditorului de bună credință, însă în cauză nu s-a făcut dovada de către pârâți a bunei credințe.

S-a apreciat, conform art. 7 din lege că proprietarul nu și-a pierdut niciodată această calitate și că societatea comercială are, potrivit art. 29 din Legea nr. 137/2002, posibilitatea să se despăgubească de la instituția publică care a făcut privatizarea, în cazul în care va fi obligată la restituirea bunului în natură.

2. Instanța de apel

Curtea de Apel Târgu Mureș prin decizia civilă nr. 311 A din 5 mai 2004 a admis apelurile pârâtelor SC H. SA și APAPS. A fost schimbată în tot sentința nr. 1821 din 20 noiembrie 2003 a Tribunalului Harghita în sensul că s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicarea imobilului și în anularea contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni.

S-a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, dar cu titlu valabil, conform art. I din Decretul nr. 92/1950, autorul reclamantei având în proprietate patru apartamente la data preluării.

S-a mai constatat că imobilul naționalizat (o casă din lemn și curte de 162 m2), a suferit ulterior o extindere considerabilă devenind un imobil nou (o fabrică de pâine cu teren aferent de 850 m2), în înțelesul H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat că atât contractul nr. 410/1991 încheiat cu FPS cât și actul adițional din 15 martie 1996 nu au vizat imobilul în litigiu ci pachetul de acțiuni de 70% deținut de FPS și cumpărat de SC H. SA Miercurea Ciuc.

Decizia nr. 311 A din 5 ai 2004 a fost casată prin decizia nr. 2505 din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de apel pentru o determinare exactă a situației de fapt a imobilului dedus judecății și anume, pentru a stabili dacă entitatea deținătoare a bunului era sau nu integral privatizată, pentru a se identifica aplicabilitatea art. 27 (29 după republicarea Legii nr. 10/2001) sau art. 20 (devenit 22) în cazul în care bunul se află în patrimoniul unei societăți la care statul este acționar.

S-a mai constatat că în mod eronat s-a reținut că este vorba în cauză de un imobil nou. În anexa la Decretul nr. 92/1950 P.D. este menționat ca proprietar cu 6 apartamente iar la 15 ianuarie 1949 acesta a închiriat Cooperativei U. un atelier de bucătărie împreună cu localul de prăvălie și depozitul de făină, iar din recensământul întreprinderilor din anul 1948 rezultă că autorul reclamantei deținea o mașină de pesmeți și o mașină de dospit, aceste probe demonstrând că imobilul avea destinație de brutărie încă de la data preluării și era compus din mai multe încăperi decât cele reținute de instanța de apel. Ca urmare, o altă îndrumare dată de instanța de recurs a fost legată de suplimentarea probelor pentru a se identifica calitatea de imobil nou, în raport de criteriile prevăzute de art. 19 al Legii nr. 10/2001.

În rejudecare, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut că niciuna dintre pârâtele chemate în judecată nu poate fi obligată la restituirea în natură a imobilului, câtă vreme acesta este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, la care statul nu mai era acționar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că în aceste condiții nu se mai impune verificarea împrejurării dacă imobilul revendicat este unul nou, în raport de cel preluat, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 (fostul art. 18 lit. c) înainte de modificarea adusă legii prin Legea nr. 247/2005).

Ca urmare, prin decizia nr. 110 A din 13 martie 2007 Curtea de Apel Târgu Mureș a admis ambele apeluri și a schimbat în fapt soluția atacată, respingând acțiunea formulată de reclamanta P.M. și continuată de moștenitorul acesteia, P.G.J.

Prin decizia nr. 1024 din 4 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul reclamantului, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului pentru a se stabili situația juridică a imobilului, dacă acesta poate fi restituit în natură, care sunt construcțiile vechi preluate și dacă se mai află pe teren, destinația acestora și dacă alte construcții care alcătuiesc imobilul au suferit modificări substanțiale în sensul art. 19 din Lege.

Curtea de apel Târgu Mureș rejudecând cauza prin decizia nr. 6 A din 27 ianuarie 2012 a admis apelurile pârâtelor și a schimbat în parte sentința nr. 1821 din 20 noiembrie 2003 în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei, continuată de moștenitorul său.

S-a dispus acordarea în favoarea reclamantului de măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul în discuție compus din teren, în suprafață de 368 m2 și construcții cu o suprafață de 257 m2 reprezentând locuință, magazin de desfacere și hală de fabricație, în suprafață de 202 m2 și depozit de făină în suprafață de 55 m2.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea de anulare a contractului de vânzare – cumpărare a pachetului de acțiuni, nr. 410 din 27 iulie 1955 și a actului adițional din 14 iulie 1956 încheiat între FPS și SC H. SA.

Au fost menținute dispozițiile privind obligarea pârâtelor să plătească cheltuieli de judecată și cu privire la restituirea către SC H. SA a sumei de 70 de lei în contul 251 1009 – 1501225 la BRD, sumă plătită în contul Biroului de Expertiză de pe lângă Tribunalul Harghita.

În motivarea acestei soluții au fost reținute următoarele:

Curtea de Apel a reținut concluziile expertului desemnat în cauză, care a examinat cărțile funciare și a constatat că imobilele sub nr. 1193/1 în suprafață de 5 m2 și nr. 1192/1/1/4 cu suprafața de 201 m2, în total 368 m2 au aparținut defunctului P.D., autorul reclamantului.

Din evidența Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Harghita, a rezultat că la 16 iunie 1999 SC H. SA apare ca societate pe acțiuni, ca urmare a retragerii asociatului fondator FPS București.

SC H. SA a avut imobilul în administrare și apoi, în proprietate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și în favoarea acesteia a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, seria M Of nr. 0413 din 21 decembrie 1995, în care la poziția 26 este menționat imobilul în care funcționează Panificația Odorheiu Secuiesc.

La 27 iulie 1995 prin contractul de vânzare – cumpărare, FPS a vândut către PAS H. acțiuni reprezentând 69,9% din capitolul social al SC H. SA.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2007 Statul nu mai deținea acțiuni la SC H. SA, astfel că aceasta a procedat la transmiterea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 la APAPS (AVAS).

S-a mai constatat, din raportul de expertiză efectuat în cauză, că pe terenul aparținând SC H. SA se aflau, la data preluării imobilului de către stat, o casă care în prezent este magazin mixt, iar pe amplasamentul panificației exista o clădire cu 3 încăperi la parter în care funcționau 4 cuptoare iar la etaj, locuințe pentru angajați. Pe actualul amplasament al depozitului de mobilă, se aflau un grajd și o pivniță construite în 1930 din cărămidă. Tot la momentul preluării se mai se mai afla pe teren o casă din lemn care a fost demolată în 1958.

S-a reținut, potrivit individualizării făcute de expert, că în prezent, pe terenul în litigiu sunt următoarele construcții: un magazin mixt (existent anterior); o hală de producție și depozit (construită după naționalizare în baza autorizației nr. 12 din 31 mai 1982 și a proiectului de execuție nr. 1307/1982, după demolarea celor existente).

S-a reținut, din cuprinsul autorizației, că la capitolul lucrări au fost menționate construcții și instalații, astfel că, montarea cuptorului prevăzută în proiect s-a făcut într-o construcție nouă, din beton armat pe fundații din beton și acoperit cu plăci din beton prefabricate, reținându-se sub acest aspect dovezile că aceste construcții au fost făcute după aprobarea demolării celor vechi.

S-a concluzionat că extinderile efectuate de pârâtă, reprezentate de hală și depozit, depășesc cu 526% suprafețele existente inițial, iar în luna octombrie 2010, clădirea reprezentând magazin, singura din cele existente la data naționalizării, a fost demolată și a fost înlocuită de un imobil nou, în baza autorizației de construire/desființare din 21 octombrie 2010 și certificatului de urbanism din 2 iulie 2010.

Construcțiile care au fost preluate de Statul Român nu mai există, toate clădirile aflate în prezent pe teren (magazie de pâine 110 m2, hală panificație de 385 m2, magazie 67 m2, șopron 46 m2, rampă și scară de acces la subsol de 63 m2 și curte asfaltată de 177 m2) fiind construcții noi, realizate după demolarea celor vechi.

Din suprafața totală de 848 m2 situată la nr. 35 din Str. Republicii din Odorheiu Secuiesc, au fost naționalizați de la P.D. numai 368 m2, iar construcțiile preluate nu mai există, fiind înlocuite, cum s-a arătat, cu altele noi.

Reclamantul a susținut că și terenul de sub nr. top. 1195 și 1192/1/2/1 i-a aparținut și a fost înscris în CF 2197. Actul de radiere din anul 1938 amintește de CF 2197 nr. top. 1192/1/1, 1194, 1192/1/1/4. Dintre acestea numai 1192/1/1 nu a fost identificat ca fiind proprietatea antecesorului reclamantului, figurând alți proprietari înscriși în cartea funciară, iar pentru nr. top. 1195 nu există niciun indiciu în evidențele de carte funciară că ar fi fost în CF 2197, ori în proprietatea reclamantului.

De asemenea, potrivit recensământului întreprinderilor industriale din 1948, P.D. figurează cu mașină de pesmeți și mașină de dospit. Totodată, potrivit schiței privind clădirile situate în Odorheiu Secuiesc str. Republicii, vizată de Consiliul popular al municipiului Odorheiu Secuiesc - Oficiul de arhitectură și sistematizare (fila 10), acest imobil, la data de 22 mai 1990 era compus din locuință, spațiu de vânzare, brutărie, depozit de făină, grajd, șopron, imobilul fiind naționalizat în anul 1957, de la proprietarul tabular P.D.

Din această schiță, efectuată ca urmare a constatărilor și măsurătorilor efectuate în teren de un expert tehnic, rezultă că de la P.D. s-au preluat locuință, spațiu de vânzare, brutărie cu suprafață construită la sol de 298,8 mp, depozit de 97,5 mp, grajd de 59 mp, șopron de 60 mp. Expertul a constat la acel moment că, toate clădirile de pe teren au suferit transformări esențiale efectuate de Întreprinderea județeană de morărit și panificație.

Conform declarației autentificate la data de 25 aprilie 2005 a numitului B.S. (fila 91 Vol. I), imobilul din str. Republicii Odorheiu Secuiesc, în anul 1953 cuprindea o clădire care era casă de locuit și magazin de desfacere. În spatele acestei construcții erau 4 cuptoare, sala de lucru și magazie. În spatele curții erau șoproane, iar paralel cu clădirea principală mai era o casă lipită de cea a vecinului V.B., care în anul 1962 a fost demolată. Se mai arată în declarație că fațada este neschimbată, însă construcțiile din spate au suferit modificări esențiale, fiind construite spații noi.

Instanța de apel a constatat că, potrivit contractului de închiriere încheiat la data de 15 ianuarie 1949 (fila 6 dosar fond), P.D. în calitate de proprietar al imobilului din str. Republicii, compus din atelier de brutărie, prăvălie și depozit pentru făină, precum și instalațiile necesare, a închiriat imobilul, Cooperativei U.

Din mențiunile efectuate în evidențele de carte funciară rezultă că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Conform anexei la Decretul pentru naționalizarea unor imobile, la poziția 92 figurează P.D. cu 6 apartamente, str. Republicii, str. Arpad.

Potrivit declarației globale pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite și asimilate lor, din 08 martie 1950, P.D. deținea într-adevăr în Odorheiu Secuiesc 6 apartamente, respectiv pe str. Republicii o clădire cu un apartament cu 2 camere și dependințe, construită în anul 1920, cu suprafață clădită de 67 mp, și o clădire cu 6 camere și dependințe, construită în anul 1920 cu o suprafața de 135 mp, iar restul imobilelor ce-i aparțineau erau pe str. Arpad din Odorheiu Secuiesc.

Coroborând toate aceste probe, instanța a constat că ceea ce s-a naționalizat de la defunctul P.D. din str. Republicii Odorheiu Secuiesc a fost suprafața de 368 mp, și construcțiile edificate, cu o suprafață de 257 mp. În privința construcțiilor, având în vedere probele administrate, instanța a reținut că din coroborarea contractului de închiriere din anul 1949 (unde se prevede închirierea unui atelier, local de prăvălie și depozit pentru făină), anexa la Decretul nr. 92/1950, declarația de impunere, declarația martorului B.S. și anexele 1-10 la proiectul de reparații capitale nr. 222 din ianuarie 1973, s-a concluzionat că s-au naționalizat de la defunctul P.D.: locuință, magazin de desfacere și hală de fabricație (în suprafață de 202 mp – 67+135) și depozit de făină în suprafață de 55 mp.

Curtea a constatat că în mod legal prima instanță a reținut faptul că preluarea imobilului situat în Odorheiu Secuiesc Str. Republicii de la defunctul P.D. s-a făcut de către Statul Român fără titlu valabil.

Acest aspect, de altfel, a fost confirmat și de Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia de casare care este obligatorie pentru instanța de trimitere.

Din acest motiv, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în urma Deciziei Curții Constituționale nr. 830 din 08 iulie 2008, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, toate persoanele care au depus notificări în termen legal se află într-o situație juridică identică, în sensul că au vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri, astfel că în prezenta cauză se impune a se verifica dacă imobilul este restituibil, ce construcții din cele vechi preluate se mai află pe teren, destinația acestora și dacă alte construcții ce alcătuiesc imobilul au suferit modificări substanțiale în sensul art. 19 din Legea nr. 10/2001.

S-a constat așadar că bunul a intrat în patrimoniul SC H. SA în anul 1990 ca drept de administrare, apoi în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 ca drept de proprietate. Ca urmare a privatizării, a fost inclus în anexa la Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 410 din 27 iulie 1995 încheiat cu FPS, iar în anul 1995 s-a emis în favoarea apelantei Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 21 decembrie 1995.

La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 bunul se afla în patrimoniul unei societăți cu capital integral privat.

Conform expertizelor efectuate în cauză, toate construcțiile de pe teren au fost demolate și s-au construit altele, astfel că nu mai există nicio construcție din cele care fuseseră naționalizate de la defunctul P.D.

Singura construcție care mai rămăsese era magazinul de prezentare, care în timpul procesului, la finalul anului 2010, a fost demolat și reconstruit în baza autorizației emise de autoritățile locale.

Instanța de apel a reținut, potrivit constatărilor expertului, că suprafața desfășurată a construcțiilor noi edificate depășește cu 526% suprafața inițială, astfel că la acel moment erau incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001. Astfel, în contextul în care suprafața construcțiilor adăugate la construcția inițială depășea 100%, imobilul nu era restituibil. Cu atât mai puțin poate fi restituit la acest moment, în contextul în care toate construcțiile sunt noi.

Cum notificarea reclamantului nu a fost soluționată, chiar dacă nu s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, s-a apreciat că instanța poate să dispună în acest sens, neputând lipsi reclamantul de orice reparație pentru imobilul naționalizat.

În consecință, Curtea a admis apelurile declarate de pârâtele SC H. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statuluiși a dispus acordarea în favoarea reclamantului de măsuri reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Odorheiu Secuiesc, str. Bethlen Gabor (fostă Republicii), compus din teren în suprafață de 368 mp. și construcții cu o suprafață de 257 mp., reprezentând locuință, magazin de desfacere și hală de fabricație (în suprafață de 202 mp.) și depozit de făină (în suprafață de 55 mp.).

Referitor la capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 410 din 27 iulie 1995 și a actului adițional din data de 15 martie 1996, s-a constatat că imobilul în litigiu se află în patrimoniul SC H. SA, devenind proprietatea acesteia în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

La data de 27 iulie 1995 FPS a vândut către Asociația PAS-H. acțiuni reprezentând 69,9% din capitalul social al SC H. SA, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare.

La data de 15 martie 1996 s-a încheiat un act adițional la acest contract, prin care s-a majorat prețul de vânzare al acțiunilor, întrucât SC H. SA obținuse certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

S-a reținut astfel, că bunul ce face obiectul litigiului nu a intrat în patrimoniul SC H. SA în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, ci în baza Legii nr. 15/1990. Împrejurarea că valoarea acțiunilor a fost influențată de valoarea aportului în natură la capitalul social al societății de către Statul Român (imobilul fiind enumerat în Anexa nr. 2 la convenție tocmai din acest considerente), nu este de natură a conduce la concluzia că prin acest contract s-a transmis și dreptul de proprietate asupra imobilului.

Prin urmare, s-a constatat că acest contract de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată (Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994) și nu a avut ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de la Statul Român la SC H. SA, nefiind incidente prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Privatizarea prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor deținute de stat nu a reprezentat și o înstrăinare a bunurilor imobile evidențiate în patrimoniul societății comerciale.

Din această perspectivă cererea privind anularea contractului de vânzare-cumpărare a acțiunilor a fost apreciată ca lipsită de interes, întrucât chiar dacă s-ar admite, nu s-ar ajunge la finalitatea urmărită de reclamant, bunul rămânând în continuare în patrimoniul SC H. SA prin efectul Legii nr. 15/1990.

3. Recursurile

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs în termenul legal, reclamantul P.G.J. și pârâta AVAS.

Recursul reclamantului P.G.J. a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

S-a criticat exceptarea imobilului de la restituirea în natură printr-o ilegală aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Argumentația instanței de apel s-a bazat pe cele două expertize – care nu conțin toate datele cu privire la modul în care s-au realizat extinderile prin construcții noi la imobil – și pe probele scrise și testimoniale administrate în cauză care nu au fost just apreciate.

A fost criticată expertiza și completarea acesteia care, potrivit celor susținute de recurent, nu a răspuns la obiectivele fixate prin decizia nr. 1024 din 4 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a casat cauza cu trimitere spre rejudecare.

S-a susținut că raportul de expertiză nu a clarificat scăderile semnalate (neindicarea modului în care expertul a identificat clădirile noi și lipsa de analiză a modalității în care terenul de 850 m2 a intrat în proprietatea autorului său și nici modul în care dreptul de proprietate asupra imobilului a fost transferat în anul 1996 în baza documentației efectuată de SC C. SRL).

S-a criticat modul lacunar în care instanța a respins cererea recurentului de a se efectua o altă expertiză.

S-a exceptat de la analiză faptul că nr. topo. 1193 de 291 m2 din CF 622 Odorheiu Secuiesc a fost înscris la poziția B 34 la P.D. ca urmare a unui contract de vânzare – cumpărare din 1921.

S-a susținut că au fost apreciate eronat înscrierile din cartea funciară și normele ce le reglementează, ignorându-se că parcela 1193 inițial a avut 291 m2 și a aparținut lui P.D., dobândită printr-un contract de vânzare cumpărare în 1921.

S-a criticat modul în care instanța a reținut datele prezentate de pârâta SC H. SA în documentul „scurt istoric în perioada 1970 – 2003 redactat de ing. S.I.” și care nu este un act oficial.

S-a criticat faptul că instanța nu a reținut dintr-o schiță avizată de Consiliul Popular al municipiului Odorheiu Secuiesc – în care era descris imobilul în discuție – împrejurarea că suprafața expropriată de la P.D. era de 515,3 m2 din clădiri, reținând în mod eronat că suprafața expropriată a fost de 257 m2 (locuință 67 m2, magazin de desfacere și hală de fabricație 135 m2 și depozit de făină 55 m2).

Recurentul a menționat și faptul că instanța a omis să se refere la preluarea nelegală și a unui garaj și a conchis că instanța printr-o greșită interpretare a probelor administrate a reținut o situație de fapt inexactă. Nu se poate nega că s-au efectuat lucrări de consolidare dar s-a ignorat faptul că acestea nu au modificat nici fundația și nici compartimentarea și în niciun caz nu a avut loc o extindere.

Ca urmare s-a arătat că în mod greșit s-a apreciat că în cauză este incident art. 19 din Legea nr. 10/2001.

S-a mai arătat că s-a ignorat situația magazinului de prezentare demolat și reconstruit în timpul procesului, pe care societatea nu îl mai folosea (din anul 2000) pentru scopul inițial – brutărie – ci îl închiriase unei societăți comerciale care vindea mobilier importat din Germania, situație ce rezultă din firma acelei societăți.

S-a susținut că expertizele trebuiau înlăturate – față de împrejurarea că nu s-a făcut dovada autorizațiilor de construcții până în 1982, an după care nu s-au mai făcut intervenții la imobil.

Cât privește soluționarea capătului de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 410 din 27 iulie 1995 și a actului adițional de la 15 martie 2013 s-a solicitat constatarea că instanța de apel a preluat argumentele juridice din deciziile anterioare ale curților de apel, ceea ce echivalează cu necercetarea cauzei.

Recursul pârâtei AVAS a fost fondat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a criticat decizia pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. susținând că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

S-a susținut că în raport de acțiunea îndreptată împotriva acestei pârâte - în care pe lângă anularea actului de privatizare (corect respinsă) s-a cerut restituirea în natură - instanța a acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, deși nu s-a formulat o asemenea cerere prin acțiune.

Recurenta a mai arătat că deși prin apărarea făcută s-a referit la situația prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în care se poate angaja răspunderea sa, această instituție având calitate procesuală pasivă, nu se poate concluziona că pârâta poate fi obligată, în lipsa unei cereri exprese din partea reclamantei, la plata unor despăguibiri.

O a doua critică s-a referit la stabilirea și acordarea despăgubirilor.

S-a arătat, în acest sens, că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 13 alin. (1) din capitolul III din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care prevăd, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, instituirea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca urmare, s-a susținut că este greșită obligarea AVAS la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, aceasta rămânând, în condițiile legii, competentă exclusiv să propună acordarea despăgubirilor - cu respectarea art. 29 din Legea nr. 10/2001, în condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 - Comisiei Centrale, singura abilitată să le acorde efectiv.

Recurenta a mai criticat decizia curții de apel pentru greșita aplicare în cauză, în raport de această pârâtă, a dispozițiilor art. 29 și 23 din Legea nr. 10/2001 pentru că s-a dispus acordarea direct de către AVAS a acestor despăgubiri.

Art. 29 prevede o procedură prealabilă administrativă în cadrul căreia notificarea se comunică instanței publice implicate în privatizare, numai pentru acordarea despăgubirii în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

Competența instanței poate interveni numai în măsura în care se emite decizia sau dispoziția motivată, soluționarea notificării, prin finalizarea procedurii administrative, această decizie putând face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în concluziile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Recurenta a semnalat că în cadrul procedurii administrative obligatorii AVAS nu a soluționat și emis decizia motivată privind notificarea reclamantei pentru că aceasta nu a respectat obligațiile prevăzute de art. 29 și 23 din lege.

S-a mai menținut că dosarul nu a fost completat cu toate actele doveditoare care trebuiau depuse până la soluționarea notificării, iar cele anexate notificării nu fac dovada calității de persoană îndreptățită a intimatei reclamante și nu respectă forma legală cerută de lege.

S-a susținut astfel că AVAS este încă în termenul de a examina notificarea și de a se pronunța asupra ei.

Sub acest aspect s-a susținut că instanța a soluționat în mod greșit fondul pretențiilor reclamantei, în condițiile inexistenței unei decizii a acestei pârâte, instanța în mod greșit investindu-se cu rezolvarea notificării.

Recurenții au formulat și întâmpinări prin care au solicitat respingerea ca nefondat recursul părții adverse.

4. Analiza instanței de recurs.

Examinând decizia atacată, prin prisma celor două recursuri, se constată că aceasta este legală și temeinică, criticile formulate neputând fi primite pentru considerentele ce urmează:

În recursul său, reclamantul recurent a invocat două motive (art. 304 pct. 7 și 9) care se referă la lipsa de motivare și, respectiv, la greșita interpretare și aplicare a legii.

Deși în motivarea recursului, depusă la dosar în formă manuscrisă de reclamant, s-a mai indicat și motivul prevăzut de pct. 10 C. proc. civ., în motivele de recurs dezvoltate în sctis și oral de avocatul care l-a reprezentat pe recurent, acest motiv nu a mai fost susținut.

De altfel, o examinare sub acest aspect nu se mai poate face după abrogarea acestui motiv de recurs prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată de Legea nr. 219/2005.

Motivul de recurs prevăzut de art. 7 a fost precizat în sensul că privește împrejurarea că instanța de apel și-a însușit motivarea instanței de fond referitor la respingerea capătului de cerere privind anularea contractului de privatizare.

Critica nu este fondată.

Instanța de apel a făcut o analiză a acestui cap de cerere și a constatat că bunul ce face obiectul litigiului nu a intrat în patrimoniul SC H. SA în baza contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni, ci în baza Legii nr. 15/1990. Împrejurarea că în urma propriei analize s-a ajuns la aceeași concluzie - instanța indicând motivul pentru care s-a considerat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 - exprimată și de instanța de fond, nu echivalează cu o neexaminare a cauzei.

Instanța a constatat că privatizarea prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor deținute de stat nu a reprezentat o înstrăinare, situație în care, în mod corect, cererea de anulare a contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni a fost apreciată ca lipsită de interes, în raport de finalitatea unui asemenea demers care, și în cazul primirii unei soluții de admitere, nu ar fi adus bunul în patrimoniul reclamantului.

Motivul prevăzut de pct. 9 a fost întemeiat pe critici aduse modului în care instanța a interpretat probele administrate în cauză și valoarea acordată acestora pentru soluția în final reținută.

O atare critică, referindu-se exclusiv la situații de fapt, nu poate fi primită, ea neînscriindu-se în motivul de nelegalitate invocat.

Singurul element ce poate forma obiect de examinare în recurs, cu privire la problema invocată de recurentul reclamant, este modul în care instanța a aplicat reglementările de drept material și procesul pentru administrarea probelor.

Sub acest aspect, este de observat că în criticile referitoare la respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize, recurentul nu indică încălcarea vreunei dispoziții legale exprese, de către instanță, prin această măsură.

Instanța a motivat decizia de respingere a probei, în funcție de aprecierea că expertiza efectuată conține date suficiente pentru ca instanța să-și formeze opinia și să pronunțe soluția.

Nu au fost constatate nici neconcordanțe în raport de decizia de casare, pentru a se putea reține că în cauză prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Nici criticile formulate în recursul pârâtei, întemeiat pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., nu au putut fi primite, acestea fiind nefondate.

S-a constatat că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de pct. 6 potrivit căruia instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.

În aprecierea legalității modului în care s-a soluționat notificarea reclamantei, instanța este abilitată să verifice - și să corecteze dacă este cazul - modul în care entitatea sesizată cu notificarea în rezolvarea acesteia a aplicat corect dispozițiile legii cât privește măsurile reparatorii prevăzute de aceasta în raport de situația de fapt dedusă judecății.

Se reține că în cauză reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, la 30 octombrie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, nemulțumită de răspunsul la notificarea formulată în același temei legal și adresată pârâtei SC H. SA, care i-a comunicat că a dobândit imobilul legal, prin efectul privatizării și a trimis notificarea instituției implicate în privatizare.

Instanța, investită cu acțiunea - o cerere de restituire în natură a imobilului și de anulare a actelor de privatizare – a examinat modalitatea în care, potrivit reglementărilor speciale în materie, a fost soluționată revendicarea bunului, recte s-au analizat condițiile impuse de Legea nr. 10/2001(temeiul acțiunii), pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ.

Instanța a apreciat corect că, potrivit situației de fapt dedusă judecății și evoluției imobilului revendicat, nu este posibilă aplicarea măsurii reparatorii, restituirea în natură, prevăzută de legea specială cu titlu de regulă.

De altfel, într-un prim ciclu procesual, instanța de recurs a casat cauza cu trimitere spre rejudecare pentru a se stabili situația de fapt a imobilului (prin raportare la criteriile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 10/2001), cu scopul de a se stabili dacă este un imobil nou, situație în care nu este posibilă restituirea în natură.

Într-un al doilea ciclu procesual, după rejudecarea apelului, cauza a ajuns în examinarea Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 1024 din 4 februarie 2009, a constatat că tot nu este lămurită situația juridică a imobilului și a dispus o nouă casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu această ocazie, prin decizia amintită, Înalta Curte a statuat și asupra acestui aspect, abilitatea instanței de a aprecia asupra măsurilor reparatorii. Astfel, s-a constatat că „toate persoanele care au depus notificări în termenul legal, se află într-o situație juridică identică, în sensul că sunt îndrituite (au vocația) la măsuri reparatorii.” S-a casat cauza, pentru suplimentarea probelor, „în raport de incidența Legii nr. 19/2001, care să reflecte caracterul reparator al acestui act normativ special, la o situație ce urmează a fi deplin stabilită de instanță, referitor la structura acționariatului societății comerciale notificate.”

Ca urmare, se constată că această problemă de drept a fost deja dezlegată de instanța de recurs.

Chiar dacă prin acțiune s-a cerut numai restituirea în natură, iar instanța, investită în temeiul Legii speciale, constată că această modalitate nu se poate realiza - fiind incidentă situației în care se afla imobilul, o altă măsură prevăzută de lege - și dispune acordarea măsurii reparatorii corespunzătoare, în virtutea controlului judiciar la care art. 26 al Legii nr. 10/2001 o abilitează, în realizarea caracterului reparator al actului normativ special.

Cât privește competența instanței de a judeca pe fond notificarea fără să dispună trimiterea notificării pentru a fi soluționată într-o nouă procedură administrativă - inițial nerespectată dintr-o greșită aplicare a Legii nr. 10/2001 - problema a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. XX/2007, decizie obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește incidența dispozițiilor art. 16 din titlul VII din Legea nr. 247/2005, din perspectiva competențelor de stabilire a despăgubirilor, este de observat că prin decizia nr. LII/2007, pronunțată în soluționarea uni recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanța, după cum s-a arătat, fiind competentă să se pronunțe și asupra refuzului de soluționare a notificării.

Din datele de fapt ale situației deduse judecății se reține că persoana îndreptățită care a adresat o notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pârâtei SC H. SA nu a obținut o rezolvare, pârâta notificată i-a refuzat restituirea imobilului și a transmis notificarea către pârâta AVAS, care nici aceasta nu a dat curs printr-o soluție, solicitării reclamantei. Ca urmare, în evoluția dosarului prin aplicarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 10/2001, măsura dispusă de instanța de apel - de a dispune acordarea în beneficiul reclamantului de măsuri reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 274/2005, cu respectarea procedurilor impuse de această lege - este legală și temeinică.

Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele arătate, s-au respins ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.G.J. și de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 6/A din data de 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș – Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2013.