Defamation by public official: Limits of press freedom under Article 10 ECHR and civil delictual liability for reporting on public interest matters

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 09.07.2010, sub nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material cauzat prin fapta ilicită a pârâţilor, constând în publicarea unor articole de presă cu conţinut calomnios şi denigrator la adresa sa şi a funcţiei pe care o îndeplineşte;

- obligarea pârâţilor la publicarea integrală, pe cheltuiala lor, a hotărârii judecătoreşti, sub titlul "Anunţ judiciar", în trei numere consecutive ale ziarului "D.", pe prima pagină a publicaţiei, cu acelaşi caractere cu care sunt tipărite şi celelalte articole, precum şi în cotidianele "E." şi "F.", sub acelaşi titlu, în format 255 mm x 183 mm, şi în cotidianul "G.", în format 195 mm x 130 mm;

- obligarea pârâţilor la achitarea sumei de 1.000.000 euro în contul deschis la H. Rădăuţi, pe numele persoanei juridice Mănăstirea "Sihăstria Putnei".

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999, art. 1000 şi 1003 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5296/26.11.2010 a Judecătoriei Suceava a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi, în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, întemeiat pe criteriul valoric prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., raportat la cuantumul pretenţiilor reclamantului.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava.

Prin încheierea nr. 4472/26.05.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus strămutarea judecăţii cauzei de la Tribunalul Suceava la Tribunalul Braşov.

În urma strămutării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă.

În faţa acestei instanţe, la data de 30.04.2012, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că suma solicitată cu titlu de daune morale este de 250.000 euro, reprezentând 1.058.575 RON, iar suma solicitată cu titlu de daune materiale este de 10.000 RON şi constă în contravaloarea transportului (carburant) consumat pe perioada detaşării sale la Cernavodă, respectiv pe o perioadă de 6 luni (24 deplasări).

Prin sentinţa civilă nr. 48/S/25.02.2013, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins acţiunea precizată, pentru următoarele considerente:

În cuprinsul publicaţiei D., editată de pârâta persoană juridică, a apărut la data de 17.07.2008, sub semnătura pârâtului B., articolul cu titlul "Care sunt hoţii şi care sunt vardiştii la Siret?", în care se făcea referire la traficul de ţigări dintre Ucraina şi România, prin punctul de trecere a frontierei Siret, arătându-se că în zonă s-ar afla depozite ilegale de ţigări, de care ar avea cunoştinţă inclusiv autorităţile din cadrul Primăriei Siret şi agenţii de poliţie, autorul acreditând ideea existenţei unei complicităţi între traficanţi şi persoane din structurile statului, în special ale Poliţiei de Frontieră, cu referire la un anume "tata F".

În numărul din 19.07.2008 al ziarului a fost publicat articolul "Comisarul A., identificat ca mare tartor la Siret", în care pârâtul B. arăta că cititorii ziarului afirmă că "I." nu este altul decât reclamantul, cu privire la care se susţinea că ar fi implicat în traficul de ţigări de la frontiera cu Ucraina şi că ar fi refuzat o funcţie de conducere în cadrul Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, tocmai pentru a păstra controlul asupra zonei Siret, în ediţia electronică a ziarului acest articol fiind însoţit de comentariile cititorilor.

La data de 21.07.2008 a apărut în aceeaşi publicaţie, de asemenea sub semnătura pârâtului B., articolul intitulat "La Poliţia de frontieră gunoiul ascuns sub preş un an se curăţă în 24 de ore", în care se arăta că această unitate de poliţie a primit o maşină cu termoviziune, după ce timp de un an s-a tergiversat repararea celei aflate în dotare, susţinându-se că, în realitate, această stare de fapt ar fi fost menţinută în mod intenţionat, pentru a-i favoriza pe traficanţii de ţigări şi făcându-se afirmaţia că unii poliţişti de frontieră "s-au transformat în cârtiţe şi paravane în schimbul unor sume mari de bani".

În numărul din data de 27.08.2008, sub semnătura aceluiaşi autor, a fost publicat articolul "Comisarul A., acuzat că protejează contrabandiştii de ţigări", în care se arăta că reclamantului îi este adusă acuzaţia că favorizează o parte a traficanţilor de ţigări, în schimbul unor taxe de protecţie, fiind reproduse afirmaţiile unei femei, căreia nu i s-a dezvăluit identitatea, potrivit cărora reclamantul i-ar fi pretins 200 dolari lunar şi mai multe partide de sex, aceasta formulând plângere penală la DNA.

În finalul articolului este consemnat şi faptul că reclamantul nu a dorit să facă declaraţii referitoare la această acuzaţie.

În ediţia electronică din data de 4.07.2009 a publicaţiei a fost publicat, sub semnătura pârâtului B., articolul "Cel puţin 100.000 euro, şpaga lunară la Frontiera de la Siret", în cuprinsul căruia erau relatate aspecte rezultate dintr-o investigaţie a postului "J.", cu privire la afirmaţiile mai multor poliţişti de frontieră, care susţineau că, pentru a fi menţinuţi în funcţii, erau obligaţi să dea mită, respectiv câte 300-500 euro de persoană, destinatarul banilor fiind reclamantul.

Articolul cuprinde şi afirmaţiile şefului IGPFR, K., în sensul că acesta nu ar fi reuşit să-l demită pe reclamant din funcţia deţinută, autorul articolului arătând că acesta a fost sancţionat de 4 ori în decurs de 2 ani, pentru neglijenţă în serviciu, neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi comportament necorespunzător faţă de un subordonat.

De asemenea, este relatat şi aspectul referitor la mutarea reclamantului la Cernavodă, pentru o perioadă de 6 luni.

În ediţia print a ziarului din data de 14.06.2010 a fost publicat articolul "Pisica cu nouă vieţi de la Poliţia de Frontieră Siret", în cuprinsul căruia pârâtul B. făcea referire la reclamant în sensul că, deşi a fost sancţionat în mai multe rânduri, acesta a revenit la conducerea Sectorului Poliţiei de Frontieră Siret, fiind caracterizat drept "pisica cu nouă vieţi".

În finalul articolului este consemnat punctul de vedere al reclamantului, care a susţinut că sancţiunile au fost date ca urmare a presiunilor mass-media şi a negat că ar fi implicat în traficul cu ţigări.

Acest articol a fost publicat şi în ediţia electronică a ziarului, fiind însoţit de comentariile cititorilor.

Reclamantul a susţinut că afirmaţiile făcute în cuprinsul acestor articole au fost de natură a-l prejudicia din punct de vedere moral, prin atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale.

Analizând conţinutul articolelor incriminate, instanţa a constatat următoarele:

În cuprinsul articolului din data de 17.07.2008, intitulat "Care sunt hoţii şi care sunt vardiştii la Siret?" nu se face referire directă la persoana reclamantului, afirmându-se în mod generic că fenomenul traficului de ţigări din zona Siret este cunoscut autorităţilor statului, care, prin "îngăduinţa" cu care tratează acest fenomen, contribuie la favorizarea şi dezvoltarea activităţilor infracţionale, autorul afirmând textul că "Îngăduinţa cu care sunt priviţi traficanţii de ţigări are explicaţii poate şi prin aceea că unii şefi ai Sectorului Poliţiei de Frontieră Siret sunt mână în mână cu cei pe care ar trebui să-i prindă şi să le întocmească dosare penale. Anumite structuri ale statului ştiu cu exactitate cine coordonează aceste activităţi ilegale şi cine face jocurile murdare. După câte se pare, unul dintre aceşti capi are o vechime destul de mare în structurile Poliţiei de Frontieră şi cunoaşte ca în palmă terenul, dar şi acţiunile care urmează să se deruleze pe linia combaterii contrabandei. Ca dovadă a recunoaşterii puterii şi influenţei sale, acestui personaj i se spune "tata F."

În cuprinsul articolului intitulat "Comisarul A., identificat ca mare tartor la Siret", pârâtul afirmă că "Cititorii ziarului D. afirmă că "I." nu este altul decât şeful Sectorului Poliţiei de Frontieră Siret. Cert e că zvonurile îl plasează printre cei care cunosc tot ce mişcă la frontieră în privinţa traficului de ţigări, fără ca cineva să dovedească până acum că ar fi implicat în afaceri ilegale.

"I.", numele sub care este cunoscut comisarul A. de către apropriaţi, pare să fie personajul cheie de la Siret, omul care ştie tot ce se petrece pe linia traficului de ţigări. Identificat de cititorii ziarului nostru ca mare tartor în afacerile ce se derulează la frontieră, A. a reuşit să cadă în picioare după toate scandalurile în care a fost implicat (…).Cert este că nimeni nu a reuşit să îl atingă vreodată cu ceva, iar implicarea sa în vreo afacere ilegală nu s-a putut dovedi, deşi numele său este rostit de toată lumea."

În acelaşi articol se face referire la un scandal petrecut în urmă cu câţiva ani, soldat cu demiterea reclamantului şi exprimându-şi surprinderea în legătură cu numirea acestuia în calitate de şef al Sectorului Poliţiei de Frontieră Siret şi reproducând zvonuri vehiculate la nivel local, potrivit cărora reclamantul ar fi refuzat un post important de conducere pentru a păstra controlul asupra zonei Siret, "acolo unde traficul de ţigări este noua industrie".

Autorul mai afirmă:

"Cât de mult este implicat şi dacă este implicat comisarul A. în afacerile ilegale cu ţigări de contrabandă nimeni nu a putut dovedi."

În articolul intitulat "La Poliţia de frontieră gunoiul ascuns sub preş un an se curăţă în 24 de ore" se face referire la neglijenţa conducerii Poliţiei de Frontieră în ceea ce priveşte faptul că maşina specială cu termoviziune, timp de un an, vehicul care ar fi trebuit să fie folosit în supravegherea zonei de frontieră, în opinia autorului această stare de fapt fiind deliberată şi întreţinută în scopul de a-i favoriza pe traficanţii de ţigări, nefiind făcută nicio afirmaţie cu privire la persoana reclamantului.

În cuprinsul articolului "Comisarul A., acuzat că protejează contrabandiştii de ţigări", pârâtul B. relatează afirmaţiile unei persoane de sex feminin, pe care nu o nominalizează, astfel:

"Acuzaţii deosebit de grave aduse şefului Sectorului Poliţiei de Frontieră Siret, comisarul A. Poliţistul este acuzat că îi favorizează pe o parte dintre traficanţii de ţigări şi la schimb percepe taxe de protecţie. Acuzele au fost aduse de o femeie care a dorit să-şi păstreze anonimatul şi care s-a autodenunţat la DNA, povestind cu lux de amănunte practicile din frontieră."

În continuare, pârâtul a relatat afirmaţiile respectivei femei, potrivit cărora reclamantul îi pretindea suma de 200 dolari lunar şi întreţinerea de relaţii sexuale, în schimbul facilitării traficului de ţigări, din luna ianuarie până în luna iunie a anului 2008, când acesta ar fi început să pretindă sume mai mari de bani.

În finalul articolului, autorul arată că l-a contactat pe reclamant pentru ca acesta să îşi exprime punctul de vedere, însă acesta nu a dorit să declare nimic, pentru motivul că nu i-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile şi "lăsând să se înţeleagă că nu ar avea vreo vină".

În cuprinsul articolului publicat în ediţia online a ziarului din data de 4.07.2009, pârâtul B. a relatat despre o investigaţie jurnalistică întreprinsă de către postul "J.", potrivit căreia mai mulţi poliţişti din cadrul Poliţiei de Frontieră Siret erau nevoiţi să dea mită în valoare de 300-500 euro de persoană, pentru a fi menţinuţi în funcţii, destinatarul banilor fiind reclamantul, precum şi că, în cadrul transmisiei televizate, a intervenit şeful Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, numitul K., care avea cunoştinţă despre această stare de fapt şi a afirmat că reclamantul a fost sancţionat de patru ori din anul 2005 şi până la momentul respectiv, ultima oară fiind mutat la Cernavodă pentru 6 luni.

În cuprinsul articolului "Pisica cu nouă vieţi de la Poliţia de Frontieră Siret", publicat la data de 14.06.2010, pârâtul B. a relatat despre revenirea reclamantului la comanda Sectorului Poliţiei de Frontieră Siret, în condiţiile în care, anterior, potrivit autorului, îi fuseseră aplicate patru sancţiuni disciplinare, respectiv cele despre care pârâtul făcuse menţiune şi în articolele anterioare.

În acest articol este cuprins şi punctul de vedere al reclamantului, care apreciază că sancţiunile i-au fost aplicate ca urmare a presiunilor mass-media, arată că a susţinut un examen pentru ocuparea postului şi a negat că ar avea vreo implicare în traficul de ţigări, susţinând totodată că "deranjează pentru că face ordine".

Acest articol a apărut şi în ediţia online a ziarului, fiind însoţit de comentariile cititorilor.

În esenţă, reclamantul a susţinut că, prin faptele sale, pârâtul persoană fizică i-a produs un prejudiciu moral, constând în atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei şi, de asemenea, un prejudiciu constând în înrăutăţirea stării sale de sănătate, cauzată de stres, precum şi, indirect, un prejudiciu material, determinând prin aceste fapte detaşarea sa din localitatea de domiciliu, pe o perioadă de 6 luni, ceea ce a determinat efectuarea de cheltuieli suplimentare.

Potrivit prevederilor art. 998 din C. civ. aflat în vigoare la data învestirii instanţei, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.

Art. 999 prevede că omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa, iar art. 1000 alin. (3) reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Aceste dispoziţii legale constituie norma generală în materia răspunderii civile delictuale, instanţa reţinând că reclamantul a invocat în drept şi prevederile Legii nr. 3/1974, cele ale Codului deontologic al jurnalistului, precum şi cele ale art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Anterior analizării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa a reţinut că Legea nr. 3/1974 este în prezent abrogată, prin Legea nr. 95/2012.

Chiar dacă acest act normativ se afla în vigoare la data săvârşirii faptelor imputate, instanţa l-a înlăturat din soluţionarea cauzei, având în vedere evidenta sa cădere în desuetudine.

Astfel, actul normativ a fost intitulat "Legea presei din Republica Socialistă România", iar scopul actului normativ rezultă din expunerea pe scurt a motivelor sale ("Ţinând seama de misiunea social-politică pe care presa o are în înfăptuirea politicii generale a Partidului Comunist Român de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de edificare a comunismului în Republica Socialistă România"), precum şi din conţinutul articolelor introductive, respectiv art. 1 şi 2, care se referă la misiunea social-politică a presei şi la subordonarea acesteia Partidului Comunist Român.

Conform art. 69, invocat de reclamant, libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice orânduirii socialiste, ordinii de drept statornicite prin Constituţie şi celelalte legi, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, moralei socialiste.

În apărarea intereselor societăţii şi persoanelor împotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presă se interzice publicarea şi difuzarea prin presă a materialelor care: (…)

Raportat la momentul edictării acestui act normativ, precum şi la scopul care rezultă cu evidenţă din textele citate, instanţa a apreciat că, în anul 2013, nu se poate face aplicarea unor dispoziţii cuprinse într-o lege a presei datând din anul 1973, edictată în scop de cenzură şi propagandă comunistă, această lege fiind evident căzută în desuetudine, chiar dacă nu a fost abrogată în mod expres.

Reclamantul a mai invocat Codul deontologic al jurnalistului, care nu are puterea unui act normativ, fiind elaborat de Convenţia Organizaţiilor de Media, aşadar de asociaţii profesionale ale jurnaliştilor, acest act producând efecte numai între părţile semnatare şi neputând fi încadrat în categoria actelor normative sau administrative.

A invocat, de asemenea, şi prevederile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la libertatea de exprimare.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit în repetate rânduri că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită. Chiar dacă presa nu trebuie să depăşească limitele stabilite inter alia în scopul "protecţiei reputaţiei sau drepturilor altor persoane", este, totuşi, sarcina ei să comunice informaţii şi idei de interes public. Presa are nu doar sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul, de asemenea, are dreptul de a le primi. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de "câine de pază public" (a se vedea, spre exemplu, Observer and Guardian contra Marii Britanii).

S-a mai statuat că dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai "informaţiei" sau "ideilor" care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează, şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii. În plus, libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (a se vedea De Haes and Gijsels contra Belgiei).

Articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare nelimitată, chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la chestiuni de interes public deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea acestei libertăţi presupune "obligaţii şi responsabilităţi", care, de asemenea, se aplică presei. Aceste "obligaţii şi responsabilităţi" pot avea însemnătate când, la fel ca şi în această cauză, există o întrebare cu privire la atacul asupra reputaţiei unor persoane private şi subminarea "drepturilor altor persoane". Datorită "obligaţiilor şi responsabilităţilor" inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia acordată de articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatarea cu privire la chestiunile de interes general este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea Goodwin contra Marii Britanii şi Fressoz et Roire contra Franţei).

În particular, cu referire la funcţionarii publici, instanţa europeană a drepturilor omului a apreciat că aceştia trebuie să beneficieze de încredere publică, în condiţii lipsite de tulburări nepotrivite, ca ei să aibă succes în îndeplinirea sarcinilor lor şi, astfel, poate fi dovedit ca necesar de a-i proteja de atacuri verbale ofensatoare şi abuzive în timpul serviciului (a se vedea Janowski contra Poloniei), cu menţiunea că cerinţele unei astfel de protecţii trebuie, totuşi, evaluate în comparaţie cu interesele libertăţii presei sau ale discutării deschise a chestiunilor de interes public.

Totuşi, ingerinţa statului în dreptul la libera exprimare trebuie să fie analizată în lumina cauzei în întregime, trebuind să se determine dacă ingerinţa în cauză a fost "proporţională în raport cu scopurile legitime urmărite" şi dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt "relevante şi suficiente".

Cu referire directă la o cauză de natura celei de faţă (Barb contra României), CEDO a constatat că articolul litigios aborda subiecte de interes general şi deosebit de actuale pentru societatea românească, iar afirmaţiile jurnalistului nu se refereau la aspecte din viaţa privată a persoanei, ci la acţiunile sale în domeniile considerate ca având un asemenea interes; în plus, indiferent că afirmaţiile reclamantului reprezintă imputări ale unor fapte sau judecăţi de valoare, faptele relatate de reclamant nu erau lipsite de bază factuală suficientă.

În cauzele pe care le-a analizat, Curtea a acordat de asemenea importanţă bunei-credinţe a jurnalistului, precum şi limbajului folosit, care nu trebuie să fie vădit ofensator, apreciind că afirmaţiile care se înscriu în doza de exagerare şi de provocare acceptabilă (Prager şi Oberschlick contra Austriei şi, per a contrario, Cumpănă şi Mazăre, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, Ivanciuc împotriva României şi Titei împotriva României) se înscriu în limitele dreptului la libera exprimare.

În speţă, instanţa a constatat că articolele în care se face referire în mod concret la persoana reclamantului privesc aspecte de interes general, şi anume fenomenul traficului de ţigări în zona de frontieră dintre România şi Ucraina, fapt generator atât de pagube importante aduse bugetului de stat, cât şi de corupţie în rândul angajaţilor statului, aspecte ce au fost confirmate de anchetele desfăşurate în ultimii ani în acest domeniu şi care sunt de notorietate publică, nesecurizarea frontierelor constituind şi la ora actuală un subiect de larg interes.

Din analiza articolelor publicate rezultă, în primul rând, că pârâtul B. a folosit termeni care nu cuprind elemente ofensatoare sau jignitoare cu privire la persoana reclamantului, iar toate aspectele abordate au privit exclusiv activitatea profesională, în considerarea funcţiei deţinute, fără a face nicio referire la viaţa personală a acestuia.

În al doilea rând, în cuprinsul articolelor referitoare la posibila implicare a reclamantului în fenomenul traficului de ţigări, pârâtul nu a folosit exprimări care să denote existenţa unei certitudini cu privire la săvârşirea unor asemenea fapte, ci a exprimat mai curând dubii, suspiciuni, bănuieli, reluând informaţii care circulau în rândul populaţiei din zonă, iar faptul că asemenea bănuieli existau rezultă şi din comentariile postate pe site-ul pârâtei persoană juridică, opiniile cititorilor fiind împărţite, în sensul că traficul de ţigări este o realitate, iar autorităţile statului sunt implicate, prin participare directă sau prin neluarea măsurilor necesare pentru stoparea fenomenului; dintre aceştia, o bună parte fac referire la complicitatea unor poliţişti din zonă, cunoscuţi şi nominalizaţi, inclusiv reclamantul.

În acest sens, pârâtul a folosit expresii ca "cititorii ziarului afirmă că "I." nu este altul decât şeful Sectorului Poliţiei de Frontieră Siret", "zvonurile îl plasează printre cei care cunosc tot ce mişcă la frontieră în privinţa traficului de ţigări", "I. pare să fie personajul…", "A., acuzat că protejează…" etc.

Aceste suspiciuni exprimate de pârât nu sunt lipsite de orice temei, având în vedere că, din înscrisurile depus la dosar de pârâţi în apărare, rezultă că reclamantul a fost cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi luare de mită prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) din C. pen., precum şi a infracţiunii de contrabandă, prevăzută de art. 270 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, în privinţa acestuia şi a altor persoane cauza fiind disjunsă.

Fără a ignora niciun moment prezumţia de nevinovăţie şi independent de soluţia finală în această cauză, instanţa a reţinut că, în acest context şi dată fiind importanţa şi amploarea fenomenului contrabandei, cu toate implicaţiile acestuia, precum şi natura funcţiei deţinute de reclamant, interesul faţă de subiectele abordate este unul major, iar afirmaţiile pârâtului nu apar ca fiind pur subiective şi lipsite de orice suport.

Două dintre articolele incriminate, respectiv cel referitor la plângerea formulată împotriva reclamantului de către femeia care pretinde că i s-a cerut mită şi favoruri sexuale, respectiv cel referitor la ancheta jurnalistică întreprinsă de "J.", cuprind exclusiv reluarea unor afirmaţii ale altor persoane, fără exprimarea nici unei opinii personale a pârâtului.

Articolele intitulate "Care sunt hoţii şi care sunt vardiştii la Siret?" şi respectiv "La Poliţia de frontieră gunoiul ascuns sub preş un an se curăţă în 24 de ore" nu cuprind nicio referire la reclamant şi nici la funcţia de conducere deţinută de acesta, afirmaţiile jurnalistului fiind de ordin general.

De asemenea, la publicarea articolelor intitulate "Comisarul A., acuzat că protejează contrabandiştii de ţigări" şi "Pisica cu nouă vieţi de la Poliţia de Frontieră Siret", pârâtul a solicitat şi opinia reclamantului, acesta susţinându-şi nevinovăţia, nedorind să comenteze.

În ceea ce priveşte faptul că reclamantul a fost sancţionat disciplinar, inclusiv prin detaşarea timp de 6 luni într-o altă unitate de poliţie, instanţa a constatat că din cuprinsul articolelor rezultă că aceste informaţii au fost obţinute de pârât de la autorităţile statului, nefiind de altfel negate de reclamant.

Faptul că acesta a depus la dosar inclusiv hotărârea judecătorească pronunţată în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. x/2011, prin care s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. S/265616/14.04.2011 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, care a fost obligat la reîncadrarea reclamantului pe postul deţinut anterior, nu este de natură a conduce la concluzia că informaţiile publicate de pârât ar fi fost false, situaţia relatată de acesta întemeindu-se pe date reale, existente în acel moment; s-a reţinut, de asemenea, că dispoziţia a fost anulată pe perioada soluţionării litigiului de faţă, iar susţinerea reclamantului în sensul că sancţiunile i-ar fi fost aplicate "ca urmare a presiunilor mass-media" nu poate fi primită, în cuprinsul dispoziţiei atacate, expus în considerentele hotărârii judecătoreşti, fiind expuse motivele concrete pentru care a fost luată măsura sancţionării disciplinare, măsură ce a fost anulată de instanţă din considerente referitoare la necompetenţa autorităţii care a dispus-o.

Faţă de cele ce preced, instanţa a constatat că nu se poate reţine în sarcina pârâtului săvârşirea unor fapte ilicite, cu intenţie (activitatea de publicare a unor articole de presă presupunând un proces deliberativ, care exclude culpa), care să fi cauzat reclamantului un prejudiciu de ordin moral şi, cu atât mai puţin, unul de ordin material, în condiţiile în care dauna materială invocată de acesta constă în cheltuielile suplimentare efectuate cu ocazia deplasărilor pe care le-a făcut între localitatea de domiciliu şi cea în care fusese detaşat; or, această măsură fiind luată printr-un act administrativ, în ipoteza în care este dovedită nelegalitatea acestuia, cauza prejudiciului o constituie actul însuşi, iar nu faptele pârâţilor din cauza de faţă.

Sub aspectul depăşirii limitelor dreptului la libera exprimare, alegată de reclamant, instanţa a reţinut că, în raport cu criteriile instituite de par. 2 al textului convenţional citat, sancţionarea exercitării dreptului la liberă exprimare nu se impune, având în vedere că o atare sancţiune nu constituie, în concret, în cauza dedusă judecăţii, o măsură necesară într-o societate democratică.

În acest sens, instanţa a apreciat că subiectele de presă abordate de pârâtul persoană fizică şi publicate în ziarul editat de pârâta persoană juridică sunt şi rămân subiecte de interes public (corupţia, traficul ilegal de mărfuri, evaziunea fiscală), că prin natura funcţiei deţinute la acel moment, reclamantul era o persoană publică, natura activităţii şi importanţa funcţiei sale justificând interesul publicului, că pârâtul nu a folosit un limbaj inadecvat, ofensator sau insultător, că informaţiile publicate de acesta nu sunt lipsite de orice suport, că acesta nu a exprimat opinii proprii cu privire la persoana reclamantului, iar o parte din informaţiile publicate proveneau fie din surse oficiale, fie reproduceau afirmaţiile altor persoane.

Cu privire la acest din urmă aspect, CEDO a statuat că pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (cauza Jersild contra Danemarcei din 1994).

Instanţa a reţinut, de asemenea, că în contextul în care buna-credinţă se presupune, iar cel care alegă reaua-credinţă trebuie să facă dovada susţinerii sale, în cauză nu s-a dovedit că pârâţii ar fi acţionat cu rea-credinţă în ceea ce priveşte publicarea informaţiilor referitoare la reclamant, respectiv că aceştia ar fi urmărit un alt scop decât acela legitim vizând informarea publicului.

În ceea ce priveşte prejudiciile personal-nepatrimoniale aduse reclamantului sub aspectul înrăutăţirii stării de sănătate a acestuia, instanţa a reţinut că, în cauză, nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre faptele pârâţilor şi situaţia medicală a acestuia, în sensul că nu au fost administrate probe din care să rezulte etiologia afecţiunilor acestuia, respectiv să reiasă cu certitudine ştiinţifică faptul că aceste boli au fost cauzate sau agravate de stres.

Referitor la faptul cauzator de prejudicii constând în publicarea imaginii reclamantului, imagine cu privire la care acesta susţine că a fost surprinsă cu ocazia participării sale la un eveniment privat, instanţa a constatat că reclamantul nu a administrat nici un fel de dovezi referitoare la contextul în care a fost surprinsă imaginea sa şi care ar fi fost modalitatea în care pârâţii l-ar fi prejudiciat prin publicarea imaginii respective.

În raport cu cele ce preced, instanţa a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, privitoare la fapta ilicită a pârâţilor şi la vinovăţia acestora şi, dat fiind că aceste condiţii trebuie întrunite în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia singură este suficientă pentru ca răspunderea delictuală să nu poată fi antrenată.

În consecinţă, în cauză nu se poate pune nici problema răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 998 din C. civ. în vigoare la data introducerii acţiunii, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a respins acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 51/Ap/19.06.2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul reclamantului, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a făcut o amplă analiză a articolelor publicate de către pârât, prin prisma dispoziţiilor legale invocate de reclamant ca temei al cererii sale.

Este adevărat că nu a fost analizată proba cu martori, însă, faţă de constatările instanţei că pârâtul B., prin articolele sale, nu a depăşit limitele dreptului la exprimare garantat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constatări temeinic argumentate prin raportarea conţinutului articolelor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, depoziţiile martorilor apar ca fiind lipsite de relevanţă.

Afirmaţiile apelantului cu privire la continuarea publicării de către intimaţii-pârâţi a unor articole defăimătoare la adresa sa sunt nedovedite, ultimul articol depus la dosar fiind din 14.06.2010, anterior ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale, care a fost dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 26.04.2012.

Motivul de apel referitor la denigrarea instituţiei din care face parte apelantul nu poate fi reţinut, având în vedere că acţiunea a fost formulată de reclamant în nume propriu şi nu în calitate de reprezentant al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, ca urmare, nu poate invoca prejudiciul suferit de această persoană juridică.

Noţiunea de interes public a fost, de asemenea, analizată de instanţa de fond prin prisma art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţii care au incidenţă în speţă.

Legea nr. 477/2004, invocată de către apelant, nu are aplicabilitate în speţă, aceasta reglementând conduita personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice. Chiar trecând peste acest aspect, apelantul nu demonstrează că preluarea noţiunii de interes public din această lege ar duce la schimbarea sentinţei, în condiţiile în care în motivarea sentinţei se argumentează că articolele publicate de pârât nu au încălcat vreun drept sau liberate a reclamantului.

Problema culpei pârâtului a fost, de asemenea, analizată în cadrul sentinţei, constatându-se, în mod judicios, că în articolele incriminate nu s-au folosit cuvinte ofensatoare la adresa reclamantului, că exprimarea folosită nu a indicat existenţa unei certitudini cu privire la săvârşirea faptelor, ci s-au exprimat doar bănuieli care circulau în rândurile populaţiei din zonă, confirmate şi de comentariile de pe sit-ul pârâtei S.C. C. S.R.L. şi că în unele articole s-au expus doar relatările altor persoane, fără exprimarea vreunei păreri personale a pârâtului. La publicarea unor articole a fost solicitată şi opinia reclamantului, însă acesta nu a dorit să comenteze.

Apelantul nu combate prin niciun argument aceste concluzii ale primei instanţe.

Afirmaţia referitoare la publicarea de fotografii ale reclamantului şi familiei acestuia de la evenimente private nu este dovedită, la dosar neexistând vreo astfel de fotografie.

Referitor la infirmarea sancţiunilor administrative aplicate reclamantului, s-a reţinut că soluţiile instanţelor de contencios administrativ au avut în vedere necompetenţa autorităţii care a dispus, nu au fost date pe fond, deci nu s-a analizat vinovăţia reclamantului.

Pe de altă parte, faptul că totuşi împotriva reclamantului au fost luate unele sancţiuni administrative şi s-au făcut cercetări penale denotă că articolele publicate de reclamanţi nu au fost lipsite de orice suport.

Afirmaţia apelantului că sancţiunile disciplinare şi cercetările penale au fost determinate doar de articolele din presă sunt infirmate de înscrisurile depuse la dosar. Astfel, pentru aplicarea sancţiunilor disciplinarea au fost efectuate cercetări prealabile, iar la baza cercetărilor penale au stat plângeri penale. Ca urmare, nici prejudiciul material, constând în contravaloarea transportului de la Cernavodă la Suceava, nu a fost cauzat de articolele din presă.

În privinţa deteriorării stării de sănătate, nu s-a făcut dovada cauzei bolilor de care suferă apelantul, ca urmare, nu se poate considera că acestea ar fi consecinţa stresului provocat de articolele publicate de pârât.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a formulat următoarele critici:

1. Deşi a reţinut că, într-adevăr, instanţa de fond nu a analizat proba cu martori, curtea de apel a apreciat că, raportat la jurisprudenţa CEDO, depoziţiile martorilor apar ca fiind lipsite de relevanţă.

Proba testimonială a fost o probă admisă de către instanţa de fond şi a confirmat apărările reclamantului, dovedind atât modalitatea nelegală, dolosivă şi abuzivă de "obţinere" a "informaţiilor publicate" de către intimaţi, care au prejudiciat grav imaginea şi statutul reclamantului, dar şi deteriorarea stării de sănătate a acestuia, urmare a "zvonurilor" redate de către intimaţi în cotidianul D.

Depoziţiile martorilor, cumulate cu celelalte probe administrate în cauză, dovedesc "calitatea" îndoielnică a persoanelor de la care intimaţii au "cules" informaţiile.

De asemenea, din conţinutul acestei probe rezultă că informaţiile din interiorul instituţiei din care reclamantul face parte nu puteau fi furnizate decât de purtătorul de cuvânt al IGPF, pentru a avea forţa probantă a unor informaţii legale şi reale.

În consecinţă, este nelegală ignorarea acestei probe.

2. În mod nelegal instanţa a omis să analizeze cauza şi prin prisma persoanelor care au "oferit" informaţiile publicate.

S-a reţinut că intimaţii au publicat "zvonuri" despre reclamant şi activitatea nelegală şi imorală a acestuia, provenite din "surse" a căror identitate nu doresc să le fie dezvăluită, dar nu s-a reţinut încălcarea, de către intimaţi, a dispoziţiilor legale de natură să protejeze viaţa privată şi integritatea morală a apelantului, prin încălcarea dispoziţiilor potrivit cărora "aveau obligaţia obţinerii acestor informaţii din cel puţin două surse veridice".

Nu a existat nicio dovadă care să confirme "zvonurile" publicate.

Sub acest aspect, reclamantul a solicitat instanţei analizarea bunei-credinţe a liberaţii de exprimare, raportat la atingerea dreptului său la reputaţie şi demnitate.

Persoanele care au reprezentat sursele de informare ale intimaţilor s-au dovedit a fi surse neveridice, situaţie redată în conţinutul înscrisurilor anexate (ex. L., M., N., O., etc.), aceste persoane fiind sancţionate penal, astfel cum rezultă din conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

3. Interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o motivului referitor la denigrarea instituţiei din care reclamantul face parte, apreciind că acţiunea acestuia a fost formulată în nume propriu şi nu în numele instituţiei, Inspectoratul General al Politiei de Frontieră, motiv care determină netemeinicia acestuia, deoarece nu se poate invoca un prejudiciu al instituţiei, ca urmare a publicaţiilor intimaţilor, este eronată.

Reclamantul s-a referit strict la persoana sa, arătând prin acest motiv faptul că informaţiile nu au fost obţinute în condiţiile legii, iar prin denigrarea sa, în calitate de comisar în cadrul Poliţiei de Frontieră din cadrul Inspectoratului General al Politiei de Frontieră, sau a oricărui alt cadru al acestei instituţii, este denigrată instituţia Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, întregul personal al acestei instituţii având de suferit un prejudiciu de imagine, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Interpretarea dată de către instanţa de apel articolelor calomniatoare publicate de către intimaţi la adresa reclamantului este una eronată.

Instanţa de fond şi cea de apel au redat atât titlurile articolelor publicate, cât şi fragmente din aceste articole şi "apelativele" jignitoare şi ofensatoare la adresa reclamantului, care dovedesc intenţia vădită a intimaţilor de denigrare a reclamantului, intenţia şi culpa intimaţilor în publicarea unor articole în lipsa unei informări legale corespunzătoare, pentru a atrage, în mod ostentativ şi calomnios, atenţia cititorilor asupra exclusiv a persoanei reclamantului, dar, în mod nelegal, nu au reţinut nici intenţia şi nici culpa intimaţilor în redactarea acestor articole.

Instanţa a apreciat că asimilarea reclamantului cu traficanţii de ţigări, poreclele atribuite acestuia strict de către intimaţi (pentru a determina tirajul vânzărilor), agresiunile mass-media exercitate de către intimaţi, de natură să inoculeze opiniei publice o anumite părere despre reclamant şi, implicit, despre familia acestuia, precum şi constanţa unor articole în care, în mod excesiv, emit caracterizări şi "opinii" nesusţinute legal cu privire la acesta, nu ar fi de natură să justifice culpa şi intenţia intimaţilor în calomnierea nejustificată şi nelegală a reclamantului.

Aprecierile instanţei nu corespund materialului probator administrat în cauză, dovedesc subiectivismul cu care s-a soluţionat cauza; astfel de articole sunt în continuare date publicităţii, fiind în continuare defăimătoare la adresa reclamantului, fiind publicate, de către intimaţi, cu aceeaşi lipsă de informare şi cu încălcarea drepturilor reclamantului la viaţă personală, integritate morală şi demnitate.

4. Instanţa de apel, rezumându-se în a aprecia că instanţa de fond a analizat noţiunea de interes public, a concluzionat că aceasta nu are aplicabilitate în cauză, dar, "trecând peste acest aspect", apreciază că reclamantul nu a demonstrat că preluarea acestei noţiuni poate determina schimbarea sentinţei.

Definiţia dată de către instanţă informaţiilor şi ideilor de interes public este una eronată.

Definiţia interesului public este prevăzută expres în dispoziţiile Legii nr. 477/2004, ca reprezentând acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi îndeplinirea atribuţiile de serviciu, cu respectarea principiilor eficienţei, eficacităţii şi economicităţii cheltuirii resurselor.

Informaţia de interes public reprezintă orice informaţie care priveşte activităţile sau care rezultă din activităţile unei autorităţi publice ori instituţii publice, indiferentele suportul ei.

5. Sunt justificate daunele solicitate pârâţilor şi raportat la deteriorarea stării de sănătate a reclamantului.

Din conţinutul fişei medicale rezultă faptul că starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat, stare generată de presiunile exercitate de mass-media asupra sa (articolele intimaţilor), prin care i s-au adus acestuia acuze nejustificate şi nedovedite, o perioadă lungă de timp.

Este, de asemenea, eronată susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia nu au fost prezentate documente medicale în susţinerea acestui motiv.

6. Cu privire la plata daunelor morale, trebuie reţinut ca fiind dovedită culpa intimaţilor, reaua-credinţă a acestora la publicarea articolelor privind pe reclamant şi instituţia din care acesta face parte, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, şi încălcarea, cu bună ştiinţă, a dispoziţiilor Legii nr. 677/2001, Deciziei nr. 80/2002 (publicată în MO nr. 619/2002), publicând atât articole cât şi fotografii ale reclamantului şi familiei acestuia de la evenimente private, la care aceştia au participat.

Din conţinutul întregului probatoriu administrat rezultă că, în situaţia în care C. pen. ar mai fi conţinut infracţiunea de calomnie, sancţionarea intimaţilor ar fi fost una de natură penală, astfel cum rezultă din conţinutul Rezoluţiei date în dosarul penal nr. x/2011

Toate sancţiunile aplicate reclamantului pe linie administrativă au fost infirmate prin hotărâri judecătoreşti, inclusiv decizii ale ÎCCJ, acesta fiind repus pe funcţia avută anterior, la acest moment fiind avansat în funcţie.

În ceea ce priveşte dosarele penale menţionate de către intimaţi, prin Rezoluţiile anexate la dosarul prezentei cauze s-a dispus neînceperea urmăririi penale a reclamantului, dovedindu-se încă o dată informaţiile eronate publicate de către intimaţi.

Persoanele care au reprezentat "sursele" de informare ale intimaţilor s-au dovedit a fi surse neveridice, situaţie redată în conţinutul înscrisurilor anexate (ex. L., M., N., O., etc.).

Faptul că şi în prezent intimaţii continuă campania de defăimare şi denigrare a reclamantului, nestingheriţi, tot pentru vânzarea în număr mare a cotidianului "D.", denotă faptul că nu cred într-o sancţionare a lor, pentru această "formă continuată" de abuz.

Urmare a articolelor publicate de către intimaţi, familia reclamantului a fost stigmatizată, aceştia provenind din loc. Siret, fiind cunoscuţi ca persoane decente şi demne. Fiica reclamantului, la acel moment elevă în clasa a XII-a, a fost nevoită să lipsească de 1a liceu, pentru a evita afirmaţiile sarcastice şi arogante ale colegilor şi profesorilor, iar soţia reclamantului şi-a suspendat activitatea până la pronunţarea primei hotărâri judecătoreşti care a dovedit nevinovăţia soţului.

Starea de sănătate a reclamantului a fost afectată, acesta dobândind afecţiuni cardiace şi digestive majore, datorită stării nervoase şi de tensiune la care a fost supus prin articolele publicate constant de către intimaţi.

Reclamantul, potrivit funcţiei deţinute, comisar/comisar şef al Vămii Siret, Vicov, a constatat o serie de abateri disciplinare ale unor salariaţi din subordinea sa şi, în consecinţă, a dispus sancţionarea acestora.

7. Instanţa de apel nu a argumentat în niciun fel apărările formulate în baza Codului Deontologic al Ziaristului, adoptat de P., în principal art. 1, 2, 3, 4, 5, 9, art. 40, 69 lit. e) şi j) din Legea nr. 3/1974.

Intimaţii au încălcat dispoziţiile Codului Deontologic al Ziaristului adoptat de P., în principal art. 1, 2, 3, 4, 5, 9, art. 40, 69 lit. e) şi j) din Legea nr. 3/1974.

"Ziaristul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce, în prealabil, le-a verificat, din cel puţin două surse credibile" (art. 2 din Codul Deontologic), articol care dovedeşte (prin coroborare cu toate celelalte probe administrate în cauză) întreaga culpă a pârâţilor, astfel:

- sursele de informare ale intimaţilor au fost nereale şi/sau inexistente;

- veridicitatea surselor de informare nu a fost dovedită;

- persoanele de la care aceştia au obţinut informaţii s-au dovedit a fi inculpaţi (ulterior sancţionaţi penal), astfel cum s-a arătat şi dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, la termenul de judecata din 05.11.2012 (ex. M., L.);

- titlurile articolelor şi conţinutul acestora utilizează cuvinte şi expresii jignitoare şi invocă atitudini defăimătoare, atât la adresa reclamantului cât şi la adresa instituţiilor din care acesta face parte;

- detaşarea reclamantului la punctul de frontieră, Poliţia de Frontieră Cernavodă, s-a realizat, astfel cum rezultă din înscrisurile anexate, pentru eliminarea presiunilor mass-media, exercitate de către intimaţi prin publicaţiile acestora;

- sursele intimaţilor nu erau autorizate, orice informaţii atât cu privire la persoana A. cât şi la situaţiile din interiorul IGPF Şiret, Vicov, se acordau strict de către purtătorul de cuvânt al acestei instituţii, situaţie ocolită în mod intenţionat de către intimaţi. Persoanele care se subrogau atribuţiilor acestuia, potrivit Regulamentului intern încălcau aceste reglementari şi, pe cale de consecinţă, urmau a fi sancţionate disciplinar şi/sau penal, după caz.

Calitatea morală a surselor intimaţilor este una cel puţin îndoielnică.

8. Cu privire la plata despăgubirilor materiale, în cuantum de 10.000 RON, constând în contravaloarea transportului (carburant) consumat pe perioada detaşării reclamantului la Cernavodă, o perioadă de 6 luni.

Pe perioada detaşării, reclamantul a fost obligat să efectueze, săptămânal, naveta de la Cernavodă la Suceava (la adresa de domiciliu a familiei sale), respectiv 24 de deplasări pe ruta Cernavodă - Suceava şi Suceava-Cernavodă.

Din conţinutul Raportul adresat chestorului de politie, dl. Q., înregistrat sub nr. x/23.11.2009, a Notei Raport nr. x/13.11.2009, rezultă că toate cheltuielile au fost suportate de către reclamant, nefiindu-i achitate aceste cheltuieli de către IGPF.

Cheltuielile reprezintă doar valoarea carburantului consumat de către reclamant, situaţie dovedită şi cu proba testimonială.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotium juris), iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, cum invocă recurentul.

Criticile de nelegalitate ce pot fi decelate din cererea de recurs sunt cele care vizează neanalizarea, de către curtea de apel, a unor apărări formulate prin motivele de apel şi pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea unor dispoziţii legale, ceea ce permite încadrarea recursului în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare.

1. În cadrul primului motiv de recurs, recurentul impută instanţei de apel că a reţinut, în mod greşit, nerelevanţa probei cu martori pe aspectul credibilităţii surselor de informare ce au stat la baza articolelor de presă încriminate, în opinia sa, această probă, coroborată cu celelalte probe administrate în cauză, dovedind lipsa de credibilitate a surselor de informare folosite de intimaţi.

Relevanţa probelor administrate pe un anumit aspect al cauzei, pe care o aduce în discuţie recurentul, este însă o chestiune ce ţine de aprecierea probatoriului, care intră în competenţa exclusivă a instanţelor de fond, neputând fi cenzurată în recurs, cale extraordinară de atac, în care pot fi valorificate numai motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Reevaluarea probatoriului, la care se tinde prin criticile subsumate primului motiv de recurs, excede actualului cadru prevăzut de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, cadru care include numai motive de nelegalitate. Verificarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, nu mai este posibilă de către instanţa de recurs, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea o asemenea verificare, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât criticile formulate de recurent în acest sens nu pot fi analizate.

2. Şi prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul readuce în discuţie problema credibilităţii surselor care au stat la baza articolelor de presă încriminate, susţinând că persoanele care au reprezentat sursele de informare ale intimaţilor s-au dovedit a fi neveridice; de asemenea, recurentul invocă nedovedirea realităţii faptelor prezentate în respectivele articole, susţinând că nu a existat nicio dovadă care să confirme zvonurile publicate.

Referitor la chestiunile în discuţie, prima instanţă a reţinut că:

"în cuprinsul articolelor referitoare la posibila implicare a reclamantului în fenomenul traficului de ţigări, pârâtul nu a folosit exprimări care să denote existenţa unei certitudini cu privire la săvârşirea unor asemenea fapte, ci a exprimat mai curând dubii, suspiciuni, bănuieli, reluând informaţii care circulau în rândul populaţiei din zonă, iar faptul că asemenea bănuieli existau rezultă şi din comentariile postate pe site-ul pârâtei persoană juridică, opiniile cititorilor fiind împărţite, în sensul că traficul de ţigări este o realitate, iar autorităţile statului sunt implicate, prin participare directă sau prin neluarea măsurilor necesare pentru stoparea fenomenului; dintre aceştia, o bună parte fac referire la complicitatea unor poliţişti din zonă, cunoscuţi şi nominalizaţi, inclusiv reclamantul. (…); aceste suspiciuni exprimate de pârât nu sunt lipsite de orice temei, având în vedere că, din înscrisurile depuse la dosar de pârâţi în apărare, rezultă că reclamantul a fost cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi luare de mită prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) din C. pen., precum şi a infracţiunii de contrabandă, prevăzută de art. 270 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal (…); acesta (pârâtul jurnalist - s.n.) nu a exprimat opinii proprii cu privire la persoana reclamantului, iar o parte din informaţiile publicate proveneau fie din surse oficiale, fie reproduceau afirmaţiile altor persoane".

Această situaţie de fapt, stabilită pe baza probelor de către prima instanţă şi neschimbată de către instanţa de apel, nu poate fi reevaluată în recurs, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul, deoarece stabilirea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, cade în competenţa exclusivă a instanţelor de fond, o atare chestiune fiind sustrasă controlului judiciar în recurs, faţă de actualul cadru al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Textul de lege menţionat prevede expres şi limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate cere în recurs modificarea sau casarea hotărârii atacate, iar după abrogarea pct. 11 al art. 304, reaprecierea situaţiei de fapt, pe baza reanalizării probelor administrate, de către instanţa de recurs, nu mai este permisă.

Prin urmare, instanţa de recurs urmează a verifica doar dacă, în raport de situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de către instanţele de fond, au fost corect aplicate dispoziţiile legale incidente în cauză, iar în această verificare, instanţa de recurs este ţinută de criticile formulate de recurent şi care se pot subsuma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurentul a susţinut ca necesară analizarea bunei-credinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, raportat la atingerea adusă dreptului său la reputaţie şi demnitate, ceea ce pune în discuţie respectarea limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Legat de această chestiune sunt şi susţinerile de la pct. 3 din cererea de recurs, prin care recurentul invocă intenţia intimaţilor de a-l denigra, raportat la apelativele jignitoare şi ofensatoare din cuprinsul articolelor încriminate, precum şi intenţia şi culpa intimaţilor în publicarea respectivelor articole, în lipsa unei informări corespunzătoare.

De asemenea, tot în legătură cu respectarea limitelor libertăţii de exprimare sunt şi susţinerile de la pct. 6, prin care recurentul reiterează reaua-credinţă a pârâţilor în publicarea articolelor la adresa sa.

Cu alte cuvinte, recurentul pretinde că dreptul la liberă exprimare a fost exercitat abuziv de către pârâţi, ceea ce a condus la încălcarea dreptului său la viaţă privată, prin prejudicierea demnităţii, onoarei şi dreptului său la propria imagine.

Înalta Curte constată că aceste susţineri nu sunt fondate, raportat la dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, incidente pe aspectul supus analizei, şi la jurisprudenţa Curţii Europene în aplicarea acestei norme convenţionale.

Astfel, art. 10 din Convenţie prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70, CEDH 2004-VI).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

În acest sens, instanţa europeană a statuat în cauza Sipoş vs. România că, "Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, pct. 39)".

De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi "informaţiilor" ori "ideilor" care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

În speţă, raportat la principiile ce se degajă din jurisprudenţa CEDO evocată, urmează a se constata că subiectele abordate în articolele de presă în litigiu - corupţia, traficul ilegal de mărfuri, evaziunea fiscală - sunt subiecte de interes public, că prin natura funcţiei deţinute la acel moment, reclamantul era o persoană publică, natura activităţii şi importanţa funcţiei sale justificând interesul publicului, iar în acest context se justifică necesitatea recunoaşterii unui grad sporit de libertate presei în privinţa abordării şi tratării acestor subiecte.

Pornind de la aceste constatări, instanţele de fond au analizat situaţia de fapt, prin prisma probelor administrate, ţinând seama de limitele exercitării dreptului la liberă exprimare, dar şi de particularităţile exercitării acestui drept atunci când este vorba de activitatea jurnalistică.

În acest context, pârâtul jurnalist nu a fost exonerat de obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă, astfel încât să se producă o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie.

Dimpotrivă, s-a avut în vedere această obligaţie, verificându-se, prin raportare la conţinutul articolelor încriminate, dacă pârâtul jurnalist a acţionat cu rea-credinţă în ceea ce priveşte publicarea informaţiilor referitoare la reclamant.

În acest sens, curtea de a apel a reţinut, la fel ca şi prima instanţă, că în articolele încriminate nu s-au folosit cuvinte ofensatoare la adresa reclamantului, că exprimarea folosită nu a indicat existenţa unei certitudini cu privire la săvârşirea faptelor, ci s-au exprimat doar bănuieli care circulau în rândurile populaţiei din zonă, confirmate şi de comentariile de pe site-ul pârâtei S.C. C. S.R.L., că în unele articole s-au expus doar relatările altor persoane, fără exprimarea vreunei păreri personale a pârâtului jurnalist, iar la publicarea unor articole a fost solicitată şi opinia reclamantului, care însă nu a dorit să comenteze. Referitor la infirmarea sancţiunilor administrative aplicate reclamantului, s-a reţinut că soluţiile instanţelor de contencios administrativ au avut în vedere necompetenţa autorităţii care a dispus, nefiind analizată vinovăţia reclamantului; totodată, s-a reţinut că împotriva reclamantului s-au efectuat cercetări penale. Cu privire la sursele de informare ale jurnalistului, instanţa de apel nu a schimbat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, potrivit căreia informaţiile publicate proveneau fie din surse oficiale, fie reproduceau afirmaţiile altor persoane.

Or, raportat la această situaţie de fapt, reţinută pe baza probelor în etapele procesuale anterioare, imposibil de reevaluat în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., concluzia la care au ajuns instanţele de fond, în sensul bunei-credinţe a pârâtului jurnalist, este corectă, cât timp este stabilit că limbajul folosit nu a fost unul inadecvat, ofensator sau insultător, iar informaţiile publicate nu erau lipsite de orice suport şi proveneau fie din surse oficiale, fie reproduceau afirmaţiile altor persoane.

Sub acest din urmă aspect, trebuie avute în vedere statuările instanţei de contencios european, potrivit cărora pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (cauza Jersild c. Danemarcei din 1994).

În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că instanţa nu poate pretinde jurnalistului să furnizeze datele de identificare ale persoanelor care i-au servit drept surse de informare, deoarece o astfel de măsură ar fi contrară art. 10 din Convenţie. În legătură cu acest aspect, în cauza Goodwin contra Regatului Unit (Hotărârea din 27 martie 1996) Curtea Europeană a reţinut că obligarea unui ziarist să îşi divulge sursele este incompatibilă cu art. 10 din Convenţie, deoarece în lipsa unei protecţii sursele ziariştilor ar putea fi descurajate să îi mai ajute pe aceştia să informeze opinia publică asupra chestiunilor de interes general, fapt ce ar reduce posibilitatea presei de a-şi îndeplini rolul indispensabil de "câine de pază" al societăţii.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentului, împrejurarea că sancţiunile administrative ce i-au fost aplicate au fost infirmate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar cercetările penale efectuate împotriva sa s-au soldat cu soluţii de neîncepere a urmării penale nu este de natură să determine concluzia că ziaristul a fost de rea-credinţă, pe motiv că informaţiile publicate nu erau veridice. Independent de soluţia finală în cauzele respective, faptul că totuşi împotriva reclamantului au fost luate unele sancţiuni administrative şi s-au efectuat cercetări penale denotă că articolele publicate nu au fost lipsite de orice suport, cum corect a apreciat şi curtea de apel.

În acest sens, în cauza Dalban împotriva României (Hotărârea din 28 septembrie 1999, M. Of. al României nr. 277/2000), Curtea Europeană a arătat că nu este suficient, pentru a se reţine că faptele prezentate de jurnalist sunt false, ca parchetul să dispună neînceperea urmăririi penale. Ca atare, soarta verificărilor jurisdicţionale asupra faptelor prezentate nu este hotărâtoare în stabilirea veridicităţii, din punctul de vedere al limitelor dreptului la liberă exprimare. Nici chiar inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 din Convenţie, în situaţia în care este vorba de un discurs jurnalistic privind subiecte de interes public, iar reaua-credinţă a ziaristului nu este dovedită.

În raport de cele constatate, Înalta Curte consideră că maniera în care pârâtul jurnalist a redactat articolele de presă încriminate nu excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare şi nici nu există dovezi ale relei-credinţe sau ale intenţiei de a prejudicia imaginea reclamantului. Afirmaţiile pârâtului nu sunt lipsite de o bază reală, obiectivă, iar intenţia care l-a animat nu a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, ci de a informa publicul despre subiecte de interes public - corupţia, traficul ilegal de mărfuri, evaziunea fiscală - şi de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.

În concluzie, fapta imputată pârâtului jurnalist nu poate fi considerată faptă ilicită în înţelesul art. 998-999 C. civ., deoarece acesta şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele prevăzute de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. De asemenea, nu se poate reţine vinovăţia, deoarece pârâtul nu a acţionat cu rea-credinţă, ci cu scopul aducerii informaţiilor la cunoştinţa publicului. În cauză, nu pot fi aplicate nici prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., deoarece în sarcina prepusului nu s-a reţinut săvârşirea unei fapte culpabile.

Rezultă că, la situaţia de fapt reţinută, curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ. şi dispoziţiile art. 10 din Convenţie, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3. Critica prin care recurentul impută instanţei de apel neprimirea motivului de apel referitor la denigrarea instituţiei al cărei angajat este, nu este fondată.

Susţinerile în sensul că, prin articolele de presă încriminate, a fost denigrată şi instituţia din care reclamantul face parte, puneau în discuţie un eventual prejudiciu de imagine cauzat acestei instituţii, ceea ce excede limitelor învestirii instanţei în cauza de faţă.

Astfel, reclamantul a dedus judecăţii o acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care a solicitat repararea prejudiciului pretins cauzat în persoana sa prin articole de presă. Cum o atare pretenţie nu poate fi justificată prin invocarea unui prejudiciu pretins cauzat altei persoane decât reclamantul, în mod corect instanţa de apel nu a primit motivul de apel vizând denigrarea instituţiei al cărei angajat este reclamantul.

4. Critica vizând interpretarea eronată dată de instanţele de fond noţiunii de "informaţie de interes public", raportat la dispoziţiile din Legea nr. 477/2007, nu sunt fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Faţă de învestirea instanţei cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în care se reclamă cauzarea unui prejudiciu prin articole de presă, în speţă se punea problema dacă, din perspectiva art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, limitele libertăţii de exprimare au fost sau nu depăşite, raportat la conţinutul articolelor de presă încriminate. Or, sub acest aspect, interesa dacă subiectele de presă abordate priveau informaţii de interes public, noţiune definită, într-adevăr, şi prin Legea nr. 477/2004, la art. 4 lit. f), ca) fiind "orice informaţie care priveşte activităţile sau care rezultă din activităţile unei autorităţi publice ori instituţii publice, indiferent de suportul ei".

Contrar însă susţinerilor recurentului, nu se poate reţine că instanţele anterioare ar fi nesocotit dispoziţiile Legii nr. 477/2004 atunci când au apreciat că subiectele din articolele de presă ce fac obiectul prezentei cauze, referitoare la fenomenul traficului ilegal de mărfuri în zona de frontieră, vizează informaţii de interes public. Aceasta deoarece, subiectele de presă abordate aduc în discuţie activitatea unei instituţii publice - Inspectoratul Poliţiei de Frontieră, sub aspectul preocupărilor legate de securizarea frontierelor de stat şi de combaterea evaziunii fiscale, ceea ce se circumscrie noţiunii de "informaţie de interes public", aşa cum este ea definită în art. 4 lit. f) al Legii nr. 477/2004, redat mai sus.

5. Recurentul invocă faptul că daunele solicitate sunt justificate şi raportat la deteriorarea stării lui de sănătate, care, în opinia sa, ar fi dovedită cu fişa medicală depusă în cauză, sens în care impută instanţei de apel că ar fi reţinut greşit că nu a prezentat documente medicale.

Rezultă că, susţinerile recurentului aduc în discuţie reevaluarea probatoriului, ceea ce, însă, nu mai este posibil, de către instanţa de recurs, după abrogarea motivului de casare prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I al O.U.G. nr. 138/2000, după cum s-a arătat deja. Ca atare, aceste susţineri exced actualului cadru de reglementare a recursului şi nu pot fi analizate.

6. Criticile referitoare la culpa pârâţilor, reaua lor credinţă la publicarea articolelor încriminate, raportat la infirmarea, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, a sancţiunilor administrative aplicate recurentului şi la soluţiile de neîncepere a urmării penale pronunţate cu privire la acesta, au fost analizate la pct. 2 supra, fiind legate de chestiunea limitelor exerciţiului libertăţii de exprimare, antamată şi în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, aşa încât reluarea analizei lor nu se mai impune.

În acelaşi context, la pct. 2 supra au fost analizate şi susţinerile recurentului referitoare la veridicitatea surselor de informare ale pârâţilor, reiterate şi în cadrul acestui motiv de recurs, sens în care vor fi avute în vedere argumentele prezentate de instanţă la pct. 2.

Totodată, recurentul a invocat şi faptul că, publicând fotografii ale sale şi ale familiei sale de la evenimente private, pârâţii au încălcat dispoziţiile Legii nr. 677/2001 şi ale Deciziei CNA nr. 80/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 619/2002, fără individualizarea textelor pretins încălcate din aceste documente.

Pe acest aspect, curtea de apel a reţinut că afirmaţia referitoare la publicarea de fotografii ale reclamantului şi familiei acestuia de la evenimente private nu este dovedită. Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actualul cadru al art. 304 C. proc. civ., nu se poate pune problema încălcării vreunei dispoziţii a Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, respectiv a Deciziei CNA nr. 80/2002 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine. Ca atare, din acest punct de vedere, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la consecinţele suportate de el şi familia sa, urmare a publicării articolelor în litigiu, care vizează prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, urmează a se constata că, în lipsa caracterului ilicit al faptei şi a vinovăţiei, reţinute în speţă, nu se poate pune problema stabilirii existenţei şi întinderii prejudiciului sau a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

7. Susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel nu a răspuns criticilor privind încălcarea Codului deontologic al ziaristului şi Legii nr. 3/1974, sunt corecte, dar ele nu pot conduce la modificarea hotărârii pronunţate, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care aceste critici nu puteau fi primite, pentru argumentele ce se vor expune în continuare şi care suplinesc motivarea instanţei de apel.

Prima instanţă a considerat inaplicabile, în speţă, Codul deontologic al jurnalistului şi Legea nr. 3/1974, sens în care a reţinut că, Codul deontologic al jurnalistului nu are puterea unui act normativ, iar Legea nr. 3/1974 este căzută în desuetudine, chiar dacă nu a fost abrogată în mod expres, astfel că problema depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, în legătură cu care reclamantul invocase prevederile celor două documente, a fost analizată raportat la art. 10 al Convenţiei europene a drepturilor omului, considerat aplicabil, de către instanţă, pe acest aspect.

Prin cererea de apel, reclamantul nu a formulat însă nicio critică în sensul că greşit s-ar fi reţinut în primă instanţă inaplicabilitatea Codului deontologic al jurnalistului şi a Legii nr. 3/1974.

Criticile formulate de reclamant în apel privesc încălcarea prevederilor Codului deontologic al jurnalistului şi Legii nr. 3/1974, or aceste critici nu puteau fi primite de către instanţa de apel, cât timp statuările din sentinţa de fond relative la inaplicabilitatea, în speţă, a celor două documente, nu au fost contestate prin motivele de apel.

8. Recurentul pretinde, cu trimitere la probe, că a făcut dovada prejudiciului material constând în contravaloarea transportului pe perioada detaşării sale într-o altă localitate.

Pe de o parte, susţinerile referitoare la dovedirea unui aspect al cauzei, în raport de probele administrate, nu pot fi analizate de către instanţa de recurs, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 C. proc. civ., după cum s-a arătat în analiza motivelor anterioare de recurs.

Pe de altă parte, raportat la situaţia de fapt reţinută de curtea de apel, potrivit căreia, pentru aplicarea sancţiunii disciplinare a detaşării reclamantului într-o altă localitate au fost efectuate cercetări prealabile, astfel că prejudiciul reclamat, constând în contravaloarea transportului între localitatea de domiciliu şi cea în care a fost detaşat, nu a fost cauzat de articolele de presă, ceea ce relevă inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul pretins, deci a unui element al răspunderii civile delictuale, rezultă că decizia recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi sub aspectul confirmării soluţiei fondului relativ la despăgubirile materiale solicitate.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 51/Ap din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2014.