Criminal revision for irreconcilable decisions: absence of contradiction where annulment led to re-adjudication

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 160 din 21 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 4022/1/2012, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul O.M.N., ca neîntemeiată.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuientul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că la data de 18 decembrie 2012, pe rolul Tribunalului Argeș a fost înregistrată adresa însoțită de dosarul cu același număr al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a pronunțat încheierea nr. 1414 din 23 octombrie 2012 a secției penale a acestei instanțe prin care s-a decis declinarea competenței de soluționare a cererii de revizuire formulate de revizuientul O.M.N., în favoarea Tribunalului Argeș.

S-a atașat Dosarul nr. 1968/109/2007 al Tribunalului Argeș, Dosarele nr. 3838/1/2011, nr. 9339/1/2009, nr. 5544/1/2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 240 din 22 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș, astfel cum a fost modificată de deciziile nr. 2422 din 24 iunie 2009 și nr. 1406 din 14 aprilie 2010, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție a României, a fost condamnat, între alții, inculpatul O.M.N. la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, cu executare în condițiile art. 57 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. a), lit. b) și lit. c) din Legea nr. 656/2002, de art. 11 lit. b) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., de art. 290 C. pen. și de art. 25 C. pen. raportat la art. 37 din Legea nr. 82/1991, coroborat cu art. 289 C. pen.

Instanța de fond a considerat că motivul de revizuire invocat de revizuent, respectiv cel prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., nu poate fi primit. Deși pe parcursul judecării cauzei s-au pronunțat nu mai puțin de trei decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a considerat că între acestea nu există nici o contradicție pentru că, pe de o parte, decizia penală nr. 2422 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată ca urmare a sesizării ei cu cereri de recurs, iar pe de altă parte, celelalte decizii au fost pronunțate ca urmare a sesizării instanței supreme cu o cerere de contestație în anulare formulată de condamnat, admisă prin decizia penală nr. 3944 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmată de rejudecarea recursurilor declarate prin decizia penală nr. 1406 din 14 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Chiar dacă prin această ultimă decizie s-a ajuns la unele modificări minore a deciziei inițiale date în recurs de instanța supremă, s-a reținut că nu există contradicție între cele două decizii atâta vreme cât decizia inițială din recurs a fost desființată prin admiterea contestației în anulare care a dus, practic, la rejudecarea recursului și la pronunțarea unei noi hotărâri în acest stadiu procesual.

Față de cele de mai sus, în baza art. 394, art. 401 și art. 403 C. proc. pen., instanța de fond a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul O.M.N., ca neîntemeiată.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuientul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuientul O.M.N., criticând-o pentru nelegalitate, întrucât judecătorul fondului nu a analizat admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire și nu s-a conformat dispozițiilor art. 405 alin. (1) C. proc. pen., pentru ca, în final, să respingă în mod greșit cererea, pe fond, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de revizuient a fost respins ca nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:

Din punct de vedere al procedurii, prima instanță în mod corect a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 403 alin. (1) C. proc. pen., pentru a putea dispune admiterea în principiu a cererii de revizuire și a procedat la respingerea acesteia ca atare.

Este drept, că prin prisma deciziei nr. XVII/2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, această cerere era inadmisibilă și nu neîntemeiată, având în vedere că, motivul de revizuire invocat prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., nu se susține, însă în apelul inculpatului o astfel de modificare a soluției nu poate opera fără încălcarea principiului non reformatio in pejus.

Curtea a reținut că prin hotărârile judecătorești a căror reconciliere s-a cerut, nu s-a procedat la o judecată diferită care să atragă desființarea acestora și pronunțarea unei noi hotărâri, fiind în discuție decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, iar printr-o alta, în calea de atac a contestației în anulare, s-a anulat prima hotărâre dată în recurs și s-a procedat la o nouă judecată.

Prin urmare, s-a apreciat că în speță, nu există cazul de revizuire invocat, întrucât nu există nicio contradictorialitate între hotărârile în dispută (decizia nr. 3944 din 26 noiembrie 2009, decizia nr. 2422 din 24 iunie2009, precum și decizia nr. 1406 din 14 aprilie 2010), toate date de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu atât mai mult cu cât prin hotărârea dată în contestație în anulare, s-a anulat prima decizie dată în recurs, decizia penală nr. 2422 din 24 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, bucurându-se, astfel, de autoritate de lucru judecat, ultima decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 1406 din 14 aprilie 2010.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs revizuentul O.M.N.

Apărătorul a pus concluzii de admitere a recursului apreciind că în cauză este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. e) C. proc. pen. întrucât există trei hotărâri judecătorești care nu se pot concilia, respectiv decizia nr. 3944 din 26 noiembrie 2009, decizia nr. 2422 din 24 iunie2009, precum și decizia nr. 1406 din 14 aprilie 2010, toate pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recursul declarat de revizuent este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 394 lit. a)-lit. e) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când:

- s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de către instanță la data soluționării cauzei;

- un martor, un expert sau un expert a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

- un înscris care a servit ca temei al hotărârii al cărei revizuire se cere, a fost declarat fals;

- un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere sau există două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive, care nu se pot concilia.

Revizuirea este reglementată ca fiind o cale extraordinară de atac prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorate necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.

Totodată revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește pe cei condamnați pe nedrept.

Cazurile de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen. și sunt singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.

O altă interpretare în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații privitoare la eventuala nerespectare a unor condiții formale de desfășurare a judecății sau a unor raționamente jurisdicționale, pretins corecte, este exclusă în raport de dispozițiile procesual penale ce reglementează revizuirea, dar și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

Examinând actele și lucrările dosarului se constată că prin sentința penală nr. 240 din 22 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș, astfel cum a fost modificată de deciziile nr. 2422 din 24 iunie 2009 și nr. 1406 din 14 aprilie 2010, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție a României, a fost condamnat, între alții, inculpatul O.M.N. la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, cu executare în condițiile art. 57 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. a), lit. b) și lit. c) din Legea nr. 656/2002, de art. 11 lit. b) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., de art. 290 C. pen. și de art. 25 C. pen. raportat la art. 37 din Legea nr. 82/1991, coroborat cu art. 289 C. pen.

Înalta Curte constată că în mod corect instanțele de fond și apel au considerat că motivul de revizuire invocat de revizuent, respectiv cel prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., nu poate fi primit. Deși pe parcursul judecării cauzei s-au pronunțat trei decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, între acestea nu există nici o contradicție întrucât, prin hotărârile judecătorești a căror reconciliere s-a cerut, nu s-a procedat la o judecată diferită care să atragă desființarea acestora și pronunțarea unei noi hotărâri, fiind în discuție decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, iar printr-o alta, în calea de atac a contestației în anulare, s-a anulat prima hotărâre dată în recurs și s-a procedat la o nouă judecată.

Față de considerentele mai sus arătate Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul O.M.N. împotriva deciziei penale nr. 55/A din 16 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată va obliga recurentul revizuent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul O.M.N. împotriva deciziei penale nr. 55/A din 16 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14 februarie 2014.