Scope of desistance and domicile protection in fraud and illegal entry offenses

Deliberând asupra recursurilor de față, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:

1. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 483 din 29 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 7449/2/2011 (2939/2011), în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap la art. 10 lit. i)1 C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului F. (fost I.) T.V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe același inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale) a condamnat pe inculpatul F.T.V. la 1 an închisoare.

În baza art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale) a condamnat pe același inculpat la 3 luni închisoare.

În baza art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale) a condamnat același inculpat la 3 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

A aplicat art. 71-64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei și a fixat termen de încercare în baza art. 82 C. pen. de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare sa suspendat și executarea pedepselor accesorii.

A aplicat art. 83 C. pen., în baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. a desființat înscrisurile falsificate și intitulate „Recurs” și „Motive de recurs”.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i)1 C. proc. pen. cu referire la art. 22 C. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei I. (fostă F.) M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpata I.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpata P. (fostă E.) V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

A respins, ca nefondată, acțiunea civilă a părții civile M.V.C.

A obligat inculpatul F.T.V. la 1.500 lei cheltuieli judiciare statului.

Onorariu avocat oficiu în sumă de 300 lei pentru inculpata P.V. s-a dispus a se suporta din fondul Ministerului Justiției.

Instanța a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București consecutiv căruia s-a și investit potrivit art. 300 C. proc. pen. cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului F. (fost I.) T.V. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 192 alin. (2) C. pen., art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 290 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; inculpata I.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 - raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 192 alin. (2) C. pen. cu art. 33 lit. a) C. pen. și inculpata P. (fostă E.) V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În esență, actul de inculpare a reținut că inculpatul F. (fost I.) T.V., avocat definitiv în cadrul Baroului București și mama sa, inculpata I.M., în calitate de membrii ai fundației I.A.O. au încercat să inducă în eroare pe N.I.G., membră fundației „Accept”, solicitând donarea de urgență a unei sume de bani pentru un minor care, în fapt, decedase cu două luni în urmă; cei 3 inculpați (F. (fost I.) T.V., I.M. și P.E.V.) au pătruns fără drept în locuința părții vătămate M.V.C.

Potrivit acuzării la 26 mai 2007 inculpatul F. (fost I.) T.V. deși poseda permis de conducere, a condus autoturismul proprietatea sa, pe raza comunei Izlaz, județul Ilfov, iar cu ocazia depistării de către lucrătorii de poliție, și-a declinat o identitate falsă, acțiune pe care a repetat-o la 7 iunie 2007.

În fine, s-a mai reținut în sarcina inculpatului F. (fost I.) T.V. că a falsificat documentele intitulate „Recurs” înregistrate la 13 februarie 2008 la dosarul Curții de Apel București nr. 999/57/2007 și respectiv „Motive de recurs” prin executarea în fals a semnăturii avocatului D.C.R. și folosirea fără drept în antet a datelor de identificare a cabinetului de avocatură a acestuia.

Hotărând soluționarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., 345 alin. (3) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile art. 288 - art. 291 C. proc. pen. în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe noi - instanța a examinat și apreciat materialul probator confirmând parțial existența faptelor ilicite deduse judecății și vinovăția penală a autorilor acestora, în care sens a constatat următoarele:

La data de 12 octombrie 2005 a fost înființată Fundația „I.A.O. pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie” fiind reprezentată legal de inculpatul F.T.V., în calitate de președinte co-fondator care, împreună cu inculpata I.M., mama inculpatului, fac parte din consiliul director.

Fundația are deschis la B.C.R., iar împuternicitul cu semnătură unică este inculpatul F.T.V.

Inculpatul F.T.V. începând cu data de 01 martie 2006 este membru al Baroului București, în prezent având calitatea de avocat definitiv în cadrul cabinetului de avocat „F.T.V.”.

Prin dispoziția primarului capitalei, inculpatul poartă numele de familie F.

La data când se presupune că inculpații au comis infracțiunea de tentativă de înșelăciune, numita N.I.G. îndeplinea funcția de coordonator programe sănătate în cadrul Asociației „Accept”, în prezent fiind director executiv al acestei asociații.

La data de 27 noiembrie 2006, ora 18.04, inculpatul F.T.V. împreună cu inculpata I.M. au transmis prin fax de la nr. y, la numărul de fax al Asociației „Accept” x, un memoriu și mai multe anexe prin care prezentau cazul urgent și important al minorului T.D.I. în vârstă de 3 ani și 10 luni, diagnosticat cu leucemie acută care necesită urgent transplant de măduvă, în urma analizelor efectuate de medicii Spitalului Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara și confirmate de specialiștii Institutului Oncologic Fundeni - București. Adevărul este că la data menționată, minorul era decedat din 11 septembrie 2006, fapt bine cunoscut de către inculpații menționați anterior, care participaseră în campania de strângere de fonduri pentru acesta, cât timp era încă în viață.

Memoriul înregistrat la Asociația „Accept” din 27 noiembrie 2006, cuprindea solicitarea sumei de 170.000 euro pentru efectuarea transplantului și a tratamentului medical aferent în străinătate, iar, în final, se menționa olograf că „mai sunt necesari 2500 euro”.

Memoriul era semnat de către inculpat în calitate de președinte fondator al Fundației „I.A.O.”, având mențiunea olografă în colțul stâng sus al primei pagini „În atenția domnului B.F.” și la sfârșit mențiunea olografă „P.S. mai sunt necesari 2500 euro”.

La data menționată, B.F. era director executiv al Asociației „Accept”.

Memoriul menționat era însoțit de alte 15 file reprezentând: certificatul de încadrare a minorului T.D.I. în categoria de persoane cu handicap care necesită protecție specială, mai multe rapoarte medicale privind situația minorului, inclusiv o fotografie a acestuia, precum și un contract de sponsorizare în alb, care preciza contul bancar al Fundației „I.A.O.”, în care urma să fie virată suma de către Asociația „Accept”.

În aceeași dată de 27 noiembrie 2006, la scurt timp după primirea faxului, Asociația a fost sunată de către inculpata I.M. care, în numele Fundației „I. … „, dorea să vorbească cu reprezentantul asociației, B.F.

Deoarece martorul B.F. nu era disponibil la acel moment, martora N.I.G. a acceptat să poarte o discuție cu inculpata I.M.

Inculpata I.M. i-a explicat martorei N.I.G. că minorul T.D.I. avea o situație similară cu a fiicei sale I. Adriana, jurnalistă, decedată din cauza bolii de leucemie, împrejurare care a determinat-o pe inculpată să ajute și alți copii cu această boală.

Martora N.I.G. i-a spus inculpatei că Asociația, ca instituție, nu poate dona bani, dar că dorește, personal, să doneze, eventual împreună cu alte cunoștințe, în vederea ajutorării minorului.

Deși martora N.I.G. i-a explicat telefonic inculpatei I.M. că va apela la cunoștințele sale pentru a dona cu toții bani în contul copilului, inculpata a insistat ca banii să fie virați de Asociație în contul Fundației „I. …”, Asociația urmând a beneficia de facilități fiscale.

În timpul acestei discuții, martora N.I.G. i-a explicat constant inculpatei, fără succes însă, că, întrucât banii urmau să provină de la persoane particulare și nu din partea Asociației, eventualul contract de sponsorizare nu ar mai fi avut rost.

La un moment dat, în discuția purtată de martora N.I.G. a intervenit inculpatul F.T.V. care a fost chemat de I.M. la telefon și care a confirmat cele spuse anterior de mama sa. și el a insistat asupra încheierii unui contract de sponsorizare cu Fundația „I. …” cu motivarea că Asociația va beneficia de o serie de facilități fiscale. Inculpatul a arătat că banii urmau să fie virați în contul Fundației „I. … „ și nu direct în contul minorului.

A doua zi, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a contactat recepționerul Asociației, spunându-i că minorul T.D.I. decedase chiar în acea zi, astfel încât dacă s-au strâns deja bani, aceștia să fie trimiși în contul Fundației „I. … „, deoarece ei au în lucru un alt caz urgent, fără a preciza care anume.

În aceeași zi, a fost primit din nou prin fax de la același număr y contractul de sponsorizare „în alb”, în care figura contul bancar al Fundației „I. … „ unde urma să fie virată suma de către Asociație.

Deși martora N.I.G. a fost dezamăgită la aflarea acestei împrejurări, a luat decizia de a se informa direct de la familia copilului, fiind foarte impresionată de situația înfățișată de către inculpată, martora având la acea dată un copil minor de vârsta minorului T.D.I.

La data de 29 noiembrie 2006, în urma consultării site-ului Internet creat special pentru acest minor, x, în prezent retras, martora N.I.G. a trimis un e-mail unchiului minorului B.A., i-a explicat acestuia că Asociația nu poate face donații ca instituție, dar că membrii Asociației ar fi interesați de donații în nume propriu pentru a-l ajuta pe minor.

Numitul B.A. a trimis un răspuns prin email către N.I.G., informându-l că, din nefericire, minorul decedase cu două luni în urmă, la data de 11 septembrie 2006.

Având convingerea că s-a urmărit înșelarea sa, martora N.I.G., pentru a preveni alte posibile fapte de înșelăciune, a sesizat la data de 14 decembrie 2006 organele de poliție cu privire la săvârșirea de către inculpații F.T.V. și I.M. a infracțiunii de tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

Inculpatul F.T.V. cât și inculpata I.M. cunoșteau faptul că minorul era decedat de câteva luni, deoarece inculpata fusese anunțată de martorul B.A., unchiul minorului.

Situația de fapt așa cum a fost prezentată a fost dovedită cu: memoriu și anexe transmise prin fax Asociației „Accept”, certificat de deces T.D.I., adresă B.C.R., raport expertiză medico-legală psihiatrică a inculpatei I.M., adresă Baroul București, proces-verbal cu anexă, declarațiile martorilor N.I.G., B.A., B.F., T.D.N., M.V.C., declarații inculpați, acte emise de Asociația „Accept”, acte depuse de inculpata I.M., acte emise de inculpatul F.T.V., texte trimise prin e-mail de martora N.I.G. numitului B.A., proces-verbal prin care se atestă articole postate pe blog-ul martorei N.I., texte postate pe blog-ul martorei N.I., procese-verbale prin care se atestă solicitări de ajutor în numele minorului T.D.I., proces-verbal prin care se atestă referiri la o posibilă activitate infracțională a inculpatului pe internet, înscris intitulat „Solicitare”, acte de constituire Fundația „I. …”, dosar schimbare de nume F.T.V., proces-verbal de constatare a actelor premergătoare.

Deși inculpații nu au recunoscut săvârșirea infracțiunii de tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., vinovăția lor este dovedită de probele arătate anterior, în primul rând de memoriul și anexele transmise prin fax și de declarațiile martorei N.I.G.

Faptele inculpaților de a încerca inducerea în eroare a numitei N.I.G. prin solicitarea sumei de 2500 euro pentru ajutorarea minorului T.D., minor care în realitate murise de mai multe zile, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

Inculpații nu au fost trași la răspundere penală deoarece s-au desistat și potrivit art. 22 C. pen., este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat mai înainte de descoperirea faptei ori a împiedicat producerea rezultatului.

Faptul că inculpații s-au desistat, rezultă din aceea că a doua zi, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, inculpata I.M. a sunat la Asociația „Accept” și a spus că minorul T.D.I. a decedat.

Nu are relevanță în cauză aspectul că s-au solicitat bani, cu motivarea că sunt necesari pentru un alt caz urgent.

Așa fiind, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap la art. 10 lit. i)1 C. proc. pen., cu referire la art. 22 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului F. (fost I.) T.V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și împotriva inculpatei I. (fostă F.) M..

Cu privire la infracțiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. referitoare la inculpații F.T.V., I.M. și P.V.

În data de 29 august 2004, partea vătămată M.V.C. s-a căsătorit cu A.O.I., sora inculpatului și fiica inculpatei I.M., diagnosticată cu leucemie granulocitară cronică în data de 14 iunie 2004, boală care i-a cauzat decesul peste un an, în data de 09 iulie 2005.

Cu sprijinul Primăriei Sectorului 6 București, la inițiativa producătorului și a redactorilor emisiunii „S., S.” de pe TV., SC U. SA, societate de salubrizare, a decis să doneze imobilul situat în B-dul Iuliu Maniu, București, familiei de proaspăt căsătoriți M.V.C. și M.A.O., demarând o campanie pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie. Prin urmare, în cadrul emisiunii din data de 11 septembrie 2004, cei doi tineri căsătoriți au primit simbolic o cheie a imobilului și - prin intermediul unui duplex din emisiunea următoare - a fost prezentată intrarea acestora în garsonieră. Mutarea efectivă în locuință a tinerilor căsătoriți a avut loc în luna noiembrie 2004.

Deși nu au fost întocmite niciodată documentele care să ateste proprietatea celor doi asupra garsonierei, cei doi au locuit fără întrerupere în imobil din luna noiembrie 2004, iar după decesul soției din data de 09 iulie 2005, partea vătămată M.V.C. continuă să locuiască la această adresă și în prezent.

În data de 22 iulie 2005, între SC U. SA și inculpatul I.T.V. a fost încheiat contractul de donație autentificat sub nr. 942 de B.N.P. - „P.R.A.” având ca obiect același imobil, trecut ulterior de inculpat în patrimoniul Fundației „I...” prin actul constitutiv al Fundației, autentificat din 05 octombrie 2005 de B.N.P. - „D.M.D.”. Contractul de donație nr. 942 din 22 iulie 2005 încheiat între SC U. SA și inculpatul I.T.V. a fost declarat nul absolut prin decizia civilă nr. 244 din 06 februarie 2007 a Curții de Apel București, prin care a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 1163/ A din 19 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 11571/303/2005.

Același imobil a făcut apoi obiectul contractului de comodat, autentificat din 26 ianuarie 2007 de B.N.P. - E.P., încheiat între Fundația „I...” și numita P.V. în calitate de beneficiar pe termen de 99 de ani.

La data de 29 ianuarie 2007 a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 București, cererea de chemare în judecată formulată de numita P.V. având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanță președințială a părții vătămate M.V.C.. Cererea a fost semnată de numita P.V. și de inculpat, în calitate de avocat al acesteia, primul termen de judecată fiind fixat la data de 20 februarie 2007.

În data de 08 februarie 2007 a fost eliberată cartea de identitate a numitei P.V., unde figurează domiciliul din b-dul I. M., B.

La data de 09 februarie 2007, martorii T.I. și T.V., vecinii părții vătămate M.V.C. de la apartamentul cu nr. 35, au observat prin vizorul ușii lor de intrare, că mai multe persoane se aflau la ușa apartamentului părții vătămate și încercau să pătrundă în interior prin forțarea ușii de acces. Alertat, martorul T.I. a apelat telefonic partea vătămată și apoi a chemat organele de poliție, observând prin vizor cum au spart încuietoarea ușii de acces și cum au intrat în interiorul apartamentului părții vătămate toți cei prezenți, respectiv inculpatul F.T.V., inculpata I.M., P.V. și numiții Iacob Ionel, I.M. și I.C.M., persoane pe care atât el cât și soția sa T.V. le-au recunoscut ulterior din fotografii.

În scurtă vreme, la fața locului au sosit mai mulți lucrători de poliție care au încercat să stabilească cine avea dreptul de a locui în respectiva garsonieră.

În aceeași seară, partea vătămată s-a deplasat împreună cu martorul T.I. la secția de poliție unde a formulat plângere penală cu privire la infracțiunea de violare de domiciliu, după care s-a întors la locuință împreună cu mai mulți lucrători de poliție, găsind ușa de acces închisă și butucul schimbat.

Încuietoarea fusese schimbată de inculpat împreună cu numitul Iacob Ionel, care au demontat încuietoarea existentă și au montat una nouă în timp ce partea vătămată și ceilalți se aflau la poliție, de față fiind inculpata I.M. care a fost auzită de martora T.V. că le spunea celor doi că „nu este legal ceea ce fac”.

Partea vătămată a petrecut noaptea 09/ 10 februarie 2007 la o altă adresă, iar în dimineața zilei de 10 februarie 2007, a spart încuietoarea ușii de acces pentru a intra în locuință.

Între partea vătămată M.V.C., care locuiește și în prezent în imobil, și Fundația „I...”, care figurează cu sediul la aceeași adresă, dar în fapt nu funcționează acolo, au existat mai multe procese civile din momentul încheierii contractului de donație în favoarea inculpatului și până în prezent, fără a exista o hotărâre care să statueze cu titlu definitiv asupra dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea uneia dintre părți. Anterior faptei din data de 09 februarie 2007 a fost pronunțată o singură hotărâre judecătorească, respectiv sentința civilă nr. 2511 din 06 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 6 București în Dosarul nr. 4410/303/2006, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de evacuare formulată în data de 04 aprilie 2006 de Fundația „I...” pe calea ordonanței președințiale.

Este de subliniat faptul că, la data săvârșirii faptei, atât inculpatul F.T.V. cât și inculpata P.V. cunoșteau faptul că garsoniera era locuită de M.V.C., întrucât la data de 29 ianuarie 2007 formulaseră o cerere de chemare în judecată având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanță președințială a părții vătămate M.V.C. din apartamentul sus-menționat; cererea era semnată de numita P.V. și de inculpat, în calitate de avocat al acesteia, primul termen de judecată fiind fixat pentru data de 20 februarie 2007, respectiv peste aproximativ o săptămână de la săvârșirea faptei.

Situația de fapt așa cum a fost prezentată a fost recunoscută de către inculpați care au arătat că au dreptul de a pătrunde în imobil, deoarece acolo își avea sediul Fundația „I…”, iar accesul membrilor fundației nu era interzis.

Au mai arătat inculpații că partea vătămată nu deținea nici un titlu care să-i confere un drept de folosință al locuinței.

De asemenea este de subliniat aspectul că între inculpați și partea vătămată au avut și au loc neînțelegeri cu privire la folosința imobilului, aspect ce a determinat mai multe procese civile între aceștia.

Față de cele reținute, instanța a apreciat că se impune achitarea inculpaților I.T.V., I.M. și P. (fostă E.) V., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunea de violare de domiciliu prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., deoarece inculpații au crezut că au dreptul să pătrundă în imobil, lipsind deci intenția de a comite infracțiunea de violare de domiciliu.

Având în vedere soluția de achitare a inculpaților pentru infracțiunea de violare de domiciliu și ținând cont de faptul că partea civilă M.V.C. nu a făcut dovada unui prejudiciu, a fost respinsă ca nefondată acțiunea civilă în baza art. 14 și 346 C. proc. pen.

Cu privire la infracțiunea prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. 195/2002 rep., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și infracțiunea prev. de art. 193 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În data de 26 mai 2007 inculpatul F.T.V., care nu poseda permis de conducere, a condus autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare nr. x, fiind oprit de organele de poliție întrucât circula cu viteza de 121 km/h pe raza comunei Islaz, jud. Ilfov.

Pentru a evita tragerea la răspunderea penală, inculpatul a declarat că nu are asupra sa actele de identitate și s-a prezentat agentului de poliție S.D. din cadrul Poliției Rutiere a Județului Ilfov sub identitatea falsă de „R.O.M.”, folosindu-se de datele personale ale acestuia, fost coleg de facultate și prieten, despre care știa că posedă permis de conducere.

Este de menționat faptul că numitul R.O.M. îl rugase pe inculpatul F.T.V. în cursul lunii noiembrie 2006 să îi găsească un loc de muncă și îi înmânase, cu bună-credință, un curriculum vitae conținând datele sale personale precum și o copie după actele sale de identitate și permisul de conducere.

În data de 26 mai 2007, conform datelor false furnizate de inculpat, agentului de poliție S.D. a încheiat procesul-verbal de contravenție din 26 mai 2007, prin care a fost aplicată amenda contravențională numitului R.O.M. și s-a dispus reținerea permisului de conducere în vederea suspendării pe durata 26 mai 2007 - 24 august 2007.

Inculpatul a declarat că nu are asupra sa permisul de conducere, motiv pentru care pe baza unei declarații olografe i s-a adus la cunoștință măsura suspendării dreptului de a conduce și obligația acestuia de a depune permisul de conducere în termenul prevăzut de lege. Scrisul de pe această declarație olografă întocmită pe numele „R.O.M.” a fost executat de inculpatul F.T.V.

De altfel, la data săvârșirii faptei, 26 mai 2007, numitul R.O.M. se afla în stațiunea Vatra Dornei, fiind cazat în perioada 24 mai 2007 - 27 mai 2007 la hotelul „Poiana Izvoarelor”, camera 16, fapt confirmat de mai mulți martori oculari, colegii săi de serviciu.

La fel, în data de 07 iunie 2007, inculpatul F.T.V., care nu poseda permis de conducere, a condus același autovehicul pe bd. Iuliu Maniu, București, fiind oprit de organele de poliție, întrucât circula cu viteza de 68 km/h.

Pentru a evita tragerea la răspunderea penală, inculpatul s-a prezentat agentului șef de poliție C.I. din cadrul D.G.P.M.B. - Brigada de Poliție Rutieră - Serviciul 2, sub identitatea falsă de „R.O.M.”, care a încheiat procesul-verbal de contravenție din 07 iunie 2007 prin care a fost sancționat cu avertisment numitul R.O.M.

Autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare x, folosit de inculpat în ambele situații când a fost surprins în trafic conducând, în realitate, fără permis, era la acel moment achiziționat în sistem leasing de către Cabinetul Individual de Avocatură „F.T.V.”.

Trebuie arătat și aspectul că anterior acestor fapte, inculpatul F.T.V. mai fusese surprins de organele de poliție conducând aceeași mașină fără a poseda permis de conducere, fiind sancționat prin decizia penală nr. 2774 din 12 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu 1.000 lei amendă administrativă.

Abia la data de 07 septembrie 2009 inculpatul F.T.V. a obținut permisul de conducere pentru categoria „B” de autovehicule.

În legătură cu infracțiunea prev. de art. 293 C. pen., falsul privind identitatea, inculpatul a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, deoarece nu s-a prezentat sub o identitate falsă în fața unui organ, a unei instituții de stat sau a vreunei alte unități din cele prevăzute de art. 145 C. pen., el prezentându-se de fapt ca fiind proprietarul autoturismului atunci când a refuzat să prezinte actele de identitate, dând de înțeles polițistului că se grăbește având o urgență, de regulă autoturismul fiind condus de un coleg pe nume R.O.

Nu a putut fi primită această apărare a inculpatului, rezultând cu certitudine din procesele-verbale încheiate de lucrătorii de poliție că acesta s-a prezentat în fața lor susținând că se numește R.O.M.

Și din declarația olografă aflată la dosar întocmită pe numele R.O.M., rezultă că scrisul de pe aceasta a fost executat de către inculpatul F.T.V.

Lucrătorul de poliție nu avea de unde să știe numele colegului inculpatului dacă inculpatul nu ar fi comis infracțiunea de fals în declarații, atunci când a fost oprit de organele de poliție.

Vinovăția inculpatului în privința infracțiunii de fals în declarații și a infracțiunii de conducere a unui autovehicul fără a poseda permis, a fost dovedită cu probele administrate: procesele-verbale de depistare din datele de 21 august 2007 și 26 mai 2007, declarație inculpat sub identitatea „R.” din 26 mai 2007, fotografie depistare auto cu nr. x din 26 mai 2007, raport cu propunere de suspendare a dreptului de a conduce din data de 26 mai 2007, procese-verbale din datele de 07 iunie 2007 și 24 iunie 2007, istoricul rutier al inculpatului R.O., rapoartele de constatare tehnico-științifică nr. 227.530 și 275.853, sentința civilă nr. 805/2008 pronunțată de Judecătoria Cornetu, rapoartele din datele de 13 septembrie 2007, 30 noiembrie 2007 și 22 ianuarie 2008, proces-verbal de prezentare pentru recunoașterea din fotografii, copia fișei de cazare nr. 3292 de la hotelul Poiana Izvoarelor, declarațiile martorilor audiați în cauză, declarațiile martorului R.O.M., actele depuse de acesta, declarațiile inculpatului F.T.V., proces-verbal de constatare a actelor premergătoare.

Inculpatul a recunoscut săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, dar a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. și art. 181 C. pen. și aplicarea unei sancțiuni administrative.

A mai arătat inculpatul că avea cunoștințe pentru șofat, absolvise cursurile unei școli de specialitate și a condus pe o distanță scurtă.

Nici această solicitare a inculpatului nu a putut fi primită, faptele acestuia de a pune în pericol siguranța circulației și perseverența sa în a conduce fără carnet, atitudinea total necorespunzătoare de a-și asuma altă identitate, au dus la concluzia că aceste fapte întrunesc pericolul social al unei infracțiuni, nefiind îndeplinite prevederile art. 181 C. pen.

Faptele reținute în sarcina inculpatului F.T.V. care la datele de 26 mai 2007 și 07 iunie 2007, a condus autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare x pe drumuri publice, fără a poseda permis de conducere, declarând în fața organelor de poliție identitatea falsă de R.O.M., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 rep. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și ale infracțiunii prev. de art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., infracțiunea de fals privind identitatea fiind comisă în scopul ascunderii infracțiunii de conducere a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere.

Reținerea art. 41 alin. (2) C. pen. privind forma continuată pentru cele două infracțiuni, se impune datorită modului cum au fost comise faptele, respectiv la un interval relativ scurt de timp, inculpatul acționând în baza unei rezoluții unice.

Cu privire la infracțiunea de falsuri în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Inculpatul F.T.V. a falsificat documentele intitulate „Recurs”, înregistrat în data de 13 februarie 2008 la Dosarul nr. 999/57/2007 al Curții de Apel Alba Iulia, și respectiv „Motive de recurs”, înregistrat în data de 26 martie 2008 la dosarul cu același număr de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin executarea în fals a semnăturii avocatului D.C.R., folosirea fără drept, în antet, a datelor de identificare a cabinetului de avocatură a acestuia din urmă și aplicarea fără drept a ștampilei aceluiași cabinet de avocatură.

În data de 01 martie 2006 a fost încheiat contractul de colaborare între Cabinetul de avocat „D.C.R.” și inculpatul F.T.V., pe o durată de 2 ani, având ca obiect asigurarea de asistență juridică și reprezentare în dosarele cabinetului, contract ce a încetat mai devreme decât era prevăzut, prin Acordul de încetare din data de 09 septembrie 2006.

În data de 16 noiembrie 2006, în timp ce se deplasa pe DN7, pe raza localității Boita, jud. Sibiu, cu autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare provizoriu IF-018413, fără a poseda permis de conducere, inculpatul F.T.V. a pierdut controlul asupra direcției și s-a răsturnat în afara părții carosabile, prin efectuarea unei manevre de depășire în condiții neregulamentare. Fapta a constituit obiectul Dosarului penal nr. 194/P/2007, finalizat prin rechizitoriul nr. 194/P/2007 din data de 25 iunie 2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, fiind dispusă trimiterea în judecată a inculpatului F.T.V. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permis de conducere prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. în cursul urmăririi penale inclusiv la prezentarea materialului de urmărire penală în acest dosar, inculpatul F.T.V. nu a fost asistat de apărător.

Ajuns pe rolul instanței, prin sentința penală nr. 10 din 30 ianuarie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia pronunțată în Dosarul nr. 999/57/2007 s-a dispus condamnarea inculpatului F.T.V. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul F.T.V., solicitând casarea sentinței și achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. cu aplic. art. 181 C. pen. A susținut inculpatul că a săvârșit fapta aflându-se în stare de necesitate, mama sa cu care se afla în acel moment fiind bolnavă psihic, având o criză și solicitându-i deplasarea de urgență la spital.

Recursul a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2774 din 12 septembrie 2008 în Dosarul nr. 999/57/2007, prin care i s-a aplicat amenda administrativă în cuantum de 1.000 lei.

În faza de judecată, atât în fața Curții de Apel Alba Iulia cât și în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpatul s-a folosit de înscrisuri false, respectiv acte care păreau că provin de la cabinetul de avocatură „D.C.R.” - având antetul și ștampila cu datele acestui cabinet, precum și mențiunea „prin avocat D.C.R.” - pentru a se folosi de prestigiul acestui avocat și a obține în final achitarea.

Pentru a declanșa calea de atac a recursului în Dosarul nr. 999/57/2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, inculpatul a depus la dosar două înscrisuri, semnate, având antetul cu datele cabinetului de avocat D.C.R. și având aplicată ștampila acestui cabinet de avocat, care au creat impresia și acestei instanțe că inculpatul este apărat de avocatul de succes, D.C.R.

- Înscrisul intitulat „Domnule Președinte” (fila 2 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție), Recurs, înregistrat la dosar în data de 13 februarie 2008, semnat, având antetul cabinetului de avocatură D.C.R., textul începând cu „Subsemnatul I.T.V., (...) prin avocat D.C.R. ..”, în colțul dreapta jos al ultimei pagini figurând rubrica „I.T.V., prin avocat D.C.R.” și ștampila cu datele aparținând cabinetului de avocat D.C.R. Semnătura de pe acest înscris nu a fost executată de D.C.R., ci de F.T.V. în nume propriu.

- Înscrisul intitulat „Domnule Președinte” (filele 6-10 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție), Motive de recurs, înregistrat la dosar în data de 26 martie 2008, semnat, având antetul cabinetului de avocatură D.C.R., textul începând cu „Subsemnatul D.C.R.. în calitate de apărător ales al lui I.T.V., …”, în colțul dreapta jos al ultimei pagini figurând rubrica „I.T.V., prin avocat D.C.R.” și ștampila cu datele aparținând cabinetului de avocat D.C.R. Semnătura nu a fost executată de D.C.R., ci de F.T.V. în nume propriu.

Faptele reținute în sarcina inculpatului F.T.V. care a falsificat înscrisurile intitulate „Recurs” și „Motive de recurs”, înregistrate la instanță la datele de 13 februarie 2008 și 26 martie 2008, producând consecințe juridice în sensul de a fi declarat recursul și, respectiv de a fi motivat recursul împotriva sentinței penale nr. 10 din 30 ianuarie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.

S-a impus reținerea și dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. pentru aceste două acte de falsificare, deoarece rezoluția infracțională a inculpatului a fost unică.

Săvârșirea acestei infracțiuni a fost dovedită cu înscrisurile intitulat „recurs” și „motive de recurs”, raport de constatare tehnico-științifică din 05 aprilie 2011, înscrisurile intitulate „Domnule Președinte”, declarații martor D.C.R., acte Cabinet avocat D.C.R., adresă D.C.R. și anexă, declarații inculpat F.T.V. și proces-verbal de constatare a actelor premergătoare.

În baza art. 14 alin. (3) lit. a) și art. 170 C. pr. pen. s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate menționate anterior.

Nu au putut fi reținute apărările inculpatului în sensul că avea dreptul de a semna și întocmi aceste documente, fiind acte cu un caracter intuitum personem.

Faptul că inculpatul avea dreptul să semneze și să întocmească aceste acte, nu a putut justifica atitudinea acestuia de a falsifica aceste acte și de a se folosi de numele unui avocat fără încuviințarea acestuia.

Exercitarea unui drept se poate face doar prin folosirea căilor legale.

Pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului și pentru care s-a făcut dovada vinovăției acestuia, s-a aplicat câte o pedeapsă corespunzătoare, iar la individualizarea acestora au fost avute în vedere prevederile art. 72 C. pen., gravitatea faptelor comise, pericolul social al acestora, perseverența infracțională a inculpatului, dar și circumstanțele personale ale acestuia, faptul că nu are antecedente penale, atitudinea parțial sinceră, atitudinea procesuală, inculpatul prezentându-se în fața instanței la termenele fixate, deși cauza s-a soluționat într-un timp relativ lung.

De asemenea, s-a ținut cont de timpul scurs de la momentul comiterii infracțiunilor, respectiv anul 2007.

Cu privire la infracțiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere, instanța a avut în vedere perseverența inculpatului în comiterea acestor fapte, iar aspectul că acesta urmase cursurile unei școli de șofat, nu a putut prezenta o scuză, fiind cel mult o circumstanță ce trebuia avută în vedere la individualizarea pedepsei.

Este adevărat că, între timp, inculpatul a devenit posesor al carnetului de conducere, dar nici acest aspect nu a putut justifica aplicarea unei sancțiuni administrative, în condițiile în care inculpatul a beneficiat anterior de clemență, iar Înalta Curte de Casație și Justiție i-a aplicat într-un dosar o sancțiune administrativă tot pentru acest gen de fapte.

Instanța a apreciat că, raportat la pedepsele ce au fost aplicate, ținând cont și de faptele comise, dar și de datele ce-l caracterizează pe inculpat, scopul pedepsei poate fi atins și suspendarea condiționată a executării potrivit art. 81 C. pen.

2. Împotriva acestei sentințe penale au declarat recursuri în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul F. (fost I.) T.V. aducând critici de nelegalitate și netemeinicie.

Procurorul a invocat greșita încetare a procesului penal în ceea ce privește săvârșirea de către inculpații F. (fost I.) T.V. și I.M. a infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen., indicând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 16 C. proc. pen., greșita achitare a celor 3 inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., circumscris cazului de casare reglementat în art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. și greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului F. (fost I.) T.V., potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Pentru a pronunța soluția de încetare a procesului penal față de inculpații F.T.V. și I.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., instanța a avut în vedere cauza de nepedepsire prev. de art. 22 din același cod - desistarea, și anume faptul că la data de 28 noiembrie 2006, inculpata a sunat la Asociația „Accept”, anunțând că minorul T.D.I. a decedat chiar în acea zi.

Activitatea la care a făcut referire instanța nu are înțelesul de renunțare la hotărârea infracțională și de abandonare a actelor de executare, în speță de inducere în eroare, de curmare a săvârșirii infracțiunii, atâta timp cât inculpata a solicitat în continuare virarea de fonduri în contul Fundației „I.”, pentru a fi utilizate în alte scopuri similare, această acțiune înscriindu-se în șirul de manopere dolosive menite să determine partea vătămată să trimită suma de bani.

De altfel, se arată că această încunoștințare a părții vătămate despre decesul minorului pentru care se solicita o sumă de bani este pe jumătate adevărată, inculpata I.M. menționând că minorul a decedat chiar în acea zi, deși acesta decedase cu aproximativ două luni înainte.

Nu este de omis împrejurarea că această acțiune a inculpatei I. a fost determinată de reticența părții vătămate, N.I.G., în a dona banii în contul Fundației I., considerând că ar fi fost mai practic să doneze banii direct în contul familiei minorului. Prin prezentarea faptului decesului minorului nu s-a încercat decât determinarea părții vătămate să doneze banii în contul fundației pentru alte cazuri umanitare nespecificate.

Față de inculpații I.M., F.T.V. și P.V. instanța a dispus achitarea pentru infracțiunea de violare de domiciliu în formă calificată, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., apreciind că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii și anume intenția, pătrunderea în garsoniera locuită de partea civilă M.V.C. datorându-se convingerii celor trei că au dreptul să pătrundă în garsonieră, convingere creată de faptul că în acel imobil își avea sediul social Fundația I., accesul fundației nefiind interzis, de faptul că partea civilă nu deținea nici un titlu care să-i confere dreptul de folosință, iar între partea civilă și inculpații Fanea și I. au mai avut loc neînțelegeri cu privire la folosința imobilului.

Argumentele prezentate de instanță în favoarea soluției de achitare nu au făcut altceva decât să redea împrejurarea că cei trei erau pe deplin conștienți că la momentul pătrunderii cu forța în garsonieră aceasta era locuită de către partea civilă, în felul acesta fiind eliminată posibilitatea ca inculpații să fi acționat din culpă sau cu falsa reprezentare a realității.

Indiferent de credința interioară, justificată ori nejustificată, că ar avea vreun drept de folosință asupra imobilului, pătrunderea în garsonieră se putea realiza doar cu consimțământul persoanei care-și avea domiciliul efectiv acolo, cei trei nefiind în nici una din situațiile în care fapta să fi fost legal îngăduită, e.g. punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care să le permită accesul, un caz de forță majoră, stare de necesitate etc.

Prin încriminarea pătrunderii fără drept în domiciliul unei persoane, legea penală ocrotește libertatea și inviolabilitatea locului în care o persoană își adăpostește efectiv viața privată, neinteresând titlul cu care persoana și-a stabilit domiciliul într-un imobil, autor al infracțiunii de violare de domiciliu putând fi chiar proprietarul imobilului.

Dovada faptului că numitul M.V.C., partea civilă, „domicilia”, în sensul legii penale, în acea garsonieră a fost și reacția martorilor T.I. și T.V., vecini de palier, care în momentul spargerii ușii garsonierei au contactat imediat partea civilă și-au anunțat-o pe aceasta cu privire la cele întâmplate, cei doi martori cunoscând că partea civilă locuiește efectiv acolo, contrar celor susținute de inculpatul Fanea, care a arătat fără nici un fel de suport probator că Mateescu Valentin nu locuia în acea garsonieră.

Mai mult decât atât, având în vedere pregătirea juridică a inculpatului Fanea, care are calitatea de avocat, acesta cunoștea modalitatea în care ar fi putut să-și valorifice pretinsul drept asupra imobilului în discuție, anterior săvârșirii faptei acesta făcând demersuri pentru evacuarea părții civile, înregistrând la Judecătoria Sectorului 6 București o cerere de chemare în judecată formulată de inculpata P.V. având ca obiect evacuarea pe cale de ordonanță președințială, pentru care s-a fixat primul termen la unsprezece zile după pătrunderea fără drept în garsoniera părții civile.

Suspendarea condiționată a executării pedepselor cu închisoarea aplicate inculpatului F.T.V. este improprie atingerii scopului pedepsei și anume acela de a fi un mijloc de reeducare, dar și de prevenire a săvârșirii unor noi infracțiuni.

Datele ce caracterizează persoana inculpatului nu-i pot fi deloc favorabile, inculpatul folosindu-se pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat de cunoștințele sale juridice, având calitatea de avocat la data comiterii faptelor.

Caracterul recurent al infracțiunilor pentru care a fost condamnat, forma continuată a infracțiunilor ca și stare de agravare a răspunderii penale, faptul că s-a folosit de numele și prestigiul unor persoane cu care și pentru care a lucrat, de actele înmânate cu bună credință de către un fost coleg de facultate dovedesc periculozitatea inculpatului F.T.V., dispus să întreprindă orice demersuri pentru a eluda legea și a se sustrage de la răspundere penală.

Mai mult decât atât, instanța a individualizat greșit și pedepsele accesorii aplicate inculpatului, impunându-se față de datele ce caracterizează persoana acestuia și interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat, conform disp. art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.

Față de cele expuse mai sus, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) raportat la art. 3859 pct. 14, 16, 18 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței atacate și rejudecând, pronunțarea unei hotărâri în sensul celor mai sus arătate.

Recurentul inculpat F. (fost I.) T.V. a apreciat ca netemeinică și nelegală condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de fals privind identitatea prevăzută de art. 293 C. pen., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., precum și greșita condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. De asemenea, inculpatul, prin apărătorul său ales, a criticat greșita individualizare a pedepsei aplicate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În legătura cu infracțiunea prevăzută de art. 293 C. pen., falsul privind identitatea, instanța de judecată a considerat că aceasta a fost săvârșită cu vinovăție de către inculpatul F.T.V. fiind dovedită cu probele administrate în cursul urmăririi penale și cercetării judecătorești.

Or, tocmai din probele administrate în dosarul cauzei rezultă că această infracțiune nu există, întrucât inculpatul nu s-a prezentat sub o identitate falsă în fața unui organ, a unei instituții de stat sau a vreunei alte unități din cele prevăzute de art. 145 C. pen., cu atât mai mult cu cât acesta de fapt s-a prezentat ca fiind proprietarul autoturismului pe care-l conducea, atunci când a refuzat să prezinte actele de identitate și cu atât mai mult a dat de înțeles polițistului că se grăbește având o urgență, de regulă autoturismul fiind condus de către un coleg de-al său pe nume R.O.

Astfel cum rezultă din declarația martorului (agentul de poliție audiat în fața instanței de judecată), inculpatul nu a prezentat nici un act de identitate sau document în scopul legitimării, astfel că se confirma aspectul refuzului inculpatului de a se legitima,împrejurare care se coroborează cu lipsa procesului verbal de identificare obligatoriu conform procedurii de identificare aplicabile în acest caz.

Obligația lucrătorului de poliție care identifică o persoană este tocmai de a-i pretinde actul de identitate ceea ce acesta nu a făcut în acel moment, deși identificarea se putea realiza cu ușurință chiar și din simpla verificare, identificare a titularului autoturismului, procedura de asemenea obligatorie în cazul neprezentării documentelor de identitate.

În acest sens, a invocat decizia penala nr. 347 din 9 decembrie 1999 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a admis în parte apelul declarat de un inculpat trimis în judecată pentru săvârșirea în concurs real a mai multor infracțiuni printre care și infracțiunea de fals privind identitatea, reținându-se în considerentele deciziei că deși s-a stabilit în mod corect că inculpatul C.R. s-a recomandat că se numește A., fără a prezenta vreun act în acest sens, iar în momentul în care a fost dus la poliție a prezentat actele sale de identitate pe numele C, totuși s-a considerat greșit (de către instanța de fond) că fapta lui constituie infracțiunea prevăzută de art. 293 alin. (1) pentru care a fost condamnat. Pentru reținerea acestei infracțiuni este necesar ca inculpatul să fi prezentat acte de identitate false sau să fi folosit fraudulos acte adevărate. Doar faptul că și-a dat numele A lucrătorului de poliție, fără a-i prezenta vreun act, nu a putut fi reținut ca infracțiune. Obligația lucrătorului de poliție care identifică o persoană este tocmai de a-i pretinde actul de identitate ceea ce acesta nu a făcut în acel moment, iar la sediul poliției unde inculpatul a fost condus a fost identificat cu actele prezentate de acesta.

Sub acest aspect apelul declarat de inculpat a fost admis și desființându-se hotărârea s-a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin (1) lit. d) C. proc. pen, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 293 C. pen.

Împotriva acestei decizii procurorul a declarat recurs, dar numai în ceea ce privește schimbarea temeiului achitării inculpatului din art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen, în art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) din același cod.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțata în ședința publica din 7 martie 2003, a considerat ca fiind fondată susținerea din recursul parchetului în legătură cu temeiul achitării inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 293 C. pen. Fiind stabilit că inculpatul nu a comis această infracțiune, instanța de apel trebuia să dispună achitarea lui în temeiul art. 10 lit. a) (fapta nu există) și nu art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen., a solicitat casarea hotărârii instanței de fond și achitarea inculpatului F.T.V., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 293 C. pen.

În legătură cu infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen cu aplicarea art. 41 C. pen., falsul în înscrisuri sub semnătură privata, instanța de judecată a considerat că aceasta a fost săvârșită cu vinovăție de către inculpatul F.T.V. fiind dovedită cu probele administrate în cursul urmăririi penale și cercetării judecătorești.

Curtea de apel București a reținut că inculpatul F.T.V. ar fi falsificat documentele intitulate „Recurs”, înregistrat la data de 13 februarie 2008 la Dosarul nr. 999/57/2007 a Curții de Apel Alba Iulia si, respectiv, „Motive de recurs” înregistrat în data de 26 martie 2008 la dosarul cu același număr de pe rolul Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin executarea în fals a semnăturii avocatului D.C.R.; folosirea fără drept în antet, a datelor de identificare a cabinetului de avocatură a acestuia din urmă și aplicarea fără drept a ștampilei aceluiași cabinet de avocatură.

Din probele administrate în dosarul cauzei rezultă că, la data de 01 martie 2006 a fost încheiat contractul de colaborare între Cabinetul de avocat „D.C.R.” și inculpatul F.T.V., pentru o perioadă de 2 ani, având ca obiect asigurarea de asistență juridică și reprezentare în dosarele cabinetului, contract ce a încetat mai devreme decât era prevăzut, prin Acordul de încetare din data de 09 septembrie 2006.

În data de 16 noiembrie 2006, în timp ce se deplasa pe DN 7, pe raza localității Boita, jud. Sibiu, cu autovehiculul marca S., fără a poseda permis de conducere, inculpatul F.T.V. a pierdut controlul asupra direcției și s-a răsturnat în afara părții carosabile, prin efectuarea unei manevre de depășire în condiții neregulamentare. Fapta a constituit obiectul Dosarului penal nr. 194/P/2007, finalizat prin rechizitoriul nr. 194/P/2007 din data de 25 iunie 2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, fiind dispusă trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care nu poseda permis de conducere, prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. În cursul urmăririi penale, inclusiv la prezentarea materialului de urmărire penală în acest dosar, F.T.V. nu a fost asistat de apărător.

Ajuns pe rolul instanței, prin sentința penala nr. 10 din 30 ianuarie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în Dosarul nr. 999/57/2007, s-a dispus condamnarea inculpatului F.T.V. la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul F.T.V., solicitând casarea sentinței și achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. cu aplicarea art. 181 C. pen. Inculpatul a susținut că a săvârșit fapta aflându-se în stare de necesitate, mama sa cu care se afla în acel moment în autoturism fiind bolnavă psihic, având o criză și solicitându-i deplasarea de urgență la spital.

Recursul a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2774 din 12 septembrie 2008 în Dosarul nr. 999/57/2007, prin care i s-a aplicat amendă administrativă în cuantum de 1.000 lei.

A solicitat instanței de judecată să aprecieze că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, inculpatul neputând săvârși infracțiunea de fals susținută de reprezentantul Ministerului Public și însușită de către Curtea de Apel București, întrucât actele despre care se face vorbire datorită caracterului intuitu persone i-au conferit dreptul de a semna și întocmi aceste documente în felul în care acesta a înțeles să își expună motivele de recurs, acte ce nu sunt apte, prin ele însele, de a produce alte consecințe juridice decât cele pe care le-ar putea produce și doar fata de inculpat.

Prin aceste acțiuni ale sale, inculpatul nu și-a declinat vreo identitate falsă, nu s-a folosit de vreo calitate oficială fără drept, nu a desfășurat activități de inducere sau menținere în eroare, înscrisurile îi priveau direct și personal și nu a comis vreo activitate de utilizare a unor ștampile false și nici nu a deposedat pe cineva de vreun bun, nefăcând altceva decât să-și exercite drepturile conferite de lege pentru apărarea intereselor sale fiind convins de faptul că fostul său colaborator, martorul D.C. îi va reprezenta în instanță.

Înscrisul ar putea fi considerat falsificat numai în cazul în care scrierea sau semnătura din cuprinsul lui nu ar aparține persoanei căreia acestea le sunt atribuite, ci ar fi reproduse în mod fraudulos ori în cazul în care conținutul unui înscris adevărat și, deci, preexistent, ar fi denaturat prin efectuarea unor modificări materiale (adăugiri, înlocuiri, ștersături, etc.), niciuna dintre aceste situații neregăsindu-se însă în speță.

Astfel, înscrisul în discuție nu poartă o scriere olografă, ci este dactilografiat, iar semnătura aparține chiar inculpatului, care și-a asumat și declinat în mod indubitabil calitatea în care l-a semnat, respectiv aceea de titular al dreptului procesual în calitate de inculpat recurent. De fapt, și instanța de fond a reținut că pe înscrisurile intitulate „Domnule Președinte” respectiv,”Motive de Recurs”semnătura nu a fost executată de D.C.R., ci de F.T.V. în nume propriu. De asemenea, în conținutul înscrisului analizat nu s-a identificat vreun element de alterare materială.

În privința susținerii Parchetului - însușită de instanța de fond - privind contrafacerea ștampilei s-a făcut precizarea că atât ștampila aplicată de către Cabinetul D.C.R. pe contractul de colaborare din 01 martie 2006 pe o perioadă de 2 ani cât și cea aplicată pe înscrisurile presupuse a fi falsificate, sunt identice și provin de la cabinetul Dancu Cătălin, astfel se confirma autenticitatea acestei parafe aplicate cu buna știința de către cabinetul D.C.R., în mod tacit fiind acceptată înțelegerea verbală de reprezentare în instanță a inculpatului recurent F.T.V.

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată raportează conținutul laturii obiective doar la modalitățile de falsificare prevăzute în art. 288 C. pen, respectiv la falsul material, iar nu și la dispozițiile art. 289 C. pen., care se referă la falsul intelectual.

Prin urmare, nu a putut fi considerată infracțiune întocmirea unui înscris sub semnătură privată, dacă actul nu a fost falsificat în condițiile art. 288 C. pen., incidența aspectelor reținute în condamnarea inculpatului vizând prevederile art. 289 C. pen., instanța de fond dispunând în mod nelegal și netemeinic condamnarea inculpatului F.T.V.

Pe de altă parte, inserarea în conținutul propriului recurs sau a motivelor de recurs a antetului avocatului colaborator sau a unor aspecte ce țin de falsul intelectual, nu a putut reprezenta latura obiectiva a infracțiunii prev. de art. 290 C. pen., întrucât „inserarea reală sau mincinoasă a unor astfel de elemente sau date ori împrejurări care-l privesc direct și personal pe inculpat în calitatea sa legitimă de a expune starea de fapt în susținerea și declararea recursului pentru care și-a întocmit înscrisurile, nu se circumscriu modalităților arătate în art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii sau subscrierii sau prin alterarea înscrisului”.

A apreciat că inculpatul nu a urmărit producerea de consecințe juridice fără drept, astfel încât să creeze acea stare de pericol social pentru ordinea publică.

În consecință, a solicitat ca instanța de recurs, să aprecieze că fapta de falsificare a înscrisului nu există, întrucât:

- atât înscrisurile depuse la instanța de fond cât și recursul este semnat de inculpat și reflectă faptul că numai acesta justifica un drept în calitate de inculpat recurent în cauză, pe care și-l putea realiza sub semnătura proprie chiar și fără să fie parafate sau semnate de alt avocat;

- actele semnate de acesta nu ar fi putut produce alte efecte decât cele produse și numai față de acesta.

Față de cele ce preced, a solicitat, în baza art. 38515 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen rap. la art. art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen, casarea hotărârii și achitarea inculpatului F.T.V.,pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen.

În ceea ce privește pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului F.T.V. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere fără permis a unui autoturism pe drumurile publice (2 acte materiale), a apreciat că este excesivă în raport de criteriile de individualizare a pedepselor prev. de art. 72 C. pen.

Este adevărat că inculpatul a condus autoturismul fără a poseda permis de conducere, însă a arătat că F.T.V. nu a comis faptele ulterior condamnării la care a făcut referire instanța de fond, cu atât mai mult cu cât după pronunțarea deciziei de achitare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai săvârșit astfel de infracțiuni, astfel că aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ și acordarea șansei de reeducare și-a atins scopul.

Dovada ca inculpatul a fost reeducat, a conștientizat și totodată a regretat fapta comisa în urma cu șase ani, o constituie obținerea permisului de conducere și împrejurarea că de la data obținerii permisului și până în prezent nu a mai fost implicat în evenimente rutiere deosebite și nici nu a mai săvârșit alte infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice.

Având în vedere că inculpatul F.T.V. a recunoscut săvârșirea faptei reținute în sarcina sa, că a condus autoturismul pe o distanță scurtă, că este avocat în cadrul Baroului București, că a avut o conduită bună până la comiterea faptei și că, deși nu deținea la acel moment permis de conducere, acesta absolvise cursurile scolii de șoferi I. având deprinderi în acest sens, ulterior obținând permisul de conducere valabil și în prezent, a considerat că aplicarea unei sancțiuni administrative este îndestulătoare în raport cu criteriile de individualizare a pedepselor.

Fata de cele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. b)1 din C. proc. pen cu aplicarea art. 181, a solicitat casarea hotărârii Curții de Apel București și aplicarea unei sancțiuni administrative, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței penale atacate în conformitate cu dispozițiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate, sub toate aspectele, în raport cu întregul material probator administrat în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție expune:

În evaluarea probelor, judecătorul fondului deși a constatat elemente și împrejurări de fapt care conturau de deplin situația descrisă prin actul de trimitere în judecată, a dat, parțial, o interpretare greșită acestora, pronunțând astfel soluții greșite de soluționare a acțiunii penale exercitată în cauză.

Efectuând propriul examen și având în vedere probele cauzei, parte din ele administrate în mod nemijlocit - audiere inculpați, martori N.I.G., T.I. - Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Inculpatul F. (fost I.) T.V. și mama sa, inculpata I.M. sunt reprezentanți legali ai Fundației „I.A.O.” pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie, având cont deschis la B.C.R., iar inculpatul F.T.V., din 2006, 1 martie este membru al Baroului București, avocat definitiv.

În calitățile deținute în cadrul fundației cei doi inculpați, deși cunoșteau că minorul T.D.I. decedase cu două luni în urmă, la data de 27 noiembrie 2006 au solicitat prin fax, Asociației „Accept” (prin transmiterea unui memoriu, anexe de prezentare a cazului urgent al copilului diagnosticat cu leucemie acută ce necesita transplant măduvă) ajutor bănesc, câteva mii de euro.

Așa cum a declarat martora N.G. în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, documentul primit de Asociația la care martora era angajată poartă antetul fundației inculpaților, semnătura inculpatului F.T.V., iar insistența cu care cei doi inculpați cu care a purtat o discuție telefonică îi solicitau urgent ca ajutorul bănesc să fie trecut în contul fundației, ci nu al familiei copilului bolnav, precum și aspectul că cei doi inculpați nu au fost în măsură să-i ofere detalii în legătură cu starea efectivă a copilului - i-a creat acesteia serioase bănuieli cu privire la credibilitatea demersului inculpaților.

În adevăr, a doua zi, respectiv la 28 noiembrie 2006 inculpata I.M. a contactat din nou Asociația „Accept” și într-o discuție telefonică cu alt angajat a făcut cunoscut că minorul T.D.I. decedase, însă a menținut solicitarea ca eventualul ajutor bănesc pe care persoane fizice ar dori să-l facă (obiectul de activitate al Asociației „Accept” nu permitea ca asociația să facă donațiile) să fie depus în contul fundației inculpatului, întrucât exista un alt caz urgent în lucru, așa încât suma de bani urma a fi redirecționată.

În aceste împrejurări, martora N.I.G. a considerat necesar a se informa și din altă sursă cu privire la situația minorului T.D.I., iar din pagina personală de pe site-ul Internet, creată special pentru copil, a aflat adresa de mail a unchiului minorului (B.A.) și în urma corespondenței purtate cu acesta, a înțeles că decesul copilului se produsese cu două luni în urmă, iar B.A. credea că doar o neînțelegere i-ar fi făcut pe inculpați să mai solicite ajutor bănesc pentru acel copil, întrucât inculpații cunoșteau pe de-a întregul situația.

Constatând toate aceste împrejurări, acțiunile întreprinse de cei doi inculpați, judecătorul fondului, în mod total eronat și printr-o greșită interpretare a dispozițiilor legale, a concluzionat cu privire la incidența cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 22 C. pen., anume desistarea, reținând că prin conduita manifestată de inculpați la 28 noiembrie 2006, când au sunat la Asociația „Accept” anunțând decesul minorului, aceștia ar fi renunțat la activitatea infracțională, abandonând actele de executare.

În deplin acord cu susținerile procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acțiunile derulate de inculpații I.M. și F.T.V., în a solicita acel ajutor bănesc, cu insistență și invocând caracterul urgent al situației minorului, despre care cunoșteau, dincolo de orice îndoială că decedase cu două luni în urmă, apoi de a reveni cu precizarea că deși minorul decedase în acea zi, suma de bani e necesară pentru alt copil în suferință, iar, în mod absolut necesar, s-ar impune ca banii să fie depuși în contul fundației - denotă cu evidență acte ce se înscriu în tiparul tentativei la înșelăciune, și nicidecum renunțare la activitatea infracțională, abandonarea actelor de executare.

Prin urmare, cei doi inculpați au pus în executare rezoluția infracțională de a induce în eroare angajații Asociației „Accept”, executare care însă nu și-a produs efectul, nu consecință a desistării, ci pentru că angajata N.I.G. a înțeles lipsa de legalitate a demersului inițiat de inculpați și nu a dat curs cererii acestora.

S-ar impune precizarea că reticența manifestată de martora N.I.G. a determinat, cel mai probabil, atitudinea inculpaților în a accepta că minorul decedase (deși nu cu două luni în urmă, ci în data de 28 noiembrie 2006, potrivit precizării făcute de I.M. în convorbirile telefonice din 28 noiembrie 2006), însă de remarcat că nici în acele condiții inculpații nu au înțeles să renunțe la solicitarea unui ajutor bănesc, ci au persistat în rezoluția infracțională luată, invocând existența unui nou caz urgent.

În virtutea argumentelor înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție va concluziona cu privire la săvârșirea de către inculpații F.T.V. și I.M. a tentativei la înșelăciune, actele de executare executate înscriindu-se în șirul de manopere dolosive menite să inducă și mențină în eroare partea vătămată în scopul de trimitere a sumei de bani.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere când a apreciat cu privire la existența cauzei de nepedepsire a tentativei nu pot constitui argumente convingătoare și se află în vădită contradicție cu situația de fapt ce rezultă din probatoriul cauzei.

În speță, niciuna din condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a afla incidența art. 22 C. pen., anume renunțarea la continuarea executării activității infracționale întemeiată pe libera voință a făptuitorului să se producă înainte ca executarea să fie terminată, în timp util, deci, și renunțarea să fie definitivă - nu se regăsesc.

În consecință, soluția de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpaților F.T.V. și I.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. este greșită, cei doi inculpați urmând a fi trași la răspundere penală.

O altă acuzație adusă inculpaților F.T.V., I.M., dar și inculpatei P.V. a fost aceea de violare de domiciliu în baza dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. pen., actul de trimitere în judecată reținând în sarcina acestora că la data de 9 februarie 2007 au pătruns fără drept în imobilul părții vătămate M.V.C., prin forțarea ușii de acces.

În analiza acuzației, judecătorul fondului a constatat o situație de fapt corespunzătoare, stabilind că în imobilul garsonieră situat în b-dul Iuliu Maniu, București au locuit începând cu anul 2004 familia părții vătămate (M.V.C. fiind căsătorit la acea dată cu A.O.I., sora inculpatului F.T.V. și fiica inculpatei I.M., decedată în urma diagnosticării cu leucemie, la 9 iulie 2005), în urma donării acestui imobil în cadrul emisiunii „S., s.”, într-o campanie pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie.

S-a reținut că deși nu au fost întocmite niciodată documentele care să ateste proprietatea celor doi soți asupra garsonierei, cei doi au locuit neîntrerupt în imobil din noiembrie 2004, iar după decesul soției, partea vătămată M.V.C. a continuat să locuiască la acea adresă. Pe de altă parte, înscrisurile existente la dosarul cauzei relevă că la 22 iulie 2005, între SC U. SA și inculpatul F.T.V. a fost încheiat contractul de donație autentificat de B.N.P. având ca obiect același imobil, ulterior trecut de inculpat în patrimoniul Fundației deținute cu mama sa, contract care însă a fost declarat nul absolut prin decizia civilă nr. 244 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București.

Același imobil a făcut apoi obiectul contractului de comodat, autentificat între Fundația „I...” și inculpata P.V. în calitate de beneficiar pe 99 de ani, aceasta din urmă solicitând în instanță evacuarea pe cale de ordonanță președințială a părții vătămate M.V.C. din imobil, la data de 29 ianuarie 2007, cu prim terme de judecată fixat la 20 februarie 2007.

S-a mai reținut că la 8 februarie 2007 a fost eliberată cartea de identitate a numitei P.V. unde figura domiciliul din b-dul I. M., B. În acest context, la data de 9 februarie 2007 - deci în timp ce acțiunea de evacuare pe cale de ordonanță președințială a părții vătămate, se afla pe rolul instanței, urmare a demersului procesual inițiat de inculpata P.V., ale cărei interese erau reprezentate de inculpatul F.T.V., avocat - cei 3 inculpați au înțeles să intre în posesia efectivă a imobilului, sens în care la acea dată au pătruns fără drept, prin forțarea ușii, în garsonieră.

Probele administrate în cauză (a se vedea declarație martor T.I.) au demonstrat dincolo de orice îndoială că cei 3 inculpați, însoțiți și de alte persoane, inculpatul F.T.V. folosindu-se de un obiect, au spart ușa locuinței și au pătruns în imobil, împrejurare în care vecinii alertați de zgomot, de cele întâmplate au anunțat lucrătorii de poliție.

Deși judecătorul fondului a constatat că inculpații cunoșteau aspectul că acea garsonieră era locuită efectiv de partea vătămată, inculpata P.V. formulase acțiune judecătorească tocmai pentru a-l evacua pe M.V.C. din imobil, iar pe de altă parte, fundația inculpaților I.M. și F.T.V. nu funcționase niciodată acolo, concluzionează că se impune achitarea lor pentru infracțiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. pe considerentul că inculpații au crezut că au dreptul să pătrundă în imobil, neexistând intenția.

Fără a se apleca asupra conținutului constitutiv al infracțiunilor deduse judecății, așa cum s-ar fi impus, și fără a motiva aspectele care ar fi putut conduce la concluzia lipsei intenției, judecătorul fondului contrar evidenței, dă o rezolvare greșită acțiunii penale exercitate în cauză.

În deplin acord cu susținerile procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, ținând seama de actele executate de cei 3 inculpați, de elementele constitutive ale infracțiunii, atât în plan obiectiv, cât și în latura sa subiectivă sunt îndeplinite, că, indiferent de credința inculpaților cu privire la dreptul lor asupra imobilului, de litigiile pe care le-au avut și le aveau în instanță cu partea vătămată și care vizau acel imobil, aveau posibilitatea pătrunderii în locuință numai cu consimțământul părții vătămate (care locuia efectiv acolo, fapt cunoscut de cei 3 inculpați) ori cu ocazia punerii în executare a unei hotărâri judecătorești definitive care să le permită accesul.

Jurisprudența, dar și doctrina au statuat că prin incriminarea pătrunderii fără drept în domiciliul unei persoane, legiuitorul a înțeles să ocrotească, să protejeze libertatea și inviolabilitatea locului în care o persoană își adăpostește efectiv, își trăiește viața privată fără însă a prevedea vreo cerință de îndeplinit în sensul existenței vreunui titlu cu care acea persoană și-a stabilit domiciliul într-un imobil, autor al infracțiunii de violare de domiciliu putând fi chiar proprietarul imobilului.

Ori, speța de față, tocmai o asemenea stare de fapt dezvăluie, partea vătămată M.V.C. locuind efectiv în garsonieră, aspect cunoscut inclusiv de inculpata P.V. care, în dorința de a intra în posesia imobilului îl acționase pe acesta în justiție. De altfel, P.V. a confirmat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ocazia audierii sale, că la data la care a mers împreună cu cei 2 inculpați, pentru a intra în imobil, F.T.V. a spart sistemul de închidere cu o bormașină pe care o luase la el. Deși inculpata P.V. a susținut că nu a avut cunoștință de situația reală, ci ar fi constatat la fața locului că garsoniera era locuită, probele cauzei demonstrează contrariul. Astfel, inculpata a acceptat să se deplaseze la acel imobil împreună cu coinculpații și alte persoane, a constatat că inculpatul F.T.V. avea la el o bormașină, iar din declarația martorului T.I., vecinul părții vătămate și cel care a anunțat lucrătorii de poliție, a reieșit că aceasta a pătruns în imobil după spargerea sistemului de închidere a ușii.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a constata că cerințele tragerii la răspundere penală a inculpaților F.T.V., I.M. și P.V. sunt îndeplinite, iar susținerile procurorului pe deplin fondate.

Distinct de aceste acuzații, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în sarcina inculpatului F.T.V., judecătorul fondului a stabilit întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 290 C. pen., cu art. 41 alin. (2) C. pen., procedând la condamnarea sa.

În referire la situația de fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că probele cauzei au evidențiat, dincolo de orice dubiu, că inculpatul F.T.V. a condus, în mod repetat, autovehiculul marca S. cu nr. de înmatriculare nr. x, deși nu poseda permis de conducere și fiind oprit de organele de poliție și-a declinat o identitate falsă, afirmând că se numește „R.O.M.”, în scopul de a se sustrage de la răspundere penală.

De altfel, urmare a celor susținute de către inculpat, la data de 26 mai 2007, agentul de poliție a încheiat procesul verbal de contravenție, aplicând amenda contravențională numitului R.O.M.

Din această perspectivă, susținerile recurentului inculpat, prin apărător ales, potrivit cărora instanța în mod greșit ar fi condamnat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 293 C. pen. sunt lipsite de fundament și în evidentă contradicție cu materialul probator al cauzei.

Astfel, afirmația apărării că inculpatul s-ar fi prezentat sub o identitate falsă în fața unui organ, a unei instituții de stat sau a vreunei alte unități din cele prevăzute de art. 145 C. pen. este necorespunzătoare atâta vreme cât falsa identitate a fost declinată de către inculpat în fața lucrătorilor de poliție și a produs consecințe aplicării unei sancțiuni contravenționale unei alte persoane, urmare a declarațiilor nereale ale inculpatului. Aspectele care, în opinia apărării, ar conduce la îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor pe care lucrătorul de poliție le avea în identificarea persoanelor oprite în trafic nu exonerează în niciun fel de răspundere penală pe inculpatul F.T.V., care și în virtutea calității sale de avocat se impunea a respecta legea și a manifesta o conduită licită.

Elementele jurisprudențiale evocate de apărare (decizia nr. 347 din 9 decembrie 1999 a Curții de Apel Bacău) nu sunt relevante în prezenta cauză.

În referire la acuzația adusă inculpatului F.T.V. - de săvârșire a infracțiunii de falsuri în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, acuzația apreciată ca fundamentată de către judecătorul fondului, Înalta Curte de Casație și Justiție expune:

În baza propriului demers analitic cu privire la activitatea inculpatului în a falsifica documentele intitulate „Recurs” înregistrat în 13 februarie 2008 la Dosarul nr. 999/57/2007 al Curții de Apel Alba Iulia și respectiv „Motive de recurs” înregistrate la 26 martie 2008 la același dosar al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin executare în fals a semnăturii avocatului D.C.R., folosirea fără drept, în antet, a datelor de identificare a cabinetului de avocatură a acestuia și aplicarea fără drept a ștampilei aceluiași cabinet de avocatură (D.R.C.) - se constată că inculpatul F.T.V. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen.

În adevăr, în data de 1 martie 2006 a fost încheiat contractul de colaborare între Cabinetul de avocat „D.C.R.” și inculpatul F.T.V. pe o durată de 2 ani, având ca obiect asigurarea de asistență juridică și reprezentare în dosarul cabinetului, contract care însă a încetat mai devreme decât se prevăzuse, prin acordul de încetare din 9 septembrie 2006, ceea ce face ca la data la care inculpatul a depus la instanță acele documente, în împrejurările evocate și descrise în detaliu de judecătorul fondului folosindu-se de antetul si ștampila cabinetului avocat D.C.R. semnând în fals pentru acesta, între inculpat și acest avocat să nu mai existe vreo colaborare. Actele executate de inculpat au fost de natură și în măsură să producă consecințe juridice, în accepțiunea art. 290 C. pen.

Contrar celor învederate de către apărare, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că acțiunile inculpatului se înscriu în tiparul incriminator al art. 290 C. pen., cerințele legale fiind acelea de a se falsifica un înscris, în cazul de față prin falsificarea semnăturii, dar și folosirea antetului, ștampilei și de a încredința acel înscris (depunere la instanță) de a-l folosi pentru producerea unei consecințe juridice (constituire dosar, soluționare cauză).

Susținerile apărării conform cărora în acest demers inculpatul F.T.V., avocat, nu și-ar fi declinat vreo identitate falsă, nu s-ar fi folosit de vreo calitate oficială fără drept ori nu ar fi desfășurat acțiunea de inducere sau menținere în eroare - nu prezintă relevanță în raport cu acuzația formulată.

Având în vedere calitatea de avocat a inculpatului F.T.V., care, mai mult decât alte persoane, avea obligația de a respecta dispozițiile legale în activitatea sa, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază, contrar celor arătate de apărare, că fapta de a conduce repetat autoturismul fără a poseda permis de conducere, inculpatul prezintă gradul de pericol social al infracțiunii, cerințele tragerii la răspundere penală fiind satisfăcute.

În fine, în raport cu criticile aduse atât de procuror, cât și de către inculpatul F.T.V. cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte de Casație și Justiție înfățișează următoarele:

Referitor la inculpatul F.T.V., în sarcina căruia instanța va reține săvârșirea tuturor infracțiunilor ce au constituit obiectul judecății potrivit celor expuse în precedent, în operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei, se va avea în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social al faptelor comise, circumstanțele reale ale cauzei, dar și cele de ordin personal, astfel încât să se determine aplicarea unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și din punct de vedere al nevoii de reinserție socială de reeducare a inculpatului.

În această manieră, retribuția justă realizează și scopul pedepsei, cel de prevenție generală și specială.

Ținând seama de activitatea infracțională desfășurată de către inculpat, de elementele ce caracterizează persoana acestuia, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 861 C. pen., inculpatul prezentând garanțiile necesare că scopul pedepsei rezultante poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia urmând a se aplica dispozițiile art. 861 C. pen.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor ce vor fi stabilite inculpatelor I.M. și P.V. pentru infracțiunile deduse judecății, în virtutea acelorași considerente și constatând activitatea infracțională mai redusă (inculpata I.M. se face vinovată de săvârșirea a două infracțiuni, respectiv tentativă la înșelăciune și violare de domiciliu, inculpata P.V. de săvârșirea unei singure infracțiuni, respectiv violare de domiciliu), circumstanțele personale favorabile - Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune ca pentru pedepsele aplicate inculpatelor să aibă beneficiu art. 81 C. pen.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a cântărit toate împrejurările care caracterizează faptele și persoanele inculpaților în scopul stabilirii unor pedepse care să asigure realizarea scopului acestora și cu grija de a asigura totodată un echilibru între criteriile de individualizare a pedepsei și scopurile pedepsei știut fiind că o judecată echitabilă trebuie să aibă ca finalitate realizarea unei proporționalități juste corespunzătoare faptei comise și vinovăția infractorului, reeducarea și reinserția socială a acestuia în restabilirea ordinii de drept.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține în cazul inculpatelor P.V. și I.M., în favoarea acestora circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. - conduita bună anterior săvârșirii infracțiunilor - cu consecința atenuării răspunderii penale a acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 483/2012 din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează în parte sentința penală atacată și rejudecând:

I. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. condamnă inculpatul F. (fost I.) T.V. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen. condamnă același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. condamnă același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. condamnă același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. contopește pedepsele aplicate cu pedeapsa stabilită pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin sentința penală atacată inculpatul F. (fost I.) T.V. urmând a executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.

Dispune aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 861 C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 5 ani ce constituie termen de încercare.

În baza art. 863 C. pen. stabilește inculpatului următoarele obligații pe durata termenului de încercare:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare se suspendă și executarea pedepsei accesorii.

Pune în vedere inculpatului F. (fost I.) T.V. dispozițiile art. 864 C. pen. și art. 865 C. pen.

II. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 76 lit. d) C. pen. condamnă pe inculpata I. (fostă F.) M. la pedeapsa de 10 luni închisoare.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen. cu reținerea art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 lit. c) C. pen. condamnă aceeași inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. inculpata I. (fostă F.) M. va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare.

Dispune aplicarea art. 71- art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.

În baza art. 81 - 82 C. pen. dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani ce constituie termen de încercare, conform art. 83 C. pen.

Pune în vedere inculpatei I. (fostă F.) M. dispozițiile art. 83 și art. 85 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii.

III. În baza art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 lit. c) C. pen. condamnă inculpata P. (fostă E.) V. la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În baza art. 81 - 82 C. pen. dispune suspendarea condiționată a pedepsei pe o durată de 2 ani și 3 luni ce constituie termen de încercare potrivit art. 83 C. pen.

Pune în vedere inculpatei P. (fostă E.) V. dispozițiile art. 83 și art. 85 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare suspendă executarea pedepsei accesorii.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F. (fost I.) T.V. împotriva aceleiași sentințe penale.

Obligă recurentul intimat inculpat F. (fost I.) T.V. la plata sumei de 275 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată I. (fostă F.) M., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 75 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată P. (fostă E.) V., în sumă de 300 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 5 decembrie 2013.