Nullity of share transfer deed and prohibition on invoking one's own fault to circumvent statutory incompatibility restrictions.

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția comercială, sub nr. 3986/90/2008, din 15 decembrie 2008 reclamanta J.A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. și SC B.T. SRL, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să se constate nulitatea absolută a actului adițional din 22 decembrie 2004 la actul constitutiv al SC B.T. SRL, prin care reclamanta a cooptat în societate pe pârâta S.C., cesionându-i acesteia 200 de părți sociale în valoare de 20.000.000 ROL, (2.000 RON) reprezentând 80% din capitalul social al SC B.T. SRL, reclamanta retrăgându-se din societate și din funcția de administrator; precum și repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 948, art. 949, art. 950, art. 968, art. 986 C. civ.

Pârâta SC B.T. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, interogatoriu și proba testimonială.

Prin sentința comercială nr. 141 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamanta J.A., s-a constatat nulitatea absolută a actului adițional din 22 decembrie 2004, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară și au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Pentru a se pronunța această hotărâre, s-a reținut că din luna septembrie 2004 SC B.T. SRL a funcționat conform actului constitutiv, având ca asociați și pe reclamanta J.A. cu 80% din capitalul social și pe S.D. cu 20% din capitalul social al societății.

Prin încheierea actului adițional din 22 decembrie 2004, J.A. s-a retras din societate, cesionând părțile sale sociale pârâtei S.C., actul fiind încheiat din cauza incompatibilităților impuse soțului reclamantei care era încadrat la A.R.R., conform actului adițional la contractul colectiv de muncă, din 20 octombrie 2004.

Încheierea actului adițional din 22 decembrie 2004 s-a efectuat în considerarea persoanei pârâte, cu care reclamanta și soțul său aveau relații de prietenie. S-a apreciat că susținerea pârâtei în sensul că i s-au vândut părțile sociale cu suma de 20.000.000 ROL nu poate fi reținută întrucât pârâta nu a depus nici o chitanță sau alt act doveditor al plății, cu titlu de preț al părților sociale cesionate de reclamantă.

S-a mai reținut că după încheierea actului adițional din 22 noiembrie 2004 familia J. s-a îngrijit de buna funcționarea a firmei, martorul P.D. declarând că din 2003 până în 2008 soțul reclamantei asigura bunul mers al firmei, achiziționând microbuze și negociind cu partenerii firmei mai multe relații comerciale.

De asemenea, reclamanta și soțul acesteia au împrumutat firma cu suma de 183.387 RON, în anul 2007, situație recunoscută și de pârâtă la interogatoriu, iar acceptul pârâtei de a tolera această activitate de buni administratori ai reclamantei și soțului acesteia nu ar avea nici o justificare dacă firma i-ar fi fost vândută; vânzarea ar fi clarificat raporturile dintre părți dacă ar fi avut loc, dar probele dosarului nu confirmă o astfel de operațiune juridică, condiția consimțământului valabil include un element specific, affectio societatis, ce presupune intenția de a desfășura o activitate comercială a asociaților.

În cauză nu există acest element psihologic al consimțământului pârâtei S.C. care, deși este parte în actul adițional a cărui nulitate se cere a fi constatată, nu a desfășurat activitate comercială în firmă.

În plus, lipsește hotărârea adunării generale a asociaților cu privire la cesionarea părților sociale, conform art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată și actului constitutiv al societății, iar măsura retragerii reclamantei din societate nu s-a efectuat în condițiile prevăzute de actul constitutiv.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâta SC B.T. SRL, cât și pârâta S.C.

Prin decizia nr. 571R-COM din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în Dosarul nr. 3986/90/2008 au fost respinse, ca nefondate, ambele recursuri, iar recurentele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimata reclamantă.

Instanța de recurs a reținut următoarele:

Criticile referitoare la eroarea asupra naturii actului juridic și eroarea asupra identității obiectului actului juridic nu au legătură cu cauza, deoarece nu s-a invocat drept motiv de nulitate absolută eroarea ca viciu de consimțământ, ci s-a susținut că actul întocmit nu reflectă voința reală a părților, cauza pentru care s-a încheiat fiind o cauză nelicită, falsă, ce nu poate avea efectele unui act valid.

Potrivit dispozițiilor art. 948 pct. 2 C. civ., una din condițiile de validitate a actului juridic o reprezintă consimțământul valabil al părții care se obligă și care, în speță, nu există, fapt ce conduce la nulitatea absolută a actului adițional.

La încheierea actului părțile au căutat să ocolească interdicțiile impuse de A.R.R. soțului reclamantei, iar în speță nu s-a dovedit nici că prin cooptarea pârâtei S.C. în societate s-ar fi realizat „affectio societatis”, aceasta continuând să lucreze ca vânzătoare la magazinul „C.”, fără a se implica în treburile societății.

Interesul societății, reprezentând cauza actului juridic, nerespectarea acestuia este sancționată cu nulitatea absolută pentru că actul este practic lipsit de cauză, conform art. 966 C. civ.

Din probele administrate rezultă lipsa cauzei, cauza falsă răsturnând prezumția de valabilitate a actului adițional, prevăzut de art. 967 C. civ.

S-a apreciat că prima instanță a interpretat corect actul juridic dedus judecății și probatoriul administrat, concluzionând că actul adițional nu reprezintă voința reală a părților.

Reclamanta nu a invocat instituția simulatiei, astfel că tribunalul nu era obligat să analizeze valabilitatea actului prin prisma condițiilor impuse de această instituție de drept.

Prima instanță a reținut corect starea de fapt și a aplicat corect legea, atunci când s-a reținut nu s-a achitat nici un ban cu titlu de preț, recurentele pârâte neprezentând un înscris din care să rezulte contravaloarea părților sociale cesionate.

Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare S.C. și SC B.T. SRL, dosarele fiind reunite.

Prin decizia nr. 1340/R-COM din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Pitești a admis contestațiile în anulare și a anulat decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010, fiind fixat termen pentru judecarea recursurilor la 3 noiembrie 2010.

În motivarea deciziei Curtea de Apel Pitești a reținut că instanța de recurs nu a răspuns motivelor de recurs referitoare la prescripția dreptului la acțiune pentru cauzele de nulitate relativă, valabilitatea retragerii reclamantei din societate, necesitatea existenței unei hotărâri prealabile a adunării generale a asociaților cu privire la cesionarea părților sociale, natura juridică exactă a actului intervenit între părți, valorificarea de către reclamantă a propriei culpe în obținerea nulității actului adițional.

În cursul soluționării recursurilor, după anularea primei decizii, reclamanta-intimată J.A. a formulat o cerere de strămutare, Înalta Curte de Casație și Justiție dispunând suspendarea judecării dosarului, în condițiile art. 40 alin. (2) C. proc. civ., și, ulterior, la 3 martie 2011, strămutarea dosarului la Curtea de Apel București, cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 831/46/2010, din 23 martie 2011.

Prin decizia civilă nr. 1495 din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis recursurile formulate de recurentele-pârâte SC B.T. SRL și S.C., a casat, în tot, sentința nr. 141 din 21 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ fiscal și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă sub nr. 70955/3/2011, din 7 noiembrie 2011.

La termenul din 26 ianuarie 2012 pârâta S.C. a depus completare la întâmpinare, invocând excepția prescripției dreptului la acțiune și pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta a precizat că cele patru motive de nulitate invocate în cererea de chemare în judecată atrag, cel mult, nulitatea relativă a actului și nu nulitatea absolută, astfel încât dreptul la acțiune era prescris la data formulării cererii.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 23 februarie 2012, reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției și respingerea argumentelor pârâtei.

În rejudecare părțile au depus la dosar înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.

A respins acțiunea formulată de reclamanta J.A., ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta la plata sumei de 11.300 RON cheltuieli de judecată către pârâta S.C. și la plata sumei de 18.600 RON către pârâta SC B.T. SRL, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut cu privire la excepția prescripției, că reclamanta a învestit instanța cu o cerere în constatarea nulității absolute a actului adițional din 22 decembrie 2004, invocând mai multe motive de nulitate.

Împrejurarea că o parte din motivele de nulitate invocate nu sunt motive de nulitate absolută, ci motive de nulitate relativă trebuie avută în vedere la analiza fondului litigiului, instanța urmând să stabilească dacă motivele de nulitate invocate de reclamantă atrag nulitatea absolută sau nulitatea relativă, condițiile în care pot fi invocate și temeinicia acestora.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin actul adițional la actul constitutiv al SC B.T. SRL din 22 decembrie 2004, încheiat între reclamanta J.A., pârâta S.C. și S.D., reclamanta a cesionat pârâtei 200 părți sociale la valoarea nominală de 100.000 RON fiecare, totalizând suma de 20.000.000 ROL și care reprezintă 80% din capitalul social al societății, reclamanta retrăgându-se din societate și din funcția de administrator al societății, declarând că și-a primit toate drepturile materiale cuvenite și nu mai are nici un fel de pretenție față de societate și față de asociați, capitalul social total în valoare de 25.000.000 ROL împărțindu-se în 250 părți sociale, din care S.D. urmând a deține 50 părți sociale, reprezentând 20% din capitalul social, iar pârâta S.C. 200 părți sociale, reprezentând 80% din capitalul social. Prin același act a fost schimbat sediul societății SC B.T. SRL.

S-a mai reținut că natura juridică a acestui act a fost stabilită irevocabil prin decizia civilă de casare, nr. 1495 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, instanța de recurs stabilind că actul adițional din 22 decembrie 2004 descrie în fapt, potrivit părților semnatare, două operațiuni juridice: cesionarea părților sociale deținute de către J.A. în SC B.T. SRL, reprezentând 80% din capitalul social al societății către S.C., urmată de retragerea asociatei reclamante din societate și cooptarea ca asociat a cesionarei.

Cele două operațiuni juridice sunt asumate prin însușirea expresă a conținutului actului inserată la finele actului și semnarea sa de către toate părțile.

Față de cele reținute și având în vedere scopul urmărit de către reclamantă la data transferului, instanța de recurs a considerat că operațiunea menționată la pct. 2 al actului adițional din 22 decembrie 2004 este o cesiune, vânzare de părți sociale.

Actul nu putea fi împrumut, închiriere sau o altă operațiune juridică de natură să presupună menținerea proprietății acțiunilor în patrimoniul numitei J.A., deoarece, reclamanta nu ar fi putut să înlăture starea de incompatibilitate cauzată de funcția deținută de soțul său în cadrul A.R.R., în contextul căreia a decis încheierea acestei tranzacții.

Acest act este urmat de un act adițional la actul constitutiv al SC B.T. SRL, în sensul schimbării deținerii capitalului și calității de asociați în societate.

Reclamanta a urmărit constatarea nulității actului de cesiune și, implicit, desființarea actului modificator al SC B.T. SRL prin care, urmare a cesiunii, s-a retras din societate, deoarece el confirmă efectele primului.

Cu privire la primul motiv de nulitate a actului adițional din 22 decembrie 2004 invocat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată și anume acela că actul atacat are caracter pur formal și nu reflectă voința părților, cauza pentru care s-a încheiat fiind o cauză nelicită, ce nu poate avea efectele unui act valid, reclamanta dorind să ocolească interdicțiile impuse de A.R.R. de a nu fi salariat sau administrator/asociat la o firmă de transport, angajatul A.R.R. sau soțul/soția acestuia, prima instanță a apreciat că motivele de nulitate invocate de reclamantă nu pot fi reținute.

Reclamanta și-a dat consimțământul prin semnarea actului, nu a contestat cuprinsul actului și nici semnătura sa, ci doar a susținut că a existat o simulatie, dar nu a învestit instanța cu o acțiune în simulatie.

Nu s-a putut reține că actul ar avea caracter formal sau că nu ar reflecta voința părților, ci dimpotrivă, scopul încheierii actului a fost acela de a efectua transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale ale reclamantei.

Mai mult, actul a fost încheiat la inițiativa reclamantei, care dorea să înlăture starea de incompatibilitate în care se găsea soțul său, ce avea funcția de inspector în cadrul A.R.R.

Implicarea reclamantei și a soțului acesteia în activitatea SC B.T. SRL după încheierea actului atacat este lipsită de relevanță, a arătat prima instanță, întrucât cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau concomitente încheierii actului și nu ulterioare.

Pe de altă parte, reclamanta și-a invocat propria culpă în scopul de a obține protecția juridică a unui drept, încălcând astfel principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” atunci când a susținut că actul a fost încheiat pentru ocolirea interdicțiilor impuse de A.R.R. prin contractul colectiv de muncă angajaților acesteia, din rândul cărora făcea parte și soțul reclamantei.

S-a mai reținut că deși a invocat caracterul ilicit al cauzei actului, reclamanta nu a indicat ce dispoziții legale au fost încălcate de pârâți la încheierea actului, descriind doar scopul pe care ea însăși l-a avut în vedere, respectiv încălcarea dispozițiilor contractului colectiv de muncă al soțului, J.A.A., dispoziții ce nu permiteau nici acestuia și nici soției sale, reclamanta J.A., să fie salariat sau administrator/asociat la o firmă de transport.

Prin încheierea actului a cărui nulitate se solicită a fi constatată, reclamanta și soțul acesteia, ce erau incompatibili, dar ar fi continuat să administreze societatea, s-a urmărit de către reclamantă inducerea în eroare a terților cu privire la calitatea sa și a soțului său și la influența reală exercitată de aceștia în societate.

S-a apreciat că cea care a urmărit eludarea unor dispoziții legale la încheierea actului este reclamanta, și nu pârâta, iar eventuala cauză nelicită este datorată reclamantei, care nu își poate, însă, invoca propria culpă pentru a obține constatarea nulității actului.

Cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de reclamantă, respectiv că nu a cesionat părțile sociale ci Ie-a împrumutat (închiriat) pârâtei până la ridicarea interdicțiilor impuse de către A.R.R., urmând să se revină la situația anterioară, avându-se în vedere calificarea dată de Curtea de Apel actului juridic încheiat de părți și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel București a stabilit, irevocabil, că actul menționat la pct. 2 al actului adițional din 22 decembrie 2004 este o cesiune/vânzare de părți sociale.

Cel de-al treilea motiv de nulitate invocat de reclamantă, respectiv nerespectarea dispozițiilor art. 197 alin. (2) și art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1991, pentru lipsa hotărârii adunării generale a asociaților SC B.T. SRL privind cesionarea părților sociale unei terțe persoane din afara societății și retragerea unui asociat și pentru nerespectarea art. 13 lit. d) alin. (4) și art. 27 din actul constitutiv al SC B.T. SRL, a fost apreciat de către prima instanță ca fiind un motiv de nulitate relativă și nu de nulitate absolută, astfel încât acest motiv putea fi invocat de persoana interesată (respectiv persoana care a fost prejudiciată prin încheierea actului în lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaților, ceea ce nu este cazul reclamantei) în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

S-a mai reținut că dispozițiile referitoare la cesiunea de părți sociale au fost respectate.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, transmiterea către persoane din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin 3/4 din capitalul social, în cauză, transmiterea părților sociale ale reclamantei fiind aprobată cu 100% din capitalul social, atât reclamanta (care deținea 80% din capitalul social), cât și asociatul S.D. exprimându-și acordul cu privire la această cesiune, prin semnarea actului a cărui nulitate solicită reclamanta a fi constatată, hotărârea prin care asociații și-au exprimat voința socială fiind inserată chiar în cuprinsul actului adițional din 22 decembrie 2004.

S-a mai reținut că reclamanta nu își poate invoca propria culpă, respectiv faptul că a încheiat un act de cesiune cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990, deoarece reclamanta, ce deținea calitatea de asociat majoritar și administrator al societății, avea și dreptul și obligația convocării adunării generale a asociaților în vederea adoptării hotărârilor.

Cât privește retragerea reclamantei din societate, prima instanță a reținut că reclamanta și-a pierdut calitatea de asociat prin transferul dreptului său de proprietate asupra părților sociale și nu prin retragere din societate, în condițiile prevăzute de art. 27 din actul constitutiv și art. 226 din Legea nr. 31/1990, în actul încheiat de părți menționându-se că reclamanta se retrage din societate „în urma cesionării”.

Toate celelalte hotărâri în legătură cu retragerea reclamantei și cooptarea noului asociat și alte hotărâri în legătură cu societatea, din actul adițional din 22 decembrie 2004, fiind adoptate cu acordul unanim al asociaților.

Cel de-al patrulea motiv de nulitate invocat de către reclamantă, vizând identificarea prețul, a fost înlăturat de către prima instanță care a arătat că împrejurarea că pârâta nu ar fi plătit prețul părților sociale transmise, chiar reală de ar fi, nu determină nulitatea absolută a contractului, neputând fi confundată lipsa caracterului determinat sau determinabil al prețului cu plata acestuia.

În speță, a arătat prima instanță, prețul a fost determinat de părți, neplata creând în patrimoniul reclamantei un drept de creanță, sens în care reclamanta are la îndemână o acțiune ce putea fi exercitată în termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Prin sentința civilă nr. 17093 din 15 noiembrie 2012 pronunțată în același dosar, (Dosar nr. 70955/3/2011), Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de către pârâtele S.C. și SC B.T. SRL, de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012, în sensul de a obliga reclamanta la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 16.300 RON și 32.100 RON efectuate în celelalte faze procesuale, prima instanță reținând în motivare că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 281 C. proc. civ., prin sentința civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 prima instanță pronunțându-se asupra cheltuielilor de judecată solicitate de pârâte.

S-a concluzionat că împrejurarea că pârâtele sunt nemulțumite de modul de soluționare a cererilor acestora privind plata cheltuielilor de judecată nu justifică admiterea cererii de completare a dispozitivului, acestea având la îndemână căile de atac prevăzute de lege pentru remedierea greșelilor de judecată, și nu cererea de completare a dispozitivului.

Împotriva sentinței civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, au declarat apel reclamanta J.A., precum și pârâtele SC B.T. SRL și S.C.

Pârâtele SC B.T. SRL și S.C. au declarat apel și împotriva sentinței civile nr. 17093 din 15 noiembrie 2012.

Apelurile au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. 70955/3/2011 din 3 ianuarie 2013.

Prin apelul său, reclamanta J.A. a criticat sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie. A considerat apelanta reclamantă că ceea ce trebuia să analizeze tribunalul în rejudecare, erau doar chestiunile ce nu fuseseră analizate de prima instanță, menționate în decizia nr. 1340 din 13 octombrie 2010, așa cum ar fi precizat și Curtea de Apel București în motivarea deciziei civile nr. 1492 din 18 octombrie 2011.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Apelul declarat de către pârâta S.C. împotriva sentinței civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, a vizat doar cuantumul în care au fost acordate cheltuielile de judecată, instanța de fond obligând pe reclamantă doar la plata sumei de 11.300 RON și nu a sumei de 16.300 RON, cât au fost în realitate cheltuielile de judecată efectuate de către pârâtă în toate fazele procesuale și nu doar cheltuielile de judecată efectuate la Tribunalul București ca instanță de fond.

Și apelanta-pârâtă SC B.T. SRL a criticat sentința civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă tot sub aspectul cuantumului în care au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate de către aceasta, arătând că suma de 18.600 RON la care prima instanță a obligat-o pe reclamantă, reprezintă doar cheltuieli de judecată efectuate de către apelanta pârâtă la Tribunalul București ca instanță de fond.

Cele două pârâte, SC B.T. SRL și S.C. au apelat și sentința civilă nr. 17093 din 15 noiembrie 2012, renunțând însă la judecata apelurilor împotriva acestei sentințe, în ședința publică de la 4 februarie 2013.

Apelanta-reclamantă J.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor (apelurilor) formulate de către pârâtele S.C. și SC B.T. SRL, ca nefondate.

Apelanta pârâtă S.C. și SC B.T. SRL au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de reclamanta J.A. și menținerea sentinței civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012, cu obligarea reclamantei-apelante la plata cheltuielilor de judecată.

Nu au fost solicitate probe noi în apel.

Părțile au depus concluzii scrise.

Prin decizia civilă nr. 55 din 11 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă J.A., împotriva sentinței civile nr. 17093 din 15 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 70955/3/2011.

A admis apelurile declarate de apelantele-pârâte SC B.T. SRL și S.C.

A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, în sensul că au obligat reclamanta la plata sumei de 32.100 RON către pârâta SC B.T. SRL și la plata sumei de 16.300 RON către pârâta S.C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

A obligat apelanta-reclamantă J.A. la plata către apelanta-pârâtă SC B.T. SRL a sumei de 23.600 RON și la plata către apelanta-pârâtă S.C. a sumei de 14.300 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește apelul reclamantei J.A.

Primul motiv de apel a criticat hotărârea primei instanțe pentru nerespectarea limitelor rejudecării impuse prin decizia de casare nr. 1495 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București, susținând că s-a încălcat, astfel, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 571 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Pitești „în partea de decizie neanulată”.

Prin decizia nr. 1340/R-COM din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Pitești au fost admise, însă, contestațiile în anulare formulate de SC B.T. SRL și S.C. și a fost anulată decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Pitești, fiind fixat termen pentru rejudecarea recursurilor declarate de către pârâtele SC B.T. SRL și S.C.

Prin decizia nr. 1340 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Pitești s-a constatat că instanța de recurs a reținut prin decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010 că actul juridic avea o cauză falsă; a stabilit că tribunalul a reținut că actul adițional nu reprezintă voința părților, dar nu a analizat valabilitatea actului deoarece nu a fost învestit cu o acțiune în simulație, și a apreciat că tribunalul a reținut, corect, că pârâtele nu au dovedit că reclamanta ar fi primit bani cu titlu de preț pentru părțile sociale cesionate.

De asemenea, prin aceeași decizie, nr. 1340 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Pitești a constatat că instanța de recurs, prin decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010, nu a răspuns motivelor de recurs referitoare la: - prescripția dreptului material la acțiune pentru cauze de nulitate relativă; - valabilitatea retragerii reclamantei J.A. din societate; - necesitatea existenței unei hotărâri prealabile a adunării generale a asociaților cu privire la cesionarea părților sociale; - natura juridică exactă a actului intervenit între părți; - valorificarea de către reclamant în obținerea nulității actului adițional.

Ca efect al strămutării cauzei prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, investită, astfel, cu soluționarea recursurilor (rejudecarea recursurilor), a apreciat că, deși efectul nulității deciziei nr. 571 din 28 aprilie 2010 vizează întreaga decizie din recurs, se consideră învestită în rejudecarea recursului doar în măsura motivelor rămase neanalizate în prima decizie, astfel cum au fost enumerate prin decizia nr. 1340/R-COM din 13 octombrie 2010.

În acest sens, Curtea de Apel București a lămurit natura juridică a actului intervenit între părți, pornind de la intenția reală a părții reclamate și a stabilit că actul a cărui anulare s-a solicitat descrie două operațiuni juridice: cesionarea părților sociale deținute de către J.A. în SC B.T. SRL, reprezentând 80% din capitalul social al acestei societăți, către S.C., urmată de retragerea asociatei reclamante din societate și cooptarea, ca asociat, a cesionarei.

Așadar, având în vedere scopul urmărit de către reclamantă la data transferului, s-a stabilit în ciclul procesual anterior că actul menționat la pct. 2 al actului adițional din 22 decembrie 2004 este o „cesiune/vânzare de părți sociale”.

S-a mai stabilit că „actul nu a putut fi împrumut, închiriere, sau o altă operațiune juridică de natură să presupună menținerea proprietății acțiunilor în patrimoniul numitei J.A., deoarece, în acest fel, reclamanta nu ar fi putut să înlăture starea de incompatibilitate cauzată de funcția deținută de soțul său în cadrul R.A.R., în contextul căreia a decis încheierea acestei tranzacții” (decizia nr. 1495/2011 a Curții de Apel București).

Ca atare, s-a reținut că în mod nefondat a susținut apelanta-reclamantă că prima instanță nu a respectat dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de recurs, atunci când a reținut că „reclamanta a încheiat actului de cesiune în deplină cunoștință de cauză, cu privire la conținutul și consecințele lui, reținând, contrar probatoriului, că scopul încheierii actului a fost acela de a efectua transferul dreptului de proprietate asupra părților sale sociale”.

S-a constatat că, în mod contrar celor susținute de către apelanta-reclamantă, cele reținute de către prima instanță sunt conforme dezlegării date acestei chestiuni de către instanța de recurs prin decizia de casare, chiar dacă, în opinia apelantei-reclamante, cele reținute contravin aprecierilor făcute de Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 571/R-COM din 28 aprilie 2010, prima instanță fiind obligată, în speță, să respecte, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de casare, nr. 1495/2011, asupra problemelor de drept dezlegate, și nu o hotărâre dată de către o instanță de recurs (Curtea de Apel Pitești), hotărâre ce a fost, însă, anulată.

Raportat la decizia de casare, nr. 1495/2011 a Curții de Apel București, în mod corect, prima instanță a reținut că reclamanta a încheiat actul în deplină cunoștință de cauză, încheierea actului fiind inițiativa acesteia, pentru a înlătura starea de incompatibilitate în care se afla soțul reclamantei, ce lucra în cadrul A.R.R., operațiunile juridice cuprinse în actul adițional fiind însușite, expres, prin mențiunea inserată în cuprinsul actului și semnarea actului de către toate părțile implicate.

Această constatare a primei instanțe respectă, întru-totul, dezlegarea dată de Curtea de Apel București prin decizia de casare și a fost, de altfel, confirmată și de către apelanta reclamantă care a susținut, expres, prin motivele de apel, că „la încheierea actului ambele părți am căutat să ocolim interdicțiile impuse de A.R.R., așa cum am dovedit în cauză cu probele administrate”.

S-a mai reținut că, așa după cum, corect, a stabilit prima instanță, încheierea, în sine, a actului de cesiune părți sociale, nu reprezintă o operațiune ilicită, cum a susținut apelanta-reclamantă, ilicită fiind doar intenția reclamantei de eludare a unor dispoziții legale de către aceasta și de către soțul său, atunci când, după cesionarea părților sociale, pentru înlăturarea stării de incompatibilitate în care se afla soțul reclamantei, aceasta, împreună cu soțul său, ar fi continuat să administreze societatea.

Prin prisma celor invocate de către apelanta-reclamantă a rezultat că intenția reală a acesteia nu a fost să încheie un act de cesiune a părților sociale deținute de aceasta la SC B.T. SRL, ci doar să eludeze dispozițiile legale și cele din contractul colectiv de muncă al soțului său, actul de cesiune fiind doar aparent.

După cum s-a arătat, însă, prin decizia nr. 5781 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Pitești, câtă vreme reclamanta nu a invocat simulația, prima instanță nu era obligată să analizeze valabilitatea actului prin prisma acestei instituții juridice.

Acest aspect a fost menținut și de Curtea de Apel București prin decizia de casare nr. 1495 din 18 octombrie 2011.

Prin aceeași decizie de casare prima instanță a fost ținută să se pronunțe, însă, asupra „valorificării de către reclamantă a propriei culpe în obținerea nulității actului adițional”, sens în care prima instanță a constatat, în mod legal și temeinic, faptul că reclamanta și-a invocat propria culpă, aceea de a urmări eludarea unor dispoziții legale prin încheierea actului (starea de incompatibilitate a soțului său), pentru a obține protecția juridică a unui drept, ceea ce încalcă principul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

Încheierea actului de cesiune, la inițiativa reclamantei, în scopul ocolirii interdicțiilor impuse de către A.R.R. și invocarea acestui fapt în scopul obținerii anulării actului astfel încheiat, pentru ca reclamanta să reintre în proprietatea părților sociale cesionate, reprezintă exact invocarea propriei culpe în scopul de a obține protecția judiciară a unui drept, astfel cum a reținut instanța de fond.

Cât privește susținerea apelantei-reclamante în sensul că scopul actului juridic l-a reprezentat (sau trebuia să-l reprezinte) interesul societății, ceea ce în speță nu a fost respectat, neexistând affectio societatis, deoarece S.C. a continuat să lucreze ca vânzătoare la magazinul „C.”, fără a se implica în treburile SC B.T. SRL, ceea ce ar atrage nulitatea absolută a actului de cesiune pentru lipsa cauzei, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a învestit instanța cu soluționarea unui asemenea motiv de constatare a nulității absolute a actului adițional din 22 decembrie 2004, motivele fiind, așa cum s-a reținut atât de către instanța de casare, prin decizia nr. 1495/2011, cât și de către prima instanță, următoarele: - actul este formal și nu reflectă voința părților, fiind încheiat pentru o cauză nelicită (ocolirea interdicțiilor impuse de A.R.R. soțului reclamantei); - nu a fost vorba de cesionare a 80% din părțile sociale, ci de un împrumut (încheiere) a lor până la ridicarea interdicțiilor impuse de A.R.R.; - la încheierea actului nu au fost respectate dispozițiile art. 197 alin. (2), art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, neexistând hotărârea A.G.A. privind cesionarea părților sociale unei terțe persoane și retragerea unui asociat, precum și dispozițiile art. 13 lit. d) alin. (4) și art. 27 din actul constitutiv al SC B.T. SRL; - nu este identificat prețul ce se reflectă în patrimoniul societății.

Constatarea nulității actului adițional pentru nerespectarea interesului SC B.T. SRL și inexistența lui affectio societatis din partea pârâtei S.C., reprezintă o cauză nouă, invocată direct prin motivele de apel, ceea ce atrage inadmisibilitatea acesteia prin prisma dispozițiilor imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Pe de altă parte, nerespectarea interesului social la încheierea unui act juridic reprezintă o cauză de nulitate relativă a actului respectiv și nu poate fi invocată decât de către societatea prejudiciată prin încheierea actului, în termenul legal de prescripție, de 3 ani de la data la care a fost încheiat actul.

Nici susținerea apelantei-reclamante în sensul că hotărârea atacată este contradictorie, motivarea fiind străină naturii pricinii, nu a fost găsită fondată, reținerea primei instanțe în sensul că implicarea reclamantei și a soțului său în activitatea societății, ulterior cesionării de către reclamantă a părților sociale, este irelevantă, cauzele de nulitate fiind anterioare sau concomitente actului juridic și nu ulterioare acestuia, necontrazicând, prin nimic, susținerea că actul a fost încheiat la inițiativa reclamantei, aceasta fiind în deplină cunoștință de cauză asupra operațiunii juridice încheiate, de cesiune a părților sociale deținute în cadrul SC B.T. SRL, apreciere care reflectă întocmai cele statuate de către instanța de recurs prin decizia de casare cu privire la însușirea expresă de către reclamantă a conținutul actului, ceea ce implică existența consimțământului acesteia la încheierea actului adițional în litigiu.

S-a mai reținut că, în mod legal și temeinic, prima instanță a arătat că împrejurarea că pârâta nu ar fi plătit prețul părților sociale transmise, chiar reală de ar fi, nu determină nulitatea absolută a contractului, neplata prețului creând în patrimoniul reclamantei, și nu în patrimoniul SC B.T. SRL, un drept de creanță pentru valorificarea căruia reclamanta avea la dispoziție o acțiune ce putea fi exercitată în termenul general de prescripție, de 3 ani de la data nașterii obligației de plată.

Pe de altă parte, atâta timp cât transmisiunea părților sociale poate fi atât cu titlu oneros, cât și cu titlu gratuit, cesiunea părților sociale este valabilă, chiar dată părțile nu ar fi prevăzut un preț pentru acestea, absența stabilirii unui preț sau neplata acestuia nefiind de natură a proba în vreun fel lipsa consimțământului cedentului la încheierea actului de cesiune a părților sociale.

Instanța de apel a constatat că nefondat este și motivul de apel prin care reclamanta apelantă a susținut că a învestit instanța cu o cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune, motiv pentru care nu era necesară judecata în contradictoriu și cu numitul S.D.

În realitate, reclamanta a investit instanța cu o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actului adițional din 22 decembrie 2004 la statutul SC B.T. SRL și nu a contractului de cesiune, iar S.D. este parte semnatară a respectivului act adițional, în calitate de asociat al SC B.T. SRL, cu o cotă de 20% din capitalul social al societății.

S-a mai reținut că temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea motivului de nulitate absolută, respectiv dispozițiile art. 197 alin. (2) și art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, nu au nicio legătură cu obiectul dedus judecății, aceste dispoziții legale referindu-se la mandatul administratorilor în alte societăți.

Art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 dispune în sensul că „transmiterea către persoane din afara societății (a părților sociale) este permisă numai dacă a fost aprobată de asociații reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social”.

Rezultă că transmisiunea părților sociale către un terț implică obținerea agrementului acestuia de către asociați, care decid cu o majoritate calificată de 3/4 din capitalul social.

În același timp, art. 226 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 prevede că asociatul în societate cu răspundere limitată se poate retrage din societate „cu acordul tuturor celorlalți asociați”.

Așa cum s-a arătat atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, libertatea de a se asocia o cuprinde și pe cea de a se retrage din asociere, în condițiile în care nu se încalcă puterea de lege a pactului societar.

În acest sens, prin actul constitutiv al SC B.T. SRL, în art. 10 se prevede că: „Părțile sociale pot fi cesionate între asociați sau altor persoane”, iar în art. 27 alin. (1) se prevede că „Asociații pot hotărî aprobarea retragerii unui asociat”.

De asemenea, prin art. 9 din actul constitutiv al societății se stipulează că „Eventualele modificări de repartiție care vor interveni ca urmare a majorării capitalului social, a transferului de părți sociale, a cooptării de noi asociați, a drepturilor succesorilor asociaților, vor fi reglementate prin acte adiționale la prezentul act constitutiv, încheiate conform legii”.

În speță, SC B.T. SRL nu avea, la data încheierii actului adițional din 22 decembrie 2004 decât doi asociați, pe reclamanta J.A., deținătoare a unei cote de 80% din capitalul social al societății, asociat majoritar, și pe S.D., soțul pârâtei S.C., cu o cotă de 20% din capitalul social al societății, asociat minoritar, el însuși cooptat în societate de către reclamanta J.A., fost asociat unic al SC B.T. SRL, sens în care a fost încheiat actul adițional din 14 septembrie 2004.

Prin actul adițional din 22 decembrie 2004, cei doi asociați au stipulat, expres, că „în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 republicată, am hotărât:

1. Se cooptează în societate d-na S.C. (...);

2. J.A. cesionează 200 părți sociale la valoarea nominală de 100.00 ROL fiecare, împreună valorând 20.000.000 ROL și care reprezintă 80% din capitalul social d-nei S.C.

3. În urma cesionării mai sus menționate, J.A. se retrage din societate și din funcția de administrator și declară că și-a primit toate drepturile materiale cuvenite și nu mai are nici un fel de pretenție față de societate și față de asociați, iar cesionarul declară că și-a primit părțile sociale cesionate;

4. Capitalul social total în valoare de 25.000.000 ROL se împarte în 250 părți sociale la valoarea nominală de 100.000 ROL fiecare și se distribuie, între asociați, astfel:

- S.D. deține 50 părți sociale la valoarea nominală de 100.000 ROL reprezentând 20% din capitalul social.

- S.C. deține 200 părți sociale la valoarea nominală de 100.000 ROL fiecare, totalizând 20.000.000 ROL, reprezentând 80% din capitalul social.

5. Profitul și pierderile societății vor fi încasate și respectiv suportate proporțional cu aportul la capitalul social al fiecărui asociat.

6. Se schimbă sediul societății (...).

Prezentul act modifică corespunzător actul constitutiv al societății, se înregistrează în Registrul Comerțului și se publică în M. Of.

Subsemnații declarăm că înainte de semnarea prezentului înscris, am citit personal cuprinsul acestuia și corespunde întocmai acordului nostru de voință.

Asociați,

J.A. - s.s. indescifrabil

S.D. - s.s. indescifrabil

S.C. - ss indescifrabil.

Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță că transmiterea părților sociale de către reclamantă a fost aprobată de 100% din capitalul social, respectiv de cei doi asociați, reclamanta și S.D., hotărârea prin care aceștia și-au exprimat voința socială fiind inserată în chiar cuprinsul actului adițional din 22 decembrie 2004.

Cele reținute de către prima instanță nu contravin celor reținute de către Curtea de Apel București prin decizia de casare, întrucât instanța de recurs a menționat, explicit, că actul a cărei nulitate se solicită „înglobează două manifestări de voință specifice a două acte juridice diferite și succesive și care au între ele o legătură de determinare”, respectiv „cesiunea” cuprinsă la pct. 2 al actului adițional și pct. 1, pct. 3, pct. 4, pct. 5 ale actului adițional din 22 decembrie 2004 care vizează persoana juridică SC B.T. SRL, aceste operațiuni fiind subsecvente cesiunii părților sociale.

S-a mai reținut că instanța nu avea obligația de a pune în discuția părților sumele pe care acestea le solicită cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuarea acestor cheltuieli rezultând din înscrisurile depuse de către pârâți la dosarul cauzei, sens în care fiecare parte poate verifica dovezile de efectuare a cheltuielilor de judecată pretinse de partea adversă și de a se opune, sau nu, plății integrale a acestora.

Instanța are doar dreptul și nu obligația de a mări sau micșora onorariile avocaților, motivându-și hotărârea prin raportare la valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat [art. 274 alin. (3) C. proc. civ.].

Jurisprudența C.E.D.O. cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată este în sensul ca rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României; Cauza lacob contra România) și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (Cauza Costin contra României).

În speță, partea care a câștigat procesul, ca urmarea rejudecării după casare, are, în mod exclusiv, dreptul la toate cheltuielile de judecată, partea căzută în pretenții având obligația plății cheltuielilor de judecată determinate în toate etapele procesului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta J.A., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece, nu s-au respectat limitele rejudecării, impuse prin decizia de casare nr. 1495 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București care a menținut, în parte, decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010, în cea ce privește nulitatea actului adițional pentru cauză ilicită, lipsa lui affectio societatis și lipsa consimțământului, încălcându-se autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin această decizie, instanța de apel nepronunțându-se nici cu privire la motivul de apel referitor la nerespectarea limitelor rejudecării.

Instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea dreptului de apărare al reclamantei, deoarece nu i-au fost comunicate motivele de apel ale părților adverse, amânându-se doar pronunțarea, în timp ce părțile adverse și-au putut formula apărări la obiect, acestora comunicându-li-se motivele sale de apel.

Instanța de apel nu a pus în discuția părților calificarea căii de atac, deși aceasta fusese stabilită irevocabil, de către Curtea de Apel Pitești în contestația în anulare și de către Curtea de Apel București, în primul ciclu procesual, ca fiind recursul.

Recurenta a reiterat ideea încălcării autorității de lucru judecat, expunându-și pe larg opinia în acest sens, făcând trimitere și la jurisprudența C.E.D.O., cu privire la această chestiune.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., susținând că nu au fost respectate dezlegările date de către instanța de recurs asupra problemelor de drept analizate, criticând faptul că instanța de apel ar fi reținut că sunt obligatorii doar dezlegările date de către Curtea de Apel București prin decizia de casare nr. 1495/2011, nu și dezlegările date de Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 571/2010, care, deși anulată, a constituit izvorul dezlegărilor problemelor de drept ce au fost reiterate și transpuse în deciziile nr. 1340/2010 a Curții de Apel Pitești și nr. 1495/2011 a Curții de Apel București.

Motivarea instanței de apel este contradictorie și lipsită de logică.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a invocat decizia nr. 571/2010 a Curții de Apel Pitești cu privire la faptul că, atâta vreme cât reclamanta nu a invocat simulația, instanța de fond nu era obligată să analizeze valabilitatea actului prin prisma acestei instituții, iar, pe de altă parte, totuși a abordat actul juridic din perspectiva unui act adițional, adică în mod identic cu abordarea juridică făcută în primul ciclu procesual, acest fapt contravenind prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel trebuind să țină seama de chestiunile intrate în puterea lucrului judecat prin deciziile nr. 571/2010 și nr. 1340/2010 ale Curții de Apel Pitești, dar și de limitele rejudecării rezultate din decizia nr. 1495/2011 a Curții de Apel București.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță, în rejudecare, trebuia să analizeze doar chestiunile ce nu fuseseră analizate în primul ciclu procesual.

7. Și pe fondul cauzei soluția este greșită deoarece, instanța de apel, fără să facă vreo referire la probele dosarului, a reținut că reclamanta a încheiat actul de cesiune în deplină cunoștință de cauză, concluzionând, contrar statuărilor din ciclurile procesuale anterioare, cât și faptelor ce rezultă din analiza probatoriilor, că scopul încheierii actului a fost acela de a transfera dreptul de proprietate asupra părților sale sociale, această concluzie contravenind concluziilor deciziei civile nr. 571/2010 a Curții de Apel Pitești.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a reluat toate susținerile făcute în ciclurile procesuale anterioare cu privire la dispozițiile art. 948 pct. 2, pct. 3 și pct. 4 C. civ. de la 1865, art. 967, art. 964 și art. 1303 din același cod, invocând și o speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

8. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor actului constitutiv al societății și a dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată.

În acest sens, s-a susținut că cesiunea părților sociale nu se putea face fără ca, anterior, să se fi pronunțat hotărâri A.G.A. în acest sens, iar sancțiunea era nulitatea absolută și nu nulitatea relativă.

Recurenta-reclamantă a invocat și a indicat dispozițiile încălcate din actul constitutiv, indicând și jurisprudență a Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul celor indicate de către ea.

9. Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că în considerentele deciziei recurate s-a reținut că, dacă s-ar da eficiență celor susținute de către reclamantă, ar însemna să se admită invocarea propriei culpe, or, în apărările făcute, pârâtele nu au invocat acest lucru, astfel încât, prima instanță, dar mai ales instanța de apel nu aveau obligația să analizeze acest aspect.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanța de apel nu a motivat hotărârea recurată sub anumite aspecte, cum ar fi cel al încălcării de către reclamantă a interdicțiilor R.A.R., dar și faptul că această hotărâre ar fi contradictorie sub acest aspect, deoarece nu ea avea calitatea de salariat R.A.R., ci soțul ei.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului ce viza incidența cauzei de nulitate absolută, reglementată de dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, în sensul că actul adițional trebuia să fie constatat ca nul absolut, deoarece acesta nu a fost făcut în vederea realizării scopului persoanei juridice, respectiv al societății comerciale, această concluzie putându-se desprinde din faptul menținerii validității contractului de societate din 14 septembrie 2004, până în anul 2010.

Motivarea instanței de apel este contradictorie și sub un alt aspect, în sensul că, deși s-a reținut caracterul imprescriptibil al dreptului la acțiune al reclamantei, cererea fiind în constatarea nulității absolute a actului adițional din 22 decembrie 2004, totuși, pe fond, nu s-a reținut existenta niciunui motiv de nulitate absolută.

Recurenta-reclamantă a mai invocat, din nou, încălcarea autorității de lucru judecat cu privire la lipsa consimțământului, arătând că anumite chestiuni de drept au rămas valabil dezlegate în primul ciclu procesual, deși, prin decizia nr. 1340/2010, a fost admisă contestația în anulare.

A mai susținut că motivarea este contradictorie și sub aspectul participării lor la adunările generale ale societății, arătând că, pe de o parte, cu privire la cesiunea de părți sociale, adoptarea de hotărâri A.G.A. ar fi constituit un formalism excesiv, iar, pe de altă parte, când s-a analizat activitatea numitei S.C., s-a reținut că principala modalitate în care asociații participă la viața societății este participarea la adunările generale și nu prestarea unei activități în cadrul societății.

S-a mai susținut că și motivarea instanței de apel în sensul că reclamanta ar fi trebuit să convoace adunarea generală pentru a-și anunța intenția de cesionare a părților sociale este contradictorie cu concluzia că cesiunea părților sociale s-a făcut în mod legal și statutar, arătând că dacă această cesiune a fost legală nu ar exista o culpă a reclamantei pentru neconvocarea A.G.A.

12. Instanța de apel a schimbat natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, atunci când a concluzionat că reclamanta a învestit instanța cu acțiune în anularea actului adițional, cât timp Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1495/2011, a stabilit că acțiunea este una în anularea cesiunii de părți sociale.

13. Instanța de apel nu a modificat calificarea căii de atac, lucru ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs, chiar și sub aspectul compunerii instanței.

Neclarificarea situației privind calea de atac, ca și calificarea contradictorie a actului juridic dedus judecății, ar fi avut importanță deosebită pentru că altele ar fi fost soluțiile dacă era vorba de un act adițional sau de o cesiune de părți sociale, respectiv, dacă obiectul cauzei ar fi fost invaluabil, or evaluabil în bani.

În mod greșit a abordat instanța de apel problema citării distincte în cauză a lui S.D., câtă vreme o astfel de critică nu a fost formulată niciodată și nici nu a fost pusă în discuția părților, instanța de apel neanalizând această critică.

Decizia instanței de apel este nelegală, cu privire la cheltuielile de judecată acordate pârâtelor, fiind încălcare dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă, arată că valoarea cheltuielilor de judecată depășește de multe ori valoarea nominală a părților sociale cesionate, că eforturile depuse de către apărătorii pârâtelor nu justifică acordarea acestor sume, mai ales că onorariile nu sunt reale, ci fictive, arătând, totodată că, potrivit practicii C.E.D.O., acordarea cheltuielilor de judecată trebuie să se facă într-un cuantum rezonabil.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Prima critică nu poate fi reținută. Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat, pe larg, motivul de apel referitor la nerespectarea limitelor rejudecării (decizia civilă nr. 55 din 11 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă).

De altfel, prin decizia nr. 1495/2011 a Curții de Apel București s-a statuat că, prin actul a cărui anulare se solicită, s-au efectuat două operațiuni juridice, anume, cesionarea părților sociale deținute de J.A. la SC B.T. SRL, reprezentând 80% din capitalul social al acestei societăți, către S.C., respectiv, retragerea asociatei-reclamante din calitatea de asociat și cooptarea, ca asociat, a cesionarei.

Nu este adevărat că prin această decizie au fost menținute dispoziții ale deciziei nr. 571/2010 a Curții de Apel Pitești, câtă vreme prin decizia nr. 1340/2010 a Curții de Apel Pitești a fost admisă contestația în anulare și a fost anulată, în întregime, decizia nr. 571/2010 a Curții de Apel Pitești.

Prin urmare, atât instanța de apel cât și prima instanță (după casarea cu trimitere) au respectat limitele rejudecării, respectiv dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută.

Din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosarul instanței de apel, rezultă că recurenta-reclamantă a fost citată în apel pentru termenul din 4 februarie 2013 cu copie de pe motivele de apel ale părților adverse.

La dosarul instanței de apel se află întâmpinarea formulată de către J.A., care face referire la apelurile declarate de către S.C. și SC B.T. SRL Râmnicu-Vâlcea, rezultând că a avut cunoștință de conținutul acestora.

De altfel, același lucru rezultă și din concluziile scrise depuse de către reclamantă în fața instanței de apel, mai mult, din încheierea din 4 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, rezultând că instanța de apel a amânat pronunțarea, tocmai pentru ca părțile să poată depune concluzii sau note scrise, astfel încât, susținerea recurentei-reclamante cu privire la încălcarea dreptului său de apărare în fața instanței de apel este nefondată.

3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută.

Din chiar conținutul întâmpinării depuse de reclamantă față de apelul pârâtelor, dar și din concluziile puse în fața instanței de apel cu ocazia dezbaterilor, rezultă că aceasta a fost de acord cu calificarea căii de atac ca fiind apelul, astfel încât, reclamanta-recurentă nu poate evoca, direct în recurs, faptul că ar fi fost calificată greșit calea de atac ca fiind apelul și nu recursul, în fața Curții de Apel București.

4. Nici cea de-a patra critică nu poate fi reținută.

Din analiza cuprinsului cererii de recurs a recurentei-reclamante, rezultă că aceasta a reiterat de mai multe ori ideea că instanța de apel, ca și prima instanță, în rejudecare, ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat, în sensul că o parte din decizia nr. 571/2010 a Curții de Apel Pitești, ar fi rămas neanulată.

Așa după cum s-a arătat la pct. 1, această decizie a fost anulată, în întregime, prin decizia nr. 1340/2010 a Curții de Apel Pitești, prin decizia de casare nr. 1495/2011 a Curții de Apel București, stabilindu-se, cu claritate, faptul că actul juridic încheiat prin actul adițional din 22 decembrie 2004, este o cesiune de părți sociale, iar casarea cu trimitere s-a făcut doar în scopul verificării de către prima instanță dacă reclamanta a încercat să-și valorifice propria culpă în obținerea nulității actului adițional, respectiv a cesiunii de creanță, fapt ce s-a și petrecut.

Toate susținerile recurentei-reclamante în legătură cu scopul actului juridic și interesul societății nu au legătură cu cadrul juridic stabilit de către instanța de casare, recurenta-reclamantă încercând doar să-și ascundă propria culpă la încheierea respectului act juridic.

5. Nici cea de-a cincea critică nu poate fi reținută, pentru considerentele arătate la pct. 1 și pct. 4.

6. Nici cea de-a șasea critică nu poate fi reținută.

Recurenta-reclamantă încearcă să acrediteze ideea că actul adițional din 22 decembrie 2004, este un alt act, diferit, de actul de cesiune de părți sociale și că abordarea instanței de apel în considerentele deciziei recurate, ar fi contradictorie, însă, această susținere este făcută cu vădită rea-credință, cât timp, prin considerentele deciziei de casare nr. 1495/2011 a Curții de Apel București, s-a calificat natura actului juridic reprezentat de actul adițional din 22 decembrie 2004 ca fiind chiar cesiunea de părți sociale.

Prin urmare, așa după cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a respectat, pe deplin, limitele rejudecării.

7. Nici cea de-a șasea critică nu poate fi reținută.

Pe de o parte, concluzia instanței de apel cu privire la faptul că reclamanta ar fi încheiat actul de cesiune în deplină cunoștință de cauză nu poate contraveni concluziilor deciziei civile nr. 571/2010 a Curții de Apel Pitești, cât timp aceasta nu mai există, fiind anulată prin decizia nr. 1340/2010 a aceleiași curți de apel, iar, pe de altă parte, criticile formulate de către recurenta-reclamantă cu privire la greșita interpretare a probelor existente la dosarul cauzei nu mai poate fi analizată în calea de atac a recursului, aceste critici vizând temeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, pct. 10 și pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

8. Nici cea de-a opta critică nu poate fi reținută.

Așa după cum a arătat, pe larg, instanța de apel reclamanta a indicat, în mod greșit, în cererea de chemare în judecată, dispozițiile din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată, aplicabile în speță, instanța de apel arătând că dispozițiile legale incidente sunt cele ale art. 202 alin. (2) și art. 226 din această lege, iar nu dispozițiile art. 197 alin. (2) și art. 221 alin. (1) lit. b).

În acest sens, instanța de apel a arătat că la încheierea actului adițional din 22 decembrie 2004 cei doi asociați ai SC B.T. SRL reprezentau 100% din capitalul social și că cesiunea a fost realizată în deplină cunoștință de cauză de către toate părțile implicate în contractul de cesiune, dar și cu respectarea dispozițiilor legale în materie, inclusiv ale actului constitutiv al SC B.T. SRL [art. 9, 10 și art. 27 alin. (1)], nemaifiind necesară o hotărâre distinctă a adunării generale a asociaților, cât timp asociații ce reprezentau întregul capital social și-au dat acordul cu privire la realizarea cesiunii de părți sociale.

9. Nici cea de-a noua critică nu poate fi reținută.

Chiar dacă pârâții nu au susținut, în apărările lor, că reclamanta și-ar fi invocat propria culpă, orice instanță de fond (atât prima instanță cât și instanța de apel) poate reține, în urma dezbaterilor, că reclamanta, în susținerea pretențiilor sale, și-a invocat propria culpă, or, atât instanța de apel cât și prima instanță tocmai acest fapt l-au reținut, hotărârea instanței de apel nefiind contradictorie sub acest aspect, referirile la interdicțiile impuse de R.A.R. făcându-se, tocmai, în ideea de a releva faptul că reclamanta și-a invocat propria culpă în eludarea acestor dispoziții cu privire la incompatibilitatea soțului său, atunci când a solicitat constatarea nulității absolute a cesiunii de părți sociale, consemnată la pct. 2 al actului adițional din 22 decembrie 2004 la actul constitutiv al SC B.T. SRL.

10. Nici cea de-a zecea critică nu poate fi reținută.

Deși este adevărat că instanța de apel nu a făcut o referire expresă la dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, respectiva critică a reclamantei în fața instanței de apel s-a referit la faptul că actul adițional din 22 decembrie 2004 nu corespundea scopului stabilit din actul constitutiv al SC B.T. SRL, dar și la faptul că lipsește o hotărâre A.G.A. care să fi aprobat cesiunea de părți sociale, totuși, instanța de apel a analizat, în ansamblu, legalitatea contractului de cesiune, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile și a stabilit că acest act a respectat dispozițiile legale în vigoare și a fost încheiat în deplină cunoștință de cauză de către toate părțile implicate, cu acordul asociațiilor ce reprezentau 100% din capitalul social al SC B.T. SRL, astfel încât, actul adițional din 22 decembrie 2004 nu se abate de la scopul stabilit prin actul constitutiv al societății și nu încalcă dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954.

11. Nici cea de-a unsprezecea critică nu poate fi reținută.

Recurenta-reclamantă face confuzie între caracterul imprescriptibil al dreptului la acțiune al reclamantei cu privire la invocarea nulității absolute a unui act juridic și existența, pe fond, a unei cauze care să conducă la constatarea nulității absolute a actului juridic respectiv, fiind evident faptul că nu există nicio contrarietate între caracterizarea, ca imprescriptibil, a dreptului la acțiune pentru invocarea nulității absolute și constatarea, ca nefondată, a unei astfel de cereri.

Recurenta-reclamantă a reiterat încălcarea autorității de lucru judecat cu privire la lipsa consimțământului, însă, după cum s-a arătat mai sus, în speță, nu există o astfel de autoritate de lucru judecat, hotărârea la care se referă recurenta fiind anulată în întregime.

Nici susținerile cu privire la concluziile instanței de apel privind modul de participare la adunările generale nu pot fi reținute, instanța de apel arătând, în mod clar, de ce cu privire la cesiunea de părți sociale nu era absolut necesară adoptarea unei hotărâri A.G.A. (pentru că asociații ce reprezentau 100% din capitalul social își dăduseră acordul cu privire la cesiune), iar cu privire la activitatea numitei S.C., după ce aceasta a căpătat calitatea de asociat al SC B.T. SRL, s-a arătat că principala atribuție a unui asociat cu privire la activitatea societății la care deține părțile sociale, se referă la participarea la adunările generale ale asociaților, iar nu la conducerea executivă a acesteia, astfel încât, aceste rețineri ale instanței de apel nu sunt contradictorii.

Nici pretinsa contrarietate a considerentelor cu privire la pretinsa necesitate a convocării adunării generale a asociaților pentru a anunța intenția de cesionare a părților sociale cu concluzia de legalitate a cesiunii părților sociale nu poate fi reținută, instanța de apel vrând doar să scoată în evidență aceeași culpă a reclamantei, care nu a urmărit decât eludarea unor dispoziții legale, prin încheierea actului adițional din 22 decembrie 2004, dar și invocarea culpei sale în motivarea cererii de anulare a actului de cesiune a părților sociale.

12. Nici cea de-a doisprezecea critică nu poate fi reținută.

Instanța de apel nu a schimbat natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, deoarece, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1495/2011, a stabilit tocmai faptul că prin actul adițional din 22 decembrie 2004, la pct. 2 s-a stabilit cesiunea părților sociale deținute de către reclamantă la SC B.T. SRL către S.C., or, atât instanța de apel cât și prima instanță au analizat tocmai nulitatea absolută a acestei cesiuni.

13. Nici cea de-a treisprezecea critică nu poate fi reținută.

Așa după cum s-a arătat la pct. 3, nu s-a pus niciun moment problema calificării căii de atac, chiar reclamanta referindu-se, în întâmpinare, în concluziile scrise și în concluziile orale în fața instanței de apel, la calea de atac a apelului, astfel încât nu mai poate invoca, direct în recurs, nelegalitatea căii de atac precum și compunerea instanței, cu referire la calea de atac prevăzută de lege.

În ce privește calificarea contradictorie a actului juridic dedus judecății, la punctul anterior, s-a arătat de ce susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate.

14. Nici cea de-a patrusprezecea critică nu poate fi reținută.

Instanța de apel nu a pus problema citării în cauză a asociatului S.D., ci a arătat doar că numai acesta ar fi putut, eventual, invoca lezarea intereselor sale ca asociat, prin cesiunea părților sociale deținute de către reclamantă, către S.C. și nu reclamanta.

15. Nici cea de-a cincisprezecea critică nu poate fi reținută.

Instanța de apel are, într-adevăr, doar dreptul de a mări sau micșora onorariile avocaților, însă, instanța de apel și-a exercitat acest drept, neprecizând că era obligată să facă acest lucru, justificând de ce a procedat în acest mod.

Astfel, instanța de apel a arătat că prima instanță nu luase în considerare decât cheltuielile de judecată efectuate cu ocazia rejudecării după casare, fără a ține seama de cheltuielile de judecată efectuare în celelalte cicluri procesuale și, cum reclamanta este cea care a căzut în pretenții, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile formulate de reclamantă cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu sunt fondate, având în vedere desfășurarea acestui proces de-a lungul a mai multor cicluri procesuale.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., ținând cont de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocați, în recurs, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă J.A. la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. și la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B.T. SRL Râmnicu-Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta J.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 11 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă J.A. la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. și la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B.T. SRL Râmnicu-Vâlcea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014.