State compensation for political prisoners: statute of limitations bar for wrongful conviction claims post-communism
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal as unfounded, thereby upholding the lower courts' decisions to reject the claim for state compensation due to the expiration of the statute of limitations. The dispute concerned a civil action for material and moral damages sought by a former prisoner against the state, alleging wrongful political investigation, arrest, and imprisonment between 1957 and 1964, which had been cleared by a 1979 acquittal. The decisive legal basis for the rejection was the application of the three-year extinctive prescription period for tort claims under Article 8 of Decree No. 167/1958 and Article 998 of the Civil Code, which began running upon the 1979 acquittal and had expired by 1982, as well as the specific one-year limit under Article 505 of the Code of Criminal Procedure; the court further ruled that even if the limitation period were tolled or restarted due to the impossibility of suing under the totalitaristic regime, the deadline would have expired by 1990, rendering the action time-barred.
Legislator headnote
AI generatedart. 504 C. proc. pen, art. 505 alin. (2) C. proc. pen, art. 505 C. proc. pen, art. 998 C. civ, art. 304 pct. 9 C. proc. civ; State compensation for political prisoners: statute of limitations bar for wrongful conviction claims post-communism: Pentru a hotărî astfel instanța a avut în vedere dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. care dispune că termenul în care persoana îndreptățită poate porni acțiunea pentru repararea pagubei este de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 4 octombrie 2002 la Tribunalul București reclamantul I.G.L. a chemat în judecată Statul Român solicitând acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru perioada 1957 – 1964: anchetarea din motive politice în perioada 1957 – 1960, arestarea în anul 1960 și condamnarea la 6 ani închisoare (grațiat în anul 1964 și achitat în anul 1979 de Tribunalul Suprem).
În drept a invocat dispozițiile art. 504 C. proc. pen.
În motivare a arătat în esență că datorită condamnării pe nedrept, a metodelor de anchetare și regimului de detenție s-a îmbolnăvit, i-a fost distrusă familia și carierea profesioanală, de asemenea i-au fost confiscate bunurile. Toate acestea i-au provocat pe lângă o suferință fizică și o suferință morală.
Din oficiu, tribunalul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și prin sentința civilă nr. 997 F din 10 decembrie 2002 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel instanța a avut în vedere dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. care dispune că termenul în care persoana îndreptățită poate porni acțiunea pentru repararea pagubei este de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat apel criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Reclamantul arată că instanța a avut în vedere doar dispozițiile art. 505 C. proc. pen. ignorând dispozițiile art. 998 C. civ. cât și aspectul invocat că prin achitarea dispusă de Tribunalul Suprem în martie 1990 nu s-a rezolvat problema despăgubirilor materiale și morale.
Prin decizia civilă nr. 363 A din 23 iunie 2003 Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că dreptul reclamantului la acțiune s-a prescris conform dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. proc. pen.
Chiar dacă s-ar invoca imposibilitatea de acționare datorită regimului politic totalitar, un nou termen de trei ani care ar fi început să curgă în anul 1990 a expirat de asemenea.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat recurs reluând criticile din apel, dar fără a invoca temeiul juridic.
Având a se pronunța asupra recursului astfel declarat Curtea reține că prin natura lor argumentele aduse corespund sub aspect strict formal prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin urmare acest text de lege poate fi avut în vedere în analizarea recursului deși nu a fost invocat expres, această deficiență de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Atât instanța de fond cât și instanța de apel au reținut corect că s-a prescris dreptul reclamantului la acțiune.
Dispozițiile art. 998 C. civ. invocate de reclamant prevăd că „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
În raport de data de 23 martie 1979 când s-a emis certificatul privind decizia nr. 13 din 9 martie 1979 a Tribunalului Suprem, termenul de 3 ani s-a împlinit în anul 1982
Dacă s-ar avea în vedere imposibilitatea de acționare din cauza regimului politic totalitar, termenul de prescripție de trei ani calculat din anul 1990 de asemenea s-a împlinit.
Așa fiind recursul este nefondat și urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.G.L. împotriva deciziei nr. 363 A din 23 iunie 2003 a Curții de Apel București secția a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2004.