Forfeiture deadline for reparation claims under Law No. 10/2001: exclusion of restoration to term for health-related delays

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin sentința civilă nr. 34 din 22 ianuarie 2003 a Tribunalului Maramureș, s-a respins cererea de repunere în termen formulată de reclamantul P.T., în contradictoriu cu Statul Român prin Consilul Local Baia-Mare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este unul de decădere, nerespectarea termenului de 6 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a mai reținut că necunoașterea legii și starea sănătății nu constituie motive temeinice care să justifice repunerea în termenul de prescripție, a reclamantului, acesta având posibilitatea de a angaja un avocat sau de a împuternici o altă persoană care să-i reprezinte interesele.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 73 din 17 aprilie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.T. împotriva sentinței civile nr. 34 din 22 ianuarie 2003 a Tribunalului Maramureș.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că și în situația în care s-ar admite că termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, este unul de prescripție, motivele invocate de apelant în legătură cu necunoașterea legii și a stării de sănătate nu sunt de natură a duce la admisibilitatea cererii de repunere în termen în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs reclamantul P.T., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., deoarece:

- Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, nu precizează care este natura juridică a termenului de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (5) din legea menționată. Că, neexercitarea dreptului la acțiune în sens material de către reclamant în termenul menționat nu stinge însuși dreptul de a obține măsuri reparatorii, ci doar dreptul de a obține protecția Justiției în scopul valorificării acestui drept, respectiv dreptul material la acțiune.

- Neexercitarea dreptului la acțiune în sens material în termenul prevăzut de art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, se datorează faptului că reclamantul nu s-a putut deplasa din cauza stării precare de sănătate, situație atestată de actele medicale existente la dosarul cauzei.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Modul de redactare al textului de lege mai sus enunțat, se constituie într-o dispoziție legală imperativă în sensul că neexercitarea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în termenul de 6 luni, are drept sancțiune însăși stingerea acestui drept. Fiind un drept de decădere, termenul de 6 luni curge ireversibil neputând fi suspendat sau întrerupt și este incompatibil cu instituția repunerii în termen.

Prin urmare, în cauză nu poate fi vorba de o repunere în termenul de prescripție în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât reclamantul invocă necunoașterea legii și starea sănătății sale care l-au împiedicat să depună notificarea în termen. Acestea nu sunt motive temeinice deoarece necunoașterea legii nu constituie o cauză de exonerare a aplicării sancțiunii specifice stării de pasivitate iar din actele medicale, invocate nu rezultă starea gravă a reclamantului, acesta având posibilitatea de a angaja un avocat sau a împuternici o persoană care să-i reprezinte interesele.

De altfel, repunerea în termen are un caracter excepțional și nu poate fi acordată dacă titularul dreptului la acțiune, a fost în măsură să înlăture cauza de împiedicare a depunerii notificării în termen, dar n-a făcut-o din culpa sa.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., și pe cale de consecință, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de reclamantul P.T. împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2004.