Admissibility of common law revendication for nationalized properties post-Law 10/2001 and the "current asset" requirement under ECHR jurisprudence

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă la data de 11 august 2006 sub nr. 27645/3/2006, reclamanții L.L.F., L.R.A.F. și L.R.A.M., au chemat în judecată pe pârâta SC C.F. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, Șos. București-Ploiești, în suprafață de 4238 mp și a clădirii având o suprafață desfășurată de 326 mp, compusă din p+ 3. În motivarea cererii reclamanții au arătat că solicită admiterea acțiunii în revendicare, după procedarea la compararea titlurilor pe care le deține fiecare dintre părți și mai solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, au arătat ca sunt moștenitorii defuncților lor părinți, respectiv bunici, L.A. (A.) si L.M., conform certificatelor de moștenitor, precum și al defunctului lor frate, respectiv unchi, L.R., conform certificatului de moștenitor din 24 decembrie 2001 eliberat de B.N.P. Ș.C.A. Au arătat reclamanții că imobilul situat în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrala 25, parcela 283, Șos. București-Ploiești, compus din teren în suprafață de 4238 mp., a fost cumpărat de autorii lor de la C.P., conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933 la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat, transcris în registrul de transcripțiuni nr. 5221 sub nr. 28530, făcând parte din suprafața totală de 20.000 mp cumpărată prin actul anterior menționat.

Ulterior, pe acest teren, în anul 1943, a fost construită Fabrica de Produse Alimentare C.I.P.A., având o clădire de p+3 cu o suprafață desfășurată de 326 m.p., fabrică ce a funcționat în baza autorizației din 13 februarie 1944. Fabrica a fost preluată de stat la data de 13 ianuarie 1951, în incinta acesteia funcționând fabrica F., reorganizată în baza Legii nr. 15/1990 sub denumirea de SC F. SA.

Deși la data preluării fabricii de către stat aceasta avea în incinta sa o suprafață de teren de 1.586 mp., în perioada 1951-1989 aceasta și-a extins curtea, tot pe terenul autorilor lor, ajungând să dețină o suprafață de 4238 m.p. După 1989, reclamantul, L.L.F. și defunctul său frate, au început demersurile în vederea recuperării imobilelor preluate abuziv de stat.

Suprafața de 4238 m.p. aflată în incinta SC F. SA nu a putut face obiectul Legii nr. 18/1991, reprezentanților societății făcându-li-se cunoscut faptul că solicită restituirea terenului și a clădirii fostei fabrici C.I.P.A. După apariția Legii nr. 10/2001 reclamanții au solicitat Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 a orașului Otopeni, județul Ilfov, restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 4238 mp și a clădirii având o suprafață desfășurată de 326 mp. compusă din p+3 (fosta fabrica C.I.P.A.) prin notificarea nr. 1062 din 06 septembrie 2001 a B.EJ. I.V., înregistrată la comisie la 14 septembrie 2001.

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 le-a comunicat prin adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002 că imobilul nu se afla sub administrarea Primăriei orașului Otopeni, aparținând SC C.F. SRL, fiind cumpărată de la SC F. SA. Mai menționează reclamanții că prin sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 5 București actul de ofertă de donație făcută de tatăl său, L.A. la data de 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A. și a deciziei de acceptare nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P .R., au fost declarate nul absolut.

A urmat să se constate nașterea unui conflict între titluri ce emană de la autori diferiți, ceea ce determină obligativitatea comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile, dându-se eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Spre deosebire de titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare din 07 mai 1999 care emană, incontestabil, de la un non dominus), titlul lor este perfect caracterizat, bine determinat, reclamanții fiind moștenitorii autorilor L.A. și L.M., care au dobândit imobilul de la un autor diferit de al pârâților – prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov – Secția Notarială sub nr. 10185 din 20 aprilie 1933. Dreptul de proprietate al autorilor lor a fost intabulat după dobândirea proprietății, fiind așadar respectată inclusiv cerința asigurării formalităților de publicitate imobiliară.

Acest drept nu a fost contestat niciodată, având o vechime de peste 70 de ani, ceea ce îi determină să considere titlul lor ca fiind preferabil, urmând a i se da eficiență. Oricum, buna sau reaua-credință a cumpărătorilor subsecvenți este lipsită de relevanță într-o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, acțiune care este admisibilă, în condițiile dreptului comun.

În ceea ce privește competența materială de soluționare a prezentei cereri, apreciază că aceasta aparține Tribunalului București – Secția Civilă, având în vedere că imobilul a cărui restituire o solicită, compus din teren și clădire p+3 (cu o suprafața desfășurată de 326 mp), este situat în orașul Otopeni, Șos. București-Ploiești, județul Ilfov, și numai terenul cu o suprafață de 4238 mp., prețul unui metru pătrat în zonă fiind de peste 100 euro/mp.

De asemenea, întrucât imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, apreciază că sunt incidente dispozițiile art. l5 lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată, cererea fiind scutita de taxa de timbru si timbru judiciar.

În drept reclamanții s-au întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. și art. 274 C. proc. civ.,

Prin precizarea depusă la dosar la data de 06 noiembrie 2006, reclamanții au arătat că SC C.F. SRL a fost dizolvată de drept în baza art. 30 din Legea nr. 35912004 pentru nepreschimbarea certificatului de înmatriculare și, întrucât societatea are un asociat unic, transmiterea cu titlu universal a patrimoniului societății a avut loc către acesta, astfel că solicită ca pricina să se judece în contradictoriu cu V.Z., asociatul unic al pârâtei.

Totodată, deoarece prin încheierea de ședință nr. 2213 din 31 mai 2006 a Tribunalului București în dosarul nr. 21432/2006, pronunțată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului Ilfov de pe lângă Tribunalul București, a fost numit pentru societate în mod greșit un lichidator judiciar, până la reglementarea situației, în temeiul art. 255 din Legea nr. 31/1990 republicată, solicită citarea pârâtei SC C.F. SRL prin lichidator judiciar C.L.

Prin aceeași cerere reclamanții au precizat valoarea obiectului litigiului, la suma de 500.000 Euro.

Prin întâmpinarea formulată, în cauză la data de 19 ianuarie 2007, pârâții SC C.F. SRL și V.Z. au solicitat respingerea acțiunii pe cale de excepție, în principal, ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată.

În susținerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare s-a arătat că aceasta este dedusă din prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că acțiunile în revendicare fondate pe dreptul comun – art. 480 și 481 C. civ. – sunt admisibile dacă au fost introduse înainte de intrarea în vigoare a legii speciale nr. 10/2001, nefiind incidente astfel dispozițiile art. 20 și 21 din această lege, privitoare la procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prin urmare, este evident că toate acțiunile în revendicare promovate după apariția legii speciale de restituire și care vizează imobile ce fac obiectul legii, devin inadmisibile, de vreme ce în temeiul legii speciale foștii proprietari au la îndemână numai procedurile prevăzute de aceasta, respectiv, măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul dedus judecății, așa cum de altfel au și fost solicitate de către reclamanți prin notificarea nr. 1062 din 06 septembrie 2001 adresată Primăriei Otopeni – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și care face obiectul dosarului nr. 6377 din 14 septembrie 2001.

Prin răspunsul Primăriei Otopeni adresat reclamanților cu adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002, pe de o parte, li se comunică acestora faptul că imobilul a cărei retrocedare se solicită nu se afla în administrarea sa, iar pe de altă parte se indică actualul deținător al imobilului respectiv pârâta SC C.F. SRL, proprietara prin cumpărare a imobilului de la SC F. SA, societate comerciala înființată prin reorganizare, în temeiul Legii nr. 15/1990 și privatizată integral la momentul vânzării imobilului către intimată.

Pârâții au invocat prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, arătând că reclamanții trebuiau să înainteze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, către instituția care a efectuat privatizarea SC F. SA, pentru obținerea de despăgubiri în echivalent, în condițiile art. 26 alin. (1) din legea specială.

Argumentul potrivit căruia dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură s-ar aplica numai în cazul în care se revendica un imobil de la statul român nu are nici un suport legal și în consecința nu poate fi primit, știut fiind faptul că legea specială reglementează situația tuturor imobilelor preluate de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent de titularul dreptului de proprietate actual, statul sau persoane fizice sau juridice dobânditoare, intenția legiuitorului fiind aceea de a asigura stabilitatea circuitului civil.

Mai mult decât atât, caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001, față de dreptul comun, respectiv, art. 480-481 C. civ., atrage aplicarea cu prioritate a prevederilor legale speciale față de cele de drept comun, în domeniul relațiilor sociale și al raporturilor juridice pe care le reglementează.

În ceea ce privește temeinicia acțiunii, pârâții au arătat că, potrivit opiniilor doctrinare, într-o acțiune in revendicare, promovata în temeiul prevederilor act. 480 C. civ., problemele pe care instanța de judecata le are de soluționat privesc dovada dreptului de proprietate, calitatea de moștenitor a reclamanților precum si compararea titlurilor parților din proces.

În legătură cu dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat prin cererea introductivă, compus din teren în suprafață de 4238 mp și o clădire P+3 cu o suprafață desfășurată de 326 mp, Șoseaua București-Ploiești, solicită a se observa că reclamanții își fundamentează cererea pe titlul autorilor lor, M.L. si A.L., respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933 prin care aceștia au dobândit un teren arabil compus din 2 ha situat în Petresti-Popești, pendinte de Comuna Balotești, jud. Ilfov.

În susținerea cererii lor, reclamanții au depus totodată o serie de înscrisuri din care rezultă că autorul lor, A.L., a fost proprietarul unei fabrici de produse alimentare situata la km.16,8 pe șoseaua București-Ploiești, Comuna Corbeanca – Otopeni, compusă din teren și construcții, precum și că în anul 1951 acesta a donat această fabrică statului român, donație desființată pe cale judecătorească, în anul 2002 prin Sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 5 București, pentru lipsa formei autentice a donației.

Au arătat pârâții că se pune problema identității imobilului revendicat cu cel pentru care reclamanții doresc a face dovada proprietății autorului lor, sub două aspecte: cel al includerii suprafeței de 4238 mp în totalul de 2 ha dobândite în anul 1933, precum și cel al identității locației imobilului dobândit în anul 1933, din Petresti-Popești pendinte de Comuna Balotești, cu cel donat in anul 1951, respectiv km.16,8 pe Șoseaua București-Ploiești, Comuna Corbeanca-Otopeni, și solicitat prin Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamanți, și respectiv cu cel revendicat prin prezenta acțiune și care este în prezent în proprietatea pârâților situat în Otopeni, Șoseaua București-Ploiești.

Prin contractul din 04 februarie 1999 încheiat între pârâtă și SC F. SA, aceasta a dobândit în proprietate suprafața de 4238 mp (zona cadastrală 25, parcela 283), situat la km 17,5 pe Șoseaua București-Ploiești, precum și toate construcțiile și instalațiile existente pe acesta conform schiței plan anexată la contract, printre care nu se regăsea nici o construcție de tipul p+ 3.

Pe de altă parte, solicită a se constata că prin documentele depuse la dosarul cauzei reclamanții nu fac dovada dreptului de proprietate asupra unei clădiri P+3, pentru a proba existența în patrimoniul autorului lor a unei clădiri, fiind necesar a exhiba autorizația de construire a clădirii pe terenul proprietatea acestuia.

Pârâții au susținut că autorul reclamanților a transferat prin actul de donație dreptul de proprietate asupra fabricii C.I.P.A. cu teren și construcții aferente în anul 1951, moment în care a încetat posesia acestuia, ținând cont de faptul că donația a fost desființată pentru vicii de formă și nu pentru vicii de consimțământ, având în vedere că autoarea lor SC F. SA deținea terenul din anul 1977, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 220/1977, concluzionează că posesia asupra terenului în suprafață de 4238 mp este mai lungă în ceea ce îi privește pe pârâți și autorii lor, nefiind fondată pe violența din partea statului, atâta vreme cât s-a întemeiat pe un act voluntar, respectiv actul de donație.

În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile pe art. 115 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001.

Prin cererea de chemare în garanție formulată la data de 19 ianuarie 2007, pârâții SC C.F. SRL și V.Z. au solicitat obligarea chematului în garanție SC A.I.E. SA, în calitate de succesor al SC F. SA la plata către pârâți a sumei reprezentând valoarea actuală a terenului în suprafață de 4238 mp ;i a construcțiilor existente pe acesta, situate în Otopeni, Șos. București-Ploiești, Km.17,5.

În motivarea cererii de chemare în garanție s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1999 încheiat între SC C.F. SRL și SC F. SA, prima a dobândit în proprietate suprafața de 4238 mp (zona cadastrala 25, parcela 283) situat la km 17,5 pe Șoseaua București - Ploiești, precum și toate construcțiile și instalațiile existente pe acesta, conform schiței plan anexata la contract. Menționează pârâții că, așa cum rezultă din adresa Oficiului Registrului Comerțului București nr. 283 din 03 ianuarie 2007, prin Încheierea judecătorului din 08 septembrie 2003 s-a dispus radierea SC F. SA în urma fuziunii prin absorbție de către SC A.I.E. SA.

Prin contractul de vânzare-cumpărare vânzătoarea SC F. SA i-a garantat pe pârâți împotriva oricărei evicțiuni din partea unui terț, văzând si prevederile art. 1336 si următoarele C. civ., precum și împrejurarea că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, respectiv: sunt în situația unei tulburări de drept, cauza evicțiunii este anterioară vânzării și această cauza nu a fost cunoscută de către pârâtă la momentul achiziționării imobilului.

Cererea de chemare în garanție a fost întemeiată în drept pe art. 60-63 C. proc. civ., art. 1336 și următoarele C. civ.

Prin precizarea depusă la data de 12 februarie 2007, pârâții au precizat valoarea obiectului cererii de chemare în garanție, în mod provizoriu, la suma de 200.000 dolari S.U.A.

Întrucât la 18 februarie 2008 a decedat pârâtul W.Z. a fost introdusă în cauză W.E. în calitate de moștenitoare a defunctului sus arătat.

Astfel prin sentința civilă nr. 1794 din 4 decembrie 2008 a Tribunalului București secția a IV – a civilă s-a admis în parte cererea principală precizată a reclamanților L.L.F., L.R.A.F. și L.R.A.M. în contradictoriu cu pârâtele SC JT E. SRL și W.E., a fost obligată pârâta SC JT E. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor imobilul situat în Orașul Otopeni, zona cadastrală 25, parcela 283, Șoseaua București – Ploiești Km. 17,5 compus din teren în suprafață de 4707,95 m.p. identificat în anexa nr. 4 la raportul de expertiză topografică efectuat de expert P.O. și construcția A 10 – hala de fabricație zona 1, în suprafață de 360 m.p., cu regimul de înălțime p + 1 e, identificată în raportul de expertiză construcții, efectuat de expert E.M. și să plătească reclamanților suma de 1958 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.F. SRL și continuată de pârâta SC JT E. SRL în contradictoriu cu chemata în garanție SC A.I.E. SA și a fost obligată aceasta din urmă să plătească pârâtei SC JT E. SRL suma de 522.000 lei reprezentând despăgubiri pentru evicțiune și suma de 10.429 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10185 din 20 aprilie 1933 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat (filele 12-14) M.L. și A.L. au cumpărat de la C.P. terenul situat în Moșia Petrești-Popești, pendinte de Comuna Balotești, Județul Ilfov, în suprafață de 2 ha, având la nord ca vecini loturile de împroprietărire ale locuitorilor din comuna Balotești, la sud Valea Pasărea și la est Șos. București-Ploiești.

Prin cartea de autorizație nr. 4174 din 13 februarie 1944 (fila 15) A.L. a fost autorizat a înființa în Comuna Corbeanca un local - fabrică de marmeladă, conserve, etc., iar la fila 16 a fost depus un certificat eliberat sub nr. 144464/943 de Camera de Comerț și Industrie din București în sensul că firma individuală A., având ca obiect de activitate comerțul cu produse alimentare, cultivarea, condiționarea, conservarea și industrializarea fructelor, legumelor, derivate și băuturi, era înmatriculată în registrul de firme al autorității emitente sub emblema C.I.P.A.

Prin certificatul eliberat la data de 14 august 1947 de Primarul Comunei Corbeanca (fila 235) s-a atestat că fabrica lui A.L. a fost aproape în întregime distrusă în timpul războiului și că la acel moment se găsea în curs de reconstruire.

La data de 13 ianuarie 1951 a fost emisă oferta de donație (filele 241-242) prin care A.L. dona statului fabrica sa de la km 16,80 de pe Șoseaua București-Ploiești, compusă din teren în suprafață de circa 156 mp, având la sud drumul de trecere ce leagă șoseaua națională cu fabrica, la nord o linie corespunzând cu limita clădirii fabricii, la răsărit o linie paralelă cu șoseaua națională la o distanță de 8 m de limita răsăriteană a clădirii fabricii, la apus o linie în continuarea limitei apusene a fabricii, un corp de clădire construit pe 326 mp, având parțial pivniță, la parter și etajul I clădire pe toată suprafața și la etajele II și III clădire pe o suprafață redusă, precum și instalațiile fabricii și diverse obiecte de inventar.

S-a menționat în oferta de donație că clădirea era parțial avariată de incendiu și bombardamente și avea instalații de apă, lumină electrică, forță motrică și calorifer.

Prin sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 888/2002, definitivă și irevocabilă (filele 24-26) a fost constatată nulitatea absolută a ofertei de donație realizate de L.A. la 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A. (teren, construcție, instalații și obiecte de inventar) situată în Comuna Corbeanca, județul Ilfov, Șos. București - Ploiești, km.16,80, acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Din certificatele de moștenitor din 29 iunie 1989 eliberate de Notariatul de Stat Sector 1 București și 24 decembrie 2003 emis de BNP Ș.C.A. (filele 5-11) rezultă că cei trei reclamanți, L.R.A.F., L.R.A.M. și L.L.F., sunt unicii moștenitori ai defuncților L.M., decedată la 31 decembrie 1988 și L.A., decedat la 30 ianuarie 1976.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1999 de BNP D.D. (filele 68-69), pârâta inițială SC C.F. SRL a cumpărat de la SC F. SA terenul situat în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, Șos. București-Ploiești krn.17,5 în suprafață de 4238 mp, precum și construcțiile arătate și descrise în planul A779992, anexă la contract.

Vânzătoarea SC F. SA și-a justificat dreptul de proprietate înstrăinat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 25 octombrie 1993 de Ministerul Industriilor și transcris sub nr. 707 din 21 ianuarie 1999 la Judecătoria Buftea (fila 71), actul fiind emis în temeiul Legii nr. 15/1990, a Decretului Consiliului de Stat nr. 220/1977 și a H.G. nr. 834/1991.

În prezent SC F. SA este radiată din Registrul Comerțului, conform adresei depusă la fila 73, prin încheierea din 03 iunie 2003 dispunându-se de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București menționarea Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor SC F. SA din 25 februarie 2003 privind declanșarea procedurii de fuziune prin absorbție, societatea absorbantă fiind SC A.E.I. SA.

Ca urmare a fuziunii prin absorbție a se C.F. SRL de către SC J.T. E. SRL, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București (conform înscrisurilor de la filele 288 și următoarele, patrimoniul societății absorbite a fost transmis pârâtei SC JT. E. SRL, iar dreptul acesteia din urmă cu privire la imobilul amintit mai sus a fost înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 62068 din 16 aprilie 2008 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov (fila 299).

La data de 15 mai 2002 reclamantul L.L.F. și defunctul L.R., autorul celorlalți doi reclamanți, au solicitat Primăriei Orașului Otopeni să le comunice situația juridică actuală a imobilului situat pe Șos. București-Ploiești km 16,80, ce făcea obiectul notificării nr. 1062/2001 (formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, depusă la fila 312), iar prin adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002 (fila 21) li s-a răspuns că, urmare a întocmirii procesului-verbal de constatare a identificării imobilului de către membrii comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 (depus la fila 22), s-a constatat că la adresa menționată în notificare se află fosta proprietate a familiei L., însă imobilul nu se află în administrarea Primăriei Orașului Otopeni, ci acolo a funcționat societatea F. SA, care a vândut imobilul către SC C.F. SRL.

La data de 21 octombrie 2002 reclamanții au adresat notificarea nr. 2190 către SC C.F. SRL (fila 318), prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului, denumit în perioada 1945-1951 fabrica de produse Alimentare C.I.P.A., compus din teren în suprafață de 1568 mp și clădire construită în suprafață de 326 mp, cu 3 etaje, situat în Localitatea Otopeni, Șos. București-Ploiești km.16,80, Județul Ilfov.

Această notificare este formulată în termenul legal prevăzut de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv în 6 luni de la primirea comunicării cu privire la deținătorul imobilului, cuprinsă in adresa Primăriei Otopeni din 11 iunie 2002).

Prin raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie efectuat de expertul O.P. (filele 177-185) și completat ulterior (filele 277-278), a fost identificat și măsurat imobilul situat în Otopeni, Șos. București-Ploiești km 16,80, compus din teren în suprafață de 4707,95 mp și construcții, din care drumul de acces are o suprafață de 383,68 mp, menționându-se că această suprafață este inclusă în suprafața de 20.000 mp dobândită de autorii reclamanților prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933, transcris la 20 aprilie 1933 la Tribunalul Ilfov.

Potrivit concluziilor expertului, identificarea terenului s-a făcut pe baza suprapunerii planurilor cadastrale ale vremii și a celor actuale, scara 1:500 și 1:2000 (anexele 1-4, filele 182-185), identitatea rezultând din aceste planuri, precum și din împrejurarea că la stânga și la dreapta terenul în litigiu se învecinează cu alte părți din terenul proprietatea familiei L., în suprafață totală de 20.000 mp.

Pe de altă parte, tribunalul reține că la filele 308-309 în dosar a fost depusă convenția încheiată în anul 1992 între SC F. SA, autoarea pârâtei, și L.R., autorul a doi dintre reclamanți, care a avut ca scop reglementarea drepturilor și obligațiilor părților în privința drumului de acces din Șos. București-Ploiești in incinta filialei Măgura-Otopeni a SC F. SA București.

În acest înscris se menționează recunoașterea de către SC F. SA a împrejurării că L.R. (în fapt autorul său, L.A.), face dovada că a donat terenul pe care în prezent se află secția de producție Măgura-Otopeni, iar până la data prezentei accesul acestuia la proprietatea sa din partea opusă șoselei București-Ploiești se făcea prin incinta secției de producție.".

Prin convenția părților s-a stabilit că noul drum de acces va fi proprietatea acestora în indiviziune cu drepturi ce decurg din folosință în egală măsură pentru ambele părți.

În consecință, de vreme ce chiar autoarea pârâtei a recunoscut că terenul pe care își desfășura activitatea a aparținut autorului reclamanților, se cuvine a înlătura apărarea pârâtei în sensul că este vorba despre un alt teren decât cel dobândit în anul 1933 de L.A. și M., deoarece încheierea convenției amintite mai sus valoarea unei prezumții simple în sensul că terenul este același, iar această prezumție se coroborează cu concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea topografică efectuat în cauză.

De asemenea, este pertinentă susținerea expertului în sensul că schimbarea elementelor de identificare (km 17,5 - km 16,8) se justifică prin perfecționarea instrumentelor de măsurătoare de-a lungul timpului și marcarea corespunzătoare a Șoselei București-Ploiești.

În privința construcțiilor aflate pe acest teren, din concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea construcții, efectuat de expertul E.M.R. (filele 204-221), se reține că dintre toate clădirile existente în prezent, numai hala de fabricație (zona 1) este edificată în anul 1943, restul construcțiilor fiind ridicate ulterior (depozitul - zona B8 în anul 1965 și celelalte construcții în anul 1953), deci după ce imobilul a fost donat statului.

Potrivit constatări lor expertului, hala de fabricație - zona 1, identificată în expertiză cu A.l.O., are o suprafață construită de 360 mp, regimul de înălțime P+1E și o valoare de 389.520 lei (fila 212).

Aceste constatări se coroborează cu înscrisurile analizate mai sus, din care a rezultat că inițial clădirea fabricii avea parter și 3 etaje, dintre care etajele II și III doar parțial față de suprafața primelor niveluri, fiind distrusă aproape în totalitate din cauza bombardamentelor și a incendiilor din timpul războiului, iar în anul 1947 era în curs de reconstrucție, în oferta de donație din anul 1951 fiind menționate aceste aspecte.

Tribunalul va înlătura apărarea pârâtei în sensul că perioada de edificare a acestei construcții (1943) nu corespunde presupusei edificări în anul 1932.

Astfel, la data dobândirii de către autorul reclamanților a terenului (1933), acesta era teren arabil, iar înființarea fabricii s-a realizat în perioada 1943-1944, potrivit certificatelor și autorizațiilor amintite mai sus, astfel încât nu s-a susținut de către reclamanți că autorii lor au ridicat clădirea fabricii în anul 1932, fiind în schimb foarte probabilă edificarea construcției la momentul autorizării firmei, ceea ce coincide cu constatările expertului.

În ceea ce privește existenta dovezilor cu privire la edificarea unei clădiri cu regim de înălțime P+3 de către autorul reclamanților, pârâta a invocat că în lipsa unei autorizații de construire, aceste susțineri nu pot fi considerate probate, însă o asemenea argumentație nu poate fi primită.

Astfel, dacă s-a reținut că autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată ulterior fabrica, în temeiul art. 492 și următoarele C. civ., rezultă că dreptul de proprietate asupra construcției este prezumat a-i aparține.

Mai mult decât atât, prezumția de proprietate instituită de art. 492 C. civ. este sprijinită și de menționarea existenței și compunerii clădirii în actul prin care a fost preluat imobilul, respectiv oferta de donație acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Nu în ultimul rând, s-a reținut mai sus dispozitivul sentinței civile nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 888/2002, definitivă și irevocabilă, care a statuat cu putere de lucru judecat asupra nulității actului de donație, constatând totodată și calitatea de proprietar a donatarului cu privire la imobilul ce a făcut obiectul ofertei, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri neputând fi ignorat.

În consecința acestor argumente, tribunalul constată că există identitate între imobilul revendicat, ce a aparținut autorilor reclamanților, și imobilul deținut de pârâtă, urmând ca, la examinarea temeiniciei acțiunii, să aibă în vedere următoarele aspecte:

Reclamanții au uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, prin formularea notificării adresate Primăriei Orașului Otopeni în interiorul termenului legal prevăzut de actul normativ citat, iar în termenul special instituit de art. 28 din lege au notificat și unitatea deținătoare a imobilului, SC C.F. SRL.

Totodată, aceștia au administrat dovezi suficiente pentru a dovedi că autorul lor era proprietarul imobilului revendicat, iar pârâta a dobândit bunul de la o societate comercială (SC F. SA), al cărei drept a fost, la rândul său, constituit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate de către autoritățile statului.

În privința titlului statului, reclamanții au pretins și obținut constatarea pe cale judecătorească, prin hotărâre irevocabilă, a nulității ofertei de donație acceptată de autorități, prin care bunul a fost preluat de stat, astfel că, față de efectele retroactive ale nulității, se consideră că actul de donație nu a existat nicicând, iar reclamanții (respectiv autorii lor) au fost proprietari în tot intervalul de timp de la preluare și până în prezent.

De la momentul la care instanța judecătorească a constatat nulitatea actului de donație (2002) reclamanții pot să se prevaleze de existența unui bun în sensul art. 1 din primul Protocol Adițional, astfel cum această noțiune a fost conturată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

În acest context, se reține că, în privința dreptului reclamanților nu este vorba despre nașterea unui nou drept de proprietate, ci de confirmarea celui anterior preluării, ceea ce înseamnă că omisiunea de a acorda vreo reparație pentru înstrăinare a de către stat a bunului în beneficiul SC F. SA are drept consecință directă încălcarea art. l din Protocolul adițional la CEDO.

Astfel, prin Hotărârile pronunțate de Curtea EDO în Cauzele Porțeanu contra României, Buttu contra Romaniei, Fara contra României, etc., s-a stabilit că există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 chiar și atunci când confirmarea definitivă în justiție a dreptului reclamantului a fost ulterioară vânzării bunului de către stat. Totodată, în multiple cauze (Hotărârea pronunțată în Cauza Fara contra României), s-a reținut că presupunând că o eventuală cerere in temeiul Legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă și poate ocaziona o despăgubire, totuși Fondul Proprietatea nu funcționează în mod susceptibil pentru a ajunge la acordarea efectivă a unei indemnizații către reclamant.

De asemenea, prin Hotărârile pronunțate în Cauzele Cohen contra României, Hollitzer contra României, Huber contra României, s-a reținut de către Curte că în contextul legislativ românesc de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Analizând la acest moment încălcarea art. l din primul Protocol Adițional la Convenție, tribunalul reține că, pentru a proteja efectiv dreptul dedus judecății, acțiunea în revendicare cât și dispozițiile Legii nr. 10/2001, ce s-ar afla la îndemâna reclamanților, ar trebui să aibă drept scop acoperirea prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă de un bun, fie prin restituirea bunului, fie prin acordarea de despăgubiri rezonabile și efective. Or, discuțiile referitoare la incidența Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 sunt lipsite de substanță atât timp cât procedurile instituite de aceste legi nu conduc la acordarea unor despăgubiri rezonabile și efective. De vreme ce statul român nu a luat măsuri urgente, coerente și efective în sensul rezolvării situației creată ca urmare a preluării fără titlu a imobilelor în discuție, susținerile ca foștii proprietari deposedați abuziv nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, ci doar posibilitatea de a urma calea Legii nr. 10/2001 sunt total neîntemeiate.

Consecința directă este aceea a înlăturării aplicabilității legii speciale și a constatării că unica reparație eficientă și concretă o reprezintă admiterea în parte a acțiunii în revendicare de față, cu privire la imobilul aflat în deținerea pârâtei SC J.T. E. SRL, succesoarea din punct de vedere patrimonial a SC C.F. SRL.

S-a reținut că acțiunea este întemeiată numai în parte deoarece nu s-a dovedit că pârâta W.E. ar deține bunul sau ar pretinde vreun drept cu privire la acesta, împrejurare în care această pârâtă nu poate fi obligată la restituire, neavând calitatea de posesor neproprietar.

În consecință, a obligat pârâta SC J.T. E. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în orașul Otopeni, zona cadastrala 25, parcela 283, Șos. București-Ploiești, km 17,5, compus din teren în suprafață de 4707,95 mp, identificat in anexa nr. 4 la raportul de expertiză topografică efectuat de expert P.O. și construcția A 10 - hala de fabricație zona 1, în suprafață de 360 mp, cu regimul de înălțime p+1e, identificată în raportul de expertiză construcții efectuat de expert E.M.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta SC J.T. E. SRL să plătească reclamanților suma de 1958 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru expertize (fila 163 - 1504,5 lei, fila 164 - 301,7 lei și fila 283 - 151,7 lei).

În privința cererii de chemare în garanție, tribunalul constată că la primul termen după formularea acesteia, la solicitarea instanței pârâta SC C.F. SRL a indicat (fila 86) că obiectul cererii îl constituie obligarea chematului în garanție SC A.I.E. SA la plata sumei de 200.000 dolari S.U.A., valoare indicată în mod provizoriu, urmând ca, în urma efectuării expertizei tehnice imobiliare cererea să fie precizată în funcție de rezultatul expertizei cu privire la valoarea de piață a bunului.

O astfel de precizare nu a fost făcută ulterior, deși concluziile expertizei specialitatea construcții au fost în sensul că terenul valora 3.579.148,37 lei, iar construcția A10 pentru care s-a dispus restituirea valorii 196.964,14 lei, cu mult mai mult decât valoarea provizorie indicată, de 200.000 dolari S.U.A. (în echivalent la data sesizării instanței, 12 februarie 2007, de 522.000 lei, la un curs valutar de 2,61 lei/dolari S.U.A.).

În raport de principiul disponibilității, constatând că pârâta nu a uzat de prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., care i-ar fi permis majorarea câtimii cererii până la închiderea dezbaterilor, tribunalul se consideră învestit numai cu cererea inițială, pentru suma de 522.000 lei.

Examinând temeinicia cererii de chemare în garanție, s-a reținut că sunt îndeplinite cerințele angajării răspunderii pentru evicțiune în persoana chematului în garanție SC A.I.E. SA, având în vedere, pe de o parte, că la fila 73 a fost depusă dovada emisă de oficiul registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București în sensul că vânzătoarea SC F. SA a fost absorbită de chematul în garanție.

Instanța de fond a mai reținut că, sunt incidente prevederile art. 1336 și următoarele C. civ., în sensul că vânzătorul este ținut a garanta pe cumpărător pentru evicțiune provenită din fapta unui terț, iar în cauză s-a produs o tulburare de drept (reclamanții invocând un drept propriu asupra bunului, pe care îl opun pârâtei), cauza evicțiunii este anterioară vânzării (preexistența dreptului de proprietate al reclamanților, considerați retroactiv proprietari, după cum s-a arătat) și nu a fost cunoscută de cumpărător (nefiind administrate dovezi în acest sens).

Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție în condițiile menționate mai sus a obligat chemata în garanție se A.I.E. SA să plătească pârâtei se J.T. E. SRL suma de 522.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâta SC JT E. SRL și chemata în garanție SC A.I.E. SA iar prin decizia civilă nr. 148 din 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București secția a IV – a civilă s-au respins apelurile declarate, reținându-se următoarele considerente:

În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța de fond a respins excepția prin încheierea de ședință din 19 septembrie 2007 iar prin apelul promovat pârâții critică soluția de respingere relativ la care instanța de apel a constatat că nu pot fi reținute argumentele părții, întrucât din perspectiva investirii conform temeiului de drept invocat acțiunea în revendicare este admisibilă.

Inadmisibilitatea presupune lipsa accesului la un anumit mijloc procedural de valorificare a dreptului subiectiv pretins, iar Legea nr. 10/2001 nu prevede într-adevăr o interdicție în promovarea acțiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.

Excepția este neîntemeiată față de dispozițiile art. 21 din Constituție care garantează accesul la justiție, iar admiterea unei asemenea excepții constituie o veritabilă îngrădire a acestei libertăți fundamentale.

Însăși Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J. pronunțată în recurs în interesul legii confirmă admisibilitatea acțiunii în revendicare atunci când statuează: „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuia să i se asigure accesul la justiție”.

S-a reținut că a declara acțiunea în revendicare ca inadmisibilă ar echivala pe de altă parte cu negarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința pierderii imprescriptibilității, atribuit esențial al revendicării imobiliare.

Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare ar însemna afectarea substanței dreptului de proprietate al reclamanților, nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) și mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura Legii nr. 10/2001 care limitează în timp și formal dreptul de a cere restituirea).

Instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută inadmisibilitatea acțiunii, căci ar reprezenta un fine de neprimire, ceea ce contravine principiului constituțional al liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, precum și art. 6 din CEDO.

Într-un prim subsidiar apelanta-pârâtă solicită schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată deoarece nu există identitate între imobilul – teren și construcții – care a aparținut autorilor reclamanților și imobilul proprietatea apelantei-pârâte, care, fiind subdobânditor de bună-credință, calitate ce nu i-a fost contestată în cauză, beneficiază de un titlu de proprietate preferabil celui al intimaților-reclamanți.

Prin acțiune reclamanții au revendicat de la pârâta inițială – SC C.F. SRL, imobilul situat în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, sos. București – Ploiești km. 17,5 în suprafață de 4238 mp și a clădirii având o suprafață desfășurată de 326 mp compusă din p+3”.

Prin sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București în dosar nr. 888/2002 definitivă și irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație realizate de L.A. la data de 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare – C.I.P.A. (teren, construcție, instalații și obiecte de inventar) situată în comuna Corbeanca, județ Ilfov, sos. București - Ploiești km. 16,80, acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Potrivit considerentelor hotărârii judecătorești irevocabile,imobilul nu se află în administrarea Primăriei Orașului Otopeni, la adresa respectivă funcționând SC F. SA, care l-a înstrăinat societății SC C.F. SRL”.

Ca atare, cu putere de lucru judecat prin sentința civilă amintită a fost identificat imobilul ce a aparținut autorului reclamanților L.A., ca fiind situat pe șos. București – Ploiești, km.16,80, respectiv fosta fabrică C.I.P.A. compusă din teren, construcție, instalații și obiecte de inventar.

În mod just instanța de fond a apreciat că prin jurisprudența CEDO s-a stabilit că există o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO chiar și atunci când confirmarea definitivă în justiție a dreptului reclamantului a fost ulterioară vânzării bunului de către stat (Cauza Porțeanu contra României, cauza Străin contra României).

Identitatea construcției a fost stabilită potrivit constatărilor expertului coroborate cu înscrisurile aflate la dosar.

În cauză autorii reclamanților nu au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, având în vedere că prin sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sector 5 s-a confirmat existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în favoarea reclamanților.

Nici o dispoziție legală nu neagă dreptul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestora la revendicarea imobilului de care a fost deposedat de către stat pe calea acțiunii în justiție, principiul constituțional ce nu poate fi îngrădit și constituind unul din drepturile fundamentale ale omului.

În ce privește modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, în limitele investirii sale, instanța de fond a dispus în mod întemeiat admiterea cererii și obligarea chematei în garanție la plata către pârâta SC JT E. SRL a sumei de 522.000 lei reprezentând despăgubiri pentru evicțiune, ținând cont că nici în la fond și nici în apel pârâtul JT E. SRL nu a solicitat și în consecință nu s-a administrat proba cu o expertiză imobiliară prin care să se stabilească valoarea actuală de circulație a imobilului.

Pentru aceste considerente, apelul declarat de apelantul pârât JT E. SRL a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ.

Față de motivele de apel invocate de chemata în garanție SC A.I.E. SA, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În ce privește identitatea dintre imobilul revendicat și cel deținut de apelantele – pârâte instanța de fond a reținut în mod întemeiat existența acesteia, din succesiunea actelor fiind dovedit fără echivoc că identitatea dintre imobilul revendicat prin suprapunerea planurilor cadastrale și prin raportare la vecinătăți,chiar dacă în apel raportul de expertiză nu prezintă cu certitudine această situație.

În ce privesc considerentele privind respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut că acestea sunt cele prezentate în motivarea apelului declarat de către apelantul SC JT E. SRL.

Prin urmare, statul nu putea vinde și nu putea transmite un drept de proprietate pe care nu-l avea, fiind evident că titlul părților emană de la un non dominus.

Nefondată a fost apreciată de către instanța de apel și cererea vizând greșita soluționare a cererii de chemare în garanție, întrucât prima instanță în raport de limitele investirii sale a constatat incidența dispozițiilor art. 1336 și următoarele C. civ., cauza evicțiunii fiind anterioară vânzării în sensul că dreptul de proprietate al reclamanților preexista și nu a fost cunoscută de către cumpărător cauza evicțiunii, sens în care nici nu s-au administrat dovezi la fond sau în apel.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele SC JT E. SRL, chemata în garanție SC A.I.E. SA, precum și pârâta W.E.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel de pârâta SC JT E. și de pârâta W.E. vizează aceleași aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, și 9 C. proc. civ.:

Astfel recurentele au solicitat în principal modificarea în totalitate a hotărârii instanței de apel în sensul admiterii excepției de inadmisibilitate a acțiunii și pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.

În subsidiar s-a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

Astfel o primă critică adusă hotărârii instanței de apel de toate recurentele vizează încălcarea dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel avea obligația aplicării corecte a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată de Secțiile Unite în recurs în interesul legii.

Instanța de apel nu a aplicat corect această decizie, atunci când a reținut în considerente că: „Legea nr. 10/2001 nu prevede într-adevăr o interdicție în promovarea acțiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.”.

Se susține astfel că potrivit deciziei menționate, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

Având în vedere aceste considerente, recurentele susțin că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.

În aceste condiții, susțin recurentele că nu se justifică considerentul instanței de apel în sensul că „a declara acțiunea în revendicare ca inadmisibilă ar echivala pe de o parte cu negarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința imprescriptibilității, atribut esențial al revendicării imobiliare.”

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cererile de restituire în natură a imobilelor preluate in mod abuziv în perioada de referință se formulează și se soluționează în condițiile strict reglementate de această lege și nu după criterii oferite de dreptul comun în materia revendicării imobiliare.

Or susțin recurentele reclamanții au declanșat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în sensul formulării unei notificări în condițiile acestei legi speciale, motiv pentru care odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicabilitate dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. În consecință, accesul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat numai cu excluderea acțiunii civile în revendicare sub toate formele ei și numai în condițiile și căile prevăzute de legea nouă de vreme ce acțiunea injustiție se promovează ulterior apariției Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește neconcordanța Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentele au solicitat a se avea în vedere că aceasta nu poate fi reținută în cauză, din perspectiva următoarelor aspecte :

Instanța de apel retine că „respingerea acțiunii in revendicare ar însemna afectarea substanței dreptului de proprietate al reclamanților, nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) și mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura Legii nr. 10/2001 care limitează in timp si formal dreptul de a cere restituirea).”

Or, susțin recurentele, instanța de apel a făcut o greșită apreciere a raportului de proporționalitate în analiza presupusei ingerințe a statului, deoarece în speță nu se discuta limitarea în timp a dreptului de a solicita restituirea prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Contrar celor reținute de instanța de apel, se susține că accesul la justiție al reclamanților nu este încălcat din perspectiva dispozițiilor constituționale interne și ale art. 6 din Convenție în situația în care acțiunea ar fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât reclamații au calea contestației împotriva deciziei/dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât intimații au declanșat procedura Legii nr. 10/2001.

În aceeași idee, se mai învederează că în jurisprudența Curții Europene,s-a consacrat (inclusiv în mai multe cauze împotriva României), că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu se interpretează în sensul restrângerii libertății statelor contractante de a alege condițiile în care acestea acceptă să restituie bunurile confiscate.

Dacă Convenția nu impune Statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată de către stat o soluție unitară de rezolvare a problemei bunurilor confiscate,aceasta trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea.

Incertitudinea fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități este un factor important prin care se apreciază conduita statului căruia îi revine o obligație pozitivă - a se vedea în acest sens cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea Curții Europene din 01 decembrie 2005 paragraful 89 și 92.

Or, susțin aceleași recurente,în condițiile în care, în temeiul principiului suveranității, Statul Român a stabilit prin Legea nr. 10/2001 soluția și modalitatea privind restituirea imobilelor la care se referă, a se nesocoti prevederile acestei legi sub paravanul „absolut” al dreptului de acces la justiție, ar însemna să fie afectate securitatea juridică și certitudinea - deziderate majore ale Curții.

În acest sens recurentele au arătat că imobilul obiect al litigiului a fost dobândit prin cumpărare, în conformitate cu actul de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1999 la BNP D.D., bunul aflându-se în circuitul civil.

Chiar și în situația în care s-ar constata anumite neconcordante între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu ar putea fi primită acțiunea în revendicare întrucât reclamanții intimați nu se pot prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenție si jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,și cum doar recurenta SC E. este singura beneficiară a unui astfel de „bun”, prin admiterea acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere dreptului său de proprietate, protejat de dispozițiile convenționale susmenționate, precum și securității raporturilor juridice, cu atât mai mult cu cât a dobândit proprietatea bunului intrat în circuitul civil,în calitate de cumpărător de bună credință.

Se mai susține de recurente că argumentul folosit de instanța de apel cu referire la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, cu citarea din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, nu este aplicabil în speță, în condițiile în care reclamanții intimați nu se pot prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind astfel exclusă formularea de către aceștia a acțiunii în revendicare.

În aceeași idee se mai învederează faptul că sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002, de care se prevalează reclamanții intimații nu le poate conferi” un bun” în sensul dispozițiilor convenționale.

Aceasta întrucât prin sentință s-a constatat nulitatea absolută a unei donații făcută statului, fără ca pârâtul să fie obligat să le predea reclamanților deplina proprietate și posesie a imobilului.

Or, susțin aceleași recurente simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului asupra unui imobil, necompletată de o obligație de restituire a acestuia,nu poate să le confere reclamanților un ,,bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană și jurisprudenței recente a Curții Europene.( hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României ).

Ca atare, susțin recurentele că în condițiile în care reclamanții nu beneficiază de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu pot invoca o ingerință în dreptul lor asupra acestuia, care să poată fi analizată din perspectiva raportului de proporționalitate dintre scopul urmărit si mijlocul ales, așa cum in mod greșit a procedat instanța de apel.

Pe de altă parte, se susține că singura cale legală de care pot beneficia reclamanții intimați este cea oferită de legea specială, urmând ca aceștia să primească despăgubiri în condițiile Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Ca atare, se susține că având în vedere că doar SC E. este beneficiara unui „bun” în sensul dispozițiilor convenționale susmenționate, admiterea acțiunii în revendicare contravine nu numai normelor convenționale ci și deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care sunt protejate securitatea raporturilor juridice și dreptul de proprietate, deziderate ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă se susține că buna credință și legalitatea titlului său de proprietate nu mai pot face obiectul de analiză în fața instanței de judecată, acesta fiind consolidat și recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal prevăzut în acest sens, în mod special și derogatoriu de art. 45 alin. final, fost art. 46 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens se susține că prin Legea nr. 10/2001, în art. 45 (fost 46) s-a instituit un criteriu de preferabilitate în favoarea dobânditorilor de bună credință, condiționat de respectarea dispozițiilor legale si de buna credința. Prin urmare, dacă la semnarea contractului de vânzare cumpărare au fost respectate condițiile legale de înstrăinare a bunului iar cumpărătorul a fost de bună credință este paralizată practic acțiunea în revendicare a fostului proprietar pentru imobilele ce intră sub incidența acestei legi. Intenția și rațiunea legiuitorului, recunoscute de altfel și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 mai sus menționată, a fost ca prin consolidarea titlurilor de proprietate în condițiile art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 republicată dobânditorii imobilelor să păstreze și posesia acestora iar pentru foștii proprietari s-a prevăzut în mod expres modalitate de reparație numai în despăgubiri prin echivalent, conform art. 18 din Lege.

În acest fel, bunei credințe și respectării dispozițiilor legale li s-a acordat puterea de constituire de titlu de proprietate astfel încât să anihileze acțiunea de restituire formulată de fostul proprietar precum și conferirea calității de „bun” în sensul convenției. Prin textele legale menționate nu s-a făcut altceva decât sa se confirme legislativ principiul de drept care protejează buna credință a terțului dobânditor cu titlu oneros în cazul desființării titlului vânzătorului precum si securitatea raporturilor juridice. De altfel, tocmai pentru siguranța si stabilitatea raporturilor juridice precum și în susținerea intenției legiuitorului de păstrare a posesiei bunului de către dobânditorul de bună credință și cu respectarea dispozițiilor legale, s-a prevăzut în mod expres un termen special de prescripție a acțiunilor vizând legalitatea actelor juridice conform art. 45 alin final din Legea nr. 10/2001.

Se mai susține că din conținutul contractului de vânzare cumpărare prin care a dobândit proprietatea terenului si construcțiilor aferente, rezultă că bunul a fost înstrăinat de SC F. SA, societate integral privatizată, în calitate de proprietar al acestuia cu mult înainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 22 ianuarie 1999. La acea data, așa cum se precizează în contractul de vânzare cumpărare, vânzătorul deținea terenul in baza Legii nr. 15/1990, si a Hotărârii de Guvern nr. 834/1991 privind stabilirea si evaluarea unor terenuri aflate in patrimoniul unor societăți comerciale cu capital de stat conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate din data de 25 octombrie 1993 emis de Ministerul Industriilor.

Acest titlu de proprietate al vânzătorului a fost făcut opozabil erga omnes prin transcrierea sa în registru de transcripțiuni si inscripțiuni a Judecătoriei Buftea, sub nr. 707 din 21 ianuarie 1999.

Aceasta fiind situația juridică a SC F. SA în calitate de vânzător precum și a imobilului compus din teren și construcții deținut în deplină proprietate și posesie de aceasta, subscrisa a cumpărat imobilul situat in intravilanul comunei Otopeni, jud. Ilfov, zona cadastrala 25, parcela 283, sos. București - Ploiești, km. 17, 5 în suprafața de 4238 mp. precum și construcțiile aferente. În aceeași idee se mai susține că dreptul de proprietate astfel dobândit a fost făcut opozabil terților prin transcrierea sa în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni a Judecătoriei Buftea și ulterior prin intabularea sa în cartea funciară.

Sub acest aspect se mai învederează că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, vânzătorul SC F. SA nu fusese notificat cu privire la vreo cerere de restituire a imobilului în litigiu, la aceeași dată nu era înregistrată nicio cerere de revendicare pe rolul instanțelor de judecata. Mai mult, vânzătorul SC F. SA a deținut la data vânzării un titlu de proprietate perfect valabil, făcut opozabil erga omnes.

În aceeași idee se mai arată că în conformitate cu legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 înscrierile făcute in Cartea Funciara își vor produce efectele față de terți de la data înregistrării cererilor (art. 27). Potrivit art. 33, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, exista prezumția legală că dreptul există în folosul acelei persoane.

În ceea ce privește buna credință se susține că preferabilitatea titlurilor de proprietate ale dobânditorilor de bună credință a fost recunoscută în mod constant prin raționamente ce țin de siguranța si stabilitatea raporturilor juridice în jurisprudența constanta a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de proprietate intelectuală, chiar și înainte de pronunțarea deciziei în interesul legii, fiind menționate în acest sens: Decizia nr. 230/2003, Decizia nr. 709/2003, Decizia nr. 1012/2003, decizia nr. 1211/2003, Decizia nr. 2681/2003, Decizia nr. 3790/2003, Decizia nr. 1759/2004, Decizia nr. 2124/2004 - aflate la dosarul cauzei.

Recurentele mai susțin că în mod greșit au fost reținute în cauza efectele puterii de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea se susține că au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (5) și art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența în cauza a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel consideră că există identitate între terenul ce a aparținut autorilor reclamantei și terenul proprietatea subscrisei, cu referire la considerentele sentinței civile 4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de judecătoria sect.5, în care s-ar fi reținut că, potrivit unei adrese emise de Primăria Otopeni, imobilul (obiect al ofertei de donație) nu se mai afla in administrarea primăriei Otopeni, la adresa respectiva funcționând SC F. SA, dar care ar fi înstrăinat imobilul către SC F. SA (pag. 18 alin. (2)-(4) decizie.)

Se învederează astfel că în condițiile în care sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 5 București nu a fost pronunțată în contradictoriu cu recurentele, această hotărâre nu le este opozabilă și nici nu poate atrage efectele puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, fată de dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1021 C. civ.

Cu privire la acest aspect se mai invocă și faptul că instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 129 alin. (5) cât și ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanța de apel a dispus refacerea celor două rapoarte de expertiză topo și construcții, și că în niciunul din cele două rapoarte de expertiză topo și construcții experții nu au putut fi identifica imobilul care a aparținut autorilor reclamanților și cu atât mai mult nu s-a putut preciza dacă există identitate între imobilul, teren și construcții, care a aparținut autorilor reclamanților și imobilul cumpărat și devenit proprietatea pârâtei.

Astfel recurentele susțin că în nici un caz nu se poate afirma că din sentința invocată de reclamanți ar rezulta că există identitate între partea de teren ce a aparținut autorilor reclamanților care a făcut obiectul ofertei de donație din 1951 și terenul proprietatea pârâtei.

Recurentele mai susțin că dimensiunile terenului ce a făcut obiectul ofertei de donație din 1951, care a fost anulată prin sentința civilă 4421 din 12 septembrie 2002 nu au nici o legătură cu dimensiunile terenului proprietatea pârâtei, respectiv așa cum rezultă din raportul de expertiză topo întocmit de expert P.R.C.; terenul obiect al contractului de donație era în suprafață de 1568 mp și construcție de 326mp, iar potrivit aceluiași raport de expertiză terenul pârâtei este în suprafață de 4334,46 mp (pg.4).

În ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție, se susține încălcarea dispozițiilor art. 201 si ari. 261 pct. 5 C. proc. civ. ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel reține în considerente, că ”în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de chemare în garanție instanța de fond a dispus în mod întemeiat admiterea cererii si obligarea chematei în garanție la plata către JT E. SRL a sumei de 522.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune, ținând cont că nici în fond si nici în apel pârâtul JT E. SRL, nu a solicitat și, în consecință nu s-a administrat proba cu o expertiză imobiliară care să stabilească valoarea actuală de circulație a imobilului”.

Or, susțin recurentele, din moment ce s-a admis și s-a administrat proba cu expertiza tehnică de specialitate care a răspuns în mod expres la obiectivul imputat de instanța de apel, înseamnă că instanța de apel a considerat imperios necesară efectuarea acesteia,dar cu totală ignorare încalcă dispozițiile procedurale invocate în susținerea motivului de recurs.

Recursul declarat de chemata în garanție SC A.I.E. SA vizează următoarele aspecte de nelegalitate a hotărârii instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., susținându-se și încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel se arată că prin cererea principală reclamanții au revendicat o suprafață de 4238 m.p. și o clădire în suprafața desfășurată de 326 m.p. (p + 3). Niciodată pe parcursul derulării cauzei nu s-a înregistrat o cerere de majorare a câtimii obiectului cererii, așa cum impun dispozițiile art. 132 pct. 2 C. proc. civ.

În mod paradoxal, instanța de fond prin sentința civilă nr. 1794 pronunțată la data de 04 decembrie 2008, pune la dispoziția celor trei intimați - reclamanți un imobil compus din teren în suprafață de 4707 mp și o construcție p +1 în suprafața desfășurată de 360 mp. Conform actelor de proprietate deținute de recurenta chemată în garanție și intimata pârâtă SC JT E. SRL, în patrimoniul acesteia se regăsește o suprafața totala de 4328 mp și o construcție amplasată de peste 3500 mp.

Cu alte cuvinte, atât instanța de fond cât și instanța de apel prin hotărârea pronunțată, a atribuit intimaților - reclamanți mai mult decât au cerut și în mod sigur un bun pe care nu l-au avut niciodată în proprietate.

Toate aspectele mai sus menționate deși au fost dezvoltate și demonstrate cu înscrisuri în faza apelului, instanța le-a ignorat cu desăvârșire, și prin respingerea căii de atac nu a făcut decât să încalce principiul disponibilității procesuale.

În sistemul legislației românești, instanța este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie să se pronunțe în limita pretențiilor deduse judecății. Orice alte concluzii contravin dispozițiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., creând un caz de plus petita sau de extrapetita.

În conformitate cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susține că decizia civilă nr. 148 A pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civila la data de 03 aprilie 2012, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele câteva considerente inserate se dovedesc contradictorii și străine de natura pricinii.

Atât în teorie cât și practica judecătorească, s-a reținut nu o dată că motivarea unei hotărâri este un element indispensabil al acestui act procedural deosebit de important.

În speța de față,se susține că nemotivarea soluției vizează argumentația sumară a instanței fără referire la probele dosarului, ceea ce nu demonstrează analiza temeiniciei și legalității hotărârii pe fond, așa cum normele procedurale o impun.

În atare situație, recurenta SC A.l.E. SA apreciază că cerința legală a motivării hotărârii pronunțate, nu respectă condițiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceeași recurentă mai susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia civilă nr. 148A pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă la data de 03 aprilie 2012, fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În raport cu momentul introducerii prezentei acțiuni (11 august 2006) și momentul soluționării acesteia pe fond (04 decembrie 2008), se învederează că hotărârea recurată este vădit nelegală, întrucât a interpretat greșit normele de drept ce reglementează raporturile juridice deduse judecății.

În speță, atât Tribunalul Municipiului București - Secția a IV-a Civila cât și Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă au soluționat fondul cauzei exclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul I Adițional la CEDO, ignorând până la desființare dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Fiind vorba de un imobil, cum înseși instanțele recunosc, preluat de Statul Român în perioada 1945-1989, Legea nr. 10/2001 reprezintă norma specială în baza căreia foștii proprietari își pot rezolva recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce cad sub incidența acestei legi. Aceste dispoziții sunt imperative, și impun ca persoanele îndreptățite să nu aibă puterea de a alege temeiul de drept în fundamentarea acțiunii în revendicare.

Într-o acțiune civilă, instanța de judecată nu este niciodată ținută de temeiul de drept indicat de reclamant, și în virtutea rolului său activ, judecătorul trebuie sa realizeze o încadrare corectă, ceea ce în cauza de față echivalează cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În pofida a ceea ce rețin instanțele anterioare, imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului, nu prin oferta de donație din 1951, ci potrivit Legii nr. 478/1944 (adresa 015160 Ministerul Economiei Naționale, din 19 iunie 1945) și potrivit Decretului Consiliului de Stat 220/1977.

Deci nu există nici un dubiu că imobilul din litigiu a trecut cu titlu în proprietatea statului, motiv pentru care hotărârile recurate trebuiau să cerceteze cauza și din perspectiva dispozițiilor art. 27 (29) Legea nr. 10/2001.

Prioritar, recurenta solicită a se examina măsura în care promovarea prezentei acțiuni este admisibilă în condițiile art. 480, 481 C. civ., din moment ce începând cu anul 2001 legiuitorul promulgase o lege de reparație specială.

Aceeași recurentă mai invocă Decizia nr. 33/2007, pronunțată de Secțiile Unite ale ICCJ, în ce privește problema inadmisibilității promovării unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun după apariția Legii nr. 10/2001.

Ca atare recurenta susține că în condițiile în care reclamanții, deși au făcut uz de Legea nr. 10/2001, făcând notificare, prin acțiunea promovată și-au întemeiat pretențiile exclusiv pe normele dreptului comun, refuzând a se prevala de Legea nr. 10/2001, care practic le reglementează si le protejează drepturile subiective.

În atare situație în mod greșit instanța de fond a dispus respingerea inadmisibilității acțiunii promovate.

Un alt caz de nelegalitate încadrat în condițiile dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 C. civ.

Se susține astfel că în condițiile art. 480 C. civ. este necesară o adevărata „probatio diabolica”, care să probeze că ultimul act de dobândire al imobilului coincide întocmai cu primul act de dobândire al aceluiași imobil. Or. ceea ce a posedat recurenta și ulterior a transmis intimatei SC JT E. SRI. sub nume de proprietar, nu se identifică cu ceea ce a deținut proprietarul inițial, respectiv Ministerul Agriculturii și Domeniului, conform actului de vânzare-cumpărare.

În consecință, în mod greșit instanțele anterioare au apreciat ca rezolvată problema identității între imobilul revendicat și imobilul deținut inițial de recurentă, ignorându-se astfel condițiile esențiale de exercițiu ale unei acțiuni în revendicare în condițiile impuse de art. 481 C. civ.

Concluziile instanței de fond și deopotrivă ale instanței de apel sunt neconforme cu realitatea și prin urmare nu creează premizele admiterii unei acțiuni în revendicare. atâta timp cât dovada pozitivă a dreptului de proprietate instituită de art. 480 C. civ. nu este realizată de intimații-reclamanți din perspectiva înscrisurilor de care s-au prevalat în apărarea dreptului lor de proprietate.

Ca atare aceeași recurentă susține că nu există nici un document depus la dosar, care să ateste identitatea imobilului situat pe „moșia Petrești-Popești”, pendinte de comuna Balotești, județul Ilfov, cu cel din comuna Corbeanca, județul Ilfov, iar mai apoi cu cel care face obiectul ofertei de donație (Șoseaua București-Ploiești, km 16,80) si cel revendicat prin acțiunea principală, „intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, Șoseaua București-Ploiești, km 17,5, în suprafață de 4038 mp”.

Mai mult decât atât nu există identitate între imobilul revendicat și cel care face obiectul „mult agreatei sentințe civile nr. 4421/2002”, în care se vorbește în termenii cei mai riguroși posibili de imobilul „CIPA” (teren, construcție, instalații și obiecte de inventar), situat in comuna Corbeanca, Șoseaua București-Ploiești, km 16,80.

Potrivit actelor de proprietate de care se prevalează recurenta chemată în garanție și intimata pârâtă din prezenta cauză, dreptul de proprietate vizează o suprafață de 4238 mp. situat pe Sos București-Ploiești, km 17.5 și conform documentațiilor cadastrale, terenul e situat în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona 25, parcela 283.

Pe fondul cauzei, din perspectiva Legii nr. 10/2001, recurenta solicită a se reține că în cazul terților dobânditori cu bună-credință ai imobilului, acțiunea in revendicare urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, atâta timp cât actul de proprietate al acestora nu a fost atacat în termenul de prescripție ori după caz imobilul a rămas nerevendicat.

În mod greșit instanța de apel reține în decizia recurată că Statul Român nu putea transmite și vinde un drept de proprietate pe care nu îl avea, titlul recurentei emanând de la un, “non dominus”.

Se arată astfel că nici titlul statului, și nici titlul chematei în garanție nu a fost contestat, or, în sistemul Legii 10/2001 restituirea în natură este condiționată de anularea titlului terțului dobânditor, ceea ce nu mai este posibil dacă dreptul la acțiunea în nulitate s-a stins.

Ca atare se învederează că titlul de proprietate al recurentei - chemată în garanție, s-a născut prin procesul de privatizare, în condițiile dictate de Legea nr. 15/1990. În atare situație imobilul face parte în mod legal atât din patrimoniul recurentei SC A.I.E. SA, cât și din patrimoniul succesoarei sale SC C.F. SRL, care l-a transmis mai departe în condiții perfect legale SC JT E. Forte SRL.

În atare situație, se arată că având în vedere prevederile art. 20 alin. (1) si (2), raportat la art. 27 (29) și art. 45 ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.

Prin urmare, arată aceeași recurentă, deși instanța de fond a fost investită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, soluționează superficial și absolut tangențial problema, fără să respecte principiul analizării titlurilor exhibate de părți din autor în autor, așa cum de altfel impun normele de drept comun pe care le are ca reper.

Se face trimitere în mod generic la practica CEDO, fără a reproduce cazuri concrete din jurisprudența acesteia cu privire la teza comparării de titluri.

În plus, intimații nu se pot prevala de un „bun actual” în sensul jurisprudenței CEDO.

De altfel, singurul înscris cu forță probantă în dovedirea dreptului de proprietate al intimaților-reclamanți pe care îl are în vedere instanța de apel,este sentința civilă mai sus amintită, care face referire la o proprietate a autorului reclamanților în suprafață de 1150 mp și nu 4707 mp atât cât li se retrocedează prin admiterea acțiunii în revendicare promovată.

Totodată, în raport de înscrisurile depuse de intimații-reclamanți la termenul din data de 31 ianuarie 2011 (CAB), se solicită a se constata că o suprafață de peste 4000 mp a făcut obiectul unui litigiu intentat de M.L. și A.L. numitului I.G., acțiune ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 216 de către Tribunalul Ilfov la data de 22 martie 1944.

Cu ocazia soluționării acestui dosar, s-a constatat cu putere de lucru judecat că din proprietatea L. s-a cotropit o suprafață reală de 3973,95 mp, motiv pentru care s-a dat curs acțiunii în revendicare promovata.

Nu există nici un fel de dovadă că ulterior pronunțării sentințe civile nr. 216/1944, suprafața de aproximativ 4000 mp ar fi făcut obiectul donației din anul 1951 sau ca ar fi fost preluata in alt mod de către Statul Român.

Cu alte cuvinte, neexistând nici o dovadă că imobilul revendicat prin prezenta acțiune s-ar identifica cu imobilul ofertei de donație din anul 1951 ce a fost anulată prin sentința civilă nr. 4421 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București la data de 12 septembrie 2002, în mod greșit instanța de apel asemenea instanței de fond a reținut că intimații-reclamanți se pot prevala de un bun actual în sensul jurisprudenței CEDO.

Prin urmare, susține aceeași recurentă,titlul statului la momentul transferului dreptului de proprietate către recurentă era perfect valabil și în mod greșit Statul Român a fost calificat de hotărârea recurată ca un „non dominus”.

O ultima critică fondată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează modul în care instanța de apel a soluționat criticile referitoare la soluția dată de instanța de fond pe cererea de chemare în garanție formulată de SC E.F. SRL.

Conform probelor depuse la dosar, recurenta societate cu capital integral privat a vândut o suprafață de 4238 mp, precum si construcțiile arătate intimatei, prin act autentic SC JT E. SRL, respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1999, la o dată anterioară pronunțării sentinței civile nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

Nicăieri în cuprinsul contractului mai sus citat nu se face trimitere expresă la dispozițiile art. 1337 C. civ.

Recurenata mai susține că la data întocmirii contractului de vânzare – cumpărare din 22 ianuarie 1999, intimații reclamanți nu aveau formulată acțiune în revendicare pe dreptul comun și nu notificase recurenta SC A.I.E. SA în ceea ce privește intenția sa de a revendica imobilul în litigiu;iar dreptul de proprietate al intimaților – reclamanți a fost recunoscut prin desființarea titlului statului la 3 ani de la momentul autentificării contractului de vânzare – cumpărare din 22 ianuarie 1999, respectiv prin sentința civilă nr. 4421 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București la data de 12 septembrie 2002.

Cu alte cuvinte, se susține că tulburarea dreptului intimatei SC E. SRL s-a realizat la 3 ani de la data perfectării contractului de vânzare – cumpărare, iar cauza evicțiunii a fost ulterioară și nu anterioară vânzării, fiind cunoscută efectiv de cumpărător cât și de vânzător la data introducerii prezentei acțiuni.

Prin urmare, atâta timp cât evicțiunea nu provine dintr-un fapt personal, iar tulburările privitoare la drept s-au ivit după încheierea contractului și transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorului, vânzătorul nu poate fi calificat ca garant și nu poate răspunde de împrejurări ivite în condiții ce exclud un fapt personal.

Față de cele mai sus menționate, recurențele solicită în condițiile art. 312 C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului și respingerii pe fond a acțiunii principale.

În cazul în care instanța ar aprecia că atât instanța de fond cât și instanța de apel au soluționat în mod corect litigiul pe fond, se solicită admiterea recursului, a schimba în parte hotărârea instanței de apel în sensul respingerii pe fond a cererii de chemare în garanție.

Prin întâmpinarea depusă la filele 93-100 intimații L.L.F. și L.R.A.F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, nefiind incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Intimații susțin astfel că autorii lor nu au pierdut niciodată proprietatea asupra imobilului revendicat, cu atât mai mult cu cât donația fiind nulă, dreptul de proprietatea fost exercitat în mod neîntrerupt și continuu.

În aceeași idee intimații mai invocă faptul că statul a înstrăinat imobilul către o terță persoană, motiv pentru care suntem în prezența unui conflict între titluri ce emană de la autori diferiți.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește recursul declarat de pârâta W.E., Înalta Curte reține că această pârâtă deși nu a uzat de calea de atac a apelului împotriva hotărârii instanței de fond, a declarat totuși recurs împotriva hotărârii instanței de apel criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de această situație în ședința publică din 13 mai 2013 instanța a pus în discuție admisibilitatea recursului față de împrejurarea că acesta a fost declarat „ omisso medio.”

Astfel față de excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta W.E., Înalta Curte reține că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea ordinii în care se exercită căile de atac și categoriile de hotărâri judecătorești supuse căilor ordinare și extraordinare de atac. Din interpretarea art. 282 și art. 299 C. proc. civ. rezultă că împotriva hotărârii date de prima instanță, partea nemulțumită poate declara, în condițiile legii, apel și apoi recurs. De asemenea din coroborarea dispozițiilor art. 299 cu cele ale art. 377 C. proc. civ., rezultă că hotărârile date în primă instanță și care nu au fost atacate cu apel, nu pot fi atacate cu recurs. În cauza de față, împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pârâta W.E. nu a declarat apel și s-a folosit direct de calea de atac a recursului în contra deciziei pronunțate de instanța de apel. Primirea spre analiză a recursului declarat de pârâtă în acest context, are semnificația încălcării principiului ”omisso medio” ceea ce nu este permis instanțelor de control judiciar.

Altfel spus recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, „omisso medio”.

De altfel este de reținut că principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac, impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel, nu mai are deschisă calea de atac a recursului.

Atribuțiile instanței de control în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel, și cum pârâta W.E. nu a declarat apel, criticile fiind formulate „omisso medio” nu pot fi primite, motiv pentru care recursul acestei pârâte urmează a fi respins ca inadmisibil.

În ce privesc recursurile declarate de pârâta SC JT E. SRL și chemata în garanție SC A.I.E. SA, ce vizează aceleași critici, Înalta Curte reține următoarele aspecte:

La 30 ianuarie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 reclamanții L.L.F. și L.R. au înaintat împotriva pârâților Municipiul București, Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București o acțiune în constatarea nulității absolute a actului de donație a fabricii de produse alimentare (teren, clădire și instalații situată pe șoseaua București –Ploiești la km 16,8 încheiat la data de 13 ianuarie 1951, proprietatea numitului L.A.

Astfel prin Sentința civilă nr .4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Filele 24-26 dosarul instanței de fond) s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație realizată de numitul L.A. la 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A. teren, construcție, instalații și obiecte de inventar, situată în comuna Corbeanca jud. Ilfov sos. București Ploiești km 16,8 acceptată prin decizia nr 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire și la hotărârea sus evocată,a fost înregistrată la 11 august 2006 și vizează imobilul cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută a donației din 13 ianuarie 1951.

Este real că reclamanții au formulat și notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 și că Legea nr. 10/2001 nu închide în toate situațiile calea acțiunii în revendicare la instanța de judecată, numai că în soluționarea unei asemenea acțiuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege. Mai precis, soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ Secțiile Unite, dată în recurs în interesul legii.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).

Astfel, în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că:

„134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (.) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

141. (.) Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (.) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (.), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”

Față de aceste statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceștia nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției și, ca atare, nu poate fi invocată protecția documentului european în favoarea lor.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului, relevanța urmărită de reclamanți.

Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. l Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

„Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în ce privește interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție.

Rezultă că, întrucât reclamanții nu sunt titularii unui “bun actual”, cât timp nu sunt în posesia unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului,nu pot invoca nici o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

În absența unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, reclamanții nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei.

Astfel din perspectiva celor expuse, urmează a se reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condițiile în care că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus judecății, motiv pentru care celelalte critici nu se mai impun a fi analizate, urmând astfel a fi admise recursurile declarate de pârâta SC JT E. SRL și de chemata în garanție SC A.I.E. SA împotriva deciziei civile nr. 148 A din 03 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV a Civilă, ce urmează a fi modificată în tot în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâta SC JT E. SRL și de chemata în garanție SC A.I.E. SA împotriva sentinței civile nr. 1794 din 04 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV a Civilă, și pe cale de consecință, urmează a se respinge acțiunea principală, ca neîntemeiată.

Pentru aceleași considerente pe cale de consecință urmează a se respinge cererea de chemare în garanție a SC A.I.E. SA, formulată de pârâta SC C.F. SRL și continuată de pârâta SC JT E. SRL, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta SC JT E. SRL și de chemata în garanție SC A.I.E. SA împotriva deciziei civile nr. 148 A din 03 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV a Civilă.

Modifică în tot decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâta SC JT E. SRL și de chemata în garanție SC A.I.E. SA împotriva sentinței civile nr. 1794 din 04 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV a Civilă.

Respinge acțiunea principală, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de chemare în garanție a SC A.I.E. SA, formulată de pârâta SC C.F. SRL și continuată de pârâta SC JT E. SRL, ca rămasă fără obiect.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta W.E. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.