Heirs' restitution claim for nationalized flats prevails over buyers' bad-faith contracts.

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 17 aprilie 2001, pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. 2252/2001, reclamanții S.M.R., O.Ș.C., B.D.Ș., B.A.A., D.I.S., D.Ș.C., P.T.O., B.C.F., S.H., C.D., G.M., G.A., G.E. și V.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului Sibiu, prin Primar, și Consiliul local al municipiului Sibiu, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a preluării fără titlu de către Statul Român a unui număr de treizeci de apartamente, teren și grădini (optsprezece apartamente cu destinația de locuință și dependințe, nouă spații comerciale situate la parterul imobilelor, trei ateliere și construcții anexe), situate în Sibiu, str. Turnului, și str. Mitropoliei, înscrise în C.F. 4484 Sibiu și C.F. 1579 Sibiu, proprietatea Societății „O.”, să se constate nulitatea absolută a înscrierii titlului Statului în aceste cărți funciare, să se constate nulitatea absolută a actelor juridice care au stat la baza preluării abuzive și ilegale a proprietăților.

Prin sentința civilă nr. 2 din 10 ianuarie 2002, Tribunalul Sibiu a declinat, în favoarea Judecătoriei Sibiu, competența de soluționare a acțiunii, constatând că aceasta nu este evaluabilă în bani.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, sub dosar nr. 1614/2002, fiind precizată la 17 aprilie 2002, în sensul că temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă Legea nr. 10/2001; totodată, acțiunea a fost completată în sensul că reclamanții și M.C.A. au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, privind apartamentele din cele două imobile, și introducerea în cauză, ca pârâți, a foștilor chiriași, care au cumpărat apartamentele prin contractele atacate (f. 90-91, vol. I).

Pe parcursul procesului, a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Statul Român, SC U. SA, solicitând respingerea acțiunii principale pentru lipsa calității procesuale active a reclamanților, și, în subsidiar, respingerea pe fond (f.172, vol. I).

Au formulat cerere de intervenție în interes propriu M.V. și M.T., M.V. și M.M., B.D.I., Ș.A.M., L.M.Z. și L.M., SC M.C. SRL Sibiu, solicitând să se constate că aceștia au calitatea de proprietari tabulari asupra apartamentelor dezmembrate din imobilele identificate în C.F. colectiv 1579 Sibiu, top. 531, construcții situate în Sibiu, str. Mitropoliei, și că au dobândit cu bună-credință aceste imobile și cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (f.173-180, vol. I).

Ulterior, reclamanții și M.C. și-au precizat acțiunea, în sensul că înțeleg să cheme în judecată și pe pârâții SC U. SA, J.V., N.I., A.E., I.D.I., I.G., M.E., SC I. SRL, S.C., C.A., S.B., T.M., M.A., F.A., M.D., C.G., R.T., P.A., S.S., M.M., B.E., M.V. și M.T., Ș.A.M., M.V. și M.M., B.D.I., SC C.P. SRL, SC M.C. SRL, L.M.Z. și L.M., solicitând să se constate că imobilele înscrise în C.F. 4484 Sibiu, situat în Sibiu, str. Turnului, în C.F. 1579 Sibiu, situat în Sibiu, str. Mitropoliei, și în C.F. nr. 45685 Sibiu, situat în Sibiu, str. Mitropoliei, au fost preluate fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la Societatea O. SA; să se constate că reclamanții sunt moștenitorii legali ai acționarilor acestei societăți, respectiv Ș.P., V.D., C.P., M.G., exceptate de la naționalizare; să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor de înstrăinare făcute de Statul Român în favoarea pârâților, cu privire la imobilele înscrise în C.F. menționate și să se dispună restituirea imobilelor respective, atât cele vândute, cât și cele nevândute, în deplină proprietate și posesie, reclamanților. În subsidiar, în cazul imposibilității restituirii în natură a unora dintre imobile, să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor corespunzătoare (f.240-245, vol. I).

Față de întâmpinarea depusă la dosar de pârâți, privind decesul unora dintre părțile chemate în judecată și necitarea, în proces, a altora (f.320-324, vol. II), reclamanții au depus o nouă precizare, prin care au menționat ca pârâți, alături de pârâții inițiali în viață, pe J.S. și J.M.V., moștenitorii lui J.V., decedată, A.C., moștenitoare a lui A.O.D., și A.E., în nume propriu și ca moștenitoare a aceluiași defunct, S.A., M.M., F.A. și F.A., M.G., C.E., în nume propriu și ca moștenitoare a lui C.G., R.M., S.F. (f.382-384, vol. II).

Prin sentința civilă nr. 2727 din 8 mai 2003, Judecătoria Sibiu a declinat, în favoarea Tribunalului Sibiu, competența de soluționare a acțiunii, astfel cum a fost precizată, și a constatat conflict de competență, dispunând înaintarea dosarului la Curtea de Apel Alba-Iulia, în vederea soluționării. Instanța a constatat că cererea principală vizează valabilitatea titlului statului, astfel încât cauza trebuie soluționată în raport de valoarea imobilului, cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți fiind accesorie și urmând regulile dispozițiilor art. 17 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 63 din 30 iulie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, constatând că acțiunea reclamanților este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că nesoluționarea notificărilor până la această dată echivalează cu o respingere a pretențiilor acestora, de restituire a imobilelor. Cererile accesorii trebuie soluționate de aceeași instanță, în raport de capătul principal al acțiunii, privind restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român.

Această soluție a fost menținută prin decizia nr. 565 din 27 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de M.V., M.T., Ș.A.M., M.M., B.D.I., L.M.Z., L.M. și SC M.C. SRL împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel, în regulator de competență. Instanța de recurs a constatat că temeiul acțiunii îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, conform art. 24 din acest act normativ, contestațiile sau cererile contra deciziei, ofertei sau altor acte de procedură prealabilă sunt în competența tribunalului, în primă instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, sub dosar nr. 1795/2004.

Pe parcursul procesului au fost introduși în cauză Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru soluționarea cererii în despăgubiri (cererea completatoare depusă la f.230, vol. I), și pârâții B.M. (moștenitoare de pe urma lui B.E.), B.H., P.R.A., dobânditori succesivi ai apartamentului deținut de B.E., situat în str. Mitropoliei, SC G.T. SRL și S.W. (cererea completatoare depusă la f.232, vol. I,), SC M. SRL (cererea de la f.282, vol. I), Compania Națională „Loteria Română” pentru soluționarea cererii de anulare a actului prin care aceasta a dobândit spațiul comercial înscris în C.F. Sibiu 4484, nr. top. 1293/1/II, transcris în C.F. nr. 44476 Sibiu, situat în Sibiu, str. Turnului, și a încheierii de intabulare a acestui imobil pe numele pârâtei (f.334, vol. II).

M.C. și R.E. au formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamanților, solicitând să se constate că prima are calitatea de moștenitoare de pe urma lui P.C. și de pe urma lui F.C., acționare la Societatea O. SA, iar cea de-a doua are calitatea de moștenitoare de pe urma defunctei P.V., născută D., de asemenea, acționară la aceeași societate; să se constate că imobilele în litigiu au fost preluate fără titlu valabil de la societatea menționată; să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor de înstrăinare făcute de Statul Român în favoarea pârâților și să le fie restituite imobilele, în deplină proprietate și posesie; în subsidiar, să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură (f.256-258, vol. I). Cererea de intervenție a fost admisă în principiu.

În urma decesului lui M.E., instanța a constatat că au calitatea de moștenitori I.D.I. și I.G. M., iar, în urma decesului lui C.D., are calitatea de moștenitoare M.C.A.

C.A.L. și C.D. au formulat cerere de intervenție în interesul pârâților SC G.T. SRL Sibiu și S.W., solicitând respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active și ca inadmisibilă, respectiv, ca nefondată (f.542-543, vol. II). Cererea de intervenție a fost admisă în principiu.

Prin sentința civilă nr. 530/2006 pronunțată de Tribunalul Sibiu, s-au admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții S.M.R., O.Ș.C., B.D.Ș., B.A.A., D.I.S., B.C.F., D.Ș.C., S.H., M.C., în calitate de moștenitoare a reclamantului C.D., G.M., G.E., V.E. și G.A. și cererea de intervenție formulată de M.C. împotriva pârâtului Primarul municipiului Sibiu.

A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Sibiu să emită, în favoarea reclamanților, dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, la nivelul sumelor stabilite prin expertiza efectuată în cauză, respectiv suma de 2.150.300 lei pentru imobilul situat în Sibiu, str. Mitropoliei, și suma de 6.988.000 lei pentru cel situat în Sibiu, str. Turnului.

S-au respins celelalte cereri formulate de reclamanți și de interveniente.

S-a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva celorlalți pârâți persoane fizice și persoane juridice.

S-a respins, în totalitate, acțiunea formulată de reclamanta P.T.O. împotriva tuturor pârâților din prezenta cauză.

S-a respins cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamanților formulată de intervenienta R.E.

S-a respins cererea de intervenție formulată de intervenienta SC U. SA, în interesul pârâtului Statul Român.

S-a admis cererea de intervenție formulată de intervenienții C.A.L. și C.D., în interesul pârâților SC G.T. SRL și S.W.

S-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții M.V., M.T., M.V. și M.M., B.I.D., Ș.A.M., L.M.Z., L.M. și SC M.C. SRL, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Sibiu să plătească reclamanților a căror acțiune a fost admisă suma de 20.000 lei cheltuieli de judecată parțiale; au fost obligați reclamanții să plătească pârâților SC M.C. SRL suma de 300 lei și lui S.C. suma de 2.242 lei, cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că imobilul înscris în C.F. 4484 Sibiu, A+1, nr. top. 1293, 1870, 1872, și cel înscris în C.F. 1579 Sibiu, nr. top. 531, au fost proprietatea Societății anonime „O.”, sub B1, B2 în C.F. 4484, și, respectiv, sub B9 în C.F. 1579.

Cele două imobile au trecut în proprietatea Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin încheierea Tribunalului Sibiu nr. 48 din 1 iulie 1949, a fost aprobată intrarea în lichidare a societății menționate. Bilanțul de lichidare a fost încheiat la 30 iunie 1950, iar, prin încheierea aceluiași tribunal, la 30 septembrie 1950, s-a constatat că lichidarea a fost terminată.

Cele două imobile au fost preluate de stat mai înainte de lichidarea societății, Decretul nr. 92/1950 fiind publicat în M. Of. în aprilie 1950.

De altfel, din bilanțul final de lichidare rezultă că, după achitarea impozitelor și salariilor către creditorii societății, au rămas nevândute acțiuni fără valoare sau cu valoare foarte mică și mobilier; deci, în patrimoniul societății nu mai existau imobile.

Inițial, proprietara de C.F., „O.” SA, a fost constituită în anul 1926, din 10 acționari. Ulterior, și-a schimbat denumirea în Societatea „O.” SA Sibiu.

Dacă, la constituire, Societatea avea ca acționari pe I.P. O. și M.P. O. și pe cele patru fiice ale lor, împreună cu soții acestora, de-a lungul timpului, structura acționariatului s-a modificat. Astfel, la 18 mai 1948, acționari erau Ș.P., N.P., Ș.A.B., I.M., V. și I.D., U.C., C.C., F.H., F.C., G.M. și G.I.

În Adunarea Generală din 30 iunie 1949 a Societății „O.”, s-a hotărât dizolvarea acesteia, iar, la data respectivă, acționari erau N.P., Ș.P., D.V., U.C., U.V., G.M., C.C., S.H., F.C., M.I., care au fost prezenți la adunarea generală și al căror aport la capitalul social reprezenta 18.400.000 lei, adică mai mult de ¾ părți din capitalul social (de 20.000.000 lei). Aceasta înseamnă că, la acea dată, existau și alte persoane acționari ai acestei societăți, cu atât mai mult cu cât nici numărul de acțiuni nu mai era același cu cel din anul 1948.

Astfel cum au arătat reclamanții, străbunicii, respectiv bunicii lor, I.P. și M.P., nu au fost acționari ai Societății „O.” și într-adevăr, la data lichidării societății, acționari ai acestei persoane juridice erau cele patru surori, P.Ș., P.V., căsătorită D., P.C., căsătorită F., și P.M., căsătorită G., dar și soțul și fiicele lui P.Ș., respectiv ale lui P.C.

În accepțiunea Legii nr. 10/2001, art. 18 lit. a), noțiunea de ”membri ai aceleiași familii” nu poate avea alt înțeles decât cel C. fam. și din legile speciale, cuprinzând pe soțul, soția, copiii și, eventual, părinții soților.

În speță, chiar dacă s-a dovedit că acționarii sunt rude și afini între ei, totuși nu sunt membri ai aceleiași familii. De fapt, acționarii au fost membrii ai patru familii diferite.

În concluzie, în raport de dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, moștenitorii foștilor acționari și acționarii în viață pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent chiar și pentru acele apartamente care se află, încă, în proprietatea Statului Român. În actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, singura alternativă, în cazul imposibilității restituirii în natură, este prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nefiind posibilă restituirea prin echivalent bănesc.

În raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și de existența unei proceduri administrative speciale, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului are drept consecință admiterea, în parte, a acțiunii, în sensul acordării de măsuri reparatorii.

Cererea prin care se solicită să se constate că reclamanții sunt moștenitorii celor patru acționari este inadmisibilă, deoarece, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu pot fi soluționate acțiuni succesorale, iar stabilirea calității de succesori servește doar la justificarea calității procesuale active a reclamanților.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, excepția tardivității acțiunii, invocată prin întâmpinare, este întemeiată în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5) din legea sus-menționată, astfel cum au fost modificate, și care prevăd un termen de prescripție a acțiunilor cu acest obiect de un an și șase luni de la data intrării în vigoare a legii, termen care a expirat la 14 august 2002. Cererile pentru constatarea nulității contractelor au fost formulate la data de 28 octombrie 2002, în consecință, cu depășirea termenului legal. Apărarea reclamanților, în sensul că au revendicat imobilele anterior datei de 14 august 2002 și aceasta ar reprezenta cererea principală a fost înlăturată în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că cererea pentru restituirea în natură a imobilelor este inadmisibilă în condițiile art. 18 din aceeași lege, dispoziție care condiționează această formă de reparație de împrejurarea ca persoanele asociate să fie membri ai aceleiași familii, și, cum efectul desființării contractelor ar fi revenirea la situația anterioară de C.F., cu proprietar Statul Român, reclamanții nu justifică un interes legitim în formularea acestei cereri, motiv pentru care a fost respinsă. Cererea de restituire a imobilelor, în proprietate și posesie, a fost respinsă raportat la art. 18 lit. a) și art. 25 alin. (4) din aceeași lege.

Pentru aceste considerente, motivele de fond ale cererilor privind constatarea nulității contractelor nu au mai fost analizate.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, invocată de intervenienții pârâți prin întâmpinare, în raport de sentința civilă nr. 3656/1999 pronunțată de Judecătoria Sibiu, aceasta este neîntemeiată, întrucât cele două acțiuni se fundamentează pe cauze diferite, respectiv prima a fost o acțiune de drept comun, iar prezenta se întemeiază pe Legea nr. 10/2001.

Referitor la cererea subsidiară în despăgubiri, Tribunalul a constatat că reclamanții au formulat notificări pentru cele două imobile, prin executorul judecătoresc, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, care nu au fost soluționate până în prezent, lipsa unui răspuns la notificare echivalând cu respingerea cererilor formulate.

Având în vedere că reclamanții sunt persoane îndreptățite, dar că restituirea în natură este inadmisibilă, instanța a constatat, în urma modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005, că, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, unitatea deținătoare este obligată să emită dispoziție prin care să acorde, în compensare, persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

Întrucât reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri, ceea ce însemnă că măsura compensării nu este acceptată de aceștia, potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, urmează ca entitatea învestită cu soluționarea notificărilor să emită dispoziție motivată, cu propunere de despăgubiri, la valoarea stabilită de expert, conform standardelor de evaluare internaționale, respectiv 2.150.300 lei pentru imobilul situat în str. Mitropoliei, și 6.988.000 lei pentru cel de pe str. Turnului.

Reclamanta P.T.O. nu a făcut dovada legăturii sale de rudenie cu niciunul dintre acționarii Societății „O.”, ea nu este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform dispozițiilor art. 3 lit. b) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât acțiunea formulată de această parte a fost respinsă ca neîntemeiată.

Acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru plata despăgubirilor a fost respinsă în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005, care stabilesc modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent prin Titlul VII, cea care urmează a acorda titlul de despăgubire fiind Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În această situație, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă.

Nici Consiliul local al municipiului Sibiu nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu a înstrăinat apartamentele, iar entitatea care este obligată să emită dispoziția privind măsurile reparatorii este Municipiul Sibiu, iar nu Consiliul local. Pentru aceste motiv, acțiunea reclamanților a fost respinsă și față de pârâtul indicat.

În ceea ce privește cererile de intervenție formulate de intervenienții în interes propriu persoane fizice și juridice care au încheiat contracte pentru apartamente din cele două imobile, având în vedere că ele au fost chemate, ulterior, în judecată, în calitate de pârâte și față de modul de soluționare a acțiunii principale, instanța le-a respins ca rămase fără obiect, ele constituind apărări față de cererile reclamanților.

Cererea de intervenție formulată de R.E. a fost respinsă, deoarece aceasta nu a dovedit că este succesoarea fostei acționare D.V., nefiind persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii.

Cererea de intervenție formulată de M.C. a fost admisă corespunzător dispozițiilor instanței cu privire la acțiunea formulată de reclamanți și pentru aceleași considerente, intervenienta, dovedind că este moștenitoarea reclamantului C.D., la rândul său, moștenitorul lui C.C.E., fostă acționară la Societatea „O.”.

Cererea de intervenție formulată de SC U. SA, în favoarea pârâtului Statul Român, a fost respinsă, deoarece acțiunea reclamanților a fost admisă în parte, ca urmare a constatării că imobilele au fost preluate abuziv, iar reclamanții au dovedit că au calitatea de persoane îndreptățite să beneficieze de măsuri reparatorii.

Cererea de intervenție formulată de intervenienții C., în interesul pârâților SC G.T. SRL și S.W., a fost admisă, deoarece nu s-a admis cererea de restituire în natură a imobilelor, pentru aceleași considerente avute în vedere la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent și la respingerea cererii reclamanților, de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

În raport de soluția pronunțată, părțile căzute în pretenții au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.C., B.C., S.H., S.M.R., O.Ș.C., B.D.Ș., B.A.A., D.I.S., D.Ș.C., O. T.P., G.A., G.M., G.E. și V.E., pârâta Primăria municipiului Sibiu, prin Primar, și intervenienta R.E.V.

Pe parcursul procesului au decedat intimații pârâți M.M., S.B., M.A., fiind introduși în cauză M.Ș.D. și S.M.C., de pe urma pârâtei M.M., S.A., S.A.O. și S.D.A. de pe urma pârâtului S.B., M.M., M.I. și C.M.C. de pe urma pârâtului M.A.

Prin decizia civilă nr. 121/A din 28 martie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția Civilă a admis apelurile declarate în cauză și a desființat sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând că, în mod greșit, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la cererea de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare

Reclamanții și-au precizat acțiunea la data de 17 aprilie 2002, chemând în judecată, în calitate de pârâtă, pe SC U. SA Sibiu, și solicitând anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu terțe persoane.

În consecință, a fost respectat termenul de prescripție prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care s-a împlinit la 14 august 2002. Deci, cererea privind anularea contractelor s-a făcut anterior acestei date, chiar dacă, cumpărătorii au fost indicați, în calitate de pârâți, de abia la data de 14 octombrie 2002.

Instanța de apel a dispus ca Tribunalul, cu ocazia rejudecării, să cerceteze și să administreze probe pentru a stabili dacă părțile contractante au fost sau nu de bună-credință la data încheierii contractelor, dacă reclamanții și intervenienții au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură ori echivalent, în raport și de O.G. nr. 11/2002, urmând a se face o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr. 247/2005.

Această soluție a fost menținută prin decizia civilă nr. 3697 din 6 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții SC I. SRL, SC M. SRL, A.E., F.A., F.A., I.D., I.G., M.I., M.M., C.M.C., S.C., S.F., T.M., R.M., R.T., S.A.O., S.D.A., S.A., J.M., C.E., M.D., N.I. și de intervenienții C.D. și C.A.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu – Secția civilă, sub nr. 1965/57/2006.

Pe parcursul procesului a decedat pârâtul F.A., fiind introduse în cauză, în calitate de moștenitoare, F.R. și P.A.L.

De asemenea, au fost citați, în calitate de moștenitori de pe urma defunctului A.O.D., A.C.V. și R.E., de pe urma defuncților P.A. și P.D., P.M., P.C.L. și P.D.D., iar de pe urma defunctului M.V., M.M., M.D. și M.M.

În raport de împrejurarea că SC G.T. SRL a intrat în procedură de insolvență, a fost citată această societate prin lichidator judiciar.

A fost introdus în cauză, în calitate de pârât, și V.M., cumpărător al imobilului situat în Sibiu, str. Turnului, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 24 septembrie 2004 de B.N.P. B.C.N.. La rândul său, acesta a înstrăinat imobilul menționat către C.A.L. și C.D., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 21 octombrie 2004 de același B.N.P. (f.299-300).

Pe parcursul procesului, reclamanții au depus o precizare a acțiunii, prin care au indicat contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate o solicită (f.259-264).

Prin sentința civilă nr. 605 din 2 iulie 2009 a aceleiași instanțe, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți; s-au admis, în parte, acțiunea principală precizată împotriva pârâtului Primarul municipiului Sibiu și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta M.C.; a fost obligat pârâtul să emită, în favoarea reclamanților și a intervenientei, dispoziție prin care să facă propunere de acordare a despăgubirilor bănești pentru imobilele înscrise în C.F. 1579 Sibiu, str. Mitropoliei, și C.F. 4489 Sibiu, str. Turnului, compuse din mai multe apartamente; s-au respins, în rest, acțiunea principală precizată și cererea de intervenție în interes propriu; s-au respins acțiunea principală precizată și cererea de intervenție în interes propriu formulată de reclamanți și de intervenienta M.C. împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul local Sibiu și pârâții persoane fizice. S-a respins acțiunea principală precizată, formulată de reclamanta P.T.O. împotriva pârâților; s-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta R.E.V. S-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții C.A.L. și C.D., în interesul pârâților SC G.T. SRL și S.W. S-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC U. SA, în interesul pârâtului Statul Român. S-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții M.V., M.T., M.M., M.D. și M.M., în calitate de moștenitori ai defunctului M.V., B.D., Ș.A.M., L.M., L.M. și SC M.C. SRL Au fost obligate părțile la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță a reținut că, prin decizia de casare pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, în ciclul procesual anterior, și menținută de Înalta Curte, s-a stabilit doar ca instanța de rejudecare să se pronunțe asupra bunei-credințe a pârâților la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât, prin recunoașterea calității de persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, implicit este recunoscută și calitatea de moștenitori a reclamanților raportat la actele de stare civilă depuse la dosar, prevederile Codului familiei, ale Legii nr. 114/1996 și ale Legii nr. 272/2004.

Prin urmare, excepția în discuție este inadmisibilă față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și lipsită de suport legal, deoarece, într-un prim ciclu procesual, instanțele de control s-au pronunțat atât asupra acestei excepții, cât și asupra inadmisibilității promovării acțiunii. În consecință excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă de prima instanță, mai puțin în ceea ce o privește pe reclamanta P.T.O., care nu a făcut dovada legăturii sale de rudenie cu niciunul dintre acționarii Societății „O.”.

Referitor la cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 18 lit. a) și c) din Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (1) din aceeași lege, modificată și completată, precum și a dispozițiilor art. 1848 C. civ.

Buna-credință reprezintă convingerea cumpărătorului că a încheiat contractul cu adevăratul proprietar și cu respectarea dispozițiilor legale, la momentul încheierii actului juridic.

În speță, cele două condiții au fost îndeplinite atât referitor la contractele încheiate în temeiul Legii nr. 85/1992, cât și la contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995, simpla afirmație a reclamanților, în sensul că pârâții sunt de rea-credință, nefiind susținută de vreo probă administrată în dosar și, deci, irelevantă.

Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., referitoare la prezumția bunei-credințe.

Mai mult, parte dintre imobilele în litigiu, aparținând SC G.T. SRL și SC I. SRL, au fost dobândite prin hotărâri judecătorești irevocabile, astfel că o reanalizare a condițiilor de valabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare respective este inadmisibilă.

Instanța a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că persoanele care și-au dobândit imobilul cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat, în trecut, acele bunuri, în caz contrar încălcându-se principiul proporționalității (cauza Raicu vs. România).

Față de aceste considerente și de dispozițiile art. 18 lit. a) și c) din Legea nr. 10/2001, reclamanții și intervenienta M.C. nu au dreptul la restituirea în natură a imobilelor, ci doar la măsuri reparatorii în echivalent.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, intervenienta R.E.V., pârâtul Primarul municipiului Sibiu și pârâții A.E., A.C.V., R.E., născută A., C.E., C.A., F.A., F.R., P.A.L., născută F., I.D.I., I.G., M.D., M.G., M.M., N.I., C.M.C., N.I., P.M., P.D.D., P.C.L., R.T., R.M., S.A.O., S.D.A., S.A., J.M.V., J.S., S.C., S.F. și T.M.

Pe parcursul procesului, a decedat intimata pârâtă G.M., fiind introdus în cauză, în calitate de moștenitor, G.R.

Prin decizia civilă nr. 13/A din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția civilă a admis apelurile declarate de reclamanta P.T.O. și de intervenienta R.E.V., de pârâtul Primarul municipiului Sibiu și de pârâții persoane fizice împotriva sentinței civile sus-menționate.

S-a schimbat, în parte, sentința atacată, în ceea ce privește soluționarea acțiunii formulată de reclamanta P.T.O., a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta R.E.V. și a cererilor privind cheltuielile de judecată formulate de părți.

În aceste limite, s-au admis acțiunea formulată de reclamanta menționată și cererea de intervenție în interes propriu formulată de R.E. V. împotriva pârâtului Primarul municipiului Sibiu, care a fost obligat să emită, în favoarea reclamantei și a intervenientei, alături de ceilalți reclamanți și de intervenienta M.C., dispoziție prin care să se facă propunere de acordare a despăgubirilor bănești pentru imobilele în litigiu.

S-au respins, în rest, acțiunea formulată de P.T.O. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta R.E. V.

A fost înlăturată obligația de plată a cheltuielilor de judecată, în favoarea reclamanților, stabilită de prima instanță în sarcina pârâtului Primarul municipiului Sibiu.

Au fost obligați reclamanții și intervenientele M.C. și R.E. V. să plătească cheltuieli de judecată pârâților în dosarul de fond, conform dispozitivului deciziei.

Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței atacate.

S-a respins apelul declarat de reclamanți și de intervenienta M.C., care au fost obligați la cheltuieli de judecată către pârâții persoane fizice, conform dispozitivului aceleiași hotărâri.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți și de intervenientele M.C. și R.E. V., Curtea a constatat că prima instanță s-a conformat îndrumărilor date în ciclul procesual anterior, analizând cauza sub aspectele indicate prin decizia de casare, concluzionând, în mod corect, că reclamanții nu pot fi considerați ca fiind „membri ai aceleiași familii”, condiție impusă de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la motivul de apel invocat de reclamanți, privind încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu referire la restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu și anularea contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea a reținut că reclamanții justifică legitimare procesuală, prin calitatea lor, de moștenitori ai asociaților persoanei juridice, proprietara imobilelor preluate de stat, Societatea Anonimă „O.” Sibiu.

Din tabelul cuprinzând numărul de acțiuni repartizate acționarilor Societății „O.”, în baza hotărârii Consiliului de Administrație din 18 iunie 1948, actualizat până în mai 1949, și din procesul verbal al Adunării Generale a societății din 30 iunie 1949, rezultă că această societate avea mai mulți asociați, astfel încât prima ipoteză menționată în art. 18 din Legea nr. 10/2001 (societate cu unic asociat) nu este incidentă în cauză.

Nici cea de-a doua ipoteză care ar fi determinat restituirea, în natură, a imobilelor nu se regăsește în speță, deoarece asociații Societății „O.” nu erau membri ai aceleiași familii.

Prin urmare, măsurile reparatorii de care pot beneficia reclamanții se pot stabili numai în echivalent, astfel încât aceștia nu mai justifică niciun interes în anularea contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâții au dobândit, în proprietate, de la stat, imobilele în litigiu.

Pentru aceleași rațiuni, nu se mai impune nici analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 85/1992 și de Legea nr. 112/1995, la momentul înstrăinării unora dintre apartamente.

Referitor la critica reclamanților vizând împrejurarea că prima instanță nu a indicat cuantumul despăgubirilor, Curtea a constatat că notificările au fost formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu au fost soluționate prin emiterea vreunei dispoziții. Într-o asemenea situație, procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor este reglementată de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Primarul municipiului Sibiu neavând competența să precizeze, în propunerea de despăgubiri, cuantumul lor.

În ceea ce privește apelul reclamantei P.T.O. și a intervenientei R.E. V., sub aspectul calității acestora, de moștenitoare a asociaților Societății „O.”, în fața instanței de apel s-au depus certificatul de moștenitor emis de B.N.P. B.S., din care rezultă că P.T.O. este fiica lui P.O. O., certificatul de naștere al reclamantei, precum și certificatul de deces al tatălui acesteia, P.O. O., din care reiese că este fiul lui N. (M.) și Ș.

În fața instanței de fond, intervenienta R.E.V. a depus acte de stare civilă, din care rezultă că aceasta este fiica lui D.E., născută P.

Față de actele de stare civilă depuse în apel, Curtea a constatat că reclamanta P.T.O. a făcut dovada că este nepoată de fiu a defuncților P.N. și P.Ș., acționari la Societatea „O.”, iar intervenienta R.E.V. este fiica lui D.E., de asemenea, acționar la „O.”.

În consecință, față de dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 4 alin. (2) din aceeași lege, instanța de apel a constatat că reclamanta și intervenienta sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele din litigiu, alături de ceilalți reclamanți, sens în care a admis apelul declarat de aceste părți și a dispus ca pârâtul Primarul municipiului Sibiu să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri bănești și în favoarea lor.

În ceea ce privește apelul declarat de Primarul municipiului Sibiu, referitor la nelegala obligare a acestei părți la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece pârâtul nu este în culpă procesuală pentru avansarea cheltuielilor de judecată de către părțile adverse, fiind obligat să rezolve notificările numai după soluționarea irevocabilă a cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare.

Referitor la apelul pârâților persoane fizice, vizând acordarea, în totalitate, a cheltuielilor de judecată efectuate de aceștia, s-a reținut că prima instanță a procedat, de asemenea, la aplicarea greșită a dispozițiilor textului de lege sus-menționat, neluând în calcul întreaga sumă de bani avansată de pârâți cu titlul de onorariu de avocat. În acest sens, a fost schimbată hotărârea primei instanțe, prin includerea, în cheltuielile de judecată datorate pârâților, a tuturor sumelor avansate de aceștia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și intervenientele R.E. V. și M.C.

Pe parcursul procesului au decedat recurenta reclamantă D.I.S. și intimata pârâtă S.F., fiind introduși în cauză, în calitate de moștenitori, D.E., D.M. și D.G. pentru reclamantă și, respectiv, S.S.A. pentru pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 2221 din 10 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanți și de cele două interveniente, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În pronunțarea acestei hotărâri, Înalta Curte a reținut că sintagma „membri ai aceleiași familii”, la care face referire art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, a fost interpretată de instanța de apel, prin raportare la prevederile art. 18.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, ca excluzând pe femeile care s-au căsătorit, în sensul că acestea nu mai pot fi considerate ca făcând parte din „familie”.

Interpretând art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, arată că „prin noțiunea de familie, în sensul art. 18 lit. a) din Lege, se va înțelege acea entitate compusă din rudele în linie directă fără limită în grad și rudele colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv, la care se adaugă soțul sau soția”.

Instanța de apel nu a contestat împrejurarea că reclamantele care s-au căsătorit s-ar fi aflat cu foștii proprietari în legătura de rudenie impusă de lege, ci a stabilit că, în cauză, pot fi acordate numai măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât acționarii Societății „O.” nu puteau fi considerați a fi, toți, membri ai aceleiași familii.

Ajungând la această concluzie, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme, prin căsătorie, copiii nu își pierd legătura de filiație față de părinți, un asemenea efect producând numai adopția cu efecte depline.

C.C., F.H. și F.C. erau fiicele lui U.C., asociată a Societății „O.”, în consecință, erau rude de gradul I cu o persoană asociată la persoana juridică ce a avut, în proprietate, imobilele în litigiu.

La rândul lor, M.I. și B.Ș. erau fiicele lui P.N. și P.Ș., despre care nu se poate susține că, prin căsătorie, pierduseră calitatea de persoane ce aparțineau aceleiași familii.

Cât îl privește pe B.A., instanța de apel a interpretat greșit teza finală a art. 18.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care se referă la soțul sau soția unuia dintre cei între care există legătura de rudenie arătată în teza I. Or, lucru necontestat, B.A. era soțul lui B.Ș., care era acționară la Societatea „O.”.

În consecință, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, ceea ce va determina admiterea recursurilor și casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Ca o consecință a modului eronat de interpretare a dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel nu a mai analizat cererile privitoare la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 și, respectiv, la restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu.

Cu ocazia rejudecării, vor fi analizate și criticile având ca obiect nelegalitatea deciziei prin care s-a admis apelul declarat de Primarul municipiului Sibiu privind cheltuielile de judecată datorate de acesta în prezentul litigiu.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, sub nr. 2102/1/2010.

Instanța a invocat, din oficiu, excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a SC G.T. SRL, în raport de sentința comercială nr. 867/C din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Sibiu – Secția comercială și de contencios administrativ, prin care s-a dispus închiderea procedurii insolvenței, descărcarea lichidatorului de orice îndatoriri și responsabilități și radierea societății din Registrul Comerțului, excepție cu privire la care a dispus că urmează a fi soluționată prin decizie.

Prin decizia civilă nr. 132 din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția civilă a admis apelurile declarate de intervenienta M.C. și de intervenienta R.E. V., precum și de reclamanți împotriva sentinței civile sus-menționate.

A schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a intervenientelor M.C. și R.E. V..

A admis acțiunea formulată de reclamanți, precum și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenientele M.C. și R.E. V. împotriva pârâților C. N. „Loteria Română” SA, Primarul municipiului Sibiu, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, SC U. SA Sibiu, pârâții persoane fizice, SC C.P. SRL și SC M.C. SRL

A constatat că imobilele înscrise în C.F. 4484 Sibiu, situat în Sibiu, str. Turnului, și C.F. 1579 Sibiu, situat în str. Mitropoliei, au fost preluate abuziv și fără titlu valabil de Statul Român, de la Societatea Anonimă „O.” SA Sibiu.

A constatat că reclamanții și intervenientele sunt moștenitori legali ai defunctelor Ș.P., V.D., C.P. și M.G.

A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții persoane fizice (unii dintre ei, în prezent, decedați, procesul fiind continuat de moștenitori) și R.A.G.C.L. Sibiu, respectiv între Municipiul Sibiu, prin primar, și SC M. SRL; între Primăria municipiului Sibiu și SC G.T. SRL, între SC G.T. SRL și S.W., între S.W. și V.M., între V.M. și C.A.L. și C.D., între R.A.G.C.L. Sibiu și SC C.P. SRL, între SC C.P. SRL și SC M.C. SRL, între R.A.G.C.L. Sibiu și SC I. S.R.L și a încheierilor de intabulare a imobilelor în cărțile funciare individuale.

A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Sibiu să emită dispoziție motivată prin care să dispună restituirea în natură a treizeci și patru de apartamente individualizate în dispozitivul deciziei, cu privire la înscrierea inițială în C.F., nr. top., transcrierea în C.F. actuală și persoanele în proprietatea cărora se află în prezent.

A fost obligat același pârât să emită dispoziție motivată prin care să propună Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru apartamentul care nu poate fi restituit în natură, înscris, inițial, în C.F. 1579, nr. top. 531/2, transcris în C.F. 18277, aflat, în prezent, în proprietatea pârâților L.M. și L.M.

A dispus obligarea pârâtei C. N. „Loteria Română” SA să emită dispoziție motivată prin care să dispună restituirea în natură a apartamentului, înscris, inițial, în C.F. 4484 Sibiu, nr. top. 1293/1/II, transcris în C.F. 44476, aflat, în prezent, în proprietatea acestei pârâte.

A respins acțiunea formulată de reclamanți și cererile de intervenție în interes propriu formulate de M.C. și R.E. V. împotriva pârâților B.C.M., B.E., B.H., P.R.A.H., L.M., L.M. și Consiliul local Sibiu.

A respins cererea de intervenție formulată de intervenienții în interes propriu M.V. și M.T., M.V. și M.M., Ș.A.M., B.D.I., SC C.P. SRL și SC M.C. SRL

A respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC U. SA, în interesul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții C.A.L. și C.D., în interesul pârâților.

A respins apelul declarat de pârâtul Primarul municipiul Sibiu împotriva aceleiași sentințe.

A respins apelul declarat de pârâții persoane fizice împotriva hotărârii menționate.

A dispus obligarea pârâților să plătească reclamanților suma de 32.500 lei și intevenientei M.C. suma de 8.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale; a obligat pe reclamanți și pe interveniente să plătească pârâtei L.M. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată, în fond și apel.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că prima instanță a pronunțat o soluție greșită, rezumându-se la a aprecia că există bună-credință din partea pârâților, fără a analiza respectarea prevederilor legale în baza cărora au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare.

În fața instanței de apel a fost contestată, din nou, calitatea procesuală activă a reclamanților și dreptul la restituirea imobilelor în natură, din perspectiva art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, Curtea a constatat că există autoritate de lucru judecat, din decizia instanței de casare rezultând, în mod neîndoielnic, că reclamanții sunt moștenitorii foștilor asociați ai Societății „O.”, membri ai aceleiași familii, prima instanță, reținând în mod corect, că dezbaterea acestei excepții nu mai este admisibilă în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ.

Instanța de apel a constatat că Tribunalul a reținut, în mod corect, că reclamanții au calitate procesuală activă, în sensul că au calitate de moștenitori ai persoanelor fizice îndreptățite la măsuri reparatorii, conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite fiind asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele în litigiu.

Această calitate procesuală activă, de moștenitori ai persoanelor îndreptățite, este dublată de calitatea de moștenitori ai persoanelor care au făcut parte din aceeași familie, în sensul prevăzut de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind incidentă excepția prevăzută de teza finală a articolului de lege menționat, care dă dreptul la restituirea în natură.

Conform tabelului cuprinzând numărul de acțiuni repartizate acționarilor Societății „O.”, în baza hotărârii Consiliului de Administrație din 18 iunie 1948, ultimii acționari ai acestei societăți au fost P.N., P.Ș., D.I., D. V., C.C., F.H., căsătorită S., F.C., căsătorită B., U.C., G.I., G.M., B.Ș., B.A., M.I.

Dintre acționarii societății, patru au fost surori, Ș.P., V.P., căsătorită D., C.P., căsătorită F., și M.P., căsătorită G.

Ceilalți acționari sunt rude cu cele patru surori, după cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

C.C., F.H. și F.C. sunt fiicele uneia dintre cele patru surori, acționare la Societatea „O.”, respectiv ale lui U.C., născută P.

M.I. și B.Ș. sunt fiicele unei alte surori, acționară la aceeași societate, respectiv P.Ș.; M.I. are copii pe reclamantele D.Ș.C. și D.I.S., iar B.Ș. pe reclamanții S.M.R., O.Ș.C., B.D.Ș. și B.A.A., B.A. fiind soțul Ș.B.

Pe parcursul procesului, reclamanta D.I.S. a decedat, procesul fiind continuat de moștenitorii acestuia, D.E., D.M. și D.G.

O altă soră, G.M., născută P., a fost căsătorită cu G.I. (acționar), moșteniți de reclamanții G.M., G.A., G.E. și V.E., în calitate de fii.

Acționarii P.N. și D.I. sunt soții surorilor Ș. și V.

În consecință, acționarii Societății „O.” au fost membrii aceleiași familii, fiind în gradul de rudenie prevăzut de art. 18.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 sau soți.

Aceasta a fost rațiunea pentru care instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, cu îndrumarea expresă de a se analiza cererile privind valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995.

În concluzie, reclamanții sunt moștenitorii legali ai defunctelor Ș.P., V.D., C.P. și M.G., în gradele de rudenie arătate mai sus.

Au calitate de persoane îndreptățite și reclamanta P.T.O., precum și intervenientele M.C. și R.E. V..

Conform certificatului de moștenitor nr. 104/1998 emis de B.N.P. B.S., reclamanta P.T.O. este fiica lui P.O. O., acesta din urmă fiind fiul lui N. și Ș., decedat în 1982, potrivit certificatului de deces.

Intervenienta R.E. V. a depus la dosar acte de stare civilă din care rezultă că este fiica E.D., născută P.

Alături de acestea, are calitate procesuală activă, ca moștenitoare a persoanelor îndreptățite, și intervenienta M.C., care a dobândit și calitatea de reclamantă, moștenindu-l pe reclamantul C.D., decedat în cursul procesului. Aceasta este nepoată de fiică a numitei C.P., căsătorită F., ulterior, căsătorită U.

La pozițiile 2 și 16 din tabelul cuprinzând numărul de acțiuni repartizate acționarilor Societății „O.” sus-menționat, apar două persoane, respectiv T.I. și A.O., care nu sunt membri ai familiei P., dar care și-au transferat acțiunile, același lucru făcându-l și U.V., care, la data de 28 mai 1949, a renunțat la cele două acțiuni în favoarea soției sale, U.C.

În consecință, sunt nefondate criticile în sensul că acționari ai Societății „O.” au fost și alte persoane, care nu au fost membri ai aceleiași familii, lista acționarilor de la fila 22 dovedind faptul că persoanele de la pozițiile 2, 9 și 16 au fost tăiate, deci, nu mai aveau această calitate înainte de lichidarea societății, în anul 1950.

Instanța a înlăturat apărarea avocatului pârâților, M.A., în sensul că reclamanții nu ar avea calitatea de persoane îndreptățite, deoarece nu au făcut dovada continuării personalității juridice a fostei Societăți „O.”. Art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, invocat de pârâți, este o normă legală străină cauzei, deoarece textul este incident când imobilele sunt solicitate de persoane juridice care pretind că au calitatea de persoane îndreptățite la restituire. Or, nu este cazul în speță, notificarea nefiind formulată de Societatea „O.”, în calitate de fostă proprietară a imobilelor în litigiu, care a fost dizolvată, ci de foștii asociați sau moștenitorii lor, a căror calitate se întemeiază pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. De altfel, această chestiune a fost tranșată de Înalta Curte și nu poate fi repusă în discuție, în temeiul art. 315 C. proc. civ.

Instanța de apel a constatat că imobilele în litigiu au fost preluate abuziv și fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 16 din Constituția României din 1948, art. 481 C. civ. și Declarației Universale a Drepturilor Omului. De altfel, și potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, se prevede, în mod expres, că preluările care au avut loc în temeiul acestui act normativ au caracter abuziv.

În raport de dispozițiile art. 21 alin. (1), art. 1 și 7 din aceeași lege, imobilele care se află, în prezent, în proprietatea Statului Român, se restituie în natură, neexistând un drept de opțiune pentru altă formă de reparație, nici din partea persoanei îndreptățite, nici a unității deținătoare. În această categorie se includ nouă apartamente, pentru care pârâtul Primarul municipiului Sibiu a fost obligat să emită dispoziție prin care să dispună restituirea în natură, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (un apartament înscris în C.F. 1579, nr. top. 531/1, str. Mitropoliei; opt apartamente înscrise în C.F. 4484, str. Turnului, cu nr. top. identificate în decizia atacată, aflate, în prezent, în proprietatea Statului Român).

În aceeași categorie și în aceleași texte de lege se încadrează imobilul aflat, în prezent, în proprietatea pârâtei C. N. „Loteria Română” SA, care a fost obligată să emită dispoziție motivată, prin care să dispună restituirea, în natură, a apartamentului aflat în proprietatea sa, înscris, inițial, în C.F. 4484 Sibiu, nr. top. 1293/1/II, transcris în C.F. 44476.

Conform extrasului de C.F. 44476, imobilul proprietatea pârâtei menționate a fost dobândit, în administrare, de aceasta, în temeiul H.G. nr. 371/1995 și, ulterior, în proprietate, în temeiul art. 4 din O.U.G. nr. 159/1999.

Imobilul este dobândit în proprietate ope legis, în baza art. 645 C. civ., însă, atât timp cât statul nu a dobândit bunul în baza unui titlu valabil, nu putea să-l transmită în proprietatea pârâtei, conform actului normativ sus-menționat. Pârâta nu poate opune, cu succes, titlul său de dobândire asupra imobilului, întrucât nevalabilitatea titlului statului se reflectă și asupra titlului acesteia, fiind obligată să restituie bunul, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, având calitatea de unitate deținătoare și fiind o companie națională la care statul este unic acționar.

Faptul că același imobil a format obiectul notificării depuse de G.A., sub nr. 183 din 18 ianuarie 2002, care a fost respinsă prin decizia nr. 4 din 16 iunie 2004, emisă de C.N. „Loteria Română” SA, este lipsit de relevanță și nu poate constitui un impediment la restituirea în natură. Prin decizia arătată, notificarea a fost respinsă, întrucât s-a apreciat că notificatorul G.A. nu a depus notificarea în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire. În consecință, nu s-au tranșat aspecte de fond. Nu pot fi reținute apărările pârâtei în acest sens, atât timp cât reclamanții din prezenta acțiune au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, au depus notificarea imobilului în termenul prevăzut de legea specială, iar bunul este restituibil în natură.

În legătură cu apartamentele care nu se mai află în proprietatea statului și nici a altei persoane juridice de drept public, Curtea a constatat următoarele:

Este singulară situația apartamentului înscris, inițial, în C.F. 1579 Sibiu, nr. top. 531/2, transcris în C.F. 18277, aflat, în prezent, în proprietatea pârâților L.M. și L.M., acesta neputând fi restituit în natură, deoarece a fost vândut de Statul Român în favoarea soților B.E. și J., în anul 1975, dată la care nu existau impedimente la vânzare.

În consecință, nu poate fi analizată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1975, prin raportare la respectarea prevederilor Legilor nr. 112/1995 și nr. 85/1992, având în vedere principiul „tempus regit actum”.

Ulterior, imobilul a devenit proprietatea pârâtei B.M., prin moștenire, în anul 1987, după care a fost vândut lui B.H., în anul 1991, apoi lui P.R.A.H., în anul 1993, iar, în prezent, proprietari sunt soții L.M. și L.M., care l-au cumpărat în anul 1996, apartamentul fiind transcris în C.F. 18277. Nu există niciun motiv de nulitate a titlurilor ulterioare de dobândire a acestui imobil de către de pârâții menționați mai sus, în această carte funciară nefiind notate procesele pornite de reclamanți, începând cu anul 1999, și nici notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, imobilul a fost vândut cu respectarea legilor în vigoare la data respectivă, actele juridice de înstrăinare fiind valabile, în sensul art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce a determinat respingerea acțiunii în nulitate și a cererilor de intervenție cu acest petit, față de pârâții menționați.

Pentru acest imobil, pârâtul Primarul municipiului Sibiu a fost obligat să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale, în baza art. 1 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Valoarea despăgubirilor urmează a se stabili potrivit procedurilor prevăzute de art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește contractele încheiate în baza Legilor nr. 112/1995 și nr. 85/1992, instanța de apel a constatat că acestea trebuie verificate din perspectiva art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că este vorba despre un număr de douăzeci și unu de contracte încheiate între R.A.G.C.L. Sibiu și pârâții persoane fizice, unii dintre aceștia decedând pe parcursul procesului sau anterior, sens în care au fost introduși, în cauză, moștenitorii lor.

Cererea de restituire în natură a imobilelor respective a fost analizată de instanță din perspectiva art. 18 lit. c) și art. 7 alin. (1) prin raportare la art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva Legii nr. 112/1995, puteau fi înstrăinate numai imobile cu destinația de locuință, care au intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil. Art. 9 din același act normativ a permis chiriașilor, titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari, să opteze pentru cumpărarea lor după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din aceeași lege.

Noțiunea de „titlu valabil” al statului a fost lămurită, la nivelul anului 1997, prin H.G. nr. 11/1997, care prevedea că puteau face obiectul acestei legi numai imobilele care au trecut în proprietatea statului cu titlu; un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 se considera că a fost preluat cu titlu dacă era naționalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și art. II din Decret, precum și cu respectarea identității dintre persoana menționată ca proprietar în lista anexă și adevăratul proprietar al imobilului, la data naționalizării.

Din anexa la Decret, rezultă că figurează, ca proprietar, „O.” SA, de la care se naționalizează opt apartamente în Sibiu, str. Turnului, str. Croitorilor, Piața 1 Mai, str. 1 Mai, fără să se poată deduce care sunt apartamentele din str. Turnului, și care sunt cele din str. Mitropoliei, cu atât mai mult cu cât numărul apartamentelor este cu mult mai mare de opt, în prezent, fiind treizeci și șase de apartamente. Or, cel puțin douăzeci și șase de apartamente au fost preluate fără titlu valabil, de facto, fără să se regăsească în lista anexă la Decret, adică fără respectarea prevederilor decretului de naționalizare.

În consecință, contractele au fost încheiate cu încălcarea normelor imperative ale art. 1 din Legea nr. 112/1995, referitoare la obiectul acestei legi.

Contractele au încălcat și alte dispoziții ale legii speciale.

Forma inițială a Legii nr. 112/1995 a permis vânzarea numai a apartamentelor preluate de la persoanele fizice (art. 1), nu și a apartamentelor preluate de la societăți, cum este cazul în speță, fostul proprietar fiind Societatea „O.”.

Abia prin Legea nr. 79 din 9 mai 1997 pentru modificarea Legii nr. 85/1992, s-a introdus un nou alineat la art. 7, care a prevăzut, expres, că locuințele care, înainte de 6 martie 1945, au aparținut societăților cu capital privat sau mixt, vor fi vândute în condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995; în consecință, până la acea dată, locuințele respective nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995, deoarece fostul proprietar nu era o persoană fizică, ci o persoană juridică.

În această situație sunt patru contracte de vânzare-cumpărare, încheiate anterior datei de 9 mai 1997, privind imobilul cumpărat de soții M.V. și T., cu contractul din 4 noiembrie 1996; imobilul cumpărat de Ș.A.M., cu contractul din 13 ianuarie 1997; imobilul cumpărat de M.V. și M.M., cu contractul din 13 ianuarie 1997, în prezent, fiind proprietar M.M., unică moștenitoare a lui M.V.; imobilul cumpărat de S.S., cu contractul din 14 aprilie 1997.

De asemenea, sunt două contracte încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 6 din H.G. nr. 20/1996, potrivit cărora dreptul de a cumpăra apartamentele îl aveau numai chiriașii care dețineau contracte de închiriere valabile, în derulare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 (imobilul cumpărat de B.D.I., prin contractul din 17 septembrie 1998, apartamentul fiind deținut de chiriaș în baza contractului de închiriere încheiat la 18 mai 1998, ulterior intrării în vigoare a legii în discuție; imobilul cumpărat de S.B. și S.A., prin contractul din 16 iulie 1997, apartamentul fiind deținut de chiriași în baza contractului de închiriere încheiat la data de 19 august 1996).

Pe de altă parte, aceste contracte au fost încheiate după ce s-a înregistrat notificarea de la fila 92 din dosarul 1614/2002, din data de 9 mai 1997, prin care, pentru toate apartamentele, s-a solicitat, în mod expres, ca R.A.G.C.L. Sibiu să nu procedeze la vânzarea lor, întrucât urmează a fi revendicate de foștii proprietari.

După ce s-a primit această notificare, R.A.G.C.L. Sibiu a încheiat cincisprezece contracte de vânzare-cumpărare într-o perioadă foarte scurtă de timp, apartamentele fiind identificate în considerentele deciziei.

Toate contractele s-au încheiat după înregistrarea notificării din 9 mai 1997, în baza Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 85/1992. În niciun caz, apartamentele nu puteau face obiectul acestei din urmă legi, întrucât, după cum rezultă din titulatura sa, a reglementat vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație, construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat. Or, apartamentele în litigiu nu au fost construite din fondurile statului, fiind preluate, în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950.

În consecință, cele douăzeci și unu de contracte de vânzare-cumpărare dintre R.A.G.C.L. Sibiu și persoanele fizice au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 85/1992, ceea ce determină constatarea nulității absolute a acestor acte juridice și restituirea imobilelor în natură, în temeiul art. 45 alin. (1), art. 18 lit. c) și art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001.

Art. 45 alin. (2) din aceeași lege nu este incident în cauză, deoarece salvează de la sancțiunea nulității actele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credință, care au fost perfectate cu respectarea legilor în vigoare la data încheierii, ceea ce nu este cazul în speță, pentru considerentele deja arătate.

Pe de altă parte, este exclusă buna-credință în ceea ce o privește pe vânzătoarea R.A.G.C.L. Sibiu, care, la data de 9 mai 1997, a primit notificarea prin care i se solicita să nu vândă imobilele, întrucât urmează să fie revendicate și, cu toate acestea, ulterior datei menționate, a încheiat șaptesprezece contracte prin care a înstrăinat imobilele chiriașilor.

În ceea ce privește atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractelor, aceștia au fost de rea-credință, întrucât toți știau că locuiesc într-un edificiu care nu a fost construit de stat și, prin simpla consultare a cărții funciare, ar fi putut cunoaște că imobilele în care locuiesc au fost naționalizate în timpul regimului comunist. De asemenea, cu diligențe minime la organele administrative abilitate, pârâții ar fi putut cunoaște că reclamanții au formulat notificarea din 9 mai 1997.

Constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare are ca efect anularea încheierilor de carte funciară, prin care au fost intabulate contractele, fiind incidente dispozițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.

În ceea ce privește imobilul aparținând pârâtei SC I. SRL, acesta a fost dobândit în baza sentinței nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu, prin care a fost obligată pârâta din acel dosar să transmită cu plată, prin negocierea prețului, spațiul în litigiu, reținând, în drept, H.G. nr. 389/1996, fără, însă, ca instanța să analizeze împrejurarea dacă imobilul putea sau nu să formeze obiect al acestui act normativ, deoarece nu fusese învestită cu o asemenea cerere.

Actul normativ sus-menționat nu era incident în cauză, în raport de faptul că imobilul nu fusese construit din fondurile statului, ci preluat de stat fără titlu valabil (conform art. 1 din H.G. nr. 389/1996 în forma inițială, se puteau transmite cu plată spațiile comerciale aflate în administrarea consiliilor locale, construite din fondurile statului). În plus, la acel moment, fusese depusă notificarea înregistrată la R.A.G.C.L. Sibiu, sub nr. 3548 din 9 mai 1997, ceea ce constituia un alt impediment la vânzare sau, cel puțin, dovedea reaua credință a vânzătorului.

În consecință, instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu și SC I. SRL și a încheierii de intabulare nr. 662/1999.

Referitor la imobilul pârâtei SC M. SRL, acesta a fost dobândit în baza sentinței nr. 4966/2003 și a contractului încheiat în baza acestei sentințe. La data notificării înregistrate în baza Legii nr. 10/2001, imobilul era proprietatea Statului Român și nu mai putea fi vândut, pârâta cumpărând pe riscul său.

Pe de altă parte, la data sesizării instanței care a pronunțat sentința nr. 4966/2003, precum și la data încheierii contractului nr. 104/2004, era pendinte procesul de față, în care ambele părți contractante erau chemate în judecată și cunoșteau pretențiile reclamanților, de restituire, în natură, a imobilului, ceea ce exclude orice bună credință din partea contractanților.

Instanța de apel a mai reținut că hotărârea judecătorească sus-menționată nu obliga la vânzare, ci doar reducea prețul, în temeiul art. 8 din Legea nr. 550/2002. Dar, imobilul, fiind deja notificat în baza Legii nr. 10/2001, era exceptat de la vânzare, conform art. 2 din Legea nr. 550/2002.

În consecință, contractul nr. 104/2004, încheiat între Municipiul Sibiu și SC M. SRL, a fost perfectat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 550/2002, ceea ce atrage incidența art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În plus, la data de 24 martie 1999, s-a notat în C.F. colectivă 4484, sub nr. 3730, primul proces de revendicare a imobilului, pornit de G.M. și alții împotriva Statului Român, iar, la data de 6 decembrie 2002, s-a înscris procesul de față, intentat de M.C. și C.D., sub nr. 1614/2002, dată de la care apartamentul era încă în proprietatea statului. Abia la data de 19 noiembrie 2002, a avut loc dezmembrarea imobilului în două subapartamente, transcrierea celor două imobile în C.F. individuale având loc la data de 26 martie 2003, în favoarea SC G.T. SRL, și în favoarea SC M. SRL, la 1 martie 2004. Această din urmă transcriere a avut loc și după ce s-a notat, la 9 octombrie 2003, procesul de restituire a imobilului, sub B+35.

Atât timp cât vânzările au fost făcute după înscrierea proceselor în cartea funciară, este exclusă buna credință a părților contractante.

În temeiul art. 45 alin. (1)-(2) din Legea nr. 10/2001 și art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Municipiul Sibiu, prin primar, și pârâta SC M. SRL, și a încheierii de intabulare nr. 2200 din 1 martie 2004, prin care acest contract a fost transcris.

Imobilul aparținând SC C.P. SRL a fost dobândit în baza sentinței nr. 1535/2000, prin care pârâta R.A.G.C.L. Sibiu a fost obligată să vândă bunul în favoarea pârâtei din prezentul dosar; apartamentul este intabulat în favoarea societății comerciale respective, în temeiul sentinței civile indicate.

Ulterior, bunul a fost înstrăinat, prin act autentic, către SC M.C. SRL, care s-a intabulat sub nr. 6037 din 3 iunie 2001.

Ca și în celelalte cazuri, sentința nr. 1535/2000 nu poate constitui titlu apt de intabulare, întrucât instanța nu a fost învestită cu analiza împrejurării dacă imobilul putea sau nu să fie înstrăinat.

Contractul dintre SC C.P. și SC M. SRL este lovit de nulitate, deoarece a fost încheiat în timpul procesului pendinte și după notarea, în cartea funciară, a procesului în revendicare intentat de G.A.

Pentru argumentele expuse, Curtea a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu și SC C.P. SRL, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceasta din urmă și SC M.C. SRL, autentificat sub nr. 900/2001, precum și a încheierilor de intabulare nr. 6004/2001 și 6037/2001.

Imobilul aparținând SC G.T. SRL a fost dobândit în baza sentinței nr. 3607/c din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Sibiu, prin care pârâtul din acel dosar a fost obligat să vândă bunul acestei societăți.

Contractul de vânzare-cumpărare este încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și ulterior formulării notificării în baza aceleiași legi, (18 martie 2003), dată la care apartamentul era indisponibilizat și nu putea fi vândut.

Imobilul a fost transmis succesiv de la G.T. SRL la S.W., în anul 2003, de la acesta către V.M., în anul 2004, de la cel din urmă către C.A.L. și C.D., proprietarii actuali, care l-au cumpărat în anul 2004.

Nici prin sentința civilă sus-menționată nu s-a analizat în ce măsură imobilul putea fi vândut, atât timp cât era deja notificat în baza Legii nr. 10/2001, iar o primă notificare fusese depusă la 9 mai 1997.

Din conținutul sentinței, rezultă că SC G.T. SRL a încheiat contractul de închiriere la data de 3 mai 2001, dată la care procesul de față fusese deja pornit.

Cererea de obligare a pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost formulată la 6 septembrie 2001, instanța admițând acțiunea la data de 19 decembrie 2002, fără ca vreuna dintre părți să-i aducă la cunoștință despre existența prezentului dosar, în care acestea erau chemate în judecată.

Și la data încheierii contractului era pendinte procesul de față, ceea ce exclude buna lor credință la perfectarea actului.

De asemenea, instanța a subliniat și notarea primului proces de revendicare, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție.

Chiar dacă art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost introdus prin Legea nr. 247/2005 și nu poate avea o aplicare retroactivă, practica judiciară a fost constantă, în sensul că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a constituit o indisponibilizare a imobilelor care făceau obiectul acestei legi. Această concluzie se impune și din alte dispoziții ale Legii (art. 9 în forma în vigoare la data formulării notificării, identică și în prezent).

A mai considerat că și pârâții care au dobândit bunul prin contracte succesive nu pot fi considerați de bună-credință, atât timp cât imobilul era în litigiu din anul 2001 și erau notate în C.F. procesul pornit, în anul 1998, de G.A., precum și procesul de față.

În consecință, toate aceste contracte au fost perfectate prin fraudarea legii, în condițiile unei cauze ilicite, sens în care instanța de apel a constatat nulitatea absolută a actelor juridice încheiate de pârâții sus-menționați și a încheierilor de intabulare.

În ceea ce o privește pe pârâta SC G.T. SRL, instanța de apel a constatat că această societate nu mai există din punct de vedere juridic, în raport de sentința comercială nr. 867/C/2010 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a închis procedura insolvenței și în urma căreia societatea a fost radiată din Registrul Comerțului. Prin urmare, societatea respectivă nu mai are capacitate procesuală de exercițiu, ceea ce ar fi determinat respingerea ca atare a acțiunii față de această pârâtă. Curtea a considerat, însă, că nu poate pronunța această soluție, deoarece a procedat la anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de societate, în calitate de cumpărătoare, respectiv de vânzătoare, iar la momentele respective, societatea avea deplină capacitate de exercițiu.

Cum imobilul a ieșit din patrimoniul societății, intrând în cel al lui S.W., nu mai are relevanță că, în anul 2010, societatea nu mai exista din punct de vedere juridic. Pe de altă parte, consecința anulării contractelor subsecvente este suportată, în final, de ultimii cumpărători, soții C., care au cumpărat imobilul în anul 2004, de la V.M.

Fiind anulate toate aceste contracte de vânzare-cumpărare, pârâtul Municipiul Sibiu, prin primar, a fost obligat să emită dispoziție de restituire în natură a tuturor apartamentelor care au fost înstrăinate fără respectarea prevederilor legale în vigoare la data înstrăinării lor, în baza art. 7 alin. (1), art. 18 lit. a) și art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Solicitarea formulată de mandatara pârâților la termenul din 9 iunie 2011, de a se trimite prezenta cauză, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu, întrucât această instanță nu a analizat valabilitatea fiecărui contract în parte, nu a fost primită de către Curtea de Apel, care a reținut că nu sunt întrunite dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, prima instanță s-a pronunțat pe fondul cererii deduse judecății, chiar dacă într-o formă sumară, reținând că toate contractele de vânzare-cumpărare sunt valabile, încheiate cu respectarea legilor și cu bună credință.

În ceea ce-l privește pe pârâtul Consiliul local Sibiu, nu s-a stabilit nicio culpă din partea acestuia în anularea contractelor și nicio obligație în sarcina sa, reglementată prin Legea nr. 10/2001.

Referitor la pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța a constatat că acesta are calitate procesuală pasivă, ca urmare a admiterii petitului privind constatarea nevalabilității titlului statului, de preluare a imobilului de la Societatea „O.” SA Sibiu, fiind avute în vedere și dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Ca urmare a admiterii acțiunii față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a respins cererea de intervenție formulată în interesul acestui pârât de SC U. SA

În raport de soluția de admitere a cererii principale și a cererilor de intervenție formulate de M.C. și R.V.E., s-au respins cererea de intervenție acccesorie formulată de intervenienții C.A.L. și C.D., precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de pârâții M., M., Ș., B., SC C.P. SRL și SC M.C. SRL.

Cât privește apelul Primarului municipiului Sibiu, în legătură cu greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, criticile nu au fost primite, deoarece, deși pârâtul nu putea emite dispoziție de restituire în natură pentru apartamentele vândute până la soluționarea acțiunii în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare respective, era obligat să procedeze în acest sens în legătură cu apartamentele care se aflau în proprietatea sa.

Apelul declarat de pârâții persoane fizice, prin care aceștia au solicitat obligarea reclamanților la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de ei, a fost respins ca urmare a soluției pronunțate asupra apelului declarat de părțile adverse și asupra acțiunii introduse împotriva acestor pârâți. Prin urmare, fiind părți căzute în pretenții, în sensul art. 274 C. proc. civ., nu pot obține cheltuielile de judecată avansate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții SC I. SRL (două cereri de recurs), M.V. și M.T., M.M., M.D. și M.M., Ș.A.M., S.A., S.A.O., S.D., C.E., F.A., F.R., P.A.L., P.M., P.C.L., P.D.D., M.M., N.I., C.M.C., I.D.I., I.G., J.S., J.M.V., S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I., T.M., SC C.P. SRL, C.A.L., C.D., M.D., M.G., SC M. SRL, C. N. „Loteria Română” SA și B.D.I., criticând-o pentru următoarele motive:

I. Recurenta pârâtă SC I. SRL a susținut următoarele:

1. Decizia este lovită de nulitate, în condițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., deoarece instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Astfel, Curtea a încălcat dispozițiile constituționale și principiul separărilor puterilor constituite în stat, prin trecerea, în mod abuziv, peste funcțiile ce le revin autorităților publice.

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele care fac obiectul acestei legi vor fi restituite persoanei îndreptățite prin dispoziție motivată a organelor de conducere.

Instanța de apel a trecut peste atribuțiile organelor abilitate să emită dispoziție și a dispus obligarea Primarului municipiului Sibiu să emită dispoziție de restituire în natură a apartamentelor, înainte ca cererea formulată de intimații reclamanți să fi fost soluționată în condițiile legilor de restituire a proprietăților. Aceasta constituie o depășire a limitelor puterii judecătorești.

2. Decizia este lovită de nulitate, în condițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

A fost încălcat principiul disponibilității procesuale, întrucât, fără să țină seama de cererile reclamanților, instanța a dispus peste ceea ce s-a solicitat în cererea inițială, și anume obligarea primarului la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilelor în litigiu, în condițiile în care cererile formulate de aceștia în baza Legii nr. 10/2001 sunt în curs de soluționare, în procedura administrativă.

3. Decizia este lovită de nulitate, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În ceea ce privește imobilul deținut de pârâtă, acesta a fost dobândit în baza sentinței nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu și, ulterior, intabulat și transcris în C.F. 42762 Sibiu.

În absența oricăror dovezi, instanța de apel apreciază că, la soluționarea cauzei, instanța care a pronunțat sentința civilă sus-menționată nu a analizat împrejurarea dacă imobilul putea sau nu să facă obiectul actului normativ care permitea înstrăinarea, deoarece nu ar fi fost învestită cu o asemenea cerere.

De asemenea, a arătat că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 389/1996, imobilul nu putea face obiectul transmisiunii, iar, la acel moment, fusese depusă notificare la R.A.G.C.L. Sibiu, ceea ce denotă reaua-credință a vânzătorului, sens în care a constatat și nulitatea contractul de vânzare-cumpărare, contract care, în realitate, nu există și nu a existat, intabularea realizându-se în baza sentinței date.

Motivarea este contrară dovezilor din dosar și motivării date în hotărârea anterioară de către aceeași curte de apel.

Pentru a fi admisă cererea, instanța respectivă a verificat legalitatea contractului de închiriere și legalitatea vânzării, ocazie cu care s-a verificat dacă imobilul a fost revendicat. Constatându-se că acțiunea era admisibilă, s-a dispus obligarea R.A.G.C.L. Sibiu la negocierea prețului.

Întrucât a refuzat negocierea prețului, în baza sentinței date, judecătorul de carte funciară a dispus înscrierea dreptului de proprietate în lipsa oricărui contract.

Încheierea de intabulare a fost atacată de R.A.G.C.L. Sibiu, iar, prin sentința civilă nr. 3977/2003 a Judecătoriei Sibiu, a fost respinsă cererea, sentință rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii căilor de atac.

În acest context, în care există două hotărâri irevocabile, instanța de apel, în mod greșit, a apreciat reaua-credință a vânzătorului.

4.1. Decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, deși, prin decizia de casare, instanța de recurs a dispus, ca, la rejudecare, să fie analizat fiecare contract și legalitatea acestor contracte în raport de dispozițiile în materie, Curtea, fără să facă nicio analiză și fără să administreze probe în afara unor înscrisuri depuse în copie și neconfirmate, a admis calea de atac.

4.2. Instanța a încălcat dispozițiile art. 1202 C. civ., referitoare la prezumția legală de lucru judecat, prin aprecierea referitoare la reaua-credință a vânzătoarei și la împrejurarea că instanța de fond nu a analizat condițiile de legalitate ale vânzării.

În cazul recurentei, ca și în cazul apartamentului deținut de cumpărătorii L., instanța putea să dispună doar în sensul acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale.

4.3. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în ceea ce privește soluționarea unei acțiuni de drept comun, în condițiile în care nu a fost finalizată procedura administrativă.

Recurenta pârâtă a invocat și nulitatea hotărârii, în condițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (cererea înregistrată la data de 15 iulie 2011, data poștei), susținând interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu consecința schimbării înțelesului vădit neîndoielnic al acestuia, dar nu a dezvoltat nicio critică sub aspectul acestui motiv de modificare.

Recurenta pârâtă a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe; în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și interveniente.

II. Recurenții pârâți M.V. și M.T. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Curtea de Apel a încălcat dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a reținut, ca motiv de ordine publică, din oficiu, lipsa calității de persoană îndreptățită a reclamanților la restituirea imobilului situat în Sibiu, str. Mitropoliei, din care face parte și apartamentul cumpărat de pârâți în baza contractului de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1996.

De asemenea, în mod nelegal, instanța a considerat că problema de drept legată de „calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților”, în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, ar fi fost tranșată irevocabil de către Înalta Curte și nu mai poate fi pusă în discuție.

Instanța de recurs nu s-a preocupat de stabilirea calității de persoană îndreptățită a reclamanților, ci, în limitele recursurilor formulate, a stabilit doar relația de rudenie a recurenților cu familia acționarilor Societății „O.”, după cum rezultă din considerentele deciziei acestei instanțe.

Față de persoanele menționate în decizia instanței de recurs, numărul reclamanților este mult mai mare, iar Înalta Curte nu a stabilit, nici măcar pentru persoanele pe care le-a avut în vedere în decizie, dacă sunt sau nu persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului, stabilind doar calitatea acestora, de rude cu unii dintre acționari. Or, această chestiune nu echivalează cu aceea ca „persoanele îndreptățite, acționari ai Societății „O.”, să fie membrii ai aceleiași familii”, conform art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, trebuia demonstrat că toți acționarii Societății „O.” sau moștenitorii lor sunt membri ai aceleiași familii, și nu doar reclamanții din prezenta cauză.

În speță, acționarii Societății „O.”, la data lichidării și, implicit, a naționalizării imobilului, nu erau membri ai aceleiași familii.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a considerat că T.I. și A.O., cu privire la care a reținut că nu sunt membri ai familiei P., și-au transferat acțiunile, în același sens procedând și U.V., apreciere care nu are niciun temei și nici vreun act juridic la bază.

Ca o consecință a acestei argumentări, în mod nelegal, Curtea a constatat că anumite persoane străine de familie nu mai erau, la data lichidării, acționari ai Societății „O.”, neexistând dovezi în privința pierderii calității de acționar și nici în privința datei la care s-a pierdut această calitate. Instanța și-a bazat aserțiunea pe simpla „tăiere” de pe listă a acestor persoane, atât timp cât această operațiune nu era semnată și asumată în condițiile legii.

Situația acționariatului prezentată de Curtea de Apel nu este sustenabilă din punct de vedere juridic, deoarece tabelul ce reflecta ședința Consiliului de Administrație din 18 iunie 1948 nu este semnat, în plus cuprinde „patru tăieri de poziții”, precum și adăugirea a șase poziții noi, fără a avea la bază înscrisuri care să ateste aceste modificări.

În realitate, aceste mențiuni sunt niște falsuri adăugate în tabel de persoane interesate, pentru a crea aparența că toți acționarii erau membrii ai aceleiași familii.

Tabelul respectiv nu este singurul act aflat la dosar, referitor la acționari și la valorile acțiunilor, și nu este nici ultimul act care să reflecte situația acționariatului, anterior lichidării.

Din înscrisurile depuse la dosar de către recurenți (cinci procese verbale ale Adunării Generale a acționarilor Societății „O.”), ultimele două (din 30 iunie 1949, orele 16, și 30 iunie 1949, orele 18) sunt ulterioare actului reținut de instanța de apel ca relevant în cauză (iunie 1948) și pe baza căruia a stabilit structura acționariatului.

Din procesul verbal întocmit la 30 iunie 1949, orele 18, se relevă o altă situație juridică decât cea reținută de instanță.

Cu ocazia ședinței acționarilor din 30 iunie 1949, orele 18, a fost numit, ca unic lichidator, acționarul A.O. Deci, acesta era încă acționar la data lichidării, deși nu era rudă cu familia, fiind tăiat fraudulos de pe listă. Această persoană semnează, în calitate de cenzor, și bilanțul de lichidare a societății, la data de 30 iunie 1950. Or, conform statutului societății, cenzorii trebuia să fi fost acționari ai acesteia; potrivit aceluiași statut, nu puteau fi aleși cenzori rudele și afinii până la gradul al IV-lea inclusiv.

În concluzie A.O. era acționar al societății la data lichidării și nu făcea parte din familie.

În continuare, recurenții evidențiază situația juridică a acțiunilor la data lichidării societății, concluzionând că decizia instanței de apel, conform căreia acționarii Societății „O.” au fost membri ai aceleiași familii, este nelegală, având drept consecință restituirea greșită a imobilelor în natură, în temeiul dispozițiilor art. 18 lit. a), teza finală din Legea nr. 10/2001.

2.1. Curtea de Apel a încălcat dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., respingând cererea pârâților, de trimitere a cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Sibiu, deși această instanță nu a intrat în cercetarea fondului.

În mod greșit, instanța de apel a considerat că, în speță, „calitatea de persoană îndreptățită nu o are fosta Societate „O.”, care a fost dizolvată, ci foștii asociați sau moștenitorii lor, a căror calitate se întemeiază pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001”.

Un asemenea motiv nu poate fi primit din două considerente:

a) Dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 fac referire la asociați, și nu la acționari, în speță, fiind vorba despre o societate de capital, care nu poate fi asimilată societăților de persoane.

b) Conform aceluiași text de lege, se cere ca asociații persoanei juridice să dețină, în proprietate, imobilele sau activele preluate abuziv, ceea ce nu este cazul în litigiul de față, cele două imobile fiind preluate de la Societatea „O.”, iar nu de la asociați/acționari.

Reclamanții nu se încadrează nici în dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Lege, deoarece nu au deținut, vreodată, în proprietate, imobilele naționalizate.

Nu este incidentă nici situația reglementată la art. 3 alin. (1) lit. c), întrucât Societatea „O.” nu și-a mai reluat activitatea după decembrie 1989, pentru a putea fi considerată persoană îndreptățită, și nici nu este reclamantă în cauză.

2.2. Instanța de apel nu a reținut, ca motive de ordine publică, următoarele aspecte, privind modul nelegal de soluționare a cauzei de către prima instanță, motivat de următoarele:

- Tribunalul Sibiu și nicio altă instanță anterioară nu au stabilit dacă reclamanții au calitatea de continuatori în drepturi ai persoanei juridice SC „O.”, condiție de admisibilitate a acțiunii, care are legătură și cu legitimitatea procesuală activă.

Problema de drept în discuție trebuie să parcurgă toate gradele de jurisdicție, ceea ce nu se poate realiza decât prin trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. Dispozițiile de procedură sunt imperative, astfel încât trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță era obligatorie, chiar dacă decizia de casare a instanței de recurs a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

În acest sens, Curtea a încălcat dispozițiile art. 297 C. proc. civ.

De asemenea, raportat la cele expuse mai sus, în mod greșit, Curtea a considerat că motivele de ordine publică susținute de pârâți sunt străine de natura pricinii, deoarece nu ar fi incidentă ipoteza prevăzută la art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul la reparația în natură sau în echivalent al persoanei juridice.

Cum imobilul din str. Mitropoliei, a fost naționalizat de la Societatea „O.”, reclamanții trebuia să demonstreze calitatea de succesorii în drepturi ai societății, ceea ce presupune dovedirea că aceștia au preluat activul și pasivul societății.

Dispozițiile art. 18, cu privire la posibilitatea de a beneficia de măsuri reparatorii moștenitorii foștilor acționari, nu exclud aplicarea dispozițiilor generale de drept civil, referitoare la necesitatea dovedirii calității de succesori în drepturi ai persoanei juridice și nici aplicarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul naționalizării, respectiv Codul comercial de la acea dată, care reglementa clar caracteristicile societăților de capital și drepturile limitate ale acționarilor.

În speță, acționarii Societății „O.” nu au avut un drept de proprietate asupra imobilului naționalizat, astfel încât nu îl pot transmite reclamanților, ca moștenitori ai acestora.

Pe de altă parte, în ceea ce privește existența persoanei juridice la momentul naționalizării, recurenții arată că procedura de lichidare a acesteia nu fusese finalizată, prin aprobarea bilanțului contabil și repartizarea acțiunilor către acționari, ceea ce înseamnă că patrimoniul societății a rămas al acesteia și nu a trecut în mâinile acționarilor.

În baza Decretului nr. 74/1949, s-au desființat Camerele de comerț și industrie și, prin urmare, Societatea „O.” a încetat de drept, patrimoniul său intrând, legal, în patrimoniul statului, conform Decretului-lege nr. 31/1954, în vigoare anterior naționalizării.

Aceasta exclude vreun drept al reclamanților față de Societatea „O.”.

- Tribunalul Sibiu nu a analizat condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare, cum este cea din speță, care are un temei juridic distinct și complementar dispozițiilor art. 480 C. civ., respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța nu a avut în vedere dovada calității de titular al dreptului, care nu s-a realizat pentru argumentele deja prezentate; respectarea principiului unanimității în cazul mai multor reclamanți (în speță, reclamanții sunt moștenitorii a 75% dintre acționari). În raport de această situație, acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă.

Conform ultimului proces verbal al acționarilor, rămăseseră acțiuni nerepartizate, fiind important cum se răsfrâng aceste acțiuni asupra dreptului de proprietate evocat de reclamanți. Tribunalul nu a analizat nici această condiție, ipoteză în care se impunea trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru ca părțile să nu fie private de un grad de jurisdicție.

Curtea de Apel nu a analizat acest motiv, care nu a fost nici măcar menționat în considerentele hotărârii.

- Prima instanță nu a analizat, pe fond, în mod distinct, legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către recurenții pârâți și nici buna credință a cumpărătorilor, raportat la dispozițiile Legii nr. 112/1995, așa cum a fost obligată de Curtea de Apel, încă din primul ciclu procesual.

Tribunalul Sibiu s-a pronunțat „în bloc” asupra tuturor contractelor, ignorând că nulitatea nu operează pe grupuri de contracte, cu atât mai mult cu cât acestea s-au încheiat la momente diferite; nu s-a pronunțat, în concret, cu privire la buna-credință prin referire expresă la evidențele din C.F., notificări, ceea ce echivalează cu nejudecarea fondului.

De asemenea, aceeași instanță consideră inadmisibilă reanalizarea unora dintre contracte pe considerentul că imobilele ce fac obiectul lor au fost dobândite în baza unor hotărâri judecătorești, de obligare la consimțământ. Prin urmare, inadmisibilitatea evocă nejudecarea fondului.

În egală măsură, prima instanță nu a analizat legalitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, prin raportare la dispozițiile art. 7 (modificat prin art. 18 lit. c)) din Legea nr. 1/2009, conform cărora sunt valabile contractele încheiate cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Analizând aceste condiții, pentru prima dată, în apel, Curtea a privat părțile de un grad de jurisdicție.

Tribunalul Sibiu, lăsând nesoluționat fondul cauzei, devin incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., sens în care recurenții au solicitat Înaltei Curți trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, și nu rejudecarea cauzei în apel.

3. Recurenții pârâți susțin legalitatea contractului, încheiat de aceștia, invocând dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 7 alin. (11) din aceeași lege, introdus prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, imobilul cumpărat de recurenți a fost preluat cu titlu de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950 și a încheierii nr. 2347 din 10 decembrie 1962, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, care menționau Decretul nr. 92/1950 ca reprezentând titlu al statului.

La data încheierii contractului, exista un act normativ care să permită cumpărarea, Legea nr. 112/1995.

În plus, existau Normele metodologice aprobate prin H.G. sus-menționată, și Legea nr. 1/2009, care, la art. 11, prevede că, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt titluri de proprietate de la data încheierii acestora.

În consecință, fostul chiriaș nu putea analiza valabilitatea titlului statului, ci doar să verifice dacă exista un asemenea titlu cu privire la imobil.

De asemenea, în baza H.G. nr. 20/1996, în cazul recurenților, s-au efectuat măsurătorile și evaluarea reglementate la art. 10 din acest act normativ, care menționează, printre altele, la lit. c), că fac obiectul vânzării locuințele construite din alte fonduri decât cele ale statului și trecute, ulterior, în proprietatea statului.

Susțin, în continuare, că au efectuat demersuri la Arhivele Statului Sibiu, pentru a lua cunoștință despre situația juridică a imobilului pe care urma să-l cumpere, aflând că Societatea „O.” era lichidată din 2 iulie 1949.

Aceste documente au fost analizate și de către Comisia de specialitate a Legii nr. 112/1995, care a aprobat cumpărarea apartamentului.

În sprijinul legalității contractului, mai invocă și dispozițiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996, care nu acordă dreptul la revendicare decât persoanelor fizice de la care s-au preluat imobilele, nu și succesorilor acționarilor.

În mod greșit, Curtea de Apel a reținut că H.G. nr. 11/1997 este aplicabilă actului juridic încheiat de recurenți anterior intrării în vigoare a actului normativ respectiv, care nu poate retroactiva.

Fără temei legal, Curtea a considerat că pârâții sunt cumpărători de rea-credință, deoarece, printr-o simplă consultare a cărților funciare, ar fi putut cunoaște că imobilul în care locuiesc a fost naționalizat în timpul regimului comunist și că ar fi putut afla despre notificarea din 9 mai 1997, înregistrată de reclamanți la R.A.G.C.L. Sibiu.

Instanța a considerat, în mod greșit, că recurenții puteau prevedea înregistrarea unei notificări după opt luni de la semnarea contractului de vânzare-cumpărare de către aceștia.

Pentru perioada cuprinsă între 29 iunie 1996 (termenul stabilit prin Legea nr. 112/1995) și 4 februarie 1997 (data intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997), buna-credință nu prezintă relevanță, contractul fiind valabil dacă s-au respectat criteriile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În speță, termenul prevăzut în acest text de lege, la expirarea căruia puteau fi încheiate contracte de vânzare-cumpărare de către chiriași, era împlinit la data perfectării actului juridic de către pârâți, notificarea fiind depusă la 9 mai 1997. În concluzie, au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, la data cumpărării apartamentului neexistând vreo notificare înregistrată la instituțiile abilitate ale statului și nefiind notat vreun proces în C.F. și niciun alt act care să infirme buna-credință a pârâților, la momentul cumpărării, în ceea ce privește calitatea de proprietar a statului asupra imobilului în litigiu.

În mod greșit, Curtea de Apel a mai constatat că Legea nr. 112/1995 nu permitea vânzarea imobilelor preluate de la persoane juridice, deoarece, doar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1997, s-a permis vânzarea acestor categorii de locuințe către chiriași.

Chiar dacă, la momentul contractării, Legea nr. 112/1995 nu indica, expres, că se pot cumpăra imobile preluate de la persoane juridice, la câteva luni după semnarea contractelor, prin art. 3 din Legea nr. 85/1997, s-a complinit această lacună legislativă, arătându-se, în mod expres, că vor putea fi vândute și aceste locuințe, în condițiile Legii nr. 112/1995.

Un argument în plus îl reprezintă reglementarea din H.G. nr. 20/1996, care permitea evaluarea locuințelor ce nu erau construite din fondurile statului.

Dacă nu s-ar accepta această teorie, interpretându-se textul, în sensul aplicării legii doar pentru viitor (de la intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1997), înseamnă că proprietatea dobândită de cumpărători este una rezolubilă. Atât timp, însă, cât condiția de care depindea stingerea dreptului real a dispărut (prin reglementarea expresă a dreptului la vânzare asupra locuințelor preluate de la persoanele juridice) odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1997, dreptul de proprietate al cumpărătorilor a fost consolidat în mod retroactiv, nemaiexistând temeiuri de desființare, iar drepturile câștigate rămân ale dobânditorului.

Legea nr. 85/1997 a fost modificată prin Legea nr. 79/1997, care, în art. 7 alin. (3), prevede că „locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut societăților cu capital privat sau mixt vor fi vândute în condiții de evaluare, de achitare integrală sau în parte a prețului și de exceptare de la vânzare prevăzute de Legea nr. 112/1995”.

Din textul de lege sus-menționat, rezultă că această lege nu a modificat, în esență, condițiile de cumpărare instituite prin Legea nr. 112/1995, ci, dimpotrivă, le-a confirmat, clarificând categoriile de imobile care puteau fi cumpărate, cu mențiunea că se aplică aceeași procedură în privința evaluării, cumpărării și achitării prețului. Dacă legiuitorul ar fi urmărit vânzarea imobilelor preluate de la persoane juridice numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1997, ar fi prevăzut expres acest lucru, indicând data de la care se vor vinde și aceste categorii de locuințe.

Mai afirmă că, prin neadoptarea unei soluții de menținere a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, s-ar încălca principiul securității actelor juridice, adoptat în jurisprudența națională, C.J.U.E. și C.E.D.O.

În concluzie, în raport de dispozițiile art. 9 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reclamanții au dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți fiind unul valabil, perfectat cu respectarea legilor în vigoare și cu bună-credință.

Recurenții pârâți au solicitat admiterea căii de atac și, în principal, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în senul respingerii capetelor de cerere din acțiune privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia și obligarea pârâților la restituirea, în natură, a imobilului; în subsidiar, casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

III. Recurenții pârâți M.M., M.D. și M.M. au criticat decizia pentru aceleași motive ca și recurenții pârâți M., cu referire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceste părți și la imobilul dobândit prin contractul respectiv, și au solicitat pronunțarea aceleiași soluții în ceea ce privește decizia atacată.

IV. Recurentul pârât Ș.A.M. a criticat decizia pentru motive comune cu cele ale recurenților pârâți M. și M., cu referire, de asemenea, la propriul contract de vânzare-cumpărare și imobilul dobândit prin acesta, solicitând aceeași soluție cu privire la decizia recurată.

V. Recurenții pârâți S.A., S.A.O., S.D., C.E., F.A., F.R., P.A.L., P.M., P.C.L., P.D.D., M.M., N.I., C.M.C., I.D.I., I.G., J.S. și J.M.V. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. – raportat la problemele de drept dezlegate prin decizia nr. 2221/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală.

Astfel, instanța de recurs nu a analizat dacă acționarii societății „O.” cu care reclamanții sunt rude au fost singurii acționari ai societății și nici situația juridică a acesteia la data preluării imobilelor, în sensul dacă era o societate lichidată la data respectivă, și, deci, nu mai putea fi subiect de drept.

În anul 1957, când a fost operată, în C.F. nr. 4484 Sibiu, încheierea de intabulare nr. 1068, imobilul nu se afla în proprietatea Societății „O.” Sibiu, această societate fiind lichidată, iar bunurile sale fiind înstrăinate anterior lichidării.

Nici la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, imobilele nu mai aparțineau Băncii „O.”, deoarece aceasta fusese dizolvată la data de 30 iunie 1949 și intrase în lichidare la data de 2 iulie 1949.

Din bilanțul de lichidare și din anexa explicativă la acest bilanț, act întocmit la 30 iunie 1950, rezultă că bunurile societății au fost valorificate, cu excepția unor acțiuni și a unor obiecte de mobilier. Nu se poate reține că acțiunile indicate ca având valoarea de inventar de 25.171 lei sunt identice cu imobilul din str. Turnului, deoarece valoarea de inventar a acestui bun, adus ca aport în societate, era de 1.500.000 lei.

Prin urmare, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 18 și nici cele ale art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, deoarece Societatea despre care se susține că a deținut imobilul în anul 1957, anterior preluării de către stat, nu mai exista la acea dată, nu mai avea capacitate de folosință și de exercițiu, deci, nu mai putea fi naționalizată sau expropriată.

În aceste condiții, reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite, iar cererea de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. menționată nu este admisibilă.

Nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții nu sunt urmași decât ai unei părți dintre acționari și nu exista legătură de rudenie între toți acționarii societății.

Recurenții susțin, în continuare, că legătura de rudenie trebuie analizată între toți acționarii, nu numai între cei care au participat la unele adunări generale ale acționarilor; că nu se poate pune problema unei redistribuiri a acțiunilor care îi vizează pe acționarii A.O. și T.I., anterior Adunării Generale din 30 iunie 1949, ceea ce înseamnă că cel puțin doi dintre acționari nu erau în legătură de rudenie cu ceilalți.

În consecință, cum nu au operat modificări ale structurii acționariatului după această dată, la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, acționarii societății nu erau toți membrii ai aceleiași familii, nefiind posibilă restituirea, în natură, a imobilului în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

2. Recurenții pârâți arată că, în ipoteza în care se va trece peste criticile de mai sus, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din aceeași lege, care exclud forma de reparație în natură, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, iar analiza bunei-credințe, la momentul înstrăinării, este superfluă.

Apartamentele dobândite de pârâți au fost cumpărate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 85/1992.

Astfel, instanța de apel a considerat, în mod greșit, că imobilele nu puteau fi cumpărate, determinat de împrejurarea că au fost preluate de stat doar opt apartamente, și nu treizeci și șase, câte sunt, în prezent, în cele două imobile, titlul statului fiind unul nevalabil.

În primul rând, art. 1 din Legea nr. 112/1995 se referă la identificarea persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și nu a imobilelor care fac obiectul legii.

Pe de altă parte, faptul că, în anexa la decret, au fost indicate cele două construcții ca având doar opt apartamente nu înseamnă că cele două imobile nu au fost naționalizate în întregime. La data apariției Legii nr. 112/1995, imobilele aveau o altă structură a apartamentelor, determinat de faptul că a fost micșorată suprafața apartamentelor comparativ cu situația de la data naționalizării.

Structurarea construcției în unul sau mai multe apartamente nu are relevanță, din moment ce, în cartea funciară 4484 Sibiu, nu a fost efectuată operațiunea de parcelare decât după anul 1998, cu privire la nr. top. 1872/2.

Nu era incidentă nici procedura suspendării vânzării imobilelor către chiriași, deoarece nu era promovat un proces cu privire la nelegalitatea naționalizării, anterior înstrăinării apartamentelor către pârâți.

De asemenea, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți au fost perfectate după intrarea în vigoare a Legii nr. 79/1997, iar trimiterea, din contracte, la dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 85/1992, este perfect întemeiată.

Deși instanța de apel apreciază că Legea nr. 85/1992 nu este aplicabilă, prin raportare la titlul legii, omite că, în Legea nr. 79/1997, se prevede modificarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992, deschizându-se, astfel, posibilitatea ca și imobilele preluate de stat de la societăți cu capital privat, deținute de acestea anterior anului 1945, să poată face obiectul vânzării către chiriași.

În ceea ce privește apartamentul cumpărat de pârâții S.A. și S.B., instanța de apel a considerat, în mod greșit, că nu au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și ale art. 6 din H.G. nr. 20/1996, referitoare la existența unui contract de închiriere asupra imobilului în derulare la data intrării în vigoare a legii enunțate.

În realitate, apartamentul în discuție este folosit de familia S. încă din anul 1979, în baza contractului de închiriere încheiat sub nr. 23064 din 23 noiembrie 1979, reînnoit periodic.

Prin urmare, condițiile legale sus-amintite erau îndeplinite la data cumpărării.

Nici existența notificării formulate la data de 9 mai 1997 nu produce efectele juridice reținute de instanța de apel, deoarece nu era o procedură prevăzută de legea în vigoare la momentul respectiv, care să suspende vânzarea, în raport de prevederile art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 (procedura judiciară). În plus, în baza Legii nr. 112/1995, succesorii în drepturi ai fostelor societăți comerciale nu aveau calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii de niciun fel.

În concluzie, prevederile legale în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au fost respectate, motiv pentru care, în baza art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, imobilul nu mai poate fi restituit în natură.

Cum, contrar celor reținute de Curte, au fost respectate condițiile legale de perfectare a contractelor de vânzare-cumpărare, chiar și în situația în care imobilul ar fi fost preluat fără titlul valabil, actele juridice respective urmează a se menține, față de buna-credință a pârâților la data încheierii lor. Prin urmare, este incident art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel face o greșită aplicare a legii atunci când consideră că pârâții au fost de rea-credință la data încheierii contractelor.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 85/1992, era recunoscută posibilitatea chiriașilor de a cumpăra apartamentele, în schimb succesorii societăților comerciale cu capital privat, care au deținut imobile naționalizate, nu aveau nicio posibilitate de a solicita măsuri reparatorii, cu excepția acțiunilor în instanță, bazate pe dreptul comun.

Ca atare, buna-credință a pârâților este evidentă, deoarece tot ceea ce ar fi putut cunoaște, la data încheierii contractelor, era că imobilul nu putea face obiectul unei retrocedări în baza Legii nr. 112/1995, iar o acțiune în justiție nu era promovată.

Raționamentul instanței de apel, în ceea ce privește menținerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat anterior anului 1989, raportat la respectarea normelor în vigoare de la acea dată, trebuie aplicat și cu privire la actele juridice încheiate de pârâți.

De asemenea, notificarea formulată la 9 mai 1997, nefiind aptă să producă efecte juridice, deoarece nu reprezintă o procedură legală, nu poate fi reținută ca argument pentru răsturnarea prezumției de bună-credință a pârâților.

Recurenții pârâți au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de pârâți și respingerii apelului declarat de reclamanți și de intervenientele M.C. și R.E. V., schimbarea sentinței civile apelate, în sensul obligării celor din urmă la plata cheltuielilor de judecată, în fond și apel.

VI. Recurenții pârâți S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I. și T.M. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Extra petita – instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut în privința pârâtului T.M. (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

După toate precizările de acțiune depuse de reclamanți în privința petitului de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu s-a solicitat și anularea contractului din 18 iulie 1997, încheiat de acest pârât.

În consecință, instanța a dispus, în mod greșit, constatarea nulității absolute a acestui contract și obligarea primarului la emiterea dispoziției de restituire, în natură, a apartamentului deținut de acesta către intimații reclamanți, decizia fiind pronunțată cu încălcarea limitelor învestirii instanței.

2. S-a procedat la greșita interpretare și aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub mai multe aspecte:

2.1. Au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 315 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile de trimitere ale deciziei de casare.

Decizia recurată este lipsită de temei legal în privința soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, recurenții pârâți invocând aceleași critici în legătură cu aspectul în discuție, care au fost susținute și în recursurile anterior prezentate.

În esență, arată că reclamanții nu sunt moștenitorii tuturor acționarilor la data naționalizării și nici toți acționarii nu erau membri ai unei singure familii, sens în care părțile menționate nu justifică legitimare procesuală activă.

De asemenea, raționamentul deciziei recurate, de a considera că această soluție, a justificării legitimării procesuale active, a aparținut deciziei de casare a instanței de recurs, este greșit.

2.2. Au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 3 lit. b) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Față de cele susținute mai sus, nu era incidentă situația de excepție din art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

În plus, arată că restituirea, în natură, a imobilului, ca situație de excepție prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, trebuie interpretată în sens restrictiv, anume cu referire la participantul la capitalul social al unei societăți de persoane, nu al unei societăți de capital.

2.3. Au fost greșit interpretate dispozițiile legale care reglementează buna credință și efectele sale, respectiv art. 1898 C. civ. și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Nu este de conceput validarea actului de vânzare-cumpărare încheiat de stat în anul 1975, ca urmare a aplicării principiului tempus regit actum, și invalidarea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în anul 1997, după ce România a ratificat C.E.D.O.

Buna-credință a părților se apreciază la momentul încheierii actului, iar decizia recurată, cu încălcarea art. 1898 C. civ., a apreciat buna/reaua-credință prin raportare la aspecte juridice ulterioare, legi edictate începând cu anul 2001 și până la data pronunțării hotărârii.

Astfel,deși instanța anticipează invocarea regulii sus-amintite, față de împrejurarea că, abia în anul 2005 s-a legiferat art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, argumentele reținute de aceasta sunt inconsistente, deoarece o inalienabilitate, veritabilă excepție de la regula liberei circulații a bunurilor, este de strictă interpretare, subzistând numai în măsura în care și de la momentul la care legea o instituie explicit. Ea nu se poate deduce prin interpretarea altor norme, nici prin aplicarea așa-zisului scop al legii și nici nu se poate interpreta retroactiv, pornind de la legea nouă, cu aplicare la acte încheiate anterior.

Prin urmare, au fost interpretate greșit dispozițiile art. 1898 C. civ., conform cărora buna-credință a pârâților trebuia verificată, strict, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește notificarea din 9 mai 1997, aceasta nu a fost adusă la cunoștința pârâților, care au verificat doar întrunirea cerințelor prevăzute de Legea nr. 112/1995, la momentul cumpărării, cerințe care erau îndeplinite în cazul lor (posibilitatea cumpărării imobilelor preluate de la societățile cu capital privat sau mixt de către stat, expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, inexistența vreunui fost proprietar în calitate de chiriaș în imobil; neatribuirea de efecte juridice, conform aceleiași legi, notificării; inexistența notării vreunui litigiu în C.F.; imposibilitatea acționarilor unei entități juridice de a pretinde restituirea în natură ca urmare a unor măsuri posibil abuzive; pronunțarea hotărârii din anul 1999, de respingere a acțiunii, care confirmă buna credință a recurenților).

Ca atare, pârâții nu puteau anticipa, la patru ani de la cumpărarea bunurilor, că statul va emite o lege contrară Legii nr. 112/1995, respectiv Legea nr. 10/2001, care a lărgit sfera foștilor proprietari care să poată solicita măsuri reparatorii peste limitele prevăzute în art. 1 din prima lege enunțată.

Pe de altă parte, instanța consideră, în mod greșit, că art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil pentru situația în care actul a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, deoarece buna-credință a fost instituită de lege ca o excepție de la nulitate în cazul în care imobilul a fost naționalizat fără titlu valabil.

Din moment ce instanța a reținut că preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950 nu întrunește cerințele art. 1 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, tocmai pentru această situație trebuia să valorizeze buna-credință prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța, interpretând greșit acest text de lege, a exclus aplicarea excepției de la nulitate, prevăzută de dispoziția respectivă.

Recurenții mai susțin că, dacă prima acțiune în revendicare (dosar nr. 599/1999), în care s-a invocat de către reclamanți inclusiv nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, a fost respinsă irevocabil, puterea de lucru judecat a sentinței nr. 3656 din 12 mai 1999 se traduce prin recunoașterea de către stat, la acel moment, a dreptului lor de proprietate, ei fiind titularii „unui bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Incoerența legislativă ulterioară nu poate constitui o sarcină împovărătoare pentru noii proprietari, soluția de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare conducând la ruperea justului echilibru între interesele generale ale comunității și interesele individuale ale celui care revendică bunul naționalizat.

Recurenții pârâți au solicitat, în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare; în subsidiar, modificarea aceleiași hotărâri, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și de interveniente și admiterii apelului declarat de către pârâți, respingerii cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți și a încheierilor de intabulare a imobilelor, respingerii cererii de obligare a Primarului municipiului Sibiu să emită dispoziție de restituire, în natură, a bunurilor respective.

VII. Recurenții pârâți SC I. SRL, SC C.P. SRL, C.A.L. și C.D. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Extra petita – instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut în privința recurentei SC I. SRL (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

După toate precizările de acțiune depuse de reclamanți în privința petitului de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat, nu s-a solicitat și anularea contractului încheiat de pârâtă, în baza sentinței nr. 514 din 22 ianuarie 1998.

În consecință, instanța a dispus, în mod greșit, constatarea nulității absolute a acestui contract și obligarea primarului la emiterea dispoziției de restituire, în natură, a apartamentului deținut de această societate către intimații reclamanți, decizia fiind pronunțată cu încălcarea limitelor învestirii instanței.

2. S-a procedat la greșita interpretare și aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub mai multe aspecte:

2.1. Au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 315 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile de trimitere ale deciziei de casare.

Decizia recurată este lipsită de temei legal în privința soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, recurenții pârâți invocând aceleași critici în legătură cu aspectul în discuție, care au fost susținute și în recursurile anterioare (în mod special, criticile sunt identice cu cele din recursul precedent).

2.2. Au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 3 lit. b) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Față de cele susținute mai sus, nu era incidentă situația de excepție prevăzută la art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru aceleași argumente expuse și în cererea de recurs de la pct. VI.

2.3. Au fost, greșit, interpretate dispozițiile legale care reglementează buna-credință și efectele sale, respectiv art. 1898 C. civ. și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenții aducând critici comune cu cele prezentate în cadrul recursului anterior.

În plus, arată că nu aveau cunoștință de formularea notificării, în baza Legii nr. 10/2001, sau de prezentul proces.

În ceea ce privește condițiile verificate de pârâți, la data încheierii contractelor, acestea s-au raportat la împrejurarea că H.G. nr. 389/1996 a condus la posibilitatea încheierii de contracte de vânzare-cumpărare pentru spațiile în care pârâții erau chiriași.

Arată că Legea nr. 10/2001 nu a instituit o indisponibilizare a bunurilor în privința cărora s-au depus notificări de restituire, chestiune realizată abia prin Legea nr. 247/2005. A fost reiterată și o parte dintre aspectele menționate în recursul anterior, în legătură cu verificarea condițiilor care permiteau încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce-i privește pe recurenții C., ei susțin că au obținut un extras de C.F. în 2004, în care menționează că imobilul dobândit de aceștia este liber de sarcini, sens în care a fost adus ca garanție ipotecară pentru un credit contractat de respectivii pârâți.

Recurenții mai susțin că înstrăinarea spațiilor de către stat a fost dispusă prin hotărâri judecătorești, a căror valoare a fost apreciată greșit de către instanța de apel, în sensul că instanțele care au pronunțat acele hotărâri nu s-ar fi preocupat de aspectele instituite prin Legea nr. 10/2001 sau prin Legea nr. 247/2005 (art. 21 alin. (5) – interdicția de înstrăinare).

Astfel, statul le-a acordat, prin H.G. nr. 389/1996, și le-a recunoscut, prin respectivele hotărâri judecătorești, de atribuire a dreptului de proprietate, acest drept. Bunurile au intrat în circuitul civil în baza unor hotărâri judecătorești, fiecare dobânditor succesiv având o încredere sporită în validitatea titlului celui de la care cumpără.

Cum s-a arătat deja, celelalte critici de nelegalitate în privința bunei-credințe a pârâților sunt comune cu cele prezentate în recursul anterior.

Recurenții pârâți au solicitat, în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare; în subsidiar, modificarea aceleiași hotărâri, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și de interveniente, admiterii cererilor de intervenție formulate de C. și de SC C.P. SRL, respingerii cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți și a încheierilor de intabulare a imobilelor, respingerii cererii de obligare a Primarului municipiului Sibiu să emită dispoziție de restituire, în natură, a bunurilor respective.

VIII. Recurenții pârâți M.D. și M.G. au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Au fost greșit aplicate prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel a considerat, eronat, că decizia instanței de casare are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește împrejurarea că reclamanții sunt moștenitorii foștilor asociați ai Societății „O.”, membri ai aceleiași familii, deoarece autoritatea de lucru judecat nu poate exista în cazul unei decizii de casare, cu trimitere spre rejudecare.

În continuare, recurenții pârâți susțin aceleași critici cu cele din recursurile anterioare, în legătură cu problemele dezlegate de instanța de casare și cu necesitatea analizării de către instanța de apel a structurii acționariatului persoanei juridice deposedate.

Arată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, nici din perspectiva unanimității, nu toți acționarii manifestându-și vocația de a solicita aplicarea Legii nr. 10/2001, nici din cea a apartenenței tuturor acționarilor la aceeași familie.

În continuare, recurenții pârâți prezintă structura acționariatului societății, conform celor susținute și în recursurile anterioare.

Invocă și jurisprudența Tribunalului București într-o altă speță (dosar nr. 31859/3/2008), reclamanții și intervenienții promovând o acțiune identică, având ca obiect revendicarea fostului Hotel N. din București, cu privire la care instanța a considerat că, în cauză, nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii în echivalent.

2. Soluția instanței este nelegală și sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a încheierii de intabulare.

Instanța de apel nu face nicio referire concretă la normele din Legea nr. 112/1995 și din Legea nr. 85/1992, care ar fi fost încălcate de natură să conducă la aplicarea sancțiunii nulității contractului, ceea ce echivalează și cu o nemotivare a hotărârii

Dreptul recurenților pârâți la încheierea actului juridic sus-menționat s-a născut în baza prevederilor art. 7 alin. (1) – (4) din Legea nr. 85/1992, care au fost respectate.

Legea nr. 112/1995 era incidentă numai în privința metodologiei stabilirii prețului de vânzare și a cazurilor de exceptare limitativ prevăzute în art. 9 alin. (6) și (10).

Recurenții pârâți susțin că au fost de bună-credință la data încheierii contractului lor de vânzare-cumpărare, raportat la situația legislativă și jurisprudențială existentă în anul 1997.

Invocă decizii ale Curții Constituționale, pronunțate în perioada 2003-2004, care consacră ocrotirea dobânditorului de bună credință a unui imobil preluat de stat, cu privire la care instanța de contencios constituțional consideră că s-ar afla într-o situație de eroare comună privind calitatea de proprietar a statului, întemeiată pe autoritatea unui act legislativ. Menționează și o altă decizie a aceleiași curți, în care se înlătură intenția de fraudare a legii în cazul contractanților de bună credință, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pinc vs. Republica Cehia, enunțată și în decizia în interesul legii nr. 33/2008. Conform aceleiași decizii în interesul legii, se face trimitere și la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate situația în care cumpărătorul este privat de „un bun”, respectiv i se încalcă „o speranță legitimă, dedusă din dispozițiile legii speciale unite cu o jurisprudență constantă pe acest aspect”.

Din perspectiva legislației naționale, susțin că, la nivelul anului 1997, nu exista, în cuprinsul Legii nr. 85/1992, nicio condiționalitate privind vânzarea unor imobile care au aparținut unor persoane juridice cu capital privat, desființate.

De asemenea, nu exista nicio prevedere legală care să permită, într-un viitor previzibil, restituirea bunurilor aparținând societăților comerciale trecute în proprietatea statului. Deținătorul imobilului a fost o societate anonimă, lichidată printr-o hotărâre judecătorească, deținătorii de acțiuni nefiind beneficiarii unui drept real, ci a unui drept de creanță.

Au mai arătat că buna-credință trebuie analizată din perspectiva cumpărătorului, și nu a vânzătorului, cum, greșit, a procedat instanța de apel; că nu li se poate reproșa cumpărătorilor că nu au anticipat modificări legislative și abordări jurisprudențiale ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare; că uzarea de beneficii în baza unor acte legislative în vigoare nu constituie o manifestare a relei credințe; că notificarea din mai 1997, formulată de o parte dintre deținătorii de acțiuni, nu a fost comunicată pârâților, care nu aveau mijloacele raționale de a intra în posesia acesteia.

Mai susțin că soluția de constatare a nulității pentru treizeci și patru de contracte de vânzare-cumpărare ar reprezenta o privare a pârâților de un „bun” în sensul C.E.D.O. și a protocoalelor adiacente, aducând atingere principiului securității raporturilor juridice.

Recurenții pârâți au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate de reclamanți și de interveniente, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți și a încheierii de intabulare, precum și admiterii apelului declarat de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe.

IX. Recurenta pârâtă SC M. SRL a criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Hotărârea este nelegală, deoarece, spre deosebire de prima instanță, care procedează la o interpretare corectă a noțiunii de „membri ai aceleiași familii”, prin trimitere la dispozițiile Codului familiei și ale Legii nr. 112/1995, instanța de apel se referă, sub acest aspect, și la „norme metodologice”, care nu pot fi creatoare de drept.

2. Instanța de apel nu a analizat, integral, starea juridică finală a Societății „O.”, în speță, din acest punct de vedere, fiind necesar să fie aplicate dispozițiile în vigoare la data lichidării, respectiv art. 217 C. com., cu privire la lichidarea societăților comerciale.

Potrivit alin. (2) din acest text de lege, „în niciun caz, societarul sau acționarul, pentru porțiunea ce i s-ar cuveni, nu va putea lua, în proprietate, o parte sau totalitatea imobilului ce ar aparține societății, ci împărțirea imobilelor se va face prin licitațiune publică”.

Ca atare, moștenitorii acționarilor, care sunt în situația de a primi doar despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilelor vândute la licitație de lichidator, având calitatea de creditori chirografari, nu pot solicita imobilele în natură, cât timp antecesorilor lor nu le era permisă formularea unei asemenea cereri.

3. În speță, nu s-a răsturnat prezumția bunei-credințe a pârâtei, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

4. Având în vedere că, între recurentă și Statul Român, a intervenit un litigiu pornit de aceasta în baza Legii nr. 550/2002, în care instanța a analizat atât calitatea de proprietar al imobilului, cât și condițiile de cumpărare a bunului, stabilind prețul de plătit, recurenta a avut percepția că Statul Român este adevăratul proprietar al bunului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speță, i s-a prezentat și un extras de C.F., în care statul apărea ca proprietar, fără a mai fi notate alte situații juridice.

5. Invocă și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului .

6. Susține că sentința prin care s-a stabilit prețul de vânzare al imobilului reprezintă o probă neîndoielnică în ceea ce privește buna-credință a recurentei, hotărârea intrând în puterea lucrului judecat.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 217 C. com., recurenta solicitând admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor formulate în cauză și menținerii hotărârii primei instanțe.

X. Recurenta pârâtă Compania Națională „Loteria Română” SA a criticat decizia, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta a avut un drept de administrare asupra imobilului, în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 371/1995, privind transmiterea unor imobile în administrarea Regiei Autonome „Loteria Națională”, spațiul în cauză fiind, expres, nominalizat în anexa la acest act normativ - poziția 4, la județul Sibiu.

Ulterior, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 159/1999, privind înființarea Companiei Naționale „Loteria Română” SA, aprobată prin Legea nr. 288/2001, imobilul a devenit proprietatea pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din actul normativ menționat.

Dreptul de proprietate al Companiei a fost intabulat în C.F.

În raport de modalitatea prin care recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, prin efectul legii, și de dispozițiile art. 645 C. civ., instanța de apel nu a analizat legalitatea și temeinicia actului emis conform situației de fapt și de drept, astfel cum aceasta era circumscrisă de documente, la un anumit moment.

Invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care este constantă în a considera că persoanele care și-au dobândit bunul cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat, în trecut, acele bunuri, altminteri încălcându-se principiul proporționalității dobânditorului bunului (cauza Raicu vs. România).

Recurenta mai învederează că a fost notificată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de către petentul G.A., în nume propriu și al actualilor reclamanți, cu o cerere de restituire în natură a imobilului; prin decizia de respingere a notificării nr. 4 din 16 iunie 2004 emisă de Consiliul de Administrație al pârâtei, solicitarea petentului a fost respinsă, deoarece acesta nu a depus notificare în condițiile prevăzute de art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, și anume, prin executorul judecătoresc, nici în termenul prevăzut de art. 22 și nu a respectat condițiile de formă prevăzute de dispozițiile legale incidente în materie.

Decizia de respingere a notificării a fost contestată de petentul reclamant G.A., cauza făcând obiectul dosarului nr. 4114/2004, aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, fiind suspendată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ., la data de 11 octombrie 2004.

Ulterior, la data de 28 noiembrie 2008, instanța a constatat perimarea dosarului precizat mai sus.

Susține că este proprietara imobilului situat în Sibiu, str. Turnului, parter, dreptul său fiind intabulat ca atare, iar decizia de respingere a notificării este în vigoare și produce efecte juridice.

Solicită admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei să emită dispoziție de restituire, în natură, a imobilului deținut de aceasta și menținerea deciziei de respingere a notificării nr. 4/2004.

XI. Recurenta pârâtă B.D.I. a criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Curtea de Apel Alba Iulia a interpretat greșit contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. 5190 din 17 septembrie 1998 de către recurenta pârâtă, schimbând natura acestuia - motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța a procedat, în mod nelegal, la verificarea valabilității acestui contract în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995, în loc să-l verifice prin prisma Legii nr. 85/1992, act normativ în temeiul căruia a fost încheiat.

În acest mod, instanța de apel a schimbat natura și temeiul legal al contractului de vânzare-cumpărare, analizând legalitatea acestuia în raport de condiții legale străine de natura actului juridic (ale Legii nr. 112/1995) și care nu sunt incidente în situația dedusă judecății.

Legea nr. 112/1995 a fost indicată în cuprinsul contractului numai în ceea ce privește condițiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a prețului și de exceptare de la vânzare, prevăzute în acest act normativ.

Legea sub imperiul căreia actul juridic a fost perfectat nu condiționa înstrăinarea apartamentelor către persoanele care dețineau contracte de închiriere la data intrării în vigoare a acesteia, ci prevedea doar ca imobilul să fi aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, anterior datei de 6 martie 1945, și, respectiv, să fie deținut de solicitantul cererii de cumpărare, în baza unui contract de închiriere, indiferent de data încheierii acestuia. Toate aceste condiții legale au fost respectate de pârâtă, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții, este eronată concluzia Curții de Apel, care a considerat că „în niciun caz apartamentele nu puteau face obiectul Legii nr. 85/1992, întrucât, așa cum rezultă din însăși titulatura legii, ea a reglementat vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat”. Legea nr. 85/1992 reglementează regimul juridic și al altor imobile decât cele enumerate, expres, în titlul ei, ceea ce rezultă, fără echivoc, și din prevederile art. 7 din cuprinsul acestui act normativ.

2. Hotărârea este nelegală, sub mai multe aspecte (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.):

2.1. În mod greșit, instanța de apel a verificat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă în raport de Legea nr. 112/1995, pentru considerentele arătate în susținerea motivului de recurs precedent.

Condițiile de legalitate impuse de Legea nr. 85/1992, sub imperiul căreia a fost încheiat contractul, au fost respectate de către pârâtă: la data formulării cererii de cumpărare, aceasta deținea apartamentul în baza contractului de închiriere din 18 mai 1998, apartamentul cumpărat forma obiectul acestei legi, aparținând, anterior datei de 6 martie 1945, unei societăți cu capital privat, care și-a încetat existența.

Fiind respectate dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului, devin aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care validează actele de înstrăinare în două situații: dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării; dacă au fost încheiate cu bună-credință.

În ceea ce privește buna credință, în mod corect, a considerat Tribunalul Sibiu că aceasta subzistă în persoana cumpărătorului, în situația în care nu se face dovada relei-credințe.

În mod nejustificat, Curtea a procedat contrar dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., referitoare la prezumția bunei-credințe, prezumând reaua-credință a pârâtei, la încheierea contractului.

Reclamanții nu au dovedit atitudinea subiectivă a pârâtei reținută de către Curte.

Împrejurarea că aceasta a locuit într-un edificiu care nu era construit de Statul Român nu atrage reaua sa credință, deoarece Legea nr. 85/1992 a permis și vânzarea imobilelor preluate de la persoane juridice.

Contractul a fost încheiat la data de 17 septembrie 1998, dată la care proprietar al imobilului era Statul Român, și nu era notat niciun proces de revendicare pe rolul instanțelor judecătorești și nici în cartea funciară.

Alte verificări suplimentare nu erau necesare, deoarece publicitatea imobiliară se face prin sistemul de C.F., simpla consultare a acesteia fiind suficientă.

Faptul că înscrierea dreptului de proprietate în C.F. a avut loc în anul 1999 nu poate avea consecințe asupra bunei credințe a părților, întrucât aceasta trebuia analizată la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, care este anterior notării, în C.F., a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. 5999/1999.

Cum contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credință din partea ambelor părți contractante, el este perfect valabil.

2.2. În mod greșit a considerat instanța de apel că reclamanții și intervenientele sunt îndreptățiți la restituirea, în natură, a imobilelor solicitate.

Cei care dețineau acțiuni la Societatea „O.”, la data intrării în lichidare, nu erau toți membri ai aceleiași familii, situație care face imposibilă restituirea, în natură, a imobilului, în raport de dispozițiile art. 18 lit. a), teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și de interveniente și menținerii hotărârii primei instanțe.

Intimații reclamanți și intimata intervenientă R.E. V. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursurilor, ca nefondate.

La data de 24 mai 2011 a decedat intimata reclamantă S.H., instanța dispunând introducerea în cauză, în calitate de moștenitori ai acesteia, a lui S.I., B.C.F. și M.C.A., ultimele două fiind, deja, părți în litigiu.

S-a luat act de împrejurarea că, prin încheierea de ședință din 9 iunie 2011, instanța de apel a admis excepția lipsei capacității de folosință a intimatei pârâte SC G.T. SRL, astfel încât Înalta Curte a considerat că nu se mai impune citarea acesteia în procesul de față.

De asemenea, s-a constatat că intimata pârâtă S.S. a decedat la data de 30 octombrie 2009, conform certificatului de deces depus la fila 537 dosar recurs, vol. II, fiind introdus în cauză Sechea Nicolae, în calitate de moștenitor, potrivit certificatului de moștenitor din 27 decembrie 2012 eliberat de B.N.P. B.S. (fila 538 dosar recurs, vol. II).

Intimații reclamanți și intimatele interveniente au depus la dosar declarația autentice de renunțare la dreptul de a solicita constatarea nulității absolute a contractului din 14 aprilie 1997, încheiat de către S.S. și R.A.G.C.L. Sibiu, și a încheierii de intabulare nr. 13262/2000, privind imobilul înscris în C.F. nr. 45099, în temeiul art. 247 alin. (2) C. proc. civ. În cuprinsul acelorași declarații, au arătat că renunță la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat și a încheierii de intabulare respective (filele 540-554 dosar recurs, vol. II).

S.N. și SC U. SA, cea din urmă, în calitate de continuatoare a R.A.G.C.L. Sibiu, au depus, la rândul lor, declarații autentice prin care au menționat că sunt de acord cu renunțarea la judecată, cerere formulată de părțile adverse, în dosarul de față (filele 539, 933 dosar recurs, vol. II).

În ceea ce privește obiectul declarațiilor de renunțare, supus dezbaterii părților la termenul din 21 ianuarie 2013, acestea au menționat că declarațiile de renunțare vizează chiar dreptul dedus judecății, în temeiul art. 247 C. proc. civ., explicitând că aceasta înseamnă renunțarea la toate drepturile pe care intimații reclamanți le-au pretins asupra imobilului deținut de S.S., inclusiv la dreptul de a cere constatarea nulității absolute a contractului în discuție.

Față de cele arătate, la același termen, Înalta Curte a pus în discuție posibilitatea renunțării la drept, în condițiile art. 247 C. proc. civ., în cazul unei acțiuni privind constatarea nulității absolute a unui act juridic, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la termenul de judecată menționat.

A fost încuviințată proba cu înscrisuri, în temeiul art. 305 C. proc. civ., în favoarea recurenților pârâți S.A., S.A.O. și S.D.A., constând în contractul de închiriere din anul 1979, și, respectiv, hotărârea judecătorească irevocabilă cu privire la care o parte dintre apărătorii recurenților pârâți au susținut că dezleagă problema calității procesuale active, în prezentul dosar.

În acest sens, intimații reclamanți și intimata intervenientă au depus la dosar deciziile nr. 78 din 17 ianuarie 2013 și nr. 488 din 6 februarie 2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă.

La termenul din 18 martie 2013, anterior acordării cuvântului pe fondul recursurilor, Înalta Curte a supus dezbaterii părților și următoarele aspecte:

- dacă se poate formula o cerere de renunțare la judecată în contradictoriu cu o persoană decedată;

- în ce măsură, în absența recursului declarat de moștenitorul lui S.S., în prezent decedată, și, respectiv, de reclamanți, se poate lua act de renunțarea la judecată în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat de această persoană;

- dacă declarațiile de renunțare vizează două acte de dispoziție, respectiv renunțarea la drept, în temeiul art. 247 C. proc. civ., și renunțarea la judecata cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.S. și a încheierii de intabulare, în temeiul art. 246 din același cod;

- posibilitatea renunțării la drept într-o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a unui act juridic;

- lipsa capacității de folosință a intimatei S.S. la data pronunțării deciziei recurate și, în ipoteza admiterii acestei excepții, care sunt consecințele asupra soluției ce urmează a se pronunța în ceea ce privește recursurile declarate în cauză;

- încadrarea criticilor formulate de către recurenți pe anumite aspecte, menționate în încheierea de amânare a pronunțării;

- capacitatea de folosință a SC G.T. SRL;

- dacă reprezintă o eroare materială indicarea Legii nr. 85/1997 în cuprinsul unora dintre cererile de recurs.

Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., inclusiv de aspectele supuse dezbaterii părților la termenul din 18 martie 2013, enunțate mai sus, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

- Mai întâi, în ceea ce privește capacitatea de folosință a intimatei pârâte S.S., aceasta a decedat la data de 30 octombrie 2009, conform certificatului de moștenitor din 27 decembrie 2012 eliberat de B.N.P. B.S. (fila 538 dosar recurs, vol. II), unicul moștenitor al acesteia fiind S.N. Prin urmare, pârâta a decedat ulterior pronunțării sentinței civile nr. 605 din 2 iulie 2009, în faza apelului, într-un ciclu procesual anterior celui în care s-a pronunțat decizia nr. 132 din 23 iunie 2011, recurată în prezentul dosar.

În consecință, la data pronunțării deciziei sus-menționate, pârâta S.S. era decedată, lipsită de capacitate de folosință, ceea ce ar antama pronunțarea, în calea de atac care formează obiectul dosarului de față, a unei hotărâri de admitere a recursurilor și de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Cu toate acestea, soluția sus-menționată nu poate fi pronunțată, întrucât nu există, în speță, cadrul procesual care să justifice o asemenea decizie.

În absența declarării recursului de către persoanele interesate în modificarea hotărârii sub aspectul pretențiilor formulate de reclamanți și interveniente în contradictoriu cu S.S., deci, al persoanelor interesate sa obțină o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu o persoană în viață la data pronunțării deciziei, în recursurile celorlalte părți nu poate fi dată o asemenea hotărâre.

Persoanele interesate în declararea recursului sub acest aspect sunt reclamanții și intervenientele, pe de o parte, respectiv moștenitorul lui S.S., S.N., niciuna dintre aceste părți nedeclarând recurs.

Cum s-a arătat deja, în recursurile exercitate de ceilalți pârâți nu se poate pronunța o decizie de admitere a recursurilor și de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Aceasta deoarece, chiar dacă recurenții au avut, în primă instanță, aceeași calitate procesuală cu S.S., și anume cea de pârâți, ei nu se află în coparticipare procesuală pasivă, în sensul art. 47 C. proc. civ. Astfel, drepturile și obligațiile pârâților nu au aceeași cauză, respectiv, obiectul pricinii nu îl reprezintă un drept sau o obligație comună, de vreme ce fiecare dintre pârâți (familii de pârâți) a încheiat propriul contract de vânzare-cumpărare, pentru apartamente diferite și sub regimuri juridice, parțial sau total, distincte.

Interesul pârâților, de a-și păstra propriul contract de vânzare-cumpărare, este unul individual, iar efectele hotărârii judecătorești se întind asupra fiecăreia dintre aceste părți, recursurile declarate în cauză neputând profita pârâtului care nu a exercitat recurs, în speță, lui S.N., și, în mod evident, nici reclamanților. Ca atare, chiar dacă hotărârea recurată a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană decedată, nu se poate dispune, în cadrul recursurilor exercitate de ceilalți pârâți, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru acest motiv.

În recurs, prezenta instanță a dispus, în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ., introducerea, în cauză, a moștenitorului intimatei pârâte S.S., respectiv S.N., astfel încât s-a asigurat participarea, în dosar, a persoanei cu capacitate procesuală de folosință, continuatoare a pârâtei decedate.

- Cu privire la capacitatea de folosință a SC G.T. SRL, astfel cum s-a stabilit de prezenta instanță la un termen anterior, această problemă a fost tranșată de către Curtea de Apel, în sensul constatării încetării existenței acestei societăți determinat de pronunțarea sentinței comerciale nr. 867/C/2010 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a închis procedura insolvenței și în urma căreia societatea a fost radiată din Registrul Comerțului. A mai reținut instanța de apel că soluția ce ar fi trebuit pronunțată ca urmare a lipsei capacității procesuale a societății menționate ar fi fost respingerea acțiunii pentru acest motiv. Curtea a considerat, însă, că nu poate pronunța această soluție, deoarece a procedat la anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de societate, în calitate de cumpărătoare, respectiv de vânzătoare, iar la momentele respective, societatea avea deplină capacitate de exercițiu.

Pentru considerentele expuse mai sus, pârâta SC G.T. SRL nu a mai figurat ca parte în decizia recurată.

Soluția instanței în legătură cu această societate nu a fost criticată în recursurile de față, astfel încât Înalta Curte a considerat că nu se impune citarea SC G.T. SRL în prezenta fază procesuală și nici pronunțarea unei alte soluții, sub acest aspect, în legătură cu decizia recurată.

- Cât privește calificarea voinței părților exprimată în declarațiile autentice de renunțare depuse în dosarul de recurs, rezultă că părțile au renunțat la dreptul subiectiv în ceea ce privește acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.S. și R.A.G.C.L. Sibiu, nr. 2269 din 14 aprilie 1997 și a încheierii de intabulare a dreptului de proprietate dobândit prin contract, în temeiul art. 247 C. proc. civ., text de lege indicat în declarații; au renunțat, de asemenea, și la judecarea cererii cu același obiect, chiar dacă nu au indicat textul de lege corespunzător acestei manifestări de voință, și anume art. 246 C. proc. civ.

Renunțarea la judecarea cererii în nulitate nu se poate realiza în contradictoriu cu o persoană decedată, S.S., astfel încât instanța va avea în vedere actul de dispoziție al părților în raport de moștenitorul acesteia, S.N.

În cadrul procesual al dosarului de față nu se poate lua act, însă, de cererea de renunțare la judecarea acțiunii în nulitate, deoarece o asemenea soluție implică modificarea deciziei atacate, respectiv a sentinței apelate, care nu se pot pronunța în absența recursurilor declarate de părțile interesate în obținerea unor asemenea hotărâri, și anume reclamanții, intervenientele, moștenitorul pârâtei decedate, S.N.

- Referitor la cererea de renunțare la dreptul subiectiv, formulată în temeiul art. 247 C. proc. civ., prioritar verificării existenței cadrului procesual adecvat, este relevant aspectul privind posibilitatea formulării unui astfel de act de dispoziție într-o acțiune în constatarea nulității absolute a unui act juridic.

Actul procedural reglementat de art. 247 C. proc. civ. presupune existența unui drept subiectiv pretins împotriva pârâtului, la care reclamantul să renunțe, ceea ce, în cazul acțiunii în nulitate, nu există. Renunțarea la dreptul de a solicita constatarea nulității contractului reprezintă renunțarea la mijlocul procedural prin care s-a solicitat recunoașterea de către reclamanți a cauzelor de nulitate, în consecință, chiar la judecarea acțiunii, instituție reglementată de art. 246 din același cod.

Nu se poate considera că dreptul subiectiv l-ar constitui dreptul de proprietate asupra bunului care formează obiectul actului juridic a cărui nulitate s-a solicitat, în speță, dreptul de proprietate asupra apartamentului dobândit de S.S., deoarece dreptul de proprietate în discuție reprezintă dreptul subiectiv în cazul învestirii instanței cu o cerere de repunere a părților în situația anterioară, cerere care nu a fost formulată în speță.

De asemenea, nu se pot primi susținerile intimatei M.C.A., în sensul că dreptul subiectiv în acțiunea de constatare a nulității contractului și a încheierii de intabulare îl reprezintă dreptul la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, întrucât acest drept este subsecvent modului de rezolvare a acțiunii în nulitate, în sensul că forma de reparație cuvenită reclamanților și intervenientelor este determinată de soluția pronunțată asupra acțiunii în nulitate și nu se confundă cu dreptul subiectiv într-o astfel de acțiune.

Pentru argumentele expuse în precedent, Înalta Curte constată că nu se poate lua act de renunțarea la judecată, respectiv de renunțarea la drept, în acest ultim caz nemaifiind utilă analiza cadrului procesual în care s-a realizat manifestarea de voință a intimaților reclamanți și interveniente, din moment ce un asemenea act de dispoziție nu se poate realiza în privința acțiunii în nulitate, indiferent de cadrul și faza procesuală în care s-ar exercita actul procedural în discuție.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenți, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la recursul declarat de pârâta SC I. SRL:

1. Susținerile privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în condițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Motivul de casare invocat de parte vizează ipoteza în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, imixtionându-se în cele ale autorității legislative sau executive.

În speță, instanța, care are plenitudine de competență jurisdicțională, poate cenzura poziția adoptată de entitatea abilitată de lege să soluționeze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, fără să aștepte epuizarea procedurii prevăzute pentru faza anterioară celei jurisdicționale. În cazul în care entitatea respectivă refuză să soluționeze notificarea în termenul legal sau, din orice alte motive, nu procedează în acest sens (în speță, imobilul a fost dobândit de societatea pârâtă în baza unei sentințe civile și în urma intabulării dreptului de proprietate), instanța de judecată are dreptul, în limitele învestirii, să soluționeze cererea reclamanților și a intervenientelor, de restituire a bunului în cauză, și să dispună obligarea entității administrative la emiterea deciziei de restituire, în raport de împrejurările cauzei. Curtea de Apel a procedat în acest sens, dispunând, printre altele, obligarea pârâtului Primarul municipiului Sibiu la emiterea dispoziției de restituire în natură către reclamanți și interveniente a imobilului deținut de recurentă.

În consecință, nu se poate reține că au fost încălcate atribuțiile entității reglementate de lege să soluționeze notificarea, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, nefiind incidente condițiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

În același sens s-a pronunțat și decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe, potrivit căreia, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.

2. Nu se poate reține încălcarea principiului disponibilității părților, sub forma extra petita (acordarea a ceea ce nu s-a cerut), determinat de împrejurarea că notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt în curs de soluționare în procedura administrativă.

Această critică nu vizează o extra petita, ci, eventual încălcarea unei dispoziții legale care să interzică soluționarea notificării de către instanța de judecată anterior epuizării fazei administrative de soluționare, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cum o asemenea interdicție legală nu există, dimpotrivă instanța are posibilitatea soluționării, pe fond, a pretențiilor persoanei care se consideră îndreptățită la reparația conferită de legea în discuție, raportat și la decizia în interesul legii menționată mai sus, nu se poate reține temeinicia criticii recurentei.

În plus, părțile adverse au solicitat obligarea pârâților, printre care și Primarul municipiului Sibiu, la restituirea imobilelor în litigiu, din care face parte și apartamentul deținut de pârâtă (cererea de la filele 240-245, dosarul nr. 1614/2002 al Judecătoriei Sibiu, vol. I), astfel încât nu se poate reține că instanța de apel a acordat ceea nu s-a cerut prin acțiune.

Cât privește încălcarea principiului disponibilității, în ipoteza lui plus petita, această critică nu are legătură cu cererile reclamanților, deoarece obiectul acțiunii nu a constat în obligarea Primarului la plata unei sume de bani, pentru a se putea pune problema depășirii limitelor valorice ale pretențiilor formulate de părțile adverse.

În consecință, nu sunt incidente cerințele dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și nici cele ale art. 304 pct. 9 din același cod, sub aspectul necesității epuizării procedurii administrative.

3. Susținerile din cadrul acestui motiv de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Deși invocă motive contradictorii sau străine de natura pricinii, criticile nu se circumscriu acestor ipoteze din cadrul motivului de recurs menționat, deoarece recurenta nu se referă la contradicția între considerente și dispozitiv sau între considerente și nici la argumentarea hotărârii în temeiul unor dispoziții legale care nu au legătură cu natura cauzei.

În realitate, partea afirmă încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu și a sentinței civile nr. 3977/2003 a aceleiași instanțe, cu referire la concluzia greșită a Curții de Apel în sensul reținerii relei credințe a vânzătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și al împrejurării că imobilul nu putea fi transmis în proprietatea recurentei în baza H.G. nr. 389/1996.

A arătat că, contrar celor reținute de Curte, instanța care a pronunțat prima hotărâre a verificat legalitatea contractului de închiriere încheiat de pârâtă pentru imobilul deținut de aceasta și a vânzării bunului, din perspectiva H.G. nr. 389/1996, a verificat, inclusiv, dacă s-a formulat acțiune în revendicare în legătură cu acest bun. În același sens, a arătat că imobilul a fost intabulat pe numele pârâtei, în baza sentinței nr. 514/1998, încheierea de intabulare fiind păstrată prin sentința civilă nr. 3977/2003, rămasă irevocabilă. Cu referire la aceste două hotărâri judecătorești, a mai susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit, reaua credință a vânzătorului. Toate aceste critici se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A mai menționat recurenta că, în speță, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind spațiul în litigiu, contract care nu a existat, intabularea dreptului de proprietate al pârâtei dispunându-se în baza sentinței nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu; această susținere va fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează încălcarea normelor de procedură, norme care implică pronunțarea instanței asupra unui obiect existent (contractul de vânzare-cumpărare).

În legătură cu prima critică, prin care se afirmă că, în mod greșit, s-a reținut de către Curte reaua credință a „vânzătoarei” R.A.G.C.L. Sibiu în raport de cele două hotărâri judecătorești sus-menționate, susținerea este lipsită de obiect, de vreme ce însăși recurenta afirmă că nu a încheiat niciun contract de vânzare-cumpărare cu respectiva regie, intabularea dreptului său de proprietate având loc în baza sentinței civile nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu.

Într-adevăr, conform celor arătate de recurentă, în speță, nu s-a încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu și aceasta niciun contract de vânzare-cumpărare, astfel încât instanța de apel, în mod greșit, a stabilit reaua credință a „vânzătoarei” la data „perfectării” pretinsului act juridic. Argumentarea eronată a Curții, cu referire la un contract inexistent, nu este, însă, de natură să conducă la admiterea recursului declarat de pârâtă, pentru cele ce se vor arăta în continuare, ci este doar nerelevantă în fundamentarea deciziei recurate.

În plus, dacă se are în vedere calitatea R.A.G.C.L. Sibiu, de persoană obligată la transmiterea imobilului - nu de vânzător - atitudinea subiectivă a acesteia la data pronunțării sentinței de obligare la înstrăinare nu interesează, deoarece efectele transmiterii se produc în patrimoniul dobânditorului, și nu al celui obligat la transmitere. Din această perspectivă, analiza și concluzia Curții de Apel cu privire la reaua credință a R.A.G.C.L. Sibiu sunt nerelevante, la fel și criticile recurentei referitoare la această chestiune. Prin urmare, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță în soluționarea cauzei.

Cât privește puterea de lucru judecat a celor două sentințe, sub aspectul posibilității transmiterii imobilului către pârâtă, în baza H.G. nr. 389/1996, contrar susținerilor acesteia, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ., care reglementează prezumția legală de adevăr în cazul unei hotărâri judecătorești rămase irevocabilă, deoarece, prin hotărârile enunțate, nu s-a dezlegat chestiunea în discuție, cum, în mod corect, a reținut și Curtea.

Astfel, în considerentele sentinței civile nr. 514 din 22 ianuarie 1998 (filele 205-207 dosar recurs, vol. I), nu s-a analizat legalitatea contractului de închiriere încheiat de recurentă pentru spațiile cu destinație comercială din imobilul situat în Sibiu, str. Turnului, nu s-a verificat posibilitatea vânzării bunului către pârâtă din perspectiva H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome către actualii deținători și nici dacă se formulase acțiune în revendicare sau alt tip de cerere pe rolul instanțelor de judecată sau al organismelor implicate în soluționarea eventualelor pretenții ale foștilor proprietari în legătură cu bunul respectiv.

Judecătoria Sibiu s-a rezumat doar să arate că acțiunea formulată de pârâta din prezentul dosar, având ca obiect obligarea R.A.G.C.L. Sibiu la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru spațiile indicate mai sus, este admisibilă și, făcând referire la dispozițiile imperative ale H.G. nr. 389/1996, pe care doar le-a enunțat, a admis acțiunea, obligând-o pe pârâta din acel dosar, R.A.G.C.L. Sibiu, să transmită cu plată, prin negocierea prețului, spațiul în suprafață de 108,80 m.p., situat în Sibiu, str. Turnului.

Neprocedând la nicio analiză a posibilității transmiterii dreptului de proprietate către pârâtă în baza actului normativ sus-menționat, nu se poate reține puterea de lucru a acestei hotărâri în ceea ce privește aspectul în discuție și, ca urmare, nici încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ.

În același sens, hotărârea pronunțată în plângerea formulată împotriva încheierii de intabulare nu are putere de lucru judecat referitor la chestiunea sus-enunțată, deoarece instanța respectivă nu a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de H.G. nr. 389/1996 pentru vânzarea imobilului și nici nu putea să procedeze în acest sens, ci a verificat doar aspecte care țin de legalitatea intabulării.

Prin urmare, în mod greșit, recurenta a combătut soluția instanței de apel în legătură cu dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin referire la puterea de lucru judecat a sentințelor civile sus-menționate.

Referitor la greșita desființare a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul dobândit de pârâtă, contract care, în realitate, nu există, susținerile recurentei sunt întemeiate, dar nu pot conduce la casarea deciziei pentru acest motiv.

Astfel, la dosar nu s-a depus niciun contract de vânzare-cumpărare încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu și SC I. SRL.

Conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ., însă, casarea deciziei, în cazul încălcării de către instanța de apel a formelor procedurale, poate avea loc doar în condițiile art. 105 alin. (2) din același cod, și anume dacă s-a produs o vătămare părții, care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea hotărârii. Or, în speță, de vreme ce, între părți nu s-a încheiat niciun contract de vânzare-cumpărare, soluția de constatare a nulității unui act juridic inexistent este nerelevantă, neproducând nicio vătămare recurentei, în condițiile textului de lege enunțat.

4.1. Criticile susbsumate acestui punct din motivele de recurs vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu a pct. 9, invocat de parte, deoarece se referă la încălcarea unor dispoziții procedurale, prevăzute sub condiția vătămării conform art. 105 alin. (2) din același cod.

Nu se poate reține încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul nerespectării dispozițiilor obligatorii din decizia de casare, cât privește analiza fiecărui contract de vânzare-cumpărare în parte, întrucât Curtea a respectat această dispoziție, analizând legalitatea tuturor actelor juridice încheiate pentru imobilele în litigiu, inclusiv situația juridică a imobilului dobândit de recurenta pârâtă. Împrejurarea că instanța de apel a procedat la o analiză comună a contractelor, grupându-le în funcție de legea sub imperiul căreia au fost încheiate, nu echivalează cu necercetarea fondului cauzei potrivit celor dispuse prin decizia instanței de casare, atât timp cât, chiar dacă printr-un considerent comun, toate contractele au fost examinate, instanța de apel argumentându-și soluția de desființare pentru fiecare dintre actele juridice contestate.

Referitor la pronunțarea hotărârii în baza unor înscrisuri depuse, în fotocopie, la dosar și necertificate pentru conformitate cu originalul, nici această susținere nu este întemeiată.

Legea prevede depunerea înscrisurilor în copie, nu în original (art. 112 pct. 5 alin. (2) C. proc. civ.), originalul înscrisurilor putând fi solicitat de instanță doar în cazul contestării acestora, prin mijloacele prevăzute de dispozițiile procedurale (verificare de scripte, înscriere în fals) sau în cazul în care există dubiu cu privire la autenticitatea lor, ceea ce, în fazele procesuale anterioare, nu s-a susținut.

În legătură cu neîndeplinirea cerinței de certificare a înscrisurilor pentru conformitate cu originalul, critica este nefondată, deoarece cea mai mare parte a înscrisurilor aflate la dosar poartă această mențiune, iar cu privire la cele necertificate, partea, în afara faptului că nu a indicat, în mod concret, care sunt aceste înscrisuri, nu a precizat nici care ar fi vătămarea care i s-ar fi produs prin nedepunerea lor în forma certificată, în condițiile în care nu a invocat absența acestei cerințe de formă în fața instanțelor anterioare și nici nu a contestat autenticitatea lor.

4.2. Susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 1202 C. civ., care reglementează prezumția de lucru judecat, cu referire la hotărârile pronunțate în litigiile anterioare, au fost analizate în cadrul motivului de recurs precedent, astfel încât nu vor fi reluate.

Recurenta a invocat și pronunțarea, referitor la imobilul deținut de ea, a aceleiași soluții ca și cea pronunțată în cazul pârâților L., susținând că forma de reparație cuvenită părților adverse pentru acest imobil o constituie măsurile reparatorii prin echivalent. Nu și-a fundamentat, însă, în cadrul acestui recurs, afirmația pe critici din care să rezulte de ce situația juridică a imobilului deținut de recurentă este identică, cu cea a imobilului dobândit de pârâții L., astfel încât să implice pronunțarea aceleiași hotărâri în ceea o ce privește. Recurenta a invocat, însă, aceeași critică și în recursul pe care aceasta l-a formulat alături de recurenții SC C.P. SRL și C., pe care a dezvoltat-o în cadrul acelui recurs (recursul VII), urmând a fi analizată cu ocazia examinării criticilor din calea de atac respectivă.

4.3. Susținerile referitoare la greșita aplicare a legii de către Curte, prin soluționarea unei acțiuni de drept comun, sunt neîntemeiate, deoarece, după cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a judecat litigiul în raport de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, iar nu din perspectiva dreptului comun.

În raport de aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC I. SRL, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5, 6 și 9 din același cod.

II. Recursul declarat de pârâții M.V. și M.T. este, de asemenea, nefondat.

1. Nu poate fi primită critica privind încălcarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., determinat de împrejurarea că instanța de apel nu ar fi reținut, din oficiu, ca motiv de ordine publică, lipsa calității reclamanților și intervenientelor, de persoane îndreptățite la restituirea, în natură, a imobilului din care face parte apartamentul dobândit de pârâți. Aceasta, deoarece procesul civil este, în esență, un proces al intereselor private, în care părțile sunt primele chemate să invoce și să probeze temeinicia susținerilor lor. Nu se poate imputa, în consecință, instanței de judecată că nu a invocat din oficiu și nu a soluționat un motiv de ordine publică.

Pe de altă parte, instanța de apel s-a pronunțat pe aspectul în discuție, considerat motiv de ordine publică de către recurenți, reținând că acesta a fost tranșat, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală.

Considerentul instanței de apel este corect, prin decizia civilă sus-menționată, rezolvându-se, în mod irevocabil, calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la restituirea în natură, a imobilelor, în condițiile art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Contrar susținerilor recurenților, în limitele motivelor de recurs formulate de reclamanți și interveniente în ciclul procesual anterior, instanța de recurs a păstrat argumentele instanței de apel în ceea ce privește calitatea de moștenitori a reclamanților și intervenientelor de pe urma foștilor asociați la Societatea „O.”, calitatea de membrii ai aceleiași familii pentru unii dintre acționari, și a stabilit, totodată, pentru acționarii care au fost înlăturați din categoria de „membrii ai aceleiași familii” de către instanța de apel, că excluderea lor a fost rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001. Astfel, în legătură cu chestiunea în discuție, prin decizia nr. 13 A din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, casată prin decizia nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a reținut că acționarii Societății „O.”, anterior lichidării acesteia, în anul 1950, au fost: 1. P.N.; 2. P.Ș.; 3. D.I.; 4. D. V.; 5. C.C.; 6. F.H., căsătorită S.; 7. F.C., căsătorită B.; 8. U.C.; 9. G.I.; 10. G.M.; 11. B.Ș.; 12. B.A.; 13. M.I.

Dintre acționarii societății, patru au fost surori, P.Ș., D. V., U.C. și G.M., iar trei acționari au fost soții a trei dintre ele, si anume P.N., D.I. și G.I.

Alte trei acționare, C.C., născută F., F.H., căsătorită Sârbu, și F.C., căsătorită B., au fost fiicele lui U.C.. Dintre cele trei acționare, instanța de apel a considerat că două dintre ele, C.C. și F.H., formau „alte familii”, fiind căsătorite la data naționalizării imobilelor.

Aceeași situație a reținut-o instanța de apel și în ceea ce le privește pe acționarele M.I. și B.Ș., fiicele acționarilor P.N. și P.Ș., care erau căsătorite în anul 1950. A mai constatat Curtea că cele două acționare au avut copii pe reclamanții D.Ș.C., D.I.S. (M.I.), respectiv pe reclamanții S.M.R., O.Ș.C., B.D.Ș. și B.A.A. (B.Ș.).

Curtea a mai stabilit că acționarul B.A. era soțul acționarei B.Ș. și afin de gradul I cu părinții soției, P.Ș. și P.N., respectiv afin de gradul II cu sora soției, M.I.

Cu privire la acționarele căsătorite la data naționalizării, C.C., F.H., M.I., B.Ș., precum și la acționarul B.A., instanța de apel a considerat că aceștia nu mai fac parte din aceeași familie cu restul acționarilor, sens în care a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 18 lit. a) în favoarea reclamanților și intervenientelor.

Referitor la reclamanta P.T.O. și la intervenienta R.E. V., instanța a constatat că acestea sunt moștenitoarele foștilor acționari ai societății, și anume prima este nepoată de fiu a acționarilor N. și Ș.P., iar cea de-a doua este fiica acționarei D.E. Cele două părți nu au, însă, dreptul la restituirea, în natură, a imobilelor, deoarece nu toți acționarii erau membrii aceleiași familii, conform argumentelor expuse în precedent.

În limitele recursurilor declarate de reclamanți și interveniente, Înalta Curte s-a rezumat să verifice doar situația acționarilor care au fost considerați de către instanța de apel că nu fac parte din aceeași familie (C.C., F.H., M.I., B.Ș., B.A., în plus și pentru F.C., pe care instanța de apel n-a înlăturat-o din categoria membrilor aceleiași familii), constatând că aceștia fac parte din aceeași familie, în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și art. 18.1. din H.G. nr. 250/2007.

Contrar susținerilor recurenților M., instanța de recurs nu a stabilit relația de rudenie a recurenților reclamanți și interveniente cu familia acționarilor societății „O.” (mai puțin în ceea ce le privește pe reclamantele F.H., căsătorită S., și F.C., căsătorită B., reclamante în litigiul de față, dar, totodată, și acționare ale societății „O.”), ci s-a preocupat de verificarea condiției impuse de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în persoana acționarilor, de a fi membrii ai aceleiași familii.

Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 2221 din 10 martie 2011, instanța de recurs a făcut referire, în afara celor două reclamante sus-menționate, la C.C., M.I., B.Ș., B.A., care nu sunt reclamanți, fiind decedați în prezent, ci foști acționari.

Au mai susținut recurenții M. că, față de persoanele menționate în decizia instanței de recurs, numărul reclamanților este mult mai mare și că Înalta Curte nu a stabilit, nici măcar pentru persoanele avute în vedere în decizie, dacă sunt sau nu persoane îndreptățite la restituirea, în natură, a imobilelor, reținând doar calitatea lor, de rude cu unii dintre acționari. Or, aceasta nu echivalează cu îndeplinirea cerinței din art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul ca toți acționarii să fie membrii aceleiași familii.

Împrejurarea că reclamanții din cererea de chemare în judecată sunt în număr mai mare decât persoanele la care s-a făcut referire în decizia de casare nu are nici un fel de relevanță, deoarece, în decizia respectivă, s-a verificat îndeplinirea condițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care presupun ca acționarii să fie membrii aceleiași familii, iar nu reclamanții între ei. Or, tocmai acest aspect a fost verificat de instanța de recurs.

Singura chestiune care s-ar fi putut pune în discuție în legătură cu calitatea reclamanților, de a fi îndreptățiți la restituirea în natură a imobilelor, ar fi fost calitatea lor, de moștenitori ai foștilor acționari, întrucât, în această calitate au sesizat instanța de judecată cu pretențiile de restituire a bunurilor (mai puțin, S.H. și B.C.F., care au sesizat instanța în calitate de foste acționare). Or, o asemenea calitate, de succesori ai foștilor acționari, nu le-a fost contestată reclamanților (decât în ceea ce le privește pe reclamanta P.O. și pe intervenienta R.E. V., rezolvată, însă, potrivit deciziei Curții de Apel).

De asemenea, împrejurarea că instanța de recurs a verificat doar rudenia persoanelor indicate în decizie cu unii dintre acționari, fără a stabili, nici măcar pentru acestea, dacă sunt persoane îndreptățite la restituirea, în natură, a imobilelor, reprezintă o critică nefondată.

Verificarea rudeniei între persoanele indicate în decizie a fost realizată de instanța de recurs tocmai în vederea stabilirii incidenței sau nu a dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care, cu referire la art. 18.1. din H.G. nr. 250/2007, presupun existența rudeniei între acționari în limitele legii (rudele în linie directă fără limită în grad și rudele colaterale până la gradul al patrulea inclusiv, la care se adaugă soțul sau soția).

Considerând că persoanele indicate în decizie au fost excluse de către instanța de apel, printr-o greșită interpretare a dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, deoarece copiii, chiar căsătoriți, precum și soții, fac parte din aceeași familie, instanța de recurs a stabilit, totodată, că textul de lege menționat este incident în speță.

În plus, împrejurarea că Înalta Curte, în decizia nr. 2221 din 10 martie 2011, nu a procedat la analizarea, din perspectiva art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și a art. 18.1. din H.G. nr. 250/2007, a situației tuturor acționarilor Societății „O.” nu înseamnă că nu a tranșat, în mod irevocabil, acest aspect. Cum s-a arătat, în limitele motivelor de căii de atac exercitate de reclamanți și interveniente, Înalta Curte a verificat doar rudenia între acționarii excluși de instanța de apel din categoria „membrilor aceleiași familii”, păstrând, implicit, cele reținute de Curte în legătură cu acționarii pe care această din urmă instanță i-a considerat ca făcând parte din aceeași familie.

În raport de propriile argumente pentru care a considerat că parte dintre acționari sunt membrii ai aceleiași familii, alături de cele ale Curții de Apel, în ceea ce îi privește pe acționarii pe care această instanță i-a considerat ca aparținând aceleiași familii, Înalta Curte a constatat îndeplinirea, în speță, a cerințelor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și a dispus admiterea recursurilor, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Împrejurarea că instanța de recurs a reținut incidența, în litigiu, a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, și nu a rezolvat doar problema rudeniei pentru o parte dintre acționari, rezultă, fără echivoc, și din dispoziția acestei instanțe privind analizarea de către instanța de rejudecare a cererilor în nulitate și restituire, în natură, a imobilelor. În caz contrar, nu s-ar justifica o asemenea dispoziție, care se referă la soluționarea unor cereri a căror judecată este subsecventă stabilirii vocației reclamanților la restituirea în natură a imobilelor, din perspectiva art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, contrar susținerilor recurenților, în cele două decizii, decizia nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală și decizia nr. 13 A din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, menținută în ceea ce privește argumentele referitoare la acționarii pe care instanța de apel i-a considerat membrii aceleiași familii, s-a rezolvat situația, din perspectiva textului de lege indicat mai sus, a tuturor acționarilor societății „O.” la data lichidării societății, implicit a naționalizării imobilelor. Astfel, Curtea de Apel a considerat că aparțin aceleiași familii acționarii P.N., P.Ș., D.I., D. V., U.C., G.I. și G.M., iar Înalta Curte a considerat același lucru cu privire la acționarii C.C., F.H., F.C., M.I., B.Ș. și B.A., în total toți cei treisprezece acționari ai societății.

Prin urmare, s-a tranșat, în mod irevocabil, calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilelor din perspectiva 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, această chestiune nemaiputând fi supusă dezbaterii în rejudecare, determinat de autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, așa cum a reținut, în mod corect, și Curtea de Apel.

Ca atare, criticile recurenților privind împrejurarea că nu toți acționarii societății erau membrii aceleiași familii, la data lichidării „O.”, implicit a naționalizării imobilelor, nu vor mai fi analizate de prezenta instanță. Părțile interesate ar fi trebuit să formuleze apărările legate de situația acționariatului, de probele relevante în legătură cu ultimul act care reflectă această situație, respectiv procesul verbal al Adunării Generale a acționarilor din 30 iunie 1949, orele 18.00, de greșita înlăturare, în opinia lor, a anumitor persoane din structura acționariatului, în urma unor falsuri executate în tabelul întocmit ca urmare a ședinței Consiliului de Administrație din 18 iunie 1948, în fazele procesuale anterioare pronunțării deciziei nr. 2221 din 10 martie 2011. De asemenea, tot în etapele anterioare ale procesului, până la pronunțarea deciziei enunțate, aveau posibilitatea să uzeze de procedura înscrierii în fals, în condițiile art. 180-184 C. proc. civ., dacă aveau dubii cu privire la autenticitatea înscrisurilor invocate de reclamanți în susținerea acțiunii, neprocedând, însă, în acest sens.

Tot referitor la aspectul dezbătut în cadrul acestui motiv de recurs, o parte dintre recurenți au susținut că acesta ar fi fost dezlegat în mod irevocabil, prin hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe de recurs, depunându-se la dosar deciziile nr. 78 din 17 ianuarie 2013 și nr. 488 din 6 februarie 2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cele două hotărâri sus-menționate, de altfel, ulterioare deciziei nr. 2221/2011, sunt nerelevante din perspectiva pretinsei dezlegări date asupra calității reclamanților, de a putea pretinde restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu, raportat la dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Aceasta, deoarece decizia de casare a instanței de recurs, pronunțată în prezentul litigiu, a tranșat chestiunea în discuție, pentru argumentele deja prezentate, se bucură de autoritate de lucru judecat în condițiile art. 1201 C. civ., în sensul că problema respectivă nu poate fi reluată în fazele ulterioare casării, și dezlegarea dată prin această decizie este obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, în procesele în care s-au pronunțat deciziile civile sus-menționate, contrar celor susținute de recurenți, nu s-a tranșat, în mod irevocabil, situația acționarilor societății „O.” la data preluării imobilelor, pentru a se putea pune în discuție, eventual, puterea de lucru judecat (în niciun caz a autorității de lucru judecat, deoarece între litigii nu există identitate de părți, obiect și cauză) a acelor hotărâri, cu privire la aspectul menționat. În procesul soluționat irevocabil prin decizia nr. 78 din 17 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, doar în fața primei instanțe s-a dezbătut incidența dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 cu referire la contravaloarea despăgubirilor solicitate de reclamanți în acel dosar, reținându-se din actele depuse, care, însă, nu au fost indicate, că Societatea „O.” avea mai mulți asociați, care nu erau toți membrii aceleiași familii. Tribunalul a făcut referire la decizia civilă nr. 13 A/2010, pronunțată în prezentul litigiu, într-un ciclu procesual anterior, care ar fi reținut acest lucru, decizie care a fost, însă, desființată prin decizia nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, tocmai motivat de greșita interpretare a dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și care, cum s-a arătat, este obligatorie în litigiul de față.

În procesul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 488 din 6 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, chiar dacă, într-un prim ciclu procesual, s-a constatat că reclamanta B.C.F. nu a dovedit că este aceeași persoană cu U.C., deci, ceilalți reclamanți, care au dovedit că sunt moștenitorii unora dintre acționarii societății „O.”, au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001, această hotărâre a fost desființată, în apel. În rejudecare, s-a stabilit că reclamanții și intervenienții din acel dosar, în cea mai mare parte, aceiași cu cei din dosarul de față, în urma unor moșteniri succesive, au devenit deținători ai drepturilor cuvenite acționarilor de pe urma imobilului ce a aparținut Băncii „O.”, altul decât imobilele solicitate în prezentul litigiu. Soluția finală privind măsurile reparatorii cuvenite reclamanților, în echivalent, a fost determinată de împrejurarea că imobilul respectiv fusese demolat, în prezent, terenul fiind ocupat de detalii de sistematizare. Ca atare, în litigiul menționat, nu s-a verificat calitatea acționarilor societății „O.”, de membrii ai aceleiași familii, și nici incidența, în speță, a dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ci calitatea reclamanților și intervenienților din acel litigiu, de succesori ai foștilor acționari, forma de reparație cuvenită acestora fiind stabilită în echivalent determinat de altă cauză decât înlăturarea ipotezei prevăzute de textul de lege arătat.

În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală în legătură cu incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, precum și efectele produse de această hotărâre, în sensul imposibilității reluării dezbaterilor, în rejudecare, în legătură cu chestiunea de drept dezlegată.

2.1. Recurenții au susținut încălcarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de apel, prin respingerea cererii pârâților, de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu, care nu a intrat în cercetarea fondului.

În primul rând, textul de lege sus-menționat face referire la soluții specifice recursului (în speță, casarea cu trimitere spre rejudecare), decizia atacată în prezentul dosar fiind pronunțată de Curte, ca instanță de apel.

Pe de altă parte, nu rezultă cu privire la ce aspecte prima instanță nu ar fi intrat în cercetarea fondului și care ar fi determinat trimiterea cauzei, spre rejudecare, la această instanță, pentru a putea fi verificată critica în dosarul de față.

De asemenea, dacă recurenții se referă la nesoluționarea, în fond, a cererii de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, și care ar fi impus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, solicitare pe care au formulat-o în fața instanței de recurs care a pronunțat decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 (a se vedea dezvoltarea motivelor de recurs din ultimul paragraf de la pct. 2.2. din cererea de recurs), susținerea lor nu poate fi primită, întrucât nu se poate analiza, în prezenta fază procesuală, soluția dispusă printr-o decizie pronunțată în recurs, într-un ciclu procesual anterior. Aceasta, deoarece nu se poate cenzura o hotărâre irevocabilă, care se bucură de putere de lucru judecat cu privire la soluția pronunțată.

În concluzie, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile privind neîntrunirea, în cauză, a cerințelor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 vor fi verificate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cele privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) și c) din aceeași lege nu vor fi analizate de prezenta instanță, deoarece nu se referă la argumentele Curții de Apel în pronunțarea deciziei atacate, această instanță nefundamentându-și soluția pe incidența art. 3 alin. (1) lit. a) sau c) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții au arătat că, în mod greșit, Curtea a considerat că nu Societatea „O.”, dizolvată, are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, ci foștii asociați sau moștenitorii lor, deoarece nu sunt întrunite, în ceea ce îi privește pe cei din urmă, condițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Criticile recurenților comportă două aspecte de dezbătut, în raport de care susținerile lor sunt neîntemeiate.

În primul rând, de vreme ce, prin decizia nr. 2221/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a reținut incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, care se referă la forma de reparație, în natură, cuvenită „persoanei îndreptățite”, aceasta fiind, potrivit textului de lege, „asociatul la persoana juridică” (pentru teza finală, „unic asociat” sau „asociați membrii ai aceleiași familii”), iar nu „persoana juridică” în sine, este fără dubiu că această instanță a considerat, implicit, că reclamanții și intervenientele, în calitate de moștenitori ai foștilor acționari, respectiv foști acționari, au calitatea de „persoane îndreptățite” la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, în sensul art. 3 alin. (1) lit. b), chiar dacă nu a analizat, în mod expres, incidența, în cauză, și a acestui text de lege. Deci, a considerat că nu „persoana juridică” are calitatea de „persoană îndreptățită”.

Pe de altă parte, criticile recurenților sunt nefondate și prin raportare la dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și la cerințele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din aceeași lege.

Astfel, art. 18 lit. a), cum s-a arătat deja, se referă la „asociatul persoanei juridice”, iar nu la „persoana juridică”, prevăzând forma de reparație în natură pentru cazul în care persoana juridică deținătoare a imobilelor avea un unic asociat sau toți asociații erau membrii aceleiași familii, la data preluării bunurilor.

În ceea ce privește art. 3 alin. (1) lit. b), chiar dacă dispoziția legală indicată nu enunță, în mod expres, și pe acționarii persoanei juridice care deținea imobilele la data preluării, această dispoziție se aplică și acționarilor, pentru identitate de rațiune, neexistând niciun raționament viabil, din punct de vedere juridic, pentru care acționarii să fie excluși din categoria persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În acest sens, art. 3.2. din H.G. nr. 250/2007 prevede că „La art. 3 alin. (1) lit. b) din lege sintagma asociați ai persoanei juridice se va considera ca având semnificația și de "acționari la persoana juridică", deoarece altfel ar însemna o abordare restrictivă care ar viza numai asociații din cadrul unei societăți cu răspundere limitată (regimul unor astfel de societăți nu era reglementat în perioada vizată - 1948) sau al unei societăți în participațiune. Textul se va corobora și cu prevederea art. 31 alin. (3), (4) și (6) din lege, care face referire la "acțiuni" (deci nu la "părți sociale" sau "aporturi")”.

În ceea ce privește necesitatea ca asociații persoanei juridice să dețină, în proprietate, imobilele sau activele preluate abuziv, critica este, de asemenea, neîntemeiată, art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 neprevăzând o asemenea condiție. Textul de lege este foarte clar în ceea ce privește persoana care trebuia să dețină imobilele sau activele preluate abuziv, și aceasta este persoana juridică la care persoanele fizice erau asociați, iar nu cele din urmă.

2.2. Susținerile privind neanalizarea unor motive de ordine publică de către instanța de apel vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cum s-a arătat deja, nu se poate imputa instanței de apel că nu a invocat, din oficiu, și nu a soluționat motive de ordine publică, procesul civil fiind un proces al intereselor private.

În condițiile în care, însă, aceste motive au caracter de ordine publică și nu au fost analizate de instanțele anterioare vor fi examinate direct de instanța de recurs.

- Referitor la problema dovedirii calității reclamanților și intervenientelor, de continuatori în drepturi ai Societății „O.”, pe care nicio instanță anterioară nu a analizat-o, sens în care Curtea de Apel ar fi trebuit să dispună trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, pentru respectarea dublului grad de jurisdicție, critica este neîntemeiată.

În primul rând, pentru considerentele deja arătate, prin decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011, s-a tranșat definitiv calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la restituirea, în natură, a imobilelor solicitate, în condițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu se mai poate pune în discuție necesitatea dovedirii oricărui alt aspect legat de calitatea procesuală activă a reclamanților, cum este și cel evocat de recurenți.

Pe de altă parte, contrar susținerilor pârâților, instanța de apel a avut în vedere acest motiv (fila 15, paragrafele 2-4 din decizia recurată), pe care l-a înlăturat, determinat tocmai de cele reținute în decizia de casare sus-menționată cu privire la calitatea părților adverse, de persoane îndreptățite la restituire, dar și de împrejurarea că o asemenea dovadă ar fi trebuit produsă în ipoteza art. 3 alin. (1) lit. c) din Lege, care nu este, însă, incident în cauză.

Deși primul dintre argumentele expuse este suficient pentru a considera soluția Curții de Apel, sub acest aspect, ca fiind corectă, deoarece această instanță a răspuns susținerilor formulate de pârâți și prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c), prezenta instanță va examina criticile recurenților cu referire la acest argument al instanței de apel, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, Curtea a considerat, în mod corect, că dovedirea continuării personalității juridice a societății de la care s-au preluat imobilele trebuia făcută numai în ipoteza art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, și anume atunci când imobilele sunt solicitate de persoane juridice, care pretind că au calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Or, reclamanții își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din aceeași lege, deci, pe calitatea lor de moștenitori ai foștilor acționari ai persoanei juridice care a deținut imobilele, respectiv de foști acționari (pentru două dintre reclamante) ai acesteia din urmă.

Pe de altă parte, împrejurarea că imobilele au fost naționalizate pe numele societății respective nu înseamnă că doar aceasta din urmă este considerată, în sensul legii, persoană îndreptățită la restituire și, evident, doar în condițiile art. 3 alin. (1) lit. c), ci și asociații/acționarii persoanei juridice, conform art. 3 alin. (1) lit. b), text de care s-au prevalat reclamanții în susținerea acțiunii.

De asemenea, cum s-a arătat deja, în ipoteza prevăzută în acest text de lege, persoanele îndreptățite la restituire trebuie să dovedească nu împrejurarea că au fost titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor pretinse, cum, greșit, susțin recurenții, ci că imobilele au fost deținute de persoana juridică de la care aceste bunuri au fost preluate și că ei acționează în calitate de acționari/asociați ai societății respective sau de moștenitori ai persoanelor arătate.

Cum legea specială actuală prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii foștilor acționari (art. 3 alin. (1) lit. b) din Lege), în calitate de persoane îndreptățite la restituire, nu interesează dispozițiile de drept comun în materia drepturilor cuvenite acționarilor într-o societate de capital, conform Codului comercial în vigoare la data naționalizării.

În plus, nu se poate reține că Societatea „O.” a încetat de drept, ca efect al desființării Camerelor de comerț și industrie, în urma intrării în vigoare a Decretului nr. 74/1949, și, prin urmare, imobilele au trecut, legal, în patrimoniul statului, ca efect al aplicării Decretului nr. 31/1954.

Societatea „O.” a încetat ca urmare a lichidării prin acordul de voință al acționarilor, conform procesului verbal dresat în Adunarea Generală Extraordinară din 30 iunie 1949, constatată prin încheierea Tribunalului Sibiu pronunțată în dosarul nr. 557/926 din 30 septembrie 1950, așa cum au reținut, în fapt, instanțele anterioare, iar nu în baza Decretului nr. 74/1949, care vizează desființarea Camerelor de comerț și industrie, iar nu pe cea a societăților de capital.

Nu se poate considera nici că imobilele au trecut în patrimoniul statului, în baza Decretului nr. 31/1954, deoarece actul normativ nu era aplicabil unor persoane juridice de tipul Societății „O.” și, de altfel, a intrat în vigoare ulterior lichidării societății.

- Au mai susținut recurenții că Tribunalul nu a analizat condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare, raportat la un temei juridic complementar art. 480 C. civ., și anume Legea nr. 10/2001; că nu a avut în vedere dovedirea calității de titular al dreptului, care nu s-a realizat pentru argumentele expuse mai sus și nici necesitatea respectării principiului unanimității în cazul în care reclamanții sunt moștenitorii doar a 75% dintre acționari. Toate aceste aspecte trebuia să conducă la respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar Curtea de Apel nu a făcut referire la niciunul dintre ele în considerentele deciziei recurate.

În primul rând, pârâții M. nu au formulat apel împotriva sentinței civile nr. 605/2009, în care să susțină chestiunile evocate mai sus, iar în cadrul întâmpinării depuse de aceste părți în apelurile declarate de reclamanți și interveniente (filele 211-218 dosar 1965.1/57/2006, vol. I) nu au formulat asemenea apărări. Prin urmare, nu se poate imputa instanței de apel că nu a răspuns acestor susțineri și nici că nu le-a avut în vedere, ca motive de ordine publică.

Având în vedere, însă, că susținerile recurenților vizează excepția de inadmisibilitate a acțiunii, care este o excepție absolută, în consecință, care poate fi invocată în orice fază procesuală, Înalta Curte o va analiza în cele ce urmează, constatând că este neîntemeiată, pentru următoarele argumente:

Contrar opiniei recurenților, acțiunea de față nu reprezintă o acțiune în revendicare, care poate fi calificată ca atare doar din perspectiva dispozițiilor dreptului comun, respectiv a art. 480 C. civ., ci este o acțiune întemeiată pe legea specială, și anume Legea nr. 10/2001, fiind verificată de către instanțe din perspectiva actului normativ corespunzător, incident în speță. Nu se poate reține nici că acțiunea de față este o acțiune în revendicare, cu un temei juridic complementar art. 480 C. civ., și anume Legea nr. 10/2001, deoarece această lege reprezintă legea specială care se aplică în speța de față, „în locul” legii generale, conform principiului „specialia generalibus derogant”-„legea specială derogă de la cea generală”, iar nu „alături” de dreptul comun.

De altfel, natura acțiunii a fost stabilită și în regulatorul de competență, soluționat irevocabil prin decizia nr. 565 din 27 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă, conform căreia s-a reținut că temeiul acțiunii îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, conform art. 24 din acest act normativ, contestațiile sau cererile contra deciziei, ofertei sau altor acte de procedură prealabilă sunt în competența tribunalului, în primă instanță.

În consecință, instanțele anterioare au soluționat, în mod corect, acțiunea din perspectiva Legii nr. 10/2001.

Raportat la acest temei juridic, criticile referitoare la nedovedirea calității de titular al dreptului în raport de situația acționariatului Societății „O.”, nerespectarea principiului unanimității, determinat de împrejurarea că reclamanții sunt moștenitorii a doar 75% dintre acționari, precum și necesitatea verificării modului în care se răsfrâng acțiunile nerepartizate asupra dreptului de proprietate evocat de reclamanți nu pot fi primite.

Chestiunea vizând nedovedirea de către reclamanți și interveniente a „calității de titular al dreptului”, precum și problema efectelor pe care le-ar produce acțiunile nerepartizate asupra acestui drept, raportat la situația acționariatului Societății „O.”, invocată de recurenți, rămân fără obiect față de argumentele prezentate cu ocazia analizării motivului de recurs precedent, în urma căruia s-a reținut incidența dispozițiilor art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, în speță.

Cât privește necesitatea respectării principiului unanimității, spre deosebire de acțiunea în revendicare de drept comun, Legea nr. 10/2001 nu impune respectarea acestui principiu, în sensul ca moștenitorii tuturor acționarilor, eventual, alături de toți acționarii care mai sunt în viață, să formuleze notificare și să solicite restituirea, în natură, a imobilelor pretinse în temeiul acestei legi. Chiar dacă, pentru ipoteza prevăzută de art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, dispoziția legală enunțată nu prevede nimic în legătură cu necesitatea respectării sau nu a principiului unanimității, pentru identitate de rațiune și prin similitudine cu situația în care nu toți moștenitorii persoanei îndreptățite sau nu toate persoanele îndreptățite formulează notificare și în care nu este necesar să se respecte acest principiu, nici în speță nu se poate reține o concluzie contrară.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația în care mai mulți coproprietari dețineau imobilul la data preluării, „dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun”. Conform art. 4.1. din H.G. nr. 250/2007 „în cazul în care numai o parte din foștii proprietari a solicitat restituirea pe calea legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite acestora. Ulterior emiterii deciziei de restituire, coproprietarii pot ieși din indiviziune pe calea dreptului comun”. În consecință, cererea de restituire poate fi formulată numai de o parte dintre coproprietari, rezultând, fără echivoc, că nu este necesară respectarea principiului unanimității, în sensul ca toți coproprietarii să formuleze notificare, dreptul lor de proprietate urmând a fi stabilit în limita cotelor ideale ale acestora din drept.

Similar, și în cazul în care nu toți moștenitorii proprietarului imobilului formulează cerere de restituire, cererea nu se poate respinge ca inadmisibilă, dimpotrivă, în acest caz, potrivit art. 4 alin. (4) din Lege, „de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”. Diferența față de ipoteza prevăzută la alin. (1) vizează întinderea dreptului asupra imobilului, în cazul moștenitorilor proprietarului care au formulat notificare, aceștia beneficiind de întreg bunul, deci, și de cotele moștenitorilor care nu au urmat prevăzută de lege, iar nu numai de o cotă din dreptul de proprietate, corespunzătoare cotei lor succesorale.

În concluzie, în niciunul dintre cazuri, cererea de restituire în natură a imobilului, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nu se poate respinge ca inadmisibilă, dacă nu este formulată de toți coproprietarii, respectiv de toți moștenitorii, efectele fiind diferite doar în ceea ce privește întinderea dreptului celor care au formulat notificare după cum este incidentă situația prevăzută în art. 4 alin. (1) din Lege sau în alin. (4) din același articol.

În cazul art. 18 lit. a) teza finală, cele prezentate mai sus se raportează în mod corespunzător la întinderea dreptului de proprietate, fără să se poată respinge cererea de restituire, ca inadmisibilă.

Astfel, acționarii în viață, respectiv moștenitorii acționarilor decedați, sunt persoane îndreptățite la restituirea, în natură, a imobilului proprietatea persoanei juridice, conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Lege, cu condiția ca toți acționarii să fi fost membrii ai aceleiași familii la data preluării bunului, condiție îndeplinită în speță, pentru argumentele deja prezentate.

Dacă cererea de restituire, în natură, a imobilului nu este formulată de moștenitorii tuturor acționarilor, cum au pretins recurenții, sau de toți acționarii, aceasta nu poate fi respinsa ca inadmisibilă, ci va afecta, eventual, întinderea dreptului de proprietate al notificatorilor asupra imobilului în litigiu.

În speță, nu se poate reține, însă, că reclamanții și intervenientele nu ar avea dreptul la restituirea, în natură, a imobilelor în întregime, deoarece recurenții nu au arătat, în mod concret, care dintre acționarii decedați ar avea alți moștenitori decât cei care au formulat notificare și care să nu fi formulat o asemenea cerere, pentru a se putea verifica întinderea dreptului de proprietate al părților amintite asupra imobilelor. Pe de altă parte, dacă recurenții au vizat situația acționariatului, astfel cum se prezintă în opinia lor, și care nu a fost avută în vedere de instanță (acționari care nu făceau parte din familie la data lichidării societății și, implicit, a preluării bunurilor), critica nu poate fi primită pentru argumentele expuse în cadrul primului motiv de recurs.

- Referitor la încălcarea dispozițiilor procedurale privind dublul grad de jurisdicție ce trebuie asigurat părților în soluționarea acțiunii în nulitate, nici aceste susțineri nu sunt întemeiate.

Indiferent de modul în care prima instanță a înțeles să analizeze valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, distinct sau global, nu se poate imputa Curții de Apel încălcarea normelor procedurale enunțate. Instanța de apel a respectat dispozițiile obligatorii ale ultimei decizii de casare, nr. 2221 din 10 martie 2011, a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, care a trimis acestei instanțe dosarul, pentru analizarea actelor juridice respective, iar nu primei instanțe. De asemenea, avea posibilitatea să procedeze la analiza în detaliu a acestor acte și în apel, în baza caracterului devolutiv al căii de atac menționate, care presupune reluarea judecății, în fond, a cauzei, urmând ca argumentele instanței de apel să le completeze pe cele ale primei instanțe. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea dublului grad de jurisdicție de către Curte, cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din Cod.

3. Critica privind legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, în sensul art. 45 alin. (1) și art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, este, de asemenea, neîntemeiată.

Recurenții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul înscris în C.F. nr. 38490 la data de 4 noiembrie 1996, sub nr. 139, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate fiind intabulat pe numele acestora prin încheierea nr. 12211 din 19 noiembrie 1996.

Conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt valabile actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Potrivit alin. (2) din același articol, actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

În cazul Legii nr. 112/1995, conform art. 1 alin. (1), domeniul de aplicare a actului normativ respectiv îl constituie imobilele preluate de stat cu titlu, doar cu privire la aceste imobile putând fi încheiate contracte de vânzare-cumpărare de către chiriași, în condițiile art. 9. În consecință, valabilitatea titlului statului privind preluarea imobilului reprezintă una dintre cerințele acestei legi, care trebuie respectată pentru a se considera că actul juridic încheiat de chiriași este valid.

Cu toate acestea, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare nu vizează un imobil preluat de stat cu titlu valabil, nu poate opera, în mod automat, sancțiunea nulității actului juridic în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece, potrivit alin. (2), teza a II-a din același articol, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, sancțiunea nulității este înlăturată în cazul în care părțile (în realitate, cumpărătorii) au fost de bună credință la încheierea actului juridic.

Dacă, însă, o altă condiție legală în afara celei privind valabilitatea preluării imobilului transmis a fost încălcată la perfectarea contractului, sancțiunea nulității intervine în cazul respectivului act, conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, buna credință salvând contractul de la desființare doar în ipoteza alin. (2), nu și în alte situații de încălcare a legii sub imperiul căreia a fost perfectat contractul.

În concluzie, din interpretarea primelor două alineate din art. 45, rezultă că, într-un singur caz de nerespectare a condițiilor prevăzute în legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul se aplică norma de favoare pentru cumpărătorul de bună credință, și anume în cazul nerespectării dispoziției care impune ca obiectul contractului să fie un imobil preluat de stat cu titlu.

Ca o consecință a celor arătate mai sus, în cazul nerespectării altor condiții legale, buna credință a cumpărătorului, ne mai producând efectele stabilite în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este nerelevantă și nu mai este necesar a fi analizată de instanță.

În speță, contrar susținerilor recurenților, Curtea de Apel a apreciat, în mod corect, asupra nevalabilității titlului statului de preluare a imobilelor în litigiu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, în raport de criteriile conferite de Legea nr. 213/1998, în vigoare la data sesizării instanței cu acțiunea de față.

În primul rând, valabilitatea titlului statului a fost, corect, verificată în raport de Legea nr. 213/1998, deoarece aceasta reprezintă actul normativ care conferă criteriile de analiză a titlului statului, era în vigoare la data sesizării instanței și este în vigoare și în prezent.

În analiza ce urmează, Înalta Curte va avea în vedere ambele imobile, chiar dacă apartamentul recurenților aparține unuia dintre imobile, deoarece argumentele privind caracterul preluării sunt comune pentru ambele bunuri, care au fost trecute în proprietatea statului în baza aceluiași act normativ, respectiv Decretul nr. 92/1950.

Curtea de Apel a constatat, în mod corect, că preluarea imobilelor în baza actului normativ sus-menționat a fost nevalabilă în raport de împrejurarea că acesta încălca dispozițiile Constituției din 1948 și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Astfel, art. 8 din Constituție recunoștea și garanta proprietatea particulară, iar art. 10 prevedea exproprierea pentru cauză de utilitate publică și doar în condițiile unei drepte și prealabile despăgubiri. Art. 11 reglementa posibilitatea, printre altele, a trecerii băncilor în proprietatea statului, dar în condițiile legii și pentru un interes general. Or, nu rezultă care ar fi fost interesul general al preluării imobilelor, decât, eventual, raportat la conjunctura politico-economică de la data naționalizării. Pe de altă parte, această trecere s-a realizat fără o dreaptă și prealabilă despăgubire și chiar fără respectarea condițiilor Decretului nr. 92/1950, întrucât art. 1 pct. 1 din acest act normativ viza naționalizarea imobilelor foștilor bancheri, iar nu imobilele aparținând băncilor în sine, cum este cazul în speță. Pentru societățile bancare a fost adoptat, în perioada regimului trecut, un alt act normativ, respectiv Legea nr. 119/1948, care prevedea o întreagă procedură de naționalizare a societăților bancare, inclusiv despăgubiri stabilite de o comisie formată din trei magistrați. Aceste prevederi asigurau, cel puțin formal, premisele unei preluări conforme interesului general, dar și particular, al persoanei deposedate, raportat la plata unor despăgubiri către aceasta din urmă. Imobilele în litigiu nu au fost naționalizate, însă, în baza acestui act normativ.

De asemenea, Decretul nr. 92/1950 încălca și Declarația Universală a Drepturilor Omului, care, chiar dacă nu avea valoarea unui tratat internațional, normele sale de recomandare (art. 17 garanta dreptul de proprietate pentru orice persoană, singură sau în asociație, interzicând pierderea acestui drept în mod arbitrar) trebuia să fie respectate de Statul Român, ca urmare a aderării la Organizația Națiunilor Unite, exprimată oficial încă din anul 1946.

În concluzie, preluarea imobilelor în litigiu a avut loc fără titlu valabil, pentru considerentele expuse mai sus.

Ca atare, imobilul dobândit de recurenți, prin contractul de vânzare-cumpărare, nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995, fiind un imobil dobândit de stat fără titlu valabil.

Nu este, însă, singura condiție prevăzută de Legea nr. 112/1995, care nu a fost respectată la perfectarea actului juridic, cum, în mod corect, a constatat și Curtea de Apel.

Contrar opiniei recurenților, actul normativ sus-menționat, în forma în vigoare la data încheierii actului juridic, ca, de altfel, și în prezent, prevedea, în domeniul său de aplicare, numai imobilele preluate de la persoane fizice, nu și de la persoane juridice cu capital privat, cum este cazul în speță, imobilele fiind preluate de la Societatea „O.”.

Legea nr. 85/1992, în forma modificată prin Legea nr. 79/1997, invocată de recurenți drept act normativ care ar fi consolidat dreptul de proprietate al părților, și reținută de Curte ca permițând înstrăinarea imobilelor preluate de la persoane juridice, nu poate servi ca argument în păstrarea actului juridic în discuție.

Legea nr. 79/1997 a modificat doar Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, iar nu și Legea nr. 112/1995. Din această perspectivă, Curtea de Apel a considerat, în mod greșit, că este interzisă înstrăinarea, în baza Legii nr. 112/1995, a imobilelor preluate de stat de la persoane juridice de drept privat, dacă este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 79/1997. În realitate, pentru contractele perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 79/1997 nu este incidentă.

Cele arătate mai sus rezultă din titulatura Legii nr. 79/1997, pentru modificarea Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, dar și din conținutul dispozițiilor sale, art. 1 și art. 2 din acest act normativ referindu-se la modificarea, respectiv republicarea Legii nr. 85/1992.

Mai afirmă recurenții că lacuna Legii nr. 112/1995, constând în neindicarea expresă a imobilelor preluate de la persoane juridice în categoria celor care puteau fi înstrăinate în temeiul acestei legi, a fost complinită prin art. 3 din Legea nr. 85/1997, conform căruia puteau fi vândute și aceste locuințe, în condițiile Legii nr. 112/1995 (în realitate, recurenții se referă la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992, introdus prin Legea nr. 79/1997).

Susținerile nu sunt întemeiate.

Conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 în forma republicată, text de lege introdus prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 79/1997, „Locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut societăților cu capital privat sau mixt vor fi vândute în condițiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a prețului și de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995.”

Dispoziția legală enunțată mai sus este foarte clară și nu aduce nicio modificare în ceea ce privește domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu referire la imobilele care pot forma obiectul acestei legi.

Imobilele preluate de stat de la persoane juridice de drept privat, care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 85/1992, vor fi vândute către chiriași, în condițiile specificate în text, respectiv de evaluare, de achitare integrală sau în rate a prețului și de exceptare de la vânzare potrivit Legii nr. 112/1995. Aceasta nu înseamnă, însă, că s-a extins sfera imobilelor care fac obiectul Legii nr. 112/1995, mențiunea referitoare la această lege, cuprinsă în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 republicată, fiind prevăzută tocmai determinat de împrejurarea că aceste condiții sunt diferite de legea cadru, Legea nr. 85/1992, sau că acest din urmă act normativ nu reglementa, inițial, asemenea condiții.

Un argument în plus în acest sens îl constituie și faptul că, în forma actuală a Legii nr. 112/1995, în urma tuturor modificărilor intervenite, aceasta se referă, în art. 1 alin. (1), tot la imobilele aparținând foștilor proprietari, persoane fizice, domeniul său de aplicare nefiind extins și la imobilele preluate de la foștii proprietari, persoane juridice.

Au mai arătat recurenții că H.G. nr. 20/1996 permite evaluarea și a locuințelor care nu erau construite din fondurile statului, ceea ce justifică înstrăinarea imobilului în litigiu către pârâți, în baza Legii nr. 112/1995. Cu alte cuvinte, recurenții susțin că, de vreme ce Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996 permit evaluarea a unor locuințe care nu sunt construite din fondurile statului, însăși legea în aplicarea căreia au fost elaborate aceste norme, Legea nr. 112/1995, conferă posibilitatea înstrăinării imobilelor care nu au fost construite din asemenea fonduri, în speță, imobile preluate de la o persoană juridică cu capital privat, în privința căreia se prezumă că imobilele care i-au aparținut au fost construite din fonduri proprii.

Susținerile recurenților sunt, doar parțial, corecte și nu pot conduce la concluzia exprimată de aceste părți.

Într-adevăr, dispozițiile art. 10 lit. b) și lit. c) din H.G. nr. 20/1996 prevăd posibilitatea înstrăinării, către chiriași, a imobilelor care nu au fost construite din fondurile statului, dar care au trecut, ulterior, în proprietatea acestuia, iar art. 13 și 14 reglementează modalitatea de evaluare a prețului de vânzare în raport de criteriile și actele normative indicate în cuprinsul lor.

Chestiunea referitoare la titularul fondurilor din care au fost construite locuințele preluate de stat, care se pot vinde în temeiul Legii nr. 112/1995, nu se confundă, însă, cu problema persoanei de la care trebuie să fi fost preluate bunurile în proprietatea statului, pentru a fi aplicabilă această lege, obligatoriu o persoană fizică, iar nu o persoană juridică, cum este cazul în litigiul de față. În altă exprimare, nu se poate deduce din dispoziția legală care oferă posibilitatea vânzării și evaluării, în temeiul Legii nr. 112/1995, și a bunurilor proprietate de stat, dar care nu au fost construite din fondurile statului, că este posibilă înstrăinarea, în baza aceleiași legi, a imobilelor preluate de la persoane juridice, raportat la împrejurarea că aceste imobile ar fi construite din fondurile proprii ale persoanelor respective, ceea ce reprezintă, de altfel, o simplă prezumție.

În concluzie, atât timp cât imobilul nu a fost preluat de stat de la o persoană fizică, indiferent cine este titularul fondului din care a fost construit bunul respectiv, acesta nu putea face obiectul vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, având în vedere că Legea nr. 79/1997 nu este incidentă în cazul imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai prezintă relevanță și nu vor fi analizate susținerile privind consolidarea retroactivă a dreptului de proprietate dobândit de recurenți, ca urmare a intrării în vigoare a primului dintre actele normative enunțate.

Au mai arătat părțile sus-menționate că actul juridic perfectat de ele constituie titlu de proprietate, conform art. 11 din Legea nr. 1/2009, susținere corectă, dar sub rezerva ca acesta să fi fost valabil încheiat, ceea ce nu este cazul în speță, pentru argumentele prezentate mai sus.

De asemenea, au afirmat că soluția de constatare a nulității contractului lor de vânzare-cumpărare încalcă principiul securității raporturilor juridice, reglementat în jurisprudența națională, a C.E.D.O. și a C.J.U.E., critică neîntemeiată în ipoteza contractelor nevalabil încheiate.

În concluzie, contractul de vânzare-cumpărare perfectat de recurenții pârâți a fost încheiat cu privire la un imobil preluat fără titlu valabil și cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, referitor la persoana de la care a fost preluat bunul de către stat.

Cum, contractul a fost încheiat nu numai cu încălcarea legii în ceea ce privește obiectul contractului, care nu privește un imobil preluat cu titlu valabil, dar și cu nerespectarea unei alte condiții, și anume ca bunul să fi fost preluat de la persoane fizice, pentru argumentele expuse la începutul analizei prezentului motiv de recurs, nu mai are nicio relevanță analizarea atitudinii subiective a pârâților la data perfectării actului.

De altfel, susținerile recurenților în legătură cu greșita reținere de către instanța de apel a relei credințe a părților cu referire la notificarea înregistrată la 9 mai 1997 nici nu vizează argumentele Curții, care nu a reținut că pârâții au fost de rea credință la perfectarea actului juridic, determinat de existența acestei notificări. Reaua credință a părților contractante a fost stabilită în cazul a șaptesprezece contracte de vânzare-cumpărare încheiate de alți pârâți, după notificare (a se vedea considerentele de la filele 22 verso, 23 din decizie).

Prin urmare, în raport de neîndeplinirea cerințelor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod corect, Curtea de Apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți.

De asemenea, în raport de soluția pronunțată în nulitate, în mod corect, instanța a dispus obligarea Primarului municipiului Sibiu să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului deținut de pârâți, față de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 din Legea nr. 10/2001, nefiind întrunite condițiile art. 7 alin. (11), art. 18 lit. c) din aceeași lege și art. 9.3. lit. b) din H.G. nr. 250/2007 (recurenții indicând, din eroare, dispozițiile art. 9 lit. d) din H.G. menționată, text inexistent în cuprinsul actului normativ arătat).

În concluzie, recursul va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

III., IV. Recursurile formulate de pârâții M.M., M.D., M.M. (recursul III) și de Ș.A.M. (recursul IV) vor primi aceeași soluție, de respingere ca nefondate, pentru aceleași considerente cu cele expuse în analiza recursului precedent, deoarece criticile sunt comune cu cele susținute de recurenții M., iar contractele de vânzare-cumpărare care fac obiectul acestor recursuri (13 ianuarie 1997 încheiat de M.V. și M.M., 1997 încheiat de Ș.A.M.) au fost perfectate sub imperiul aceleiași legi și în aceleași condiții.

V. În ceea ce privește recursul declarat de pârâții S.A., S.A.O., S.D., C.E., F.A., F.R., P.A.L., P.M., P.C.L., P.D.D., M.M., N.I., C.M.C., I.D.I., I.G., J.S. și J.M.V., acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat, în mod formal, de către recurenți, în raport de criticile formulate, care nu se circumscriu acestui motiv, părțile nefăcând vorbire despre interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de convenție sau act juridic unilateral, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile din cadrul acestui motiv de recurs, susceptibile de încadrare, vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a stabilit, în mod corect, care sunt aspectele dezlegate prin decizia de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu, în sensul art. 18 lit. a) teza finală cu referire la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat la situația acționariatului Societății „O.” la data lichidării, pentru argumentele prezentate în analiza primului motiv din cererea de recurs formulată de recurenții pârâți M.V. și M.T. Prin urmare, raționamentul prezentei instanțe nu va mai fi reluat.

Cât privește împrejurarea că imobilele nu se mai aflau în patrimoniul Societății „O.”, la data naționalizării, deoarece aceasta era lichidată la data respectivă, nu mai avea capacitate de folosință, și imobilele fuseseră valorificate anterior lichidării, raportat la conținutul bilanțului de lichidare întocmit la 30 iunie 1950, critica nu poate fi primită.

Din punct de vedere procedural, această susținere ar fi trebuit să fie formulată pe calea unei cereri de aderare la apel, în condițiile art. 293 C. proc. civ., încă din faza procesuală a apelurilor declarate de reclamanți și interveniente împotriva sentinței civile nr. 530/2006 a Tribunalului Sibiu, când a fost admisă, în parte, acțiunea și s-a dispus obligarea Primarului municipiului Sibiu la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea părților menționate. Aceasta pentru ca instanțele de control judiciar să poată verifica aspectul în discuție și, în raport de soluția pronunțată, să nu dezlege alte chestiuni, așa cum s-a și realizat în cauză, obligatorii pentru instanțele de rejudecare, care au presupus, implicit, îndeplinirea condiției ca imobilele solicitate să fi aparținut societății de la care s-au preluat bunurile, la data preluării. Cel puțin, împotriva ultimei sentințe care s-a pronunțat pe fondul cauzei, sentința nr. 605/2009 a Tribunalului Sibiu, și, conform căreia, soluția a fost tot de obligare a Primarului la măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea petenților, pârâții trebuia să exercite aderare la apel față de apelurile declarate de părțile adverse.

În speță, existau premisele pentru ca pârâții să utilizeze calea aderării la apel, în raport de condițiile pe care le implică acest mijloc procedural conform art. 293 C. proc. civ. (absența interesului pârâților, care câștigaseră în dosarul primei instanțe, de a declara apel, dar existența interesului în schimbarea hotărârii, în caz de admitere a apelurilor părților adverse) și de efectele pe care le-ar fi putut produce aderarea la apel, în caz de admitere, asupra hotărârii primei instanțe.

Cum s-a arătat, soluțiile Tribunalului, oricare dintre cele pronunțate prin sentințele civile sus-menționate, au fost de obligare a pârâtului Primarul municipiului Sibiu la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanților.

Condiția prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, pentru ca foștii acționari/asociați ai persoanei juridice să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de această lege, sub forma restituirii în natură, potrivit art. 18 lit. a) teza finală, sau în echivalent, potrivit art. 18 lit. c), era ca persoana juridică respectivă să dețină, în proprietate, imobilele solicitate, la data preluării abuzive. În cazul în care petenții nu ar fi justificat respectarea acestei cerințe, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b), ei nu ar fi avut dreptul la nicio formă de reparație, deci, nici în echivalent, ceea ce ar fi condus, pentru acest motiv, la respingerea notificării lor și, bineînțeles, a căilor de atac exercitate împotriva modului de soluționare a notificării în faza administrativă.

Pentru a deduce judecății această problemă, în fazele procesuale superioare celei de primă instanță, în condițiile în care sentințele au fost de obligare a Primarului la stabilirea măsuri reparatorilor prin echivalent, recurenții ar fi trebuit să apeleze la mijlocul procedural reglementat de art. 293 C. proc. civ.

Deși, prin sentințele civile enunțate, acțiunea și cererile de intervenție au fost respinse în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, în apelurile declarate de părțile adverse, având ca obiect forma de reparație în echivalent stabilită de prima instanță și contestată de reclamanți și interveniente, exista riscul, pentru acești pârâți, ca soluția să se schimbe în defavoarea lor, în sensul de a se stabili că reclamanții au dreptul la restituirea în natură a imobilelor. Aceasta, de altfel, s-a și întâmplat, prin pronunțarea deciziei recurate în prezentul dosar.

În situația dată, singura posibilitate procedurală pentru pârâți, de a împiedica, în mod legal, restituirea bunului în natură către reclamanți era formularea unei cereri de aderare la apel, cale procedurală care nu a fost, însă, uzitată de părți.

În consecință, problema îndeplinirii condiției ca imobilele să fi fost deținute, în proprietate, de Societatea „O.”, la data preluării abuzive, conform art. 3 alin. (1) lit. b) cu referire și la art. 18 lit. a) teza finală nu mai poate fi discutată în prezentul recurs. Aceasta determinat și de împrejurarea că aspectul în discuție nu reprezintă un motiv de ordine publică, ci doar o chestiune de fond, de a cărei îndeplinire este condiționată aplicarea textelor de lege indicate.

2. Susținerile privind incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, raportat la valabilitatea titlului statului, de preluare a imobilelor, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 85/1992 și cu bună credință sunt neîntemeiate.

În primul rând, deși art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 se referă la măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite persoanei îndreptățite, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dispoziția legala enunțată va fi avută în vedere și în cazul actelor juridice perfectate de foștii chiriași în temeiul altor legi, cum este și situația recurenților pârâți. Neexistând un text de lege similar în cuprinsul Legii nr. 10/2001, incidența art. 18 lit. c) din acest act normativ trebuie verificată, pentru identitate de rațiune, și în alte situații. Nu se poate concepe că legiuitorul ar fi înțeles să protejeze doar interesele chiriașilor care au încheiat, cu respectarea legii, contracte în baza Legii nr. 112/1995, iar celorlalți, care se află în aceeași situație, nu a înțeles să le ofere aceeași protecție. Pe de altă parte, interpretarea teleologică, conform „ratio legis” produce și un efect extensiv, în sensul că, prin interpretare, domeniul de aplicație al legii poate fi lărgit, cuprinzând și situațiile care au fost avute în vedere de legiuitor, așa cum ar rezulta din finalitatea legii, dar care nu rezultă direct din textul acesteia. Deci, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 vor fi avute în vedere și în cazul contractelor încheiate de recurenți.

Raportat la textul de lege sus-menționat, forma de reparație, în natură sau prin echivalent, cuvenită persoanelor îndreptățite, depinde de soluția pronunțată asupra acțiunii în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași.

În speță, toate actele juridice încheiate de pârâții ce au formulat prezentul recurs au fost perfectate în temeiul Legii nr. 85/1992, republicată în urma modificării acesteia prin Legea nr. 79/1997 (se are în vedere și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta inițială M.E., decedată pe parcursul procesului și moștenită de pârâții I.D.I. și I.G., care au încheiat contract de vânzare-cumpărare și în nume propriu), iar nu în baza Legii nr. 112/1995, după cum rezultă din fotocopiile contractelor, depuse la dosar (filele 144, 146, 148, 149, 152, 154, 155, 156 dosar 1614/2002, vol. I). Doar formularele folosite de vânzătoare, pentru perfectarea actelor juridice, cuprind mențiunea Legii nr. 112/1995, dar aceasta nu prezintă niciun fel de relevanță, în raport de faptul că, pe contracte, este menționată Legea nr. 85/1992 republicată, ca act normativ în baza căruia au fost încheiate contractele, iar posibilitatea perfectării actelor în temeiul a două acte normative diferite, cu cerințe legale distincte, este exclusă. Legea nr. 112/1995 este relevantă, în ceea ce privește contractele încheiate de pârâți, doar sub aspectul condițiilor de preț și de exceptare de la vânzare a anumitor categorii de imobile, conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 republicată.

Recurenții pretind că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor legale, afirmații ce vor fi verificate din perspectiva art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, deoarece, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare, susținerile recurenților, referitoare la respectarea legii sub imperiul căreia au fost perfectate actele juridice, sunt întemeiate, raportat la art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte va proceda la verificarea contractelor și din perspectiva alin. (2) din același text de lege, obiectul înstrăinării fiind un imobil preluat fără titlu valabil.

În ceea ce privește primul text de lege, cum s-a arătat, Înalta Curte are în vedere dispozițiile actului normativ în baza căruia au fost încheiate cele opt contracte de vânzare-cumpărare care formează obiectul cererii de recurs de față, și anume Legea nr. 85/1992 republicată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Lege, „Locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi”.

Conform art. 7 alin. (2) din aceeași lege, „…vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. (1) și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (3), titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat”.

Dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 republicată sunt nerelevante, deoarece nu ele reprezintă domeniul de aplicare al legii cât privește categoria de imobile ce pot fi vândute, mai precis, și cele aparținând anterior anului 1945 societăților cu capital privat, art. 7 alin. (2) fiind dispoziția care permite vânzarea și acestei categorii de imobile. Alin. (3) din art. 7 vizează doar condițiile de preț și de exceptare de la vânzare a unor imobile, în condițiile Legii nr. 112/1995, și nu încălcarea acestei norme a fost reținută de instanța de apel, în pronunțarea soluției de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în cauză. Instanța de apel a constatat că, de abia, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 79/1997, s-a permis vânzarea, conform Legii nr. 112/1995, a imobilelor preluate de stat de la societățile cu capital privat, ceea ce reprezintă o altă chestiune decât încălcarea condițiilor prevăzute de aceeași lege în legătură cu prețul de vânzare și imobilele exceptate de la vânzare potrivit actului normativ respectiv, și anume cele prevăzute în art. 10 în forma în vigoare la data înstrăinării (apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, locuințele care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, cele declarate monumente istorice și din patrimoniul național, precum și cele folosite ca reședințe pentru foștii și actualii demnitari). De altfel, raționamentul Curții de Apel în legătură cu modificarea Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 79/1997, au fost înlăturate de Înalta Curte pentru argumentele expuse în precedent.

În ceea ce privește dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod greșit, Curtea a considerat încălcarea lor, cu consecința nulității contractelor în discuție motivat de împrejurarea că Legea nr. 85/1992 republicată nu putea servi drept temei legal al vânzării imobilelor preluate de la persoane juridice cu capital privat, de la care bunurile au fost naționalizate, și, referitor la contractul încheiat de S.B. și S.A., că aceștia nu îndeplineau nici condiția de a avea un contract de închiriere în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Astfel, indiferent de titulatura Legii nr. 85/1992, și anume „privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat”, art. 7 alin. (2) din această lege, în forma modificată prin Legea nr. 79/1997, a permis, cum s-a arătat deja, vânzarea imobilelor preluate de stat, care, anterior anului 1945, au aparținut societăților cu capital privat și care și-au încetat existența după această dată. Cum toate contractele ce fac obiectul prezentului recurs au fost încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 79/1997, publicată în M. Of. din 12 mai 1997, textul modificat din Legea nr. 85/1992 este, pe deplin, aplicabil actelor juridice în discuție.

De asemenea, contrar celor reținute de instanța de apel, nu trebuia să existe un contract de închiriere în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, pentru ca imobilele să poată fi vândute către recurenții pârâți, deoarece actul normativ în baza căruia au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare nu este Legea nr. 112/1995, ci Legea nr. 85/1992 republicată, iar, în aceasta din urmă, nu se face o asemenea referire și nici nu s-ar fi putut face, de vreme ce cele două legi reprezintă acte normative diferite, cu un regim juridic distinct în ceea ce privește înstrăinarea imobilelor.

În consecință, referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de S., cumpărătorii trebuia să îndeplinească doar cerința existenței unui contract de închiriere în ființă la data perfectării actului de vânzare-cumpărare (mai precis, la data cererii de cumpărare), cerință care era îndeplinită, chiar Curtea reținând că aceștia dețin imobilul în baza contractului de închiriere încheiat la data de 19 august 1996, deci, anterior vânzării. În realitate, contractul de închiriere al soților S., pentru imobilul în litigiu, datează din 23 noiembrie 1979, conform înscrisului nou, depus, la filele 109-111 dosar recurs, volumul I.

Prin urmare, strict raportat la dispozițiile exprese din Legea nr. 85/1992 modificată, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurenții pârâți au fost perfectate cu respectarea acestora, nefiind incidentă sancțiunea nulității în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva dispozițiilor art. 45 alin. (2) din aceeași lege, însă, actele juridice respective sunt nule absolut, așa cum a reținut și Curtea de Apel.

Conform textului de lege enunțat, în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, actele de înstrăinare sunt nule absolut, cu excepția cazului în care au fost încheiate cu bună credință.

Norma legală sus-menționată este aplicabilă tuturor imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, indiferent de actul normativ (în speță, Legea nr. 85/1992 modificată) sub imperiul căruia au fost perfectate actele de înstrăinare. Aceasta, deoarece art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu distinge în raport de legea în baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Or, unde legea nu distinge, nici judecătorului nu îi este permis să distingă, conform principiului „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”- „Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”.

Pe de altă parte, stabilirea caracterului valabil sau nu al titlului statului are relevanță în determinarea calității de „adevărat proprietar” al imobilului în persoana vânzătorului, condiție esențială pentru ca acesta să poată transmite, în mod valabil, bunul înstrăinat. Astfel, „Nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet” – „Nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși”.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 85/1992 republicată, spre deosebire de Legea nr. 112/1995, nu prevede, în mod expres, condiția ca imobilul ce urmează a se înstrăina să fi fost preluat cu titlu valabil de stat, această cerință se subînțelege în conținutul legii, numai adevăratul proprietar al imobilului putând înstrăina, în mod valabil, un bun. De altfel, această condiție privind persoana transmițătorului bunului este implicită în cazul tuturor actelor de înstrăinare, indiferent de legea sub imperiul căreia au fost încheiate (lege specială sau Codul civil).

În legătură cu natura preluării imobilului de către stat, recurenții au susținut un aspect neinvocat în recursurile declarate de ceilalți pârâți, și anume că nu se poate reține nevalabilitatea titlului statului, în raport de preluarea unui număr mai mic de apartamente decât cele înstrăinate, așa cum, în mod greșit, a stabilit Curtea de Apel.

Susținerile sunt corecte, dar nerelevante în ceea ce privește stabilirea caracterului nevalabil al titlului statului.

Într-adevăr, numărul de apartamente din care erau compuse imobilele, la data preluării de către stat, mai mic decât cel din care sunt formate aceleași imobile, în prezent, nu poate conduce la concluzia că nu au fost preluate imobilele în întregime și că, pentru acest motiv, titlul statului ar fi nevalabil. Aceasta, deoarece, așa cum au susținut și recurenții, este posibil ca, de la data preluării și până la momentul înstrăinării, către pârâți, a apartamentelor care compun imobilele, să se fi procedat la o recompartimentare a spațiilor respective, aspect care nu a fost cercetat de către Curtea de Apel.

Cu toate acestea, chestiunea în discuție nu schimbă concluzia Curții asupra nevalabilității titlului statului, privind preluarea imobilelor în litigiu, care este corectă pentru argumentele prezentate de Înalta Curte în analiza pct. 3 din cererea de recurs formulată de recurenții M.V. și M.T.

În ceea ce privește atitudinea subiectivă a părților contractante la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea de Apel a reținut, în fapt, că actele juridice respective au fost încheiate după înregistrarea notificării din 9 mai 1997 (fila 92, dosar 1614/2002, vol. I), la R.A.G.C.L. Sibiu, prin care reclamanții au solicitat acestei instituții să nu vândă apartamentele în discuție. În raport de această împrejurare, a stabilit că părțile au fost de rea credință, la încheierea contractelor, deoarece, prin simpla consultare a evidențelor de C.F., ar fi putut afla că imobilele la care se referă cererea au fost naționalizate în timpul regimului comunist și, cu minime diligențe, ar fi putut cunoaște despre existența notificării.

Concluzia Curții cu privire la reaua credință a cumpărătorilor (în privința vânzătoarei, este nerelevantă poziția subiectivă a acesteia la data perfectării actelor juridice, deoarece efectele nulității se produc în patrimoniul cumpărătorilor, nu al vânzătoarei), dedusă din împrejurările de fapt reținute de această instanță, este corectă.

Au susținut recurenții că procedura de vânzare a imobilelor nu era suspendată, în condițiile Legii nr. 112/1995, deoarece, la data cumpărării, nu exista, pe rolul instanțelor, proces prin care să se conteste naționalizarea în legătură cu aceste bunuri; notificarea din 9 mai 1997 nu putea determina suspendarea vânzării, întrucât legea nu prevedea, în privința acestui înscris, un asemenea efect. La data vânzării, nu fusese formulată acțiune de drept comun pe rolul instanțelor, în urma căreia succesorii societății comerciale cu capital privat de la care au fost preluate imobilele să poată obține măsuri reparatorii pentru bunurile preluate, iar legile de reparație în vigoare nu prevedeau, în favoarea persoanelor amintite, dreptul la astfel de măsuri. În consecință, buna credință a pârâților este evidentă în raport de ceea ce ei ar fi putut cunoaște în legătură cu situația juridică a imobilelor cumpărate.

Criticile nu pot fi primite.

În primul rând, condițiile în care poate opera suspendarea procedurilor de vânzare, conform Legii nr. 112/1995 și Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, nu interesează, raportat la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurenții pârâți, deoarece, cum s-a arătat deja, actele juridice respective au fost perfectate în temeiul unei alte legi. Pentru aceleași argumente, Legea nr. 112/1995 nu prezintă relevanță nici din perspectiva categoriilor de persoane, foste deținătoare ale imobilelor preluate, care ar fi putut să obțină măsuri reparatorii în temeiul acestei legi.

Referitor la efectele produse de notificarea înregistrată la 9 mai 1997, la R.A.G.C.L. Sibiu, în aprecierea bunei credințe a cumpărătorilor, susținerile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate. Nu era necesară existența unei dispoziții legale exprese, care să prevadă efectul de suspendare a vânzării în cazul depunerii notificării din partea persoanelor deposedate de imobil, pentru ca părțile să se abțină de la perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare.

Buna credință a cumpărătorilor se determină în raport de împrejurări de fapt care să confirme că aceștia au fost încredințați că perfectează actele juridice cu adevăratul proprietar al imobilului supus înstrăinării. Or, este suficient, ca la data cumpărării, să existe un dubiu cu privire la calitatea de adevărat proprietar al bunului în persoana vânzătorului, pentru ca buna credință a părților contractante să fie înlăturată. Un asemenea dubiu este generat în ipoteza în care fostul proprietar al imobilului, succesorii lui sau orice altă persoană care se consideră îndreptățită la reparație își exprimă intenția de a obține restituirea bunului, indiferent de modalitatea exterioară prin care realizează aceasta (notificarea organelor competente să vândă, notificarea potențialilor cumpărători, promovarea unui proces pe rol, înștiințarea persoanelor interesate prin intermediul operațiunilor de C.F.).

De altfel, în legătură cu aspectul în discuție, în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, reluându-se argumentele jurisprudenței consacrate în materia imobilelor naționalizate, se arată că: „…vânzarea de către stat a bunurilor unei persoane, chiar înainte ca problema proprietății să fi fost soluționată definitiv de către instanțe, constituie o privare de proprietate. Această privare, asociată cu o lipsă totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin și alții, pct. 39, 43 și 59, și Porțeanu împotriva României, nr. 4596/03, pct. 35, 16 februarie 2006)” – cauza Dumbravă împotriva României, hotărârea din 17 februarie 2009, parag.29.

În speță, contrar susținerilor recurenților pârâți, dacă aceștia ar fi cercetat evidențele vânzătorului, ar fi constatat existența notificării înregistrate la 9 mai 1997, prin care una dintre reclamante, S.M.R., solicita R.A.G.C.L. Sibiu să nu procedeze la vânzare, întrucât intenționează, alături de alte persoane, să pretindă restituirea, în natură, a imobilelor din prezentul litigiu.

De vreme ce titlul statului era contestat anterior cumpărării apartamentelor, nu se poate considera că pârâții s-au încrezut, fără dubiu, în calitatea de proprietar a vânzătorului, ceea ce înlătură buna lor credință la perfectarea actelor, cum, în mod corect a considerat și Curtea de Apel. În aceste circumstanțe, trebuia ca ei să nu se angajeze la perfectarea contractelor, eventual, până la soluționarea, prin hotărâre irevocabilă, a pretențiilor formulate prin notificare.

Nu se poate reține că situația actelor juridice încheiate de recurenții pârâți este similară contractului încheiat de soții B.E. și J., în anul 1975. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare respectiv a fost încheiat în baza unui act normativ a cărui respectare nu a fost contestată de reclamanți, Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație. De asemenea, actul juridic a fost încheiat într-o perioadă în care dreptul statului asupra imobilului ce urma să fie vândut nu comporta discuții, nu existau premisele schimbării regimului politic în timpul căruia a fost perfectat actul, cu consecințe în ceea ce privește legislația în materie de proprietate. În consecință, cumpărătorii B. au încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 4/1973 și au fost nu numai de bună credință la încheierea contractului, dar și într-o situație de eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului asupra imobilului dobândit anterior anului 1989, ceea ce atrage aplicarea, în cazul lor, a efectelor principiului „error communis facit jus” (salvarea actului juridic de la nulitate).

Ulterior acestui an, la nivelul societății românești s-au purtat numeroase discuții în legătură cu imobilele dobândite de stat, în regimul politic trecut, făcându-se referire deseori, atât la nivelul organelor de stat, cât și prin mijloacele de informare publică, la preluările abuzive ale imobilelor, fără respectarea legilor în vigoare la data preluării.

În acest context, raportat și la notificarea înregistrată la R.A.G.C.L. Sibiu, la data de 9 mai 1997, recurenții pârâți se află într-o situație diferită de cea a cumpărătorilor B., trebuind să se abțină de la încheierea actelor juridice până la lămurirea situației juridice a imobilelor dobândite, sens în care, însă, nu au procedat. Această atitudine înlătură buna lor credință la perfectarea actelor.

Ca urmare, în mod corect Curtea de Apel a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenți, raportat la dispozițiile art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001.

Cum contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate în mod legal, nu sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, privind forma de reparație în echivalent pentru intimații reclamanți și interveniente, ci dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din aceeași lege, care prevăd restituirea, în natură, a imobilelor, soluția Curții fiind corectă și sub acest aspect.

Pentru aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 din același cod.

VI. Cu privire la recursul declarat de pârâții S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I. și T.M.:

1. Critica referitoare la acordarea a ceea ce nu s-a cerut – extra petita – în privința acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul T.M. – este neîntemeiată.

Contrar susținerilor recurenților, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași pentru imobilele în litigiu (filele 90-91 dosar 1614/2002, vol. I), contractul perfectat de pârât fiind depus la fila 157 din același dosar, iar prin cererea depusă la prima instanță, în rejudecare (fila 263 dosar 1965/57/2006), părțile au indicat, în mod expres, că solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, încheiat de T.M., și a încheierii de intabulare nr. 5958/2000. Totodată, reclamanții au solicitat și restituirea în natură a imobilului situat în str. Turnului, înscris în CF 203 Sibiu, dezmembrat, reînscris în C.F. 4484 Sibiu, nr. top. 1293, 1870/1/1, 1872/2, din care face parte și apartamentul cumpărat de pârât.

În consecință, nu sunt întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza lui extra petita.

2.1. Criticii referitoare la nelegalitatea deciziei în raport de cele dezlegate prin hotărârea instanței de casare nr. 2221 din 10 martie 2011 cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanților, raportat la situația acționariatului Societății „O.”, s-a răspuns în analiza recursurilor precedente, argumentele pentru care nu poate fi primită fiind, în consecință, aceleași.

2.2. Și susținerile subsumate acestui punct din cererea de recurs de față au fost examinate în recursurile anterioare, ele neputând fi primite de Înalta Curte pentru considerentele arătate cu această ocazie.

2.3. Criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1898 C. civ. și ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu referire la greșita reținere a relei credințe a cumpărătorilor S., R., N. și T., de asemenea, nu pot fi primite.

Toate cele patru contracte de vânzare-cumpărare care fac obiectul recursului de față (nr. 3914/1997 – T., nr. 3917/1997 – S., nr. 4047/1997 – N., nr. 4624/1998 – R.) au fost încheiate sub imperiul Legii nr. 85/1992 republicată în urma modificării prin Legea nr. 79/1997, nu în baza Legii nr. 112/1995. Cum s-a arătat și în cadrul recursului declarat de S. și de ceilalți pârâți (recursul V, pct. 2), Legea nr. 112/1995 a fost avută în vedere la încheierea actelor juridice doar în ceea ce privește condițiile de preț și de exceptare de la vânzare a anumitor categorii de imobile, iar nu ca act normativ care a fundamentat înstrăinarea bunurilor respective. Prin urmare, toate criticile recurenților privind aprecierea bunei lor credințe raportat la Legea nr. 112/1995, critici care nu se referă la încălcarea dispozițiilor din această lege cu privire la preț și bunurile exceptate de la vânzare, potrivit art. 10, nu vor fi examinate de prezenta instanță.

Ca și în cazul recursului precedent, recurenții pârâți au invocat imposibilitatea pronunțării unei soluții diferite în cazul contractelor încheiate de ei față de hotărârea dată în cazul contractului încheiat în anul 1975, de soții B. Pentru argumentele expuse cu ocazia examinării recursului anterior, nu se poate considera că situația contractelor încheiate de recurenții pârâți este identică sau, cel puțin, similară, cu cea a contractului încheiat de soții B.

Nu se poate reține nici nerespectarea dispozițiilor art. 1898 C. civ., determinat de împrejurarea că instanța de apel ar fi apreciat atitudinea subiectivă a părților în raport de legislația ulterioară încheierii actelor juridice, iar nu de legile existente la data perfectării lor, cum ar fi fost corect.

Au susținut recurenții că buna credință nu poate fi determinată în raport de legile adoptate începând cu anul 2001, iar inalienabilitatea imobilelor pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi aplicată retroactiv, și anume anterior momentului intrării în vigoare a legii care o reglementează (art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost introdus prin Legea nr. 247/2005). Prin urmare, argumentele Curții în legătură cu inalienabilitatea imobilelor sunt lipsite de consistență.

În parte, critica nu vizează argumentele instanței de apel, în parte, este neîntemeiată.

În primul rând, considerentele Curții de Apel privind inalienabilitatea imobilelor pentru care s-a formulat notificare, reglementată de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată urmare a adoptării Legii nr. 247/2005, nu au vizat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții care au formulat cererea de recurs de față, ci contractul din 18 martie 2003, încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, între Primăria municipiului Sibiu și SC G.T. SRL, precum și contractele de vânzare-cumpărare succesive încheiate pentru același imobil de către pârâții S.W., V.M. și C. În consecință, critica recurenților se referă la argumente care nu îi privesc și nu va fi analizată de această instanță.

Pe de altă parte, aprecierea instanței de apel în legătură cu reaua credință a părților nu s-a realizat în raport de legislația adoptată începând cu anul 2001, deci, ulterior încheierii actelor juridice, ci raportat la notificarea depusă la 9 mai 1997, înainte de perfectarea contractelor. Curtea a procedat doar la soluționarea acțiunii în nulitate în raport de dispozițiile art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu echivalează cu aprecierea bunei/relei credințe în raport de anul 2001 și, în plus, este și corect, de vreme ce acțiunea reclamanților a fost formulată în temeiul acestei legi.

În concluzie, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1898 C. civ., determinat de împrejurarea că instanța de apel ar fi caracterizat atitudinea subiectivă a părților raportat la un moment ulterior perfectării contractelor.

În justificarea bunei credințe, recurenții au susținut că notificarea nu le-a fost comunicată, că au verificat întrunirea cerințelor prevăzute de Legea nr. 112/1995 în vederea cumpărării, că nu era notat niciun litigiu în C.F., iar hotărârea pronunțată în anul 1999 confirmă buna lor credință la încheierea actelor. Au mai arătat că nu puteau anticipa că, la patru ani de la cumpărare, statul va emite Legea nr. 10/2001, contrară Legii nr. 112/1995, care a lărgit sfera foștilor proprietari ce puteau obține măsuri reparatorii peste limitele prevăzute în art. 1 din legea anterioară.

Susținerile părților sunt neîntemeiate. Astfel, notificarea din 9 mai 1997 nu trebuia să le fie comunicată pârâților, deoarece era înregistrată chiar în evidențele vânzătoarei, R.A.G.C.L. Sibiu, astfel încât, cu demersuri normale, corespunzătoare unui proprietar diligent, recurenții ar fi putut afla despre existența cererii.

Cât privește verificările pe care le-au făcut în legătură cu aplicarea Legii nr. 112/1995, acestea nu interesează față de temeiul dobândirii apartamentelor, care este Legea nr. 85/1992 republicată.

Referitor la inexistența notării vreunui litigiu în C.F. înainte de cumpărare, acest aspect este nerelevant pentru argumentele prezentate în analiza recursului precedent, buna sau reaua credință a părților contractante fiind circumscrisă examinării unor criterii de fapt mai largi decât cele raportate strict la efectele pe care le-ar produce evidențele de C.F. Deci, existența notificării din 9 mai 1997 și posibilitatea recurenților de a lua cunoștință de această cerere sunt elemente suficiente pentru stabilirea relei credințe a cumpărătorilor, cum, în mod corect, a considerat și instanța de apel.

În privința prefigurării apariției unui act normativ care a extins sfera solicitanților de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în regimul politic trecut, critica nu poate fi primită, deoarece contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților au fost desființate ca urmare a reținerii relei lor credințe la încheierea actelor, nu ca urmare a dreptului reclamanților la reparația în natură, aceasta din urmă fiind o consecință, iar nu o cauză, a constatării nulității absolute a actelor juridice respective. Or, reaua credință a recurenților a fost apreciată în raport de circumstanțele existente la data perfectării contractelor, iar nu de legea de reparație ulterioară, aceasta fiind doar temeiul juridic în raport de care a fost soluționată acțiunea în nulitate, cu consecința stabilirii formei de reparație în natură pentru persoanele îndreptățite la restituire.

Nici susținerile privind confirmarea bunei credințe a recurenților determinat de hotărârea pronunțată în litigiul din anul 1999 nu sunt corecte.

În primul rând, cum au arătat și pârâții, buna credință se verifică la data încheierii actului juridic, deci, nu poate fi justificată și nici confirmată printr-o hotărâre judecătorească pronunțată ulterior, într-un litigiu în care aceștia nici nu au fost părți.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurenților, Judecătoria Sibiu, care a pronunțat sentința civilă nr. 3656 din 12 mai 1999, rămasă definitivă prin decizia nr. 197 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Sibiu și irevocabilă prin decizia nr. 1600 din 16 iunie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, nu a fost învestită cu o acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenții pârâți. În consecință, instanța nu a făcut aprecieri în legătură cu atitudinea subiectivă a recurenților la perfectarea actelor și, ca atare, hotărârea respectivă nu poate fi avută în vedere în sensul confirmării bunei lor credințe.

Recurenții pârâți din prezentul recurs, nefiind părți în litigiul promovat în anul 1999, și instanțele anterioare neexaminând nicio cerere în legătură cu ei, nu pot invoca sentința pronunțată în acel dosar ca argument pentru existența, în favoarea lor, a „unui bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu referire la sentința civilă pronunțată în anul 1999, nu se poate reține că decizia pronunțată de instanța de apel, în cauza de față, de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceste părți este de natură să rupă justul echilibru între interesele generale ale comunității și interesele particulare ale cumpărătorilor (nu ale foștilor proprietari, cum greșit au susținut recurenții), cu consecința încălcării dispoziției din documentul european.

Cât privește ipoteza din art. 45 din Legea nr. 10/2001, în raport de care trebuie apreciată buna credință a părților, instanța de apel a considerat, în mod corect, pentru argumentele deja arătate în precedent (recursul II, pct. 3), că aceasta este relevantă și trebuie examinată doar în situația reglementată de alin. (2) a textului de lege menționat (imobile preluate de stat fără titlu valabil), nu și în ipoteza alin. (1), când au fost încălcate alte condiții legale decât cele vizând preluarea bunului cu titlu valabil. În orice caz, susținerea este lipsită de importanță, din punct de vedere juridic, Curtea de Apel procedând la examinarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, inclusiv din perspectiva atitudinii lor subiective (pag. 22-24 din decizia recurată).

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 6 și 9 din același cod.

VII. Referitor la recursul declarat de pârâții SC I. SRL, SC C.P. SRL, C.A.L. și C.D.:

1. Nu se poate reține ipoteza de „extra petita”, prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în privința acțiunii în nulitate îndreptată împotriva recurentei SC I. SRL

Contrar susținerilor recurenților, s-a solicitat constatarea nulității absolute și a contractului încheiat de această societate, după cum rezultă din cererea depusă în rejudecare, în dosarul primei instanțe (fila 264 dosar 1965/57/2006).

Pe de altă parte, însă, cum s-a arătat deja cu ocazia examinării recursului declarat de această parte în mod singular (pct. I.3. din recursul I), SC I. SRL nu a încheiat contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, intabularea dreptului său de proprietate având loc ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 514/1998 a Judecătoriei Sibiu. În consecință, instanța, deși s-a pronunțat în limitele sesizării, a soluționat o cerere fără obiect, care nu se circumscrie, însă, ipotezei de „extra petita”, prevăzută în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci motivului de casare reglementat de pct. 5 din același articol și care a fost înlăturat pentru argumentele prezentate în analiza primului recurs.

Cât privește obligarea pârâtului Primarul municipiului Sibiu să emită dispoziție de restituire, în natură, a imobilului deținut de societate, această mențiune este corectă pentru cele ce se vor arăta în continuare, ca și pentru cele reținute în examinarea primului recurs declarat de parte (recursul I), chiar dacă pârâta nu a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, care, prealabil obligării Primarului la emiterea dispoziției de restituire, în natură, a imobilului, să fi fost constatat nul absolut.

2.1. Criticile referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamanților, în raport de încălcarea art. 315 C. proc. civ. în determinarea aspectelor dezlegate prin ultima decizie de casare și de împrejurarea că reclamanții nu au dovedit că sunt moștenitorii tuturor acționarilor Societății „O.” au fost examinate de Înalta Curte în recursurile precedente.

2.2. Susținerile privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 au fost, de asemenea, examinate anterior și, ca atare, nu vor mai fi reluate.

2.3. În parte, criticile vizând dobândirea imobilelor cu respectarea legii și în condiții de pretinsă bună credință din partea recurenților pârâți comportă același răspuns cu cel primit de pârâții care au declarat recursurile precedente, raportat, în mod evident, la specificul situației juridice a fiecăruia dintre recurenții ce au formulat cererea de față. În plus, nu se vor analiza susținerile recurentelor societăți comerciale, prin care au invocat buna lor credință și greșita aplicare, în mod retroactiv, a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, privind indisponibilizarea imobilelor notificate în temeiul acestei legi, deoarece instanța de apel a constatat nelegalitatea dobândirii bunurilor de către aceste societăți nu pentru considerente legate de atitudinea subiectivă a părților respective sau de indisponibilizarea imobilelor notificate, ci pentru încălcarea dispozițiilor legale din actul normativ sub imperiul căruia au fost dobândite bunurile, respectiv H.G. nr. 389/1996.

Raportat la aceste precizări, Înalta Curte constată că următoarele susțineri din recursul de față se circumscriu unei rezolvări comune cu cea dată în examinarea recursurilor anterioare:

- greșita soluționare, în mod diferit, a acțiunii în nulitate privind contractul de vânzare-cumpărare încheiat de soții B., în anul 1975, față de aceeași cerere formulată în contradictoriu cu pârâții; pentru recurentele SC I. SRL și SC C.P. SRL, care nu au încheiat asemenea contracte, se au în vedere hotărârile judecătorești în baza cărora acestea și-au intabulat dreptul de proprietate asupra spațiilor dobândite;

- greșita apreciere a bunei/relei credințe în raport de legislația ulterioară încheierii contractelor; indisponibilizarea imobilului notificat în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aplicată retroactiv;

- greșita reținere a relei credințe a pârâților în condițiile în care notificarea din 9 mai 1997 nu le-a fost comunicată și nu existau notări în C.F. în legătură cu vreun litigiu, anterior perfectării actelor juridice (notarea litigiului în C.F. colectivă nu face parte din sistemul de publicitate imobiliară, bazat exclusiv pe situația tabulară individuală a unității locative, înscriere care s-a realizat abia în anul 2004, ulterior încheierii actelor juridice); lipsa efectelor produse de aceeași notificare, în sensul celor stabilite de instanța de apel;

- inexistența, la aceeași dată, a vreunei reglementări care să permită acționarilor unei entități juridice să pretindă măsuri reparatorii în natură pentru imobilele preluate abuziv;

- confirmarea bunei credințe a recurenților în raport de sentința civilă nr. 3656 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Sibiu;

- nevalorizarea bunei credințe a părților, ca excepție de la nulitatea actelor juridice încheiate pentru imobile preluate fără titlu valabil, printr-o interpretare greșită a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001;

- existența „unui bun” în patrimoniul recurenților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la recunoașterea, cu putere de lucru judecat, a dreptului lor de proprietate, prin sentința civilă nr. 3656/1999 a Judecătoriei Sibiu, rămasă irevocabilă.

În plus față de cele menționate mai sus, recurenții au invocat și critici în legătură cu următoarele chestiuni:

- greșita reținere a efectelor notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul indisponibilizării bunurilor notificate, în raport și de data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din aceeași lege; consecințele produse de necomunicarea acestei notificări și de necunoașterea existenței prezentului proces pe rolul instanțelor, în ceea ce privește buna credință a părților;

- posibilitatea cumpărării spațiilor deținute în calitate de chiriași, conform H.G. nr. 389/1996;

- extrasul de C.F. obținut în anul 2004 de către recurenții C.;

- valoarea și efectele hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus obligarea statului la înstrăinarea imobilelor, ignorate de Curte;

- efectele sentinței civile nr. 3656/1999 a Judecătoriei Sibiu, în ceea ce privește drepturile reclamanților.

Referitor la prima categorie de probleme, care au primit răspuns în analiza recursurilor anterioare, Înalta Curte constată că argumentele avute în vedere în examinarea căilor de atac respective sunt aceleași și în cazul prezentului recurs, cu precizările făcute mai sus, în sensul că se vor avea în vedere, pentru fiecare dintre recurenți, considerentele pentru care s-a constatat nelegalitatea dobândirii imobilelor și, strict, criticile care vizează raționamentul instanței de apel în privința acestor părți.

Astfel cum s-a arătat deja, recurenta pârâtă SC I. SRL și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin încheierea nr. 662 din 19 ianuarie 1999, în baza sentinței civile nr. 514 din 22 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă prin decizia de respingere a apelului nr. 689 din 27 aprilie 1998 a Tribunalului Sibiu și irevocabilă prin neexercitarea recursului. Prin această sentință, s-a dispus admiterea acțiunii formulate de SC I. SRL și obligarea pârâtei R.A.G.C.L. Sibiu să-i transmită cu plată, prin negocierea prețului, spațiul în suprafață de 108,80 m.p., situat în str. Turnului.

Recurenta pârâtă SC C.P. SRL a dobândit imobilul în baza sentinței civile nr. 1535 din 17 octombrie 2000 a Tribunalului Sibiu, conform căreia s-a admis acțiunea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâții SC U. SA și Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Sibiu, și s-a dispus obligarea primei pârâte să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare pentru spațiul comercial situat în Sibiu, str. Mitropoliei, în suprafață de 258,18 m.p., înscris în C.F. Sibiu nr. 1578, nr. top. 531/1, în caz de refuz, sentința ținând loc de contract. Recurenta și-a intabulat dreptul de proprietate pentru imobilul menționat, prin încheierea nr. 6004 din 31 mai 2001.

Recurenții pârâți C.A.L. și C.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu V.M., autentificat sub nr. 394 din 21 octombrie 2004 de B.N.P. B.C.N., și și-au intabulat dreptul, prin încheierea nr. 12208 din 22 octombrie 2004. La rândul său, V.M. a cumpărat imobilul de la S.W., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 349 din 24 septembrie 2004, de același notar public. S.W. a dobândit imobilul, prin cumpărare de la SC G.T. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare din 1 iulie 2003 de B.N.P. N.C.M. Societatea vânzătoare, în prezent lichidată, a dobândit imobilul în baza sentinței civile nr. 3607/C din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Sibiu, conform căreia s-a admis acțiunea formulată de aceasta în contradictoriu cu Consiliul local al municipiului Sibiu și Administrația Piețelor Sibiu și au fost obligați pârâții să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru spațiul comercial înscris în C.F. 4484 Sibiu, nr. top. 1293/1/IV/I, în caz de refuz, hotărârea ținând loc de contract. Ulterior acestei sentințe, la data de 18 martie 2003, s-a încheiat contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu între Primăria municipiului Sibiu și SC G.T. SRL.

În ceea ce privește imobilul dobândit de recurenții pârâți C., ultimii deținători ai bunului, este relevantă enumerarea și verificarea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobil, anterior contractului perfectat de recurenți, chiar dacă părțile contractante respective nu au declarat recurs. Aceasta, deoarece, într-o succesiune de contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru același imobil, valabilitatea ultimului contract este determinată sau, cel puțin, influențată de validitatea actelor juridice anterioare.

- În raport de aceste precizări, critica referitoare la greșita soluționare a acțiunii formulate în contradictoriu cu recurenții, în raport de soluția dată acțiunii în nulitate a contractului încheiat în anul 1975, de cumpărătorii B., nu este întemeiată. Referitor la recurentele SC I. SRL și SC C.P. SRL, situația acestora este diferită de cea a cumpărătorilor menționați, întrucât, în timp ce recurentele, pentru cele ce se vor arăta în continuare, au dobândit imobilele în litigiu cu încălcarea legii sub imperiul căreia au devenit proprietare, soții B. au dobândit imobilul cu respectarea Legii nr. 4/1973. În ceea ce privește imobilul dobândit de recurenții C., primul dintre contracte, încheiat de SC G.T. SRL, a fost perfectat cu încălcarea Legii nr. 10/2001 și cu rea credință, iar actele ulterioare, inclusiv contractul încheiat de C., au fost, de asemenea, perfectate cu rea credință, pentru argumentele ce se vor prezenta în cele ce urmează. Circumstanțele încheierii contractelor pentru imobilul aflat în proprietatea actuală a recurenților C. exclud, deci, pronunțarea aceleiași soluții ca în cazul soților B., care, cum s-a arătat, au încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 4/1973, cu bună credință și într-o situație de eroare comună și invincibilă asupra calității statului, de proprietar al bunului transmis.

- Referitor la greșita apreciere a atitudinii subiective a recurenților persoane juridice, la data dobândirii imobilelor, în raport de o legislație ulterioară acestui moment, critica nu poate fi primită, pentru considerentele arătate în examinarea recursului anterior. Astfel, în ceea ce privește indisponibilizarea imobilelor ca urmare a apariției Legii nr. 10/2001, recunoscută de practica judiciară și dedusă din interpretarea art. 9 din aceeași lege, anterior introducerii art. 21 alin. (5) din actul normativ menționat, prin Legea nr. 247/2005, această argumentare a Curții de Apel a vizat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de SC G.T. SRL, S.W., V.M. și C., iar nu actele prin care SC I. SRL și SC C.P. SRL au dobândit spațiile în litigiu, respectiv cele două sentințe judecătorești enunțate mai sus. Motivul pentru care instanța de apel a considerat că dobândirea imobilelor de către cele două societăți comerciale este nelegală s-a referit la neanalizarea posibilității vânzării bunurilor prin hotărârile judecătorești care au obligat autoritățile statului la vânzare și la încălcarea dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 389/1996, precum și la reaua credință a vânzătoarei R.A.G.C.L. Sibiu, în cazul contractului perfectat de SC I. SRL, față de notificarea înregistrată la 9 mai 1997. Prin urmare, critica în discuție a recurentelor persoane juridice nu va fi examinată de prezenta instanță, deoarece nu vizează argumentele instanței de apel.

În ceea ce privește pe recurenții C., într-adevăr, Curtea a considerat că actul lor de vânzare-cumpărare, inclusiv actele anterioare, încheiate pentru același imobil de SC G.T. SRL, S.W. și V.M., sunt lovite de nulitate absolută, printre altele, întrucât imobilul era indisponibilizat ca urmare a apariției Legii nr. 10/2001 și a notificării formulate de reclamanți în temeiul acestei legi. A susținut instanța de apel că, deși art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care sancționează cu nulitatea absolută înstrăinarea imobilelor pentru care s-a formulat notificare, a fost introdus prin Legea nr. 247/2005 și, ca atare, nu poate retroactiva, indisponibilizarea imobilelor notificate a fost recunoscută în jurisprudență și dedusă din interpretarea altor dispoziții din legea de reparație menționată.

Soluția instanței de apel este corectă, nu numai cu referire la art. 9 din Legea nr. 10/2001, invocat de Curte, ci și raportat la 20 și art. 43 alin. (1) și (3) din aceeași lege, în forma inițială, în vigoare la data pronunțării sentinței civile nr. 3607/C/2002 și a actelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior.

Dispozițiile art. 9 alin. (1) se referă la restituirea, în natură, a imobilelor preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

În consecință, interesează, pentru stabilirea formei de reparație, cine este posesorul bunului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceasta, deoarece textul menționat trebuie coroborat și cu alte dispoziții din Lege, nu orice persoană care este „posesor” al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 putând fi obligată, în mod automat, la restituirea, în natură, a imobilului către persoana îndreptățită (de exemplu, cumpărătorul chiriaș care a dobândit bunul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 – art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială, în prezent, art. 18 lit. c). În acest caz, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent).

Pe de altă parte, dacă „posesorul” bunului notificat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, era una dintre persoanele care, potrivit aceleiași legi, erau obligate la restituirea în natură (de exemplu, persoanele juridice menționate în art. 20 din Lege, în forma inițială, actual art. 21), forma de reparație către persoana îndreptățită, sub rezerva îndeplinirii și a altor condiții din lege, nu putea fi decât cea a restituirii în natură.

Coroborând textele sus-menționate, rezultă că, pentru stabilirea formei de reparație cuvenite solicitantului, interesează, printre altele, situația imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, inclusiv din perspectiva deținătorului bunului, iar nu situația imobilului la o dată ulterioară acestui moment.

În concluzie, nu interesează, pentru stabilirea formei de reparație, eventualele acte juridice încheiate de deținătorul imobilului ulterior formulării notificării în temeiul acestei legi, ceea ce înseamnă, în cele din urmă, indisponibilizarea bunului ca efect al înregistrării cererii de restituire în natură de către persoana îndreptățită, în temeiul actului normativ amintit.

Pe de altă parte, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data publicării actului normativ (art. 42, în prezent), în consecință, în vigoare și la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali”.

În alin. (3) se prevede că „Imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune”.

Dispozițiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor și pot fi înstrăinate celor interesați, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste din urmă persoane să se abțină de la încheierea actului juridic până la și în funcție de soluția dată notificării.

Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării cererii de restituire în natură formulată de persoana îndreptățită, intervine sancțiunea nulității. Textul cuprinde, deci, un caz de nulitate virtuală și fundamentează indisponibilizarea imobilelor notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, dispozițiile art. 43 au ca suport juridic aplicarea dispozițiilor art. 20 din aceeași lege (în forma inițială), care instituie regula restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii lor, a imobilelor preluate abuziv de către stat și care cad sub incidența legii, această formă de reparație constituind scopul și esența actului normativ respectiv.

În plus, pentru a se garanta aplicarea cu precădere și unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498 din 14 mai 2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare și până la soluționarea notificării.

Conform aceleiași hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menționat ca aplicarea art. 43 alin. (3) din Lege să se realizeze numai după soluționarea definitivă a procedurilor administrative și, după caz, jurisdicționale, generate de aplicarea legii.

Chiar dacă H.G. nr. 498/2003 nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către SC G.T. SRL (fiind, însă, în vigoare la data încheierii contractelor ulterioare), ea este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece vizează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care sunt de natură să expliciteze doar conținutul actului normativ în aplicarea căruia au fost edictate.

În același sens, într-un caz similar, dar în legătură cu chestiunea referitoare la buna credință a părților contractante sau, cel puțin a cumpărătorului, la încheierea unui act de înstrăinare, Curtea Constituțională a decis respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, criticate pentru încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României (decizia nr. 191 din 25 iunie 2002).

În esență, Curtea a arătat că este neîntemeiată susținerea autorului excepției privind retroactivitatea aplicării art. 46 alin. (2) actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că buna credință ar salva actul respectiv de la nulitate, deoarece dispoziția legală enunțată nu are caracter „novator” și, prin aceasta, retroactiv. Astfel, a reținut Curtea că singurul element de noutate al art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 îl constituie „consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”.

Acest raționament juridic al Curții Constituționale, într-un caz similar, din perspectiva aplicării unei dispoziții legale unor situații juridice anterioare edictării sale, justifică aplicarea aceluiași raționament și de către instanța de judecată, atunci când aceasta a apreciat asupra indisponibilizării imobilelor notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a considerat că intrarea în vigoare a acestei legi conduce la indisponibilizarea imobilelor care cad sub incidența sa, în cazul formulării notificării de către persoana îndreptățită, criticile recurenților C. fiind neîntemeiate, sub acest aspect.

Pe de altă parte, aprecierea instanței de apel în legătură cu reaua credință a părților nu s-a realizat, față de niciunul dintre recurenți sau de pârâții care au încheiat contractele anterioare transmiterii imobilului către soții C., în raport de o legislație adoptată ulterior perfectării actelor juridice.

În ceea ce le privește pe recurentele SC I. SRL și SC C.P. SRL, cum s-a arătat deja, Curtea de Apel a constatat nulitatea absolută a contractelor (în realitate, a dobândirii imobilelor în baza hotărârilor judecătorești enumerate mai sus, în cazul celor două părți nefiind încheiate contracte de vânzare-cumpărare) pentru încălcarea dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 389/1996, iar nu pentru reaua credință a pârâtelor menționate. Doar în cazul „contractului” încheiat de SC I. SRL, s-a constatat reaua credință, dar a „vânzătoarei” R.A.G.C.L. Sibiu, iar nu a societății care a dobândit bunul. Prin urmare, criticile celor două recurente, nereferindu-se la argumentele instanței în soluționarea acțiunii în nulitate, nu vor fi analizate de prezenta instanță.

În privința imobilului dobândit de recurenții C., în mod corect, instanța de apel a verificat buna credință a părților, inclusiv a pârâților care au încheiat contractele anterioare pentru același imobil, în raport de legislația adoptată începând cu anul 2001, de vreme ce toate aceste acte juridice, inclusiv acțiunea în urma căreia SC G.T. SRL a obținut hotărârea judecătorească de obligare la vânzare a imobilului, au fost încheiate, respectiv a fost introdusă, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În concluzie, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1898 C. civ., în legătură cu momentul la care trebuie apreciată buna credință a părților și legislația în raport de care trebuie realizată această apreciere.

- Referitor la criticile care vizează alte criterii în raport de care pârâții susțin buna lor credință la momentul dobândirii imobilelor (necomunicarea și lipsa efectelor juridice reținute de instanță în privința notificării din 9 mai 1997; inexistența notărilor în C.F.; inexistența vreunei reglementări care să permită restituirea în natură către foștii acționari ai societății de la care s-au preluat, în mod abuziv, bunurile; efectele produse de sentința civilă nr. 3656/1999 în legătură cu buna credință a recurenților), acestea nu vor fi analizate în privința căii de atac declarate de recurentele societăți comerciale, pentru două argumente.

În primul rând, nu reaua lor credință a stat la baza considerentelor instanței de apel în declararea nelegalității dobândirii bunurilor de către recurente, ci încălcarea dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 389/1996. Deci, susținerile referitoare la buna lor credință nu vizează argumentele instanței de apel în pronunțarea soluției și, ca atare, nu pot fi avute în vedere de instanța de față.

Pe de altă parte, nici nu interesează buna sau reaua credință a societăților recurente, deoarece dobândirea imobilelor de către acestea este nelegală în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru argumente care vor fi prezentate în cele ce urmează. În acest caz, este irelevantă examinarea atitudinii subiective a dobânditoarelor pentru considerentele deja arătate în cadrul recursului declarat de pârâții M. (recursul II, pct. 3) și care trebuie avute în vedere, pentru identitate de rațiune, nu numai în cazul actelor juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ci indiferent de actul normativ în baza căruia a operat transmisiunea proprietății sau de care trebuia să se țină seama cu această ocazie.

În ceea ce privește imobilul dobândit de recurenții C., Înalta Curte constată următoarele:

În succesiunea actelor juridice încheiate de pârâți pentru bunul sus-menționat, prima transmisiune a dreptului de proprietate a operat între Primăria municipiului Sibiu și SC G.T. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 martie 2003, ca efect al sentinței civile nr. 3607/C/2002 a Tribunalului Sibiu.

De vreme ce imobilul era indisponibilizat ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru argumentele arătate în precedent, el nu putea fi înstrăinat către SC G.T. SRL, cum, în mod corect, a considerat și Curtea, actul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută raportat la art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru încălcarea dispozițiilor legale sub imperiul cărora a fost încheiat.

Cum sancțiunea nulității operează ca urmare a încălcării dispozițiilor legale privind indisponibilizarea imobilelor, nu mai era necesară verificarea bunei credințe a cumpărătoarei SC G.T. SRL de către instanța de apel.

În subsidiar, deoarece Curtea a efectuat verificări în legătură atitudinea subiectivă a societății la încheierea contractului și recurenții C. au formulat critici în legătură cu cele reținute de această instanță, Înalta Curte va examina și aspectul în discuție.

Referitor la actele juridice ulterioare, încheiate între societate și S.W., între acesta și V.M., respectiv între acesta din urmă și pârâții C., proprietarii actuali ai imobilului, indisponibilizarea imobilelor ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu poate constitui un motiv de desființare a contractelor respective, deoarece bunul nu a fost dobândit de la stat, cel care avea obligația, alături de cumpărător, să se abțină de la încheierea actului de înstrăinare a bunului ca urmare a indisponibilizării lui. Contractele ulterioare dobândirii imobilului de către SC G.T. SRL, fiind încheiate cu terțe persoane față de stat, interesează, pentru aprecierea valabilității acestor acte juridice, în ce măsură cumpărătorul a dobândit imobilul de la adevăratul proprietar al bunului și, în caz contrar, în ce măsură a cunoscut sau putea să cunoască împrejurarea că vânzătorul nu este titularul dreptului transmis. În consecință, pentru toate contractele în discuție, trebuie analizată atitudinea subiectivă a cumpărătorului la data încheierii actului, deoarece, în cazul în care acesta ar fi de bună credință, titlului lui de proprietate este validat retroactiv, urmând a fi considerat astfel și adevăratul titular al dreptului. În continuare, această persoană, ca adevărat titular al dreptului de proprietate, putea înstrăina valabil imobilul către cumpărător, contractul încheiat de acesta din urmă fiind, la rândul său, un act juridic valabil, chiar dacă obiectul contractului se referă la un imobil preluat de stat fără titlu valabil.

În raport de cele precizate mai sus, Înalta Curte va verifica argumentele instanței de apel în ceea ce privește atitudinea subiectivă a cumpărătorilor, în cazul tuturor contractelor încheiate pentru imobilul dobândit, în final, de pârâții C.

Concluziile Curții de Apel în legătură cu reaua credință a părților contractante la încheierea actelor juridice sunt corecte.

Astfel, instanța de apel a reținut, în fapt, că imobilul a fost dobândit de SC G.T. SRL în baza sentinței civile nr. 3607/C/2002 a Tribunalului Sibiu, instanța respectivă neanalizând în ce măsură bunul putea fi vândut în condițiile în care era deja notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, iar o primă notificare fusese depusă la 9 mai 1997. În plus, contractul de închiriere în baza căruia s-a obținut vânzarea a fost încheiat de societate la data de 3 mai 2001, dată la care procesul de față fusese pornit, instanța admițând acțiunea la 19 decembrie 2002, fără că vreuna dintre părți să-i aducă la cunoștință despre existența procesului.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de SC G.T. SRL, ca și cele ulterioare, au fost perfectate după declanșarea litigiului de față, în care aveau calitatea de părți dobânditorii imobilului, ceea ce exclude buna lor credință.

A mai reținut Curtea că, la data de 24 martie 1999, s-a notat în C.F. colectivă 4484, sub nr. 3730, primul proces de revendicare a imobilului, pornit de G.M. și alții împotriva Statului, iar dreptul de proprietate al SC G.T. SRL a fost intabulat abia la 26 martie 2003, conform încheierii nr. 3039.

Litigiul pendinte a fost notat în C.F., sub B+33, la 6 decembrie 2002, și sub B+35, la 9 octombrie 2003, toate contractele fiind încheiate după notarea proceselor sus-menționate, împrejurare care justifică reaua credință a dobânditorilor.

Față de aceste circumstanțe de fapt, instanța de apel a stabilit, în mod corect, reaua credință a dobânditorilor la data încheierii actelor juridice, deoarece, la această dată, fuseseră înregistrate notificările prin care o parte dintre reclamanți (necontând numărul celor care au înregistrat aceste demersuri) au solicitat restituirea imobilelor în litigiu, din care face parte și imobilul dobândit de recurenți (notificarea înregistrată sub nr. 3548 din 9 mai 1997; notificarea nr. 247 din 10 august 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001). Prin urmare, cumpărătorii puteau lua cunoștință de intenția reclamanților, de a obține restituirea imobilului, cu minime demersuri la instituțiile la care fuseseră înregistrate cererile acestora, fără să fie necesară comunicarea notificărilor către pârâți, pentru argumentele deja prezentate în analiza recursurilor anterioare.

De asemenea, procesul de față a fost declanșat la data de 17 aprilie 2001 și notat în CF 4484, la 6 decembrie 2002, respectiv la 9 octombrie 2003, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, astfel încât recurenții, ca și antecesorii lor, puteau cunoaște că dreptul de proprietate al statului asupra bunului era contestat. Contrar susținerilor recurenților, nu are relevanță, pentru asigurarea publicității litigiului de față, împrejurarea că notarea acestuia s-a efectuat în CF colectivă, întrucât și o astfel de operațiune asigură informarea terților interesați în legătură cu existența litigiului în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunului din care face parte și imobilul dobândit de recurenți. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum a reținut, în fapt, Curtea de Apel, nr. top. 1293/1/IV/1, aferent imobilului dobândit de recurenți, a fost transcris în C.F. individuală 47379 abia la data de 26 martie 2003, deci, ulterior primei notări a litigiului în C.F. colectivă. De altfel, cum s-a arătat și în cadrul recursurilor anterioare, nici nu era necesară notarea litigiului în C.F., pentru reținerea relei credințe a părților contractante, deoarece atitudinea subiectivă a cumpărătorilor se circumscrie unei sume întregi de factori care o configurează. În speță, este suficientă existența notificărilor anterioare și a procesului de față pentru a se crea un dubiu în reprezentarea subiectivă a cumpărătorilor în legătură cu titularul dreptului de proprietate al imobilului înstrăinat.

Au mai susținut pârâții că, la data formulării notificării din 9 mai 1997, nu exista o legislație care să permită acționarilor unei persoane juridice să pretindă măsuri reparatorii în natură pentru imobilele ce au aparținut persoanei juridice respective, aspect irelevant pentru contractele încheiate de SC G.T. SRL și succesorii, în raport de împrejurarea că, la momentul perfectării acestor acte juridice, intrase în vigoare Legea nr. 10/2001, care prevedea o asemenea vocație în persoana acționarilor, conform art. 18 lit. a) din actul normativ. În orice caz, raportat la această notificare, indiferent de legislația existentă, orice posibil cumpărător trebuia să se abțină de la încheierea actului de vânzare-cumpărare până la soluționarea cererii respective. Cu atât mai mult, pârâții se află în această situație, în condițiile în care actele de vânzare cumpărare pentru imobilul în litigiu au fost perfectate după formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 și declanșarea procesului de față.

Cât privește efectele sentinței civile nr. 3656 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Sibiu referitor la buna credință a recurenților și la existența „unui bun” în patrimoniul lor asupra imobilului dobândit, ocrotit în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nici aceste susțineri nu pot fi primite.

Ca și în cazul recurenților S., R., N. și T., nici recurenții C., și nici cumpărătorii anteriori ai imobilului, nu au fost părți în litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă sus-menționată (nici în fond, nici în apel), astfel încât instanța respectivă nu a dezbătut buna sau reaua lor credință la perfectarea actelor juridice. Ca atare, nici hotărârea dată în acel litigiu nu poate constitui, în favoarea pârâților, „un bun” ocrotit de Convenție, în sensul normei amintite.

De asemenea, sentința civilă nr. 3656 din 12 mai 1999 nu poate fi avută în vedere în prezentul litigiu, în defavoarea reclamanților, întrucât hotărârea finalizează un proces de revendicare pornit de aceștia în temeiul dreptului comun, iar soluția de respingere a acțiunii respective a fost fundamentată pe împrejurarea că imobilul a aparținut nu persoanelor fizice, ci Societății „O.”, singura titulară a dreptului la acțiune. Procesul de față este declanșat în baza legislației speciale actuale, care, cum s-a arătat deja, permite persoanelor fizice, acționare/asociate ale persoanei juridice deținătoare a imobilului, să obțină restituirea bunului în natură în condițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, recurenții nu se pot prevala, în prezentul litigiu, de efectul negativ al puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare, în sensul că partea care a pierdut procesul, în speță, reclamanții, nu mai poate repune în discuție, dreptul său (lor) într-un alt litigiu.

Au mai susținut pârâții C. că, la data încheierii contractului, au verificat întrunirea condițiilor legale, sub acest aspect apariția H.G. nr. 389/1996 conducând la posibilitatea perfectării actelor juridice pentru spațiile în care viitorul cumpărător era chiriaș, și s-au încrezut în valoarea și efectele hotărârii judecătorești prin care Statul a fost obligat la vânzare. În plus, nu au cunoscut despre existența procesului de față, iar, în anul 2004, conform extrasului de C.F. pentru imobilul în litigiu, acesta apărea ca fiind liber de orice sarcini, servind și drept garanție imobiliară pentru un credit obținut de la o societate bancară.

În primul rând, imobilul dobândit de SC G.T. SRL și transmis succesiv până la pârâții C., proprietarii actuali ai bunului, a fost cumpărat de societate în baza sentinței civile nr. 3607/C/2002 a Tribunalului Sibiu, având la bază dispozițiile art. 12 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, iar nu H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome către actualii deținători. Prin urmare, nu interesează demersurile efectuate de pârâți anterior cumpărării imobilului, din perspectiva unui act normativ care nu era incident în cazul contractului perfectat de antecesorul lor, respectiv SC G.T. SRL. De altfel, indiferent de legea în baza căreia societatea a obținut hotărârea de obligare a reprezentanților autorității locale la înstrăinare, actul juridic încheiat de aceasta, ca și toate celelalte contracte ulterioare, au fost perfectate după apariția Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanții formulaseră cerere de restituire în natură a bunului potrivit acestei legi, de care cumpărătorii puteau lua cunoștință cu minime diligențe, împrejurări suficiente pentru desființarea actelor juridice conform art. 45 alin. (2) teza I din această lege.

În raport de circumstanțele sus-menționate și de data încheierii contractelor, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sentința nr. 3607/C/2002, prin care Consiliul local Sibiu și Administrația Piețelor Sibiu au fost obligați la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu SC G.T. SRL, nu poate constitui un element de natură să configureze buna credință a cumpărătorilor imobilului, cu consecința salvării actelor juridice de la nulitate.

Cât privește faptul că pârâții nu au cunoscut existența litigiului de față, susținerea nu poate fi primită, întrucât, chiar dacă aceștia au fost citați în proces ulterior încheierii actelor juridice contestate (SC G.T. SRL și S.W. la data de 7 iunie 2004 – fila 285, dosar 1795/2004, vol. I; V.M. la data de 23 aprilie 2009, fila 239, dosar 1965/57/2006; C.A.L. și C.D. la data de 29 martie 2005, în urma admiterii cererii de intervenție în interesul pârâților, formulată de aceștia, fila 623 dosar 1795/2004, vol. II), puteau afla despre acțiunea pornită de reclamanți prin simpla consultare a evidențelor instanței sesizate sau a celor de carte funciară, unde procesul fusese notat.

Obținerea extrasului de C.F. în anul 2004 de către C., în care imobilul este menționat ca fiind liber de orice sarcini și împrejurarea că bunul a constituit obiect al unei garanții ipotecare, de asemenea, nu reprezintă elemente care să conducă la reținerea bunei credințe a recurenților menționați, în condițiile în care aceasta este înlăturată determinat de împrejurările avute în vedere mai sus.

În concluzie, toate actele juridice încheiate pentru imobilul dobândit de recurenții C. sunt lovite de nulitate absolută conform art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, cum, în mod corect, a reținut și Curtea de Apel. În plus, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de SC G.T. SRL este nul absolut conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru încălcarea dispozițiilor aceleiași legi la perfectarea lui.

Revenind la situația imobilelor dobândite de SC I. SRL și SC C.P. SRL, cum s-a arătat deja, instanța de apel a constatat nelegalitatea dobândirii acestor bunuri determinat de încălcarea dispozițiilor legale sub imperiul cărora au fost obligați reprezentanții statului la transmiterea spațiilor dobândite de cele două societăți.

Soluția instanței de apel este corectă, în raport de dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 389/1996, în forma inițială.

Astfel, potrivit textului de lege sus-menționat, în vigoare la data publicării actului normativ în M. Of., respectiv 31 mai 1996, „Spațiile comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome, construite din fondurile statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, cu modificările ulterioare, se pot transmite, cu plata, agenților economici, persoane fizice sau juridice, care le folosesc în baza unor contracte de închiriere, de locație de gestiune și de asociere sau în baza unor reglementări legale în vigoare, cu condiția menținerii actualei destinații a acestor spații”.

Dispoziția enunțată mai sus a fost modificată prin art. 1 pct. 1 din H.G. nr. 906/1996, în sensul că s-a înlocuit sintagma „construite din fondurile statului” cu cea „proprietate de stat”, vizând spațiile ce puteau fi transmise în temeiul acestei legi. Ulterior acestei modificări, H.G. nr. 389/1996 a fost republicată în M. Of. nr. 13 din 31 ianuarie 1997.

Prin art. 1 din H.G. nr. 454 din 12 august 1997 s-a abrogat H.G. nr. 906/1996, menționându-se, în art. 2 din această hotărâre, că „De la data publicării în M. Of. al României a prezentei hotărâri se aplică prevederile Hotărârii Guvernului nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome către actualii deținători, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 112 din 31 mai 1996”.

Aceasta înseamnă că, la data pronunțării hotărârilor judecătorești prin care statul a fost obligat la vânzarea spațiilor către cele două recurente și care au stat la baza intabulării dreptului de proprietate în favoarea recurentelor, erau în vigoare dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 389/1996 în forma inițială, care permiteau transmiterea imobilelor doar în cazul în care acestea erau construite din fondurile statului. În situația în care imobilul din care fac parte și spațiile comerciale dobândite de recurente nu a fost construit din fondurile statului, dobândirea spațiilor respective a avut loc cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 389/1996, cum, în mod corect, a reținut și Curtea de Apel.

Contrar susținerilor recurentelor și pentru argumentele arătate în analiza recursului declarat de C., nu se poate constata că acestea au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să atragă ocrotirea dreptului lor de proprietate, „bun” constând în sentința civilă nr. 3656/1999 a Judecătoriei Sibiu, din moment ce recurentele nu au fost părți în litigiul soluționat prin menționata hotărâre judecătorească. De asemenea, pentru considerentele deja arătate, sentința enunțată nu poate fi avută în vedere în prezentul litigiu, în defavoarea reclamanților.

Celelalte critici, privind buna credință a recurentelor și efectele produse de apariția Legii nr. 10/2001 asupra dobândirii imobilelor, nu vor fi examinate de prezenta instanță, deoarece, cum s-a arătat anterior, nu vizează argumentele instanței de apel în soluționarea acțiunii îndreptate împotriva celor două pârâte.

În concluzie, în mod corect instanța de apel a constatat nelegalitatea dobândirii bunurilor de către recurente și nulitatea încheierilor de intabulare, raportat la dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de SC I. SRL, SC C.P. SRL, C.A.L. și C.D., ca nefondat, raportat la art. 312 alin. (1) din același cod.

VIII. Referitor la recursul declarat de pârâții M.D. și M.G., Înalta Curte reține următoarele:

1. Susținerile referitoare la cele dezlegate prin decizia de casare nr. 2221/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală în legătură cu structura acționariatului Societății „O.”, la neîndeplinirea, în speță, a dublei condiții din 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul formulării acțiunii de către toți acționarii societății deposedate sau moștenitorii lor, care să fie și membrii ai aceleiași familii, raportat și la cei care aveau calitatea de „cenzor” în societate, au fost analizate în recursurile anterioare și nu pot fi primite pentru argumentele arătate în examinarea căilor de atac respective.

În plus, subsumat acestui motiv de recurs, pârâții au arătat că decizia sus-menționată, fiind o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, nu are autoritate de lucru judecat, cum, în mod greșit, a considerat Curtea de Apel, și au invocat, în ceea ce privește forma de reparație cuvenită reclamanților și intervenientelor, și anume măsuri reparatorii prin echivalent, hotărârea pronunțată în dosarul nr. 31859/3/2008 al Tribunalului București.

În legătură cu primul aspect, susținerile recurenților sunt neîntemeiate, decizia instanței de recurs având autoritate de lucru judecat asupra problemelor de drept dezlegate, în condițiile art. 1201 C. civ. Aceasta, deoarece, fiind pronunțată în același dosar, într-o fază procesuală anterioară, este evident că întrunește condiția triplei identități, de părți, obiect și cauză, și, fiind o decizie a instanței de recurs, are caracter irevocabil, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., și, ca atare, nu mai poate fi reformată. Prin urmare, problemele de drept dezlegate printr-o asemenea hotărâre nu mai pot fi repuse în discuție într-un nou ciclu procesual al cauzei. Ca un efect al caracterului irevocabil al deciziei de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la sentința civilă nr. 794 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 31859/3/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 299 R din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, care s-ar impune cu putere de lucru judecat în dosarul de față, în privința formei de reparație în echivalent cuvenită reclamanților și intervenientelor, determinat de împrejurarea că nu sunt întrunite cerințele art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului, critica nu poate fi primită.

Hotărârea sus-menționată, de altfel, ulterioară deciziei de casare din prezentul dosar, nr. 2221 din 10 martie 2011, este nerelevantă din perspectiva pretinsei dezlegări date asupra calității reclamanților, de a putea pretinde restituirea, în natură, a imobilelor în litigiu, raportat la dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Aceasta, deoarece decizia de casare a instanței de recurs, pronunțată în prezentul litigiu, a tranșat chestiunea în discuție, pentru argumentele deja prezentate, se bucură de autoritate de lucru judecat în condițiile art. 1201 C. civ., în sensul că problema respectivă nu poate fi reluată în fazele ulterioare casării, și dezlegarea dată prin această decizie este obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, în procesul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 794 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, s-a stabilit că reclamanții și intervenienții din acel dosar, în cea mai mare parte, aceiași cu cei din dosarul de față, în urma unor moșteniri succesive, au devenit deținători ai drepturilor cuvenite acționarilor de pe urma imobilului ce a aparținut Băncii „O.”, altul decât imobilele solicitate în prezentul litigiu. Soluția finală, privind măsurile reparatorii cuvenite reclamanților și intervenienților, în echivalent, a fost determinată de împrejurarea că imobilul respectiv fusese demolat, în prezent, terenul fiind ocupat de detalii de sistematizare. Ca atare, în litigiul menționat, nu s-a verificat calitatea acționarilor Societății „O.”, de membrii ai aceleiași familii, și nici incidența, în speță, a dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ci calitatea reclamanților și intervenienților din acel litigiu, de succesori ai foștilor acționari, forma de reparație cuvenită acestora fiind stabilită în echivalent determinat de altă cauză decât cea privind faptul că acționarii societății nu ar fi fost membrii ai aceleiași familii.

În concluzie, nu se poate avea în vedere, în prezentul litigiu, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 794 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului București, în ceea ce privește pretinsa dezlegare dată chestiunii sus-amintite.

2. Nici criticile referitoare la nelegalitatea deciziei, sub aspectul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurenți și a încheierii de intabulare, nu sunt întemeiate.

Astfel, pârâții au dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4264 din 28 noiembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 85/1992 republicată.

Nu se poate reține nemotivarea deciziei atacate, raportat la neindicarea de către instanță a dispozițiilor încălcate din Legea nr. 112/1995 și din Legea nr. 85/1992 republicată, critică ce se circumscrie motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a arătat argumentele pentru care a considerat că cele două legi au fost încălcate la perfectarea celor douăzeci și unu de contracte încheiate de R.A.G.C.L. Sibiu cu chiriașii persoane fizice, între care este enumerat și actul juridic încheiat de recurenții M. (pag.21-24 din decizia recurată, în esență, acte încheiate cu rea credință, pentru imobile preluate fără titlu valabil, care nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995; neaplicabilitatea Legii nr. 85/1992 modificată, față de domeniul său de reglementare). Pe de altă parte, critica este și nerelevantă în ceea ce privește Legea nr. 112/1995, din moment ce nu aceasta a stat la baza perfectării contractului, ci Legea nr. 85/1992 republicată. Din această perspectivă, susținerile recurenților, în sensul că Legea nr. 112/1995 era incidentă numai în privința metodologiei stabilirii prețului de vânzare și a cazurilor de exceptare de la vânzare, prevăzute în art. 9 alin. (6) și art. 10, sunt corecte, pentru cele arătate în cadrul analizei recursului V, pct. 2.

În ceea ce privește Legea nr. 85/1992, pentru considerentele prezentate în analiza recursului nr. V pct. 2, nu se poate reține încălcarea acesteia referitor la domeniul de aplicare, deoarece, indiferent de titulatura legii, art. 7 alin. (2), în forma modificată prin Legea nr. 79/1997, permite vânzarea locuințelor care au aparținut, anterior datei de 6 martie 1945, societăților cu capital privat și care și-au încetat existența după această dată. Or, în speță, imobilul din care face parte și apartamentul dobândit de recurenți îndeplinește aceste caracteristici, iar contractul de vânzare-cumpărare nr. 4264 a fost încheiat de pârâți la data de 28 noiembrie 1997, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 79 din 9 mai 1997, care a modificat art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992, în sensul arătat.

Prin urmare, constatarea nulității contractului încheiat de pârâții M., raportat la dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este nelegală.

Soluția de desființare a actului juridic, pronunțată de Curte, este, însă, legală, din perspectiva art. 45 alin. (2) teza I din același act normativ, contractul fiind încheiat pentru un imobil preluat fără titlu valabil și cu rea credință din partea pârâților cumpărători.

Caracterul nevalabil al titlului statului a fost deja examinat în recursurile precedente, iar stabilirea relei credințe în persoana cumpărătorilor de către instanța de apel este corectă, față de încheierea actului juridic după înregistrarea notificării din 9 mai 1997, pentru cele argumentate de prezenta instanță în examinarea recursurilor declarate de pârâții care se află în aceeași situație juridică cu cumpărătorii M. (recursurile V, pct. 2; VI, pct. 2.3.), încheind contractele de vânzare-cumpărare tot în temeiul Legii nr. 85/1992, în forma modificată prin Legea nr. 79/1997. Astfel, toate argumentele avute în vedere de Înalta Curte în soluționarea recursurilor anterioare, cu privire la reaua credință a cumpărătorilor, raportat la criticile formulate de recurenții M., sunt valabile și în cazul recursului formulat de aceștia din urmă.

În condițiile în care recurenții nu au fost de bună credință la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, putând lua cunoștință de notificarea sus-menționată cu minime demersuri, jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, invocate în susținerea ocrotirii bunei credințe și a erorii comune a cumpărătorilor, sunt nerelevante în cazul recurenților. De asemenea, contrar susținerilor pârâților, ei nu au „un bun” în sensul Convenției, pentru a se prevala de ocrotirea dreptului lor de proprietate în temeiul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, nu beneficiază de o hotărâre judecătorească definitivă, care să le consfințească dreptul de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, actul juridic încheiat de ei a fost desființat prin decizia recurată, iar hotărârea este legală pentru cele enunțate în precedent.

În ceea ce privește principiul securității raporturilor juridice, care, în opinia recurenților, a fost încălcat prin hotărârea instanței de apel, de constatare a nulității absolute în cazul a treizeci și patru de contracte, nici aceste susțineri nu sunt corecte. Pentru a fi operant, principiul arătat presupune transmiterea bunurilor și stabilirea raporturilor juridice în legătură cu acestea în baza unor contracte valabile, ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru argumentele sus-menționate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâții M., nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din același cod.

IX. Cu privire la recursul declarat de pârâta SC M. SRL, Înalta Curte constată următoarele:

1. Referirea instanței de apel la art. 18.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în legătură cu conținutul noțiunii de „familie”, s-a realizat în considerarea deciziei de casare nr. 2221/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, Curtea reținând autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, în privința calității procesuale active a reclamanților, moștenitori ai foștilor acționari ai Societății „O.”, membrii ai aceleiași familii. Cum s-a arătat deja, în decizia de casare s-a constatat, printre altele, încălcarea art. 18.1. din Norme. Ulterior raportării la această decizie, Curtea de Apel a reluat prezentarea structurii acționariatului și a raporturilor de succesiune dintre reclamanți și acționari, cum au fost stabilite în ciclurile procesuale anterioare, făcând, de asemenea, propriile referiri la textul din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Cum instanța de recurs, în soluția pronunțată, a dezlegat problema enunțată mai sus, prin raportare și la dispozițiile din Normele metodologice, nu se mai poate repune în discuție, în această fază procesuală, în ce măsură Normele au forța juridică corespunzătoare pentru a determina pronunțarea unei soluții în legătură cu problema de drept dezlegată. În caz contrar, s-ar contraveni autorității de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu poate fi conceput.

2. Critica referitoare la necesitatea analizării stării finale a Societății „O.”, cu aplicarea dispozițiilor art. 217 C. com., în vigoare la data lichidării, nu poate fi primită în raport de argumentele sus prezentate, privind autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 2221/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, care a dezlegat situația acționariatului societății respective, în raport de legislația pe care a considerat-o aplicabilă, confirmând, totodată, decizia casată, sub aspectul dezlegării date de instanța de apel pentru o parte dintre acționari. Prin urmare, nici starea finală a societății din perspectiva acționarilor și nici legea aplicabilă nu mai pot fi repuse în discuție în recursul de față.

3. Critica subsumată acestui motiv de recurs, referitoare la împrejurarea că, în speță, nu a fost răsturnată prezumția bunei credințe, în detrimentul cumpărătoarei, va fi analizată în raport de susținerile de la pct. 4 și 6 din cererea de recurs, deoarece, în cadrul motivului prezent, recurenta nu a dezvoltat această critică. Ca atare, în absența precizării circumstanțelor din care să se deducă buna credință a pârâtei la dobândirea imobilului, în opoziție cu cele reținute de instanța de apel sub acest aspect, simpla susținere a pârâtei, privind operarea prezumției de bună credință în favoarea sa, nu poate fi analizată. De altfel, această critică va fi analizată în subsidiar, deoarece, deși nu era necesară examinarea atitudinii subiective a părții de către instanța de apel față de constatarea nulității contractului, în temeiul art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 550/2002, Curtea a procedat și la o asemenea analiză.

4. Contrar susținerilor recurentei, nu rezultă că instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 4966/c din 18 decembrie 2003, în baza căreia s-a încheiat de către aceasta contractul de vânzare-cumpărare nr. 104 din 23 ianuarie 2004 pentru imobilul în litigiu, ar fi analizat calitatea de proprietar a statului asupra bunului respectiv și îndeplinirea condițiilor de cumpărare din perspectiva Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local. Așa cum a reținut și instanța de apel, hotărârea menționată obligă doar la reducerea prețului de vânzare, nu și la vânzarea propriu-zisă, care, așa cum s-a arătat, a avut loc potrivit contractului nr. 104 din 23 ianuarie 2004, încheiat între Municipiul Sibiu și SC M. SRL

Prin urmare, recurenta nu poate pretinde că a fost de bună credință, deoarece s-ar fi încrezut în calitatea Statului, de proprietar al imobilului transmis, ca urmare a verificărilor efectuate de către o instanță de judecată. De altfel, cum s-a arătat și în cadrul motivului 3 de recurs, acest aspect, al credinței părții în calitatea Statului, de titular al dreptului de proprietate, are caracter subsidiar, relevant fiind, pentru nulitatea actului juridic, nu faptul că statul nu ar fi fost proprietar, ci că bunul nu putea fi vândut, raportat la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 550/2002, din interpretarea cărora rezultă că imobilele notificate nu puteau fi înstrăinate până la și în funcție de modul de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Față de această situație, nici extrasul de C.F. obținut de recurentă anterior cumpărării, în care statul figura în calitate de proprietar, nu este relevant, cu atât mai mult cu cât recurenta putea afla, prin demersuri proprii, despre existența notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și, în plus, procesul de față fusese notat în C.F., anterior înstrăinării bunului (la 6 decembrie 2002, în C.F. 4484, sub B+33, respectiv la 9 octombrie 2003, sub B+35).

5. Recurenta nu poate invoca în favoarea sa nici dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu are „un bun” în sensul Convenției, care să determine ocrotirea dreptului său de proprietate potrivit dispoziției enunțate. Astfel, recurenta nu are o hotărâre judecătorească definitivă, care să-i recunoască un asemenea drept, dobândit în baza unui titlu valabil, verificat de către o instanță de judecată, din perspectiva întrunirii cerințelor de legalitate, sentința de reducere a prețului de vânzare neputând constitui un atare „bun”.

6. Cum s-a arătat în analiza motivului 4 din cererea de recurs, hotărârea sus-menționată nu confirmă buna credință a pârâtei la dobândirea imobilului, iar puterea de lucru judecat a acestei sentințe, pe care o invocă pârâta, pe lângă împrejurarea că vizează doar cuantumul prețului de vânzare, nu și îndeplinirea celorlalte cerințe legale pentru cumpărare, are caracter absolut doar între părțile din acel litigiu, nu și față de terții interesați, care pot răsturna prezumția de adevăr a hotărârii, prin proba contrarie, în condițiile art. 1202 alin. (2) teza a II-a C. civ. Or, în speță, hotărârea a fost înlăturată de instanța de apel în fundamentarea soluției, față de conținutul său, strict raportat la reducerea prețului de vânzare, și de celelalte împrejurări de fapt, reținute de Curte, cu privire la care instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale enunțate mai sus.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC M. SRL, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

X. Cu privire la recursul declarat de pârâta Compania Națională „Loteria Română” SA, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta susține, în esență, că a dobândit imobilul în litigiu, inițial, în administrare, potrivit H.G. nr. 371/1995, și, ulterior, în proprietate, potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 159/1999, aprobată prin Legea nr. 288/2001, dreptul de proprietate fiind intabulat în C.F. Prin urmare, dobândirea imobilului a avut loc ope legis, legea fiind un mod de dobândire a proprietății, conform art. 645 C. civ. În plus, Curtea de Apel nu a analizat legalitatea dobândirii imobilului raportat la actul normativ în funcție de care a avut loc transmiterea dreptului de proprietate către recurentă și de circumstanțele de fapt de la acel moment. A invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia ocrotirii drepturilor dobânditorilor de bună credință.

Susținerile sunt neîntemeiate. În mod corect, instanța de apel a dispus obligarea pârâtei să emită dispoziție de restituire, în natură, a imobilului în litigiu, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără să mai facă referire la legalitatea dobândirii bunului de către pârâtă din perspectiva actului normativ în baza căruia a operat transmiterea dreptului de proprietate către aceasta, respectiv la O.U.G. nr. 159/1999.

Astfel, este incontestabil că, potrivit actului normativ sus-menționat, a operat transferul dreptului de proprietate către pârâtă.

Dreptul de proprietate al pârâtei, dobândit în condițiile O.U.G. nr. 159/1999 privind înființarea Companiei Naționale „Loteria Română” SA, nu înlătură, însă, obligația acesteia, de emitere a deciziei de restituire în natură, în raport de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aplicat în mod corect de către Curte. Potrivit textului de lege arătat, „Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o … companie națională, …la care statul ….este acționar ori asociat majoritar, … vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

Dispozițiile din preambulul capitolului II al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, explicitează ce se înțelege prin „unitate deținătoare”, intrând în această categorie, printre altele, și „entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale…)”.

Prin urmare, companiile naționale la care statul este acționar sau asociat majoritar sunt obligate să restituie, în natură, imobilele deținute, indiferent cu ce titlu au fost înregistrate în patrimoniul acestora, respectiv în proprietate privată, administrare, folosință sau chiar numai în fapt.

În speță, cum, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenta avea în proprietate imobilul în litigiu și era o companie națională de stat, aceasta a fost, în mod corect, obligată la restituirea în natură a bunului, raportat la dispozițiile legale sus-menționate.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de parte, în susținerea ocrotirii dobânditorului de bună credință a unui imobil, care nu trebuie să suporte responsabilitatea statului în preluarea abuzivă a imobilelor, nu este relevantă, întrucât nici atitudinea subiectivă a dobânditorului la momentul transmiterii nu are relevanță. Obligația de restituire a bunului de către pârâtă are ca fundament dispozițiile legale arătate, în conținutul cărora nu se face nicio precizare în legătură cu buna sau reaua credință a unității deținătoare la dobândirea imobilului. Această „omisiune” legislativă este explicabilă, întrucât deținătorul bunului, companie de stat, l-a primit de la stat, astfel încât exercitarea dreptului de proprietate de către dobânditor reprezintă, în esență, continuarea exercițiului dreptului statului asupra imobilului. În condițiile în care statul a hotărât, prin organul său legislativ, să adopte o legislație de reparație în favoarea foștilor proprietari, care implică ieșirea bunului respectiv din patrimoniul unității de stat căreia i s-a transmis bunul tot prin voința statului, unitatea deținătoare de stat nu poate decât să se supună, din punct de vedere juridic, voinței statului sau să atace dispoziția legală respectivă în fața instanței de contencios constituțional, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor la notificarea formulată, pe cale separată, de către G.A., recurenta nu formulează critici concrete în legătură cu acest aspect, ci se rezumă să prezinte chestiuni legate de soluționarea notificării în faza administrativă și cea judiciară, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri de constatare a perimării contestației formulate de reclamant împotriva deciziei de respingere a notificării, emisă de C. N. Loteria Română SA A mai arătat că decizia respectivă este în vigoare și produce efecte juridice, fără ca aceste susțineri să vizeze, însă, argumentele instanței de apel în înlăturarea deciziei de respingere a notificării, ca element relevant în soluționarea prezentei cauze. Astfel, recurenta nu a combătut considerentele Curții de Apel, referitoare la împrejurarea că soluția dată în celălalt litigiu nu trebuie avută în vedere în litigiul de față, deoarece nu a tranșat aspecte de fond, iar, în prezenta acțiune, reclamanții au dovedit calitatea de persoană îndreptățită, au depus notificare în termenul legal, iar imobilul este restituibil în natură, raportat la calitatea proprietarului. Ca atare, Înalta Curte nu poate ține seama, în soluționarea prezentului recurs, de precizările pârâtei în legătură cu decizia de respingere a notificării formulate de G.A., care nu se circumscriu unor critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Compania Națională „Loteria Română” SA, ca nefondat, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

XI. Referitor la recursul declarat de pârâta B.D.I., Înalta Curte constată următoarele:

1. Susținerile referitoare la greșita apreciere a instanței de apel asupra legalității contractului de vânzare-cumpărare perfectat de pârâtă în raport de un alt act normativ decât cel în baza căruia a fost încheiat, respectiv Legea nr. 112/1995, precum și la posibilitatea vânzării bunului în temeiul Legii nr. 85/1992 în forma modificată, contrar celor reținute de aceeași instanță, vor fi examinate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a pct. 8 din același text de lege, întrucât recurenta contestă legea aplicabilă, iar nu natura contractului.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs, privind actul normativ în baza căruia a fost încheiat contractul, sunt întemeiate, dar, pentru cele ce se vor arăta în continuare, acest aspect nu este suficient pentru modificarea soluției instanței de apel în ceea ce o privește pe recurentă.

Astfel, pârâta a dobândit imobilul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 1998, încheiat în baza Legii nr. 85/1992 republicată, iar nu în baza Legii nr. 112/1995, aceasta din urmă fiind aplicabilă doar în legătură cu condițiile de plată a prețului și imobilele exceptate de la vânzare, potrivit art. 9 alin. (6) și art. 10 din această lege.

Pentru toate argumentele arătate în examinarea recursurilor precedente, formulate de pârâții care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza aceleiași legi, respectiv nr. 85/1992 în forma republicată, actul normativ menționat permitea vânzarea imobilelor preluate de stat de la societăți cu capital privat, care le dețineau anterior datei de 6 martie 1945 și și-au încetat existența ulterior acestui moment (art. 7 alin. (2) în forma modificată prin Legea nr. 79/1997). De asemenea, nu era necesar ca, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul acestei legi, să existe un contract de închiriere în derulare de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, ci să existe un astfel de contract la data actului de vânzare, mai precis la data formulării cererii de vânzare, posibil a fi făcută doar de titularii contractelor de închiriere (în acest sens, a se vedea argumentele prezentate în soluționarea recursului declarat de S.).

În concluzie, criticile recurentei privind actul normativ incident contractului încheiat de aceasta și necesitatea verificării valabilității înstrăinării în raport de dispozițiile legale din cuprinsul său sunt întemeiate.

2.1. Față de toate argumentele prezentate mai sus, privind legea aplicabilă contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă și respectarea condițiilor actului normativ în legătură cu posibilitatea înstrăinării imobilului în litigiu, raportat la existența contractului de închiriere la data cumpărării bunului și la includerea acestuia în categoria imobilelor ce puteau fi înstrăinate după modificarea Legii nr. 85/1992, prin Legea nr. 79/1997, nu se poate reține nulitatea actului juridic conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, contractul este nul absolut în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) teza I din aceeași lege, cum, în mod corect, a considerat și instanța de apel, față de reaua credință a pârâtei la încheierea actului.

Conform celor expuse în examinarea recursurilor precedente, chiar dacă Legea nr. 85/1992 nu prevede condiția ca imobilul ce urma să fie înstrăinat să fie preluat cu titlu valabil de stat, această cerință se subînțelege, fiind caracteristică tuturor înstrăinărilor, pentru a fi valabile.

În plus, imobilul în litigiu, fiind preluat fără titlu valabil, contractul este nul absolut, conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu excepția cazului în care cumpărătorul a fost de bună credință la încheierea actului juridic respectiv. Or, în speță, astfel cum a reținut și Curtea de Apel, contractul a fost încheiat de pârâtă după depunerea notificării din 9 mai 1997, ceea ce determină reaua sa credință la perfectarea actului, pentru toate considerentele arătate anterior, în legătură cu consecințele produse de depunerea acestei notificări, posibilitatea viitorilor cumpărători de a lua cunoștință de acest act și caracterul suficient al demersului foștilor proprietari pentru a face cunoscută intenția lor de a obține restituirea în natură a imobilelor, fără să mai fie necesare alte comunicări sau notări în evidențele de carte funciară.

Prin urmare, contrar celor susținute de pârâtă, reclamanții au răsturnat prezumția bunei credințe în ceea ce o privește, nefiind incidente dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ. în speță.

Instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurentă, cu respectarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, nefiind aplicabil cazul de excepție reglementat de teza a II-a din acest text de lege.

2.2. Nici susținerile referitoare la forma de reparație cuvenită reclamanților și intervenientelor, și anume în echivalent, pentru neîndeplinirea condițiilor art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite, conform celor arătate în examinarea aceleiași critici în recursurile precedente.

Ca atare, recursul declarat de pârâta B.D.I. este nefondat și va fi respins în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru neîntrunirea cerințelor prevăzute de art. 304 pct. 9 din Cod.

În concluzie, toate recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidente motivele de nelegalitate invocate de părți.

Cum recurenții pârâți, în raport de soluția ce se va pronunța asupra căilor de atac declarate de aceștia, sunt părți căzute în pretenții, ei nu au dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, raportat la dispozițiile art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ.

Conform acelorași texte de lege, Înalta Curte va dispune obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimații G.A., O.Ș.C. și B.C.F., respectiv câte 4.000 lei pentru fiecare dintre intimați, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții SC I. SRL, M.V. și M.T., M.M., M.D. și M.M., Ș.A.M., S.A., S.A.O., S.D., C.E., F.A., F.R., P.A.L., P.M., P.C.L., P.D.D., M.M., N.I. (fostă M.), C.M.C., I.D.I., I.G., J.S., J.M.V., S.C. și S.S.A., R.T. și R.M., N.I., T.M., SC C.P. SRL, C.A.L., C.D., M.D. și M.G., SC M. SRL, C.N. Loteria Română SA și B.D.I. împotriva deciziei civile nr. 132 din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumelor de câte 4.000 lei pentru fiecare dintre intimații G.A., O.Ș.C. și B.C.F.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 aprilie 2013.