Jurisdictional conflict in labor disputes: plaintiff's choice of workplace court under Law 62/2011 as lex specialis

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 7 martie 2013, sub nr. 2367/85/2013, reclamantul G.E. a chemat în judecată pe pârâta SC B.T.S. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumelor de 45.489 RON reprezentând drepturi salariale pe perioada 1 noiembrie 2011 până în prezent, 18.000 RON reprezentând chirie, conform actului adițional la contractul de muncă pentru perioada 1 februarie 2012 până în prezent, 149.500 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin executarea silită inițiată de SC E. SA Sibiu pentru datoriile pârâtei, precum și 50.000 RON cu titlu de despăgubiri corespunzătoare prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligațiilor decurgând din contractul individual de muncă.

Prin sentința civilă nr. 502 din 8 mai 2013, Tribunalul Sibiu a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în raport de dispozițiile art. 269 C. muncii, potrivit cărora instanța competentă cu soluționarea conflictelor de muncă este cea în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, competent cu soluționarea acestui litigiu este Tribunalul Mureș, în a cărui rază reclamantul domiciliază.

Învestit prin declinare, Tribunalul Mureș a pronunțat sentința civilă nr. 353 din 13 martie 2014, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat, la rândul său, competența în favoarea Tribunalului Sibiu; constatând ivit conflictul de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii au fost modificate implicit, parțial, prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul; cum reclamantul este cel care are opțiunea alegerii instanței, odată făcută această opțiune, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, pârâtul nu poate cere declinarea competenței, iar instanța, dacă a fost corect sesizată, nu mai poate să-și decline competența.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Ambele instanțe au calificat, în mod corect, obiectul cererii deduse judecății ca fiind un conflict de muncă.

Fiind vorba despre un conflict de muncă, sunt aplicabile normele de competență prevăzute de legislația muncii.

Art. 269 alin. (1) și alin. (2) C. muncii dispune:

„(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.”

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede: „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”

În stabilirea normei aplicabile, Înalta Curte constată că Legea dialogului social nr. 62/2011, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată din prezenta cauză (7 martie 2013), reprezintă lege specială în raport cu C. muncii și derogă de la acesta, fiind legea ce guvernează desfășurarea litigiului pendinte.

Dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competență alternativă, la alegerea reclamantului, care poate opta între instanța competentă de la domiciliul său și cea de la locul de muncă.

În speță, reclamantul, angajat al SC B.T.S. SA, cu sediul în orașul Sibiu, a ales să introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Sibiu, ca instanță în a cărei circumscripție își are locul de muncă.

Or, pentru toate situațiile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care din instanțele deopotrivă competente să fie sesizată, revine exclusiv reclamantului. Odată alegerea făcută, instanța nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului, declinarea competenței.

Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că instanța competentă să judece prezenta acțiune este instanța inițial învestită cu soluționarea cauzei, respectiv Tribunalul Sibiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2014.