Influence peddling: Sentence reduction via guilty plea and witness cooperation under Law 682/2002

Deliberând asupra recursului de față, constată că, prin sentința penală nr. 240/F din 15 martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 34121/3/2010, Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost condamnată inculpata P.V.V. (fostă R.), la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Au fost aplicate dispozițiile art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În temeiul art. 19 rap. la art. 61 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000, s-a dispus ca inculpata să restituie martorului denunțător P.G. suma de 35.000 euro, în echivalentul în RON la cursul Băncii Naționale Române la data plății.

A fost menținută măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanța D.N.A. din data de 09 aprilie 2010, asupra imobilului situat în localitatea G., Str. C.V., județul Dâmbovița, înscris în CF conform încheierii nr. 19830 din data de 16 aprilie 2010 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Târgoviște.

În temeiul art. 191 C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Inculpata R.V.V. (fostă I.) a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, prin rechizitoriul nr. 15/P/2010 din 13 iulie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Secția de Combatere a Corupției, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În fapt, s-a reținut că, în cursul lunii noiembrie 2007, inculpata a pretins și ulterior a încasat de la martorul denunțător P.G. suma de 35.000 euro, pe care urma să o dea funcționarilor cu putere de decizie din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, pentru a obține repartiția unei locuințe sociale pentru soții P.D. și P.O.A.

În cursul cercetării judecătorești, a fost ascultată inculpata (care a dobândit, prin căsătorie, numele de Pîrvan, conform certificatului prezentat (dosarul instanței de fond), aceasta negând săvârșirea faptei, însă precizând că a primit de la martorul denunțător P.G. suma de 35.000 euro sub formă de împrumut, pe care nu l-a mai putut restitui din cauza unei situații financiare precare.

De asemenea, au fost audiați martorii V.G., D.S., Ș.C.E., P.G., P.E., A.E.G., P.O.A., P.D. și V.E., iar martorul I.D. a depus la dosar o declarație olografă.

Analizând prin coroborare întregul probatoriu al cauzei, instanța de fond a constatat că situația de fapt a fost corect reținută prin rechizitoriu, iar vinovăția inculpatei a fost temeinic dovedită.

Deși, în cursul urmăririi penale, inculpata a avut o atitudine de negare permanentă a săvârșirii faptei și un comportament necooperant, în fața instanței de fond aceasta a fost de acord să dea declarație cu privire la acuzația care i-a fost adusă, precizând următoarele: suma de 35.000 euro i-a fost într-adevăr dată de familia P., dar sub forma unui împrumut, pe care ea nu l-a mai putut restitui; le-a vorbit membrilor familiei P. despre modul în care ea și-a obținut locuința din București, le-a pomenit inclusiv numele V.E. care îndeplinea funcția de șef Serviciu Spațiu Locativ din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, dar nu s-a oferit niciodată să intervină pe lângă aceasta sau alte persoane, în vederea obținerii unei locuințe sociale pentru soții P.D. și P.O.A.

Instanța de fond a reținut că susținerile inculpatei au fost infirmate de toți martorii audiați în cauză, care și-au menținut în integralitate declarațiile date în cursul urmăririi penale, între care nu există contradicții și care nu au relevat nelămuriri.

În aceste condiții, prima instanță a constatat că, probele administrate nemijlocit în cursul cercetării judecătorești au confirmat pe deplin situația de fapt expusă în rechizitoriu, iar inculpata nu a prezentat probe apte să determine schimbarea acesteia.

Prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

În cursul anului 2006, martorul denunțător P.G., care la data respectivă, era preot în localitatea G., a fost contactat telefonic de inculpata P.V.V. (fostă R.), care s-a prezentat sub numele de V.R., solicitându-i oficierea unei slujbe pentru soțul său bolnav. Preotul a acceptat și a efectuat două slujbe la domiciliul inculpatei, cunoscând-o astfel personal pe aceasta. întrebând-o ce ocupație are, inculpata a pretins că lucrează la Primăria Sectorului 5 București, unde se ocupă cu repartizarea de locuințe sociale. în contextul acestei discuții, preotul i-a spus că fiul său urmează să se căsătorească și că va avea nevoie de o locuință, iar inculpata a afirmat că ar putea să îl ajute, urmând să discute în mod concret despre această situație după nuntă, când familia va dispune de bani.

În perioada următoare, inculpata a mai apelat la serviciile preotului, solicitându-i două slujbe de parastas pentru soțul său, care, între timp, decedase.

De asemenea, inculpata l-a invitat pe preot la o nuntă la care ea a fost nașă, iar acesta a onorat invitația, împreună cu soția sa, martora P.E.

În timp, între inculpată și preot, s-a statornicit o relație de prietenie, care l-a determinat pe acesta să-i acorde încredere, cu atât mai mult cu cât o percepuse ca pe o persoană credincioasă și „cu teamă de Dumnezeu”.

În cursul lunii septembrie 2007, martorul P.D., fiul preotului, s-a căsătorit cu martora P.O.A., la nuntă fiind invitată și inculpata.

În ziua de 14 noiembrie 2007, inculpata a făcut o vizită la domiciliul familiei P., unde, în perioada respectivă, locuiau preotul, împreună cu soția, fiul și nora sa. Inculpata i-a dat preotului suma de 150 euro, pentru tinerii căsătoriți, deoarece nu venise la nuntă. Apoi, între cei doi, s-a purtat o discuție cu privire la posibilitatea repartizării unei locuințe de la primărie, discuție la care a asistat și soția preotului. Inculpata s-a arătat dispusă să-i ajute pe tinerii căsătoriți să achiziționeze o locuință, spunând „eu vreau să-i ajut pe copiii aceștia”. Pentru ajutorul său, inculpata a cerut suma de 35.000 euro, pe care urma să o dea „șpagă" la Primăria Sectorului 5 București. Inculpata nu a precizat cui anume urma să-i dea efectiv această sumă de bani, spunând că trebuie să dea „în stânga și în dreapta", deoarece la primărie este birocrație multă și că nu poate să prezinte chitanțe doveditoare cu privire la cheltuirea banilor.

Instanța de fond a apreciat că nici nu ar fi fost necesar ca inculpata să facă referire la o persoană determinată, pe lângă care ar fi urmat să intervină, deoarece preotul avea convingerea că ea era angajată la Primăria Sectorului 5 București, iar, din această poziție, putea interveni la orice alt angajat din cadrul instituției respective.

Dovada încrederii pe care i-o acorda preotul inculpatei este reprezentată și de împrejurarea că în aceeași zi, după discuția anterior menționată, i-a remis acesteia prima parte din suma de bani solicitată, respectiv 2.500 euro.

După aproximativ două zile, inculpata a cerut și restul sumei pretinse inițial, astfel că martorii P.D. și P.O.A. au fost nevoiți să împrumute o parte din bani pentru a plăti acea sumă, restul provenind din banii câștigați la nuntă. Banii au fost împrumutați de cei doi soți de la preot, de la nașii lor de cununie și de la vărul martorei P.O.A., martorul A.E.G.

În ziua de 16 noiembrie 2007, inculpata a venit din nou la domiciliul familiei P. și a încasat restul de bani, până la concurența sumei de aproximativ 35.000 euro, o parte din bani fiindu-i remisă în euro, iar altă parte în RON.

Cu privire la suma exactă de bani care i-a fost remisă inculpatei cu acea ocazie, între declarațiile membrilor familiei P. au existat unele inadvertențe, din cauza faptului că aceasta a fost alcătuită atât din euro, cât și din RON, precum și a faptului că, de la data respectivă, a trecut un interval mare de timp.

Banii i-au fost dați inculpatei de către preot, de față fiind soția acestuia, martora P.E. și nora sa, martora P.O.A. Aceasta din urmă i-a cerut inculpatei întocmirea unui document autentificat la notar, din care să rezulte remiterea banilor, întrucât era vorba despre o sumă substanțială.

Inculpata nu a fost însă de acord cu această solicitare, motivând că banii respectivi urmau să fie utilizați pentru mituirea anumitor persoane din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, arătându-se jignită de lipsa de încredere a martorei P.O.A.

Această neînțelegere a fost rezolvată de preot, care a spus că are încredere în inculpată și a convins-o pe nora lui să accepte să-i remită banii, fără nicio dovadă.

Imediat după ce a primit banii, inculpata i-a pus în geantă și a părăsit rapid locuința familiei P.

Deși promisese că până la sărbătorirea Crăciunului din anul 2007, va obține repartizarea unei locuințe sociale pentru martorii P.D. și P.O.A., inculpata nu a dat semne că ar fi efectuat vreun demers, licit sau ilicit, în acest sens, procedând la amânări succesive și continuând să ceară bani.

În cursul lunii februarie 2008, martora P.O.A. și-a pierdut răbdarea și încrederea, motiv pentru care a început să o contacteze telefonic pe inculpată, însă aceasta răspundea rar la telefon și își schimba foarte des numerele de apel.

Martora a fost nevoită să facă un credit pentru nevoi personale nenominalizate, la C.E.B., în cuantum de 28.840 RON, pentru a achita împrumuturile făcute anterior. Faptul că a început să achite lunar ratele la bancă și dobânzile aferente a făcut-o pe martoră să fie și mai indignată de comportamentul inculpatei, care, deși încasase o sumă substanțială de bani, nu își respectase promisiunile. Drept urmare, martora a început s-o preseze pe inculpată să rezolve problema locuinței, astfel cum își asumase obligația, cu ocazia încasării banilor.

În perioada respectivă, pentru a da impresia că face demersuri serioase pentru obținerea repartiției, inculpata i-a spus martorei că urma să le fie repartizat un apartament din zona 13 Septembrie, indicând și adresa acestuia.

Martorul P.D. s-a deplasat la adresa indicată, a examinat tabelele cu datoriile la întreținere și a luat legătura cu administratorul imobilului, constatând că în apartamentul respectiv, locuiau mai multe persoane de etnie rromă, care aveau datorii mari la întreținere.

Potrivit spuselor inculpatei, acele persoane urmau să fie evacuate, dar, pentru ca noul proprietar să intre în posesia apartamentului, era necesar să se achite suma de 75.000.000 ROL, în contul datoriilor la întreținere.

Motivând că această datorie nu poate fi achitată decât prin intermediari, deoarece nu ar trebui să se cunoască adevăratul proprietar, apartamentul fiind luat prin intermediul unei persoane care ar lucra la întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă, inculpata i-a convins pe martorii P.D. și P.O.A. să-i dea și acești bani.

Anterior, inculpata îi mai ceruse preotului, tot pentru obținerea repartiției locuinței, suma suplimentară de 5.000 euro, din care acesta îi remisese, după mai multe insistențe, suma de 2.000 euro, deși fiul și nora sa nu fuseseră de acord să-i dea și acești bani.

Din declarațiile membrilor familiei P., a rezultat că aceștia i-au dat bani inculpatei, în mai multe tranșe, ajungând la suma totală de aproximativ 35.000-36.000 euro.

Dacă inițial nu a făcut referire la nicio persoană determinată din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, la care ar fi urmat să apeleze pentru a facilita repartizarea locuinței, pe parcursul derulării așa-ziselor demersuri pentru rezolvarea acestei probleme, inculpata a început să facă referire la V.E., șeful Serviciului Spațiului Locativ din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, la primarul V.M. și la un anume „F." de la întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă, persoane care, potrivit spuselor sale, ar fi reprezentat „relațiile" pe baza cărora urma să facă rost de locuință pentru familia P.

Pentru a continua să-i amâne și să le dea speranțe în privința repartizării locuinței, inculpata le-a propus soților P.D. și P.O.A. să se întâlnească cu toții la Primăria Sectorului 5 București, pentru a discuta cu V.E.

Între timp, soții P. aflaseră că, în realitate, inculpata nu era angajată la Primăria Sectorului 5 București, dar aceasta susținea că lucra pentru acea primărie „neoficial", că V.E. era „șefa" ei, că încasa comisioane pentru serviciile efectuate și chiar i se decontau cheltuielile.

Cu privire la comision, inculpata le precizase soților P. că, în mod normal, pentru rezolvarea repartiției unei locuințe, comisionul ei era de 20.000 euro, dar, pentru ei, renunțase la acest comision, dorind să-i ajute „pentru părintele".

În cursul lunii iulie 2009, martorul P.D. s-a deplasat la Primăria Sectorului 5 București, unde ar fi trebuit să aibă o întâlnire cu inculpata, pentru a merge împreună cu aceasta la V.E.

Inculpata a susținut însă că nu poate veni, astfel că martorul P.D. s-a dus singur la primărie și a căutat-o pe V.E., care a fost anunțată de la poartă despre prezența unui domn P. și a coborât, discutând cu acesta în holul principal, ocazie cu care l-a întrebat dacă „a vorbit cu doamna”, referindu-se la inculpată, după care i-a pus la dispoziție o coală albă și i-a spus să completeze o declarație pe proprie răspundere, din care să rezulte că deținea un spațiu locativ insuficient pentru familia sa.

După ce martorul P.D. a scris declarația, V.E. i-a spus textual „restul vorbiți cu doamna” și a plecat. După întâlnirea avută cu V.E., soții P. au vorbit cu inculpata, aceasta susținând că locuința le va fi repartizată în jurul datei de 15 august 2009, nefiind posibil să se rezolve mai repede, deoarece era necesară semnătura primarului V.M., iar acesta venea târziu la birou. Nici această promisiune nu a fost onorată de inculpată, astfel că martorii P.D. și P.O.A. au început să-i ceară restituirea banilor, insistând să vadă un act doveditor cu privire la demersurile pe care inculpata susținea că le-ar fi efectuat pentru repartizarea locuinței.

Pentru a amâna restituirea banilor și a da în continuare impresia că face demersuri pentru obținerea locuinței, inculpata a stabilit cu martorul P.D. o întâlnire la Primăria Sectorului 5 București, pentru a vorbi cu V.E. Martorul s-a deplasat la primărie, de această dată fiind însoțit de tatăl său. Cei doi au așteptat-o pe inculpată timp de aproximativ o oră, după care martorul P.D. a fost sunat de aceasta, care i-a cerut să iasă din sediul primăriei, urmând să se întâlnească pe o stradă din apropiere.

Martorii P.D. și P.G. au ieșit și s-au întâlnit cu inculpata pe stradă, iar, la scurt timp, a venit și V.E., inculpata susținând că aceasta venea de la întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă, unde ar fi fost pentru a rezolva problema repartiției locuinței.

Între inculpată și V.E. a avut loc un schimb de replici, cea din urmă manifestându-și nemulțumirea cu privire la faptul că inculpata a implicat-o în acest caz. De asemenea, a avut loc un dialog în contradictoriu între V.E. și martorul P.D., cu privire la temeiul legal în baza căruia urma să fie cumpărată locuința repartizată de primărie, dialog în urma căruia V.E. a părut deranjată și a părăsit locul întâlnirii. După aceste întrevederi cu V.E., care nu au schimbat cu nimic situația inițială, minciunile și amânările inculpatei au continuat, aceasta spunându-le mereu soților P. să aibă răbdare, că se va rezolva problema, dar fără a le oferi nimic concret, pentru a-i determina să-i mai acorde încredere și refuzând să le comunice un număr de înregistrare al cererii despre care pretindea că ar fi formulat-o la primărie, pentru repartizarea locuinței.

În aceste condiții, martorii P.D. și P.O.A. i-au cerut imperios inculpatei să le restituie banii încasați. Inculpata a refuzat și de această dată să le restituie banii, continuând să-i amăgească și punându-i în continuare pe drumuri, în mod inutil.

Astfel, în cursul lunii septembrie 2009, inculpata le-a spus soților P. să meargă la întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă, pentru a semna contractul în baza căruia urma să le fie repartizat apartamentul. în ziua de 14 septembrie 2009, martorul P.D., împreună cu mama sa, martora P.E., s-au deplasat la sediul întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă, pentru a căuta o anume doamnă „M.", la care fuseseră trimiși de inculpată, pentru a lua repartiția. Potrivit afirmațiilor inculpatei, urmau să fie luați din fața sediului de respectiva doamnă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Martorul P.D. a sunat-o pe inculpată, iar aceasta i-a răspuns după insistențe și i-a dat un număr de telefon care ar fi aparținut doamnei respective.

Același martor a sunat la acel număr de telefon și a vorbit cu o persoană de sex feminin, căreia i-a spus că se afla în fața sediului întreprinderii de Construcții, Reparații și Administrare Locativă, iar acea persoană i-a răspuns că nu vine când vrea el și că va fi chemat.

După această ultimă încercare eșuată de a obține locuința promisă, soții P. și-au pierdut complet încrederea în inculpată și i-au cerut în mod insistent să le restituie banii. La reproșurile lor, inculpata s-a apărat susținând că cei de la întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă „refuză să dea drumul la dosar", deși primiseră bani pentru asta, iar, pentru a fi mai convingătoare, i-a cerut martorei P.O.A. să o sune în timp ce se afla la întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă și să țipe la ea la telefon, pentru a-i convinge pe cei cărora le dăduse bani să rezolve problema și să le repartizeze locuința.

Martora P.O.A. s-a interesat la întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă despre doamna „M.", aflând că acolo nu lucra nicio persoană cu acest nume. Apoi, martora a sunat-o pe inculpată, reproșându-i că a mințit. Inculpata s-a prefăcut a fi jignită de neîncrederea martorei și i-a spus că, în aceste condiții, în decurs de o lună, îi va restitui toți banii, lucru care nu s-a întâmplat, această afirmație făcând parte, ca și celelalte anterioare, din strategia sa de menținere în așteptare a soților P.

După trecerea perioadei în care afirmase că va restitui banii, inculpata a venit în vizită la domiciliul preotului P.G., unde se afla și martora P.O.A. și i-a arătat acesteia mai multe acte dactilografiate, care reprezentau dovezi ale demersurilor efectuate pentru obținerea locuinței. Martora a refuzat categoric să se uite pe acele acte, deoarece și-a dat seama că, în acest fel, inculpata încerca doar să amâne din nou restituirea banilor și, în plus, își pierduse complet încrederea în seriozitatea acesteia.

În cursul lunii noiembrie 2009, martorii P.D. și P.O.A. au contactat un avocat, cerându-i un sfat juridic referitor la posibilitatea recuperării sumei de bani remise inculpatei.

Avocatul Ș.C.E. a luat legătura telefonic cu inculpata și a încercat să o convingă să restituie de bună voie banii încasați de la familia P., acordându-i un termen în acest sens și spunându-i că, în caz contrar, va adresa o plângere penală împotriva sa organelor competente. Avocatul a încercat chiar să stabilească o întâlnire cu inculpata, fără a reuși însă, deoarece aceasta a spus că este vorba de o înțelegere a sa cu familia P.

Avocatul i-a dat inculpatei un termen de două săptămâni, pentru a restitui banii sau pentru a face rost de locuință, astfel cum promisese. După trecerea acestui interval, în care inculpata nu a restituit banii și nici nu a rezolvat problema locuinței, avocatul a formulat o plângere penală împotriva acesteia.

Pe parcursul cercetărilor, avocatul a renunțat la calitatea de apărător ales al martorilor P.D. și P.O.A., în favoarea aceleia de martor și a dat o declarație cu privire la faptele de care luase cunoștință anterior desemnării sale ca apărător. Această schimbare de calitate s-a făcut în interesul cercetărilor, în conformitate cu dispozițiile art. 79 alin. (2) C. proc. pen. și cu acordul persoanelor pe care avocatul le-a asistat până în momentul renunțării la calitatea de apărător.

În cursul lunii noiembrie 2009, la sfatul avocatului, martorii P.D. și P.O.A. au înregistrat cu telefonul mobil o discuție purtată cu inculpata, în apartamentul lor. înregistrarea a fost descărcată pe un suport tip CD, care a fost pus la dispoziția organelor de anchetă. Această probă a confirmat susținerile membrilor familiei P. cu privire la modul în care s-au petrecut faptele, contrazicând totodată apărarea prezentată de inculpată.

În cursul aceleiași luni, preotul P.G. și cumnatul său, martorul D.S., au vizitat-o pe inculpată la apartamentul său din localitatea G. și au purtat o discuție cu aceasta, referitor la restituirea sumei de 35.000 euro. Discuția respectivă a fost înregistrată de martorul D.S. cu telefonul mobil și pusă la dispoziția organelor de anchetă, această înregistrare conținând date importante pentru stabilirea situației de fapt reale și susținând declarațiile membrilor familiei P. De asemenea, martorele P.E. și P.O.A. au prezentat ca probe mai multe SMS-uri trimise de inculpată, care au confirmat și ele acuzațiile aduse acesteia.

Inculpata nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, prezentând o apărare incoerentă, infirmată de probele administrate în cauză.

Astfel, fiind audiată, inculpata a declarat că, după nunta martorului P.D., a împrumutat de la preotul P.G. suma de aproximativ 24.000 euro, din cauza situației financiare dificile în care se afla.

Inculpata a precizat că discuția referitoare la acordarea împrumutului s-a purtat la domiciliul preotului, de față fiind și soția acestuia. Inculpata a mai declarat că a intenționat să întocmească un act autentificat la notar, cu privire la suma împrumutată, însă preotul nu a dorit acest lucru, spunându-i că are încredere în ea. Deși promisese că va restitui banii în aproximativ un an, inculpata a precizat că nu a putut respecta această promisiune din cauza situației financiare precare pe care o avea. Inculpata a mai susținut că a intrat în conflict cu familia P. și, în special, cu martora P.O.A., din cauza imposibilității de a achita datoria.

Instanța de fond a apreciat că aceste afirmații ale inculpatei sunt în vădită contradicție cu probatoriul cauzei.

În acest sens s-a reținut că, din declarațiile martorilor P.G., P.E. și P.O.A., precum și ale martorilor Ș.C.E. și V.G., a rezultat că inculpatei i-a fost remisă, în mai multe tranșe, suma totală de aproximativ 35.000-36.000 euro, pe care aceasta a solicitat-o pentru a mitui persoane cu putere de decizie din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, în vederea obținerii repartizării unei locuințe sociale pentru soții P.D. și P.O.A.

De asemenea, din probele administrate, a rezultat că inculpata nu a fost de acord să întocmească un act doveditor cu privire la încasarea banilor, motivând că urmează să îi dea „șpagă", iar preotul P.G. a convins-o pe nora sa, martora P.O.A., să îi dea banii inculpatei pe încredere, deoarece o cunoștea de suficient timp.

În susținerea situației de fapt au fost redate pasaje din declarațiile persoanelor audiate, precum și fragmente din discuția purtată de inculpată cu martorii P.D. și P.O.A. în cursul lunii noiembrie 2009, înregistrată de către cel dintâi cu telefonul mobil și pusă la dispoziția organelor de anchetă.

Prima instanță a mai reținut că din mijloacele de probă administrate în cauză, a rezultat că niciodată nu s-a pus problema acordării unui împrumut inculpatei, fapt afirmat chiar de aceasta, care rezultă din redarea conținutului discuțiilor ambientale purtate de aceasta cu martorii P.D. și P.O.A.

Totodată, familia P. nu dispunea de o sumă atât de mare de bani, pentru a putea acorda un împrumut, dovadă fiind faptul că, inițial, părintele P.G. i-a dat inculpatei numai 2.500 euro, aceștia fiind toți banii pe care el îi avea în acel moment. Restul banilor a fost strâns din împrumuturi făcute de martorii P.D. și P.O.A., aspect dovedit prin declarațiile acestora, coroborate cu declarațiile martorilor V.G. și A.E.G., care le-au împrumutat bani, precum și cu înscrisurile depuse la dosar, din care a rezultat că, în cursul lunii februarie 2008, martora P.O.A. a contractat un împrumut pentru nevoi personale, la C.E.B., pentru a achita datoriile. Dincolo de aceste probe, care contrazic în mod evident afirmațiile inculpatei, Tribunalul a constatat că susținerile acesteia nu au nici logică. Astfel, inculpata a declarat, spre exemplu, că ar fi intrat în conflict cu martora P.O.A., din cauza faptului că nu a reușit să restituie banii împrumutați în termenul stabilit.

S-a mai reținut că prin această afirmație, inculpata s-a contrazis singură, deoarece tot ea a susținut că banii i-au fost împrumutați de părintele P.G. în aceste condiții, singurul care ar fi putut să o tragă la răspundere sau să intre în conflict cu ea ar fi fost părintele, nora acestuia neavând niciun drept în privința banilor împrumutați.

În apărarea sa, inculpata a mai declarat că nu le-a propus niciodată membrilor familiei P. să le facă rost de o locuință de la Primăria Sectorului 5 București și că nici ei nu i-au solicitat ajutorul în acest sens. De asemenea, a susținut că nu i-a pus în legătură cu V.E. și că nu a apelat la aceasta, pentru a o ajuta să obțină repartiția unei locuințe sociale pe numele soților P., aceste afirmații fiind contrazise de declarațiile martorilor P.D. și P.G.,

De asemenea, instanța de fond a mai reținut că din probele administrate rezultă că inculpata chiar a apelat la serviciile numitei V.E., încercând să o determine să o ajute cu repartiția locuinței. Nu s-a putut însă dovedi faptul că i-a remis și bani, iar acesta ar putea fi motivul pentru care V.E. a refuzat să o ajute.

Cu privire la numita V.E., inculpata a afirmat că a cunoscut-o întâmplător, în cursul anului 2002, când aceasta, în calitate de șefă a Serviciului Spațiului Locativ i-a semnat repartiția pentru un apartament situat în București, pe strada D.E.I., ulterior luând legătura cu ea pentru a rezolva o problemă în legătură cu acordarea unui ajutor social pentru copilul său minor, după moartea soțului. Inculpata a susținut că, din cursul anului 2002 și până în prezent, nu a mai ținut legătura cu V.E., nici la primărie și nici telefonic, afirmație contrazisă de fostul soț al inculpatei, martorul I.D.

Acesta a relatat în declarația sa că, referitor la membrii familiei P., inculpata a pretins că le-ar fi dat niște sfaturi legale în legătură cu modul în care ar fi putut să formuleze o cerere la Primăria Sectorului 5 București, în vederea repartizării unei locuințe sociale, dar că nu a formulat o astfel de cerere pentru soții P., ci aceștia au formulat-o personal.

Prima instanță a apreciat că și aceste afirmații ale inculpatei sunt contrazise de probele administrate, respectiv de declarațiile martorilor audiați și de înregistrările audio efectuate în cauză, potrivit cărora situația de fapt reală este cu totul diferită de cea pe care inculpata a susținut-o, cu intenția evidentă de a evita răspunderea penală.

Pentru lămurirea contradicțiilor din declarații, s-au efectuat mai multe confruntări, atât între inculpată și membrii familiei P., cât și între aceștia din urmă și V.E. Confruntările nu au avut drept rezultat lămurirea tuturor contradicțiilor, dar au condus la clarificarea anumitor aspecte ale situației de fapt și au furnizat indicii cu privire la caracterul nesincer al declarațiilor inculpatei.

Sub acest aspect, instanța de fond a apreciat că ne sinceritatea inculpatei este dovedită, în primul rând, de faptul că apărarea pe care a prezentat-o pe parcursul confruntărilor a fost diferită de cea expusă cu ocazia audierii sale.

Mai mult, apărarea inculpatei s-a schimbat chiar de la o confruntare la alta. Spre exemplificare, s-a evidențiat că, inițial, cu ocazia audierii, inculpata a susținut că a încasat banii de la preotul P.G. sub formă de împrumut, încercând să inducă ideea că este implicată într-o cauză de natură civilă, singura sa vină fiind aceea că nu a restituit banii împrumutați.

Instanța de fond a mai reținut că apoi, cu ocazia confruntării cu martorul P.G., inculpata a prezentat o altă apărare, la fel de puțin credibilă ca și prima, la întrebarea: „Ați încasat bani de la familia P. și dacă da, în ce perioadă, ce sumă și în ce scop?", formulând următorul răspuns: „Am încasat de la P.G. și P.D. suma totală de aproximativ 25.000 euro, prima parte din această sumă, respectiv 2.000 euro, încasăndu-i la domiciliul părintelui în noiembrie 2007, după cum arată acesta, iar ulterior primind în tranșe și restul de bani. Am încasat acești bani, pentru a-i da o locuință în G. sau în București, pe Str. D.E.I. Mai exact, i-am spus că aș putea să-i ofer în schimbul acestei sume de bani". Pe parcursul confruntării cu martorul P.D., inculpata și-a schimbat din nou apărarea, astfel că, la întrebarea: „Ați încasat bani de la familia P. și dacă da, în ce perioadă, ce sumă și în ce scop?", a răspuns: „Am luat bani cu împrumut de la P.G., în toamna anului 2007, respectiv suma de aproximativ 400 milioane ROL și o sumă în euro, dar nu-mi amintesc exact cuantumul acestei sume, bani pe care i-am luat în prezența soției domnului P.G. și a nurorii acestuia. Știu că o parte din acești bani proveneau de la nunta fiului său. Am împrumutat acești bani pentru a rezolva niște probleme personale".

Aceste contradicții din declarațiile inculpatei au fost apreciate de instanța de fond ca indicând nesinceritatea sa, aspect relevat și de neconcordanța apărărilor prezentate cu restul probatoriului cauzei.

Din coroborarea declarației inculpatei dată în cursul cercetării judecătorești, în care aceasta nu a mai negat existența unor discuții între ea și membrii familiei P. referitoare la modalitatea de obținere a unei locuințe sociale de la Primăria Sectorului 5 București și nici invocarea, în acest context, a numelui numitei V.E., de la Spațiul Locativ, cu declarațiile martorilor și cu recunoașterea realizată în sala de judecată de către martorul P.D., care a indicat-o pe martora V.E. ca fiind persoana prezentată de inculpată, cu care s-a întâlnit de două ori, pentru a discuta problema obținerii unei locuințe, prima instanță a apreciat că, în drept, fapta inculpatei constituie infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Împrejurarea că inculpata a nominalizat persoana asupra căreia pretindea că are influență, însă pentru aceasta din urmă nu s-a putut proba comiterea vreunei infracțiuni, a fost apreciată nerelevantă pentru existența infracțiunii de trafic de influență, câtă vreme inculpata a pretins că va rezolva în mod favorabil cererea persoanelor de la care a pretins și a primit banii, prin influența sa asupra a cel puțin unui funcționar competent să soluționeze o astfel de cerere.

În consecință, instanța de fond a apreciat că fiind cert dovedită vinovăția inculpatei în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimisă în judecată și, ca atare, lipsită de fundament solicitarea apărării de pronunțare a unei soluții de achitare a acesteia, pe motiv că fapta nu ar exista sau ar constitui doar un delict civil.

în privința susținerilor apărării, în sensul că familia P. ar avea legături la D.N.A., pe care le-au folosit pentru a determina formarea dosarului, instanța de fond a constatat că sunt nefondate, neexistând nicio dovadă în acest sens. Mai mult, plângerea formulată de familia P. împotriva inculpatei nu a fost adresată D.N.A., ci organelor de poliție, ulterior fiind îndreptată către D.N.A., prin intermediul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere în toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv, gradul concret de pericol social al infracțiunii săvârșite și datele personale ale inculpatei care nu are antecedente penale, a avut o atitudine procesuală oscilantă și parțial sinceră, recunoscând în întregime, în lipsa unui înscris doveditor, primirea de la familia P. a sumei de 35.000 euro, criterii în raport cu care s-a apreciat că scopul preventiv și educativ al pedepsei poate fi atins prin stabilirea acesteia la nivelul minimului special prevăzut de lege, dar cu executare în regim de detenție.

Sub acest ultim aspect, prima instanță a ținut seama de încercările repetate ale inculpatei de a scăpa de răspundere penală, prin declarații contradictorii, oscilante și fără suport probator care, pe de o parte, au îngreunat aflarea adevărului, iar pe de altă parte, constituie dovada împrejurării că aceasta nu a conștientizat consecințele negative ale faptei sale.

În privința aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, în condițiile art. 65 C. pen., solicitată de către procuror, instanța de fond a apreciat că aceasta nu este obligatorie, iar față de natura și gravitatea infracțiunii, dar și de împrejurările cauzei și de persoana inculpatei, aflată la primul conflict cu legea penală, nu este nici necesară.

Instanța de fond a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în condițiile art. 71 din același cod, pe durata executării pedepsei închisorii.

Întrucât martorul P.G. a denunțat fapta de cumpărare de influență mai înainte de începerea urmăririi penale, beneficiind astfel de prevederile art. 61 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000, prima instanță a dispus obligarea inculpatei la restituirea către acesta a sumei de 35.000 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale Române din data plății. De asemenea, în vederea recuperării acestei sume de bani, a fost menținută măsura sechestrului asigurător, instituit în faza de urmărire penală asupra imobilului proprietatea inculpatei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. și inculpata P.V.V. (fostă R.).

În motivele scrise de apel (aflate la dosarul instanței de apel) parchetul a criticat sentința atacată pentru netemeinicie, exclusiv sub aspectul individualizării pedepsei închisorii, solicitând majorarea acesteia, în raport cu gravitatea infracțiunii, împrejurările de comitere, consecințele produse și conduita procesuală nesinceră a inculpatei.

Cu ocazia, dezbaterilor de la termenul de judecată din 19 septembrie 2011, consemnate în partea introductivă a hotărârii, parchetul a criticat sentința apelată, în favoarea inculpatei, sub aspectul interzicerii greșite, în lipsa oricărei motivări, ca pedeapsă accesorie, a dreptului de a alege, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. și a solicitat, în defavoarea acesteia, ca efect al majorării pedepsei închisorii, interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Inculpata, care, după pronunțarea sentinței atacate, a revenit la numele de Rădulescu, conform certificatului de divorț nr. DI1. din data de 10 mai 2011, eliberat de ofițerul de stare civilă al Consiliului Local al Sectorului 6 București (dosarul instanței de apel) nu și-a motivat în scris apelul declarat, iar cu ocazia, dezbaterilor de la termenul de 19 septembrie 2011, beneficiind de asistența juridică a apărătorilor săi aleși, a precizat că acesta se referă exclusiv la modalitatea de executare a pedepsei la care a fost condamnată în primă instanță, solicitând suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei, conform art. 861 C. pen., în considerarea circumstanțelor personale favorabile.

Prin decizia penală nr. 231/A din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a dispus, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. și de inculpata R.V.V. (fostă P.) împotriva sentinței penale nr. 240/F din data de 15 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală în Dosarul nr. 34121/3/2010.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:

În temeiul art. 71 alin. (1) și 2 C. pen., au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, instanța de fond a stabilit o situație de fapt corectă, dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză, pe care în prezent și inculpata o recunoaște atât în ceea ce privește pretinderea și primirea sumei de 35.000 euro de la membrii familiei P., cât și în ceea ce privește motivația prezentată de ea acestora pentru obținerea acelei sume de bani, constând în traficarea influenței sale pe lângă funcționari din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, competenți să dispună cu privire la repartizarea unei locuințe în beneficiul familiei respective, prin intermediul numitei V.E. (ea însăși un astfel de funcționar, în calitatea sa de șef al serviciului care gestionează, în cadrul primăriei anterior menționate, spațiul locativ).

De asemenea, instanța de prim control judiciar a apreciat că instanța de fond a dat o încadrare juridică legală faptei săvârșită de inculpată, în infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, care a constat în pretinderea și primirea unei sume de bani, prevalându-se de influența pe care urma să o exercite asupra unor funcționari din primărie, în vederea determinării acestora la efectuarea unui act care intra în atribuțiile lor de serviciu.

Instanța de apel a apreciat că împrejurarea, afirmată de inculpată cu ocazia audierii sale în apel, că ea a remis întreaga sumă primită unui astfel de funcționar în scopul determinării acestuia la efectuarea unui act care intra în atribuțiile sale de serviciu, nu este susținută de probele administrate în cauză, lipsind orice dovadă în acest sens, chiar dacă, din contractul de împrumut depus la dosar, rezultă că inculpata și V.E., șeful Spațiului Locativ din cadrul Primăriei Sectorului 5 București se cunoșteau.

Contrar criticii formulate de parchet, instanța de apel a apreciat că pedeapsa stabilită de instanța de fond este just individualizată în raport cu toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Relativ la cuantumul pedepsei aplicate inculpatei, respectiv de 2 ani închisoare, instanța de apel a apreciat că, deși situată la nivelul minimului special prevăzut în norma de incriminare, aceasta este proporțională cu gravitatea ridicată a faptei săvârșite în urmă cu aproximativ 4 ani, fiind evidențiată de împrejurările concrete de comitere, de valoarea mare a sumei de bani pretinse și primite de inculpată, la stăruința sa, în mai multe tranșe și respectiv de calitatea funcționarilor asupra cărora aceasta a susținut că urma a-și trafica influența, în schimbul acelei sume de bani, afectând astfel atât încrederea în onestitatea lor, cât și prestigiul instituției publice în care își desfășurau activitatea și, totodată, echitabilă în raport cu datele ce caracterizează în mod favorabil persoana inculpatei (vârsta medie, lipsa oricăror antecedente penale, comportamentul familial ireproșabil, dovedit prin înscrisurile în circumstanțiere prezentate, întreținerea, ca unic părinte, a unui copil în vârstă de 15 ani și conduita procesuală adoptată, care a presupus prezentarea în fața organelor judiciare la fiecare chemare a acestora, iar, în final, în pofida unei atitudini inițial nesincere, recunoașterea faptei), care deși nu se justifică a fi reținute drept circumstanțe atenuante judiciare, tocmai în considerarea gravității faptei comise, trebuie să se reflecte în mod corespunzător în durata pedepsei aplicate.

Totodată, instanța de apel a apreciat că modalitatea de executare a pedepsei, în regim de detenție, a fost corect stabilită de către instanța de fond, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 861 C. pen., care reglementează suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, întrucât simpla pronunțare a condamnării, neurmată de executarea efectivă a pedepsei aplicate, nu constituie un avertisment suficient și serios pentru inculpată.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere valoarea mare a sumei de bani ce constituie obiectul material al infracțiunii de corupție deduse judecății (35.000 euro), pentru obținerea căreia inculpata a stăruit, prevalându-se, în mod repetat, de influența declarată asupra unor funcționari publici și speculând nevoile locative ale familiei P., dar și la conduita procesuală a acesteia, care a înțeles să recunoască săvârșirea faptei abia după condamnarea sa în primă instanță, tocmai pentru a-și susține astfel unicul motiv de apel invocat, în condițiile în care, anterior, în pofida unui probatoriu acuzator consistent și neîndoielnic, nu și-a asumat, cu responsabilitate, consecințele acțiunii sale, nu se poate considera, cu temei, că scopul legal al pedepsei, definit în art. 52 C. pen., ar putea fi atins chiar și fără privarea ei de libertate.

Totodată, instanța de apel a considerat că, prin dispunerea executării efective a pedepsei închisorii, se asigură o justă individualizare a acesteia, în raport cu gradul ridicat de pericol social al infracțiunii săvârșite, chiar în situația stabilirii ei la nivelul minimului special.

Referitor la interzicerea unor drepturi, ca pedeapsă complementară, instanța de apel a apreciat, în prealabil, că deși o astfel de pedeapsă - având doar caracter facultativ, potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. - nu a fost aplicată de către instanța de fond, care a și expus în considerentele hotărârii pronunțate argumentele avute în vedere pentru a nu da curs solicitării acuzării în acest sens, în condițiile în care durata pedepsei închisorii îi permitea, teoretic, să procedeze conform acelei solicitări, fiind îndeplinită cerința prevăzută de art. 65 alin. (3) din același cod, parchetul, prin motivele scrise de apel cu care a învestit instanța de control judiciar, nu a formulat nicio critică sub acest aspect.

De asemenea, instanța de apel a constatat că, deși unicul motiv al apelului declarat de parchet se referea la pedeapsa principală, în dezbateri, procurorul de ședință a criticat sentința atacată, în defavoarea inculpatei și în ceea ce privește omisiunea aplicării pedepsei complementare, tinzând astfel la îngreunarea situației juridice a acesteia.

Instanța de apel a apreciat că asemenea instanței de fond, în contextul circumstanțelor reale și personale ale inculpatei, evidențiate de probatoriul cauzei că interzicerea unor drepturi, după executarea pedepsei închisorii, nu este necesară, considerând că solicitarea parchetului, privind aplicarea inculpatei a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi ca efect al majorării pedepsei principale, nu poate fi primită.

Cu privire la pedeapsa accesorie, instanța de apel a constatat ca fiind nejustificată interzicerea, cu acest titlu, a dreptului de a alege, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., întrucât o astfel de măsură, pe care instanța de fond nici nu a motivat-o, nu este îndreptățită de natura infracțiunii săvârșite de inculpată și nu răspunde unei necesități legitime.

împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. și inculpata P.V.V.

În recursul său parchetul a criticat hotărârile pronunțate sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatei sub aspectul neaplicării pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

Totodată, parchetul a mai criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, pentru neaplicarea inculpatei a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. În acest sens s-a susținut că nelegalitatea hotărârii rezidă în primul rând, din împrejurarea că instanța de apel, nesocotind efectul devolutiv al apelului în cauză, al cărui titular este procurorul, a considerat în mod eronat că motivul suplimentar invocat oral de acesta, constând în omisiunea aplicării pedepsei complementare, nu poate fi primit, în primul rând pentru că nu a fost invocat în motivele scrise, iar în al doilea rând, pentru că s-ar îngreuna situația juridică a inculpatei.

De asemenea, în motivarea recursului, parchetul a mai arătat că, în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu este necesară aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi după executarea pedepsei închisorii, în cazul inculpatei. Dimpotrivă, pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată acesteia pentru săvârșirea unei infracțiuni de corupție, constând în traficarea influenței pe lângă un funcționari din cadrul administrației publice, constituie o nedemnitate în ceea ce privește exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

S-a solicitat, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și rejudecând, aplicarea dispozițiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. civ. și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002, menținerea pedepsei de 2 ani închisoare stabilită de instanța de fond și menținută de instanța de apel, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. și executarea sancțiunii aplicate în regim privativ de liberate.

În recursul său, inculpata a criticat hotărârile atacate sub aspectul cuantumului dar și al modalității de executare a pedepsei. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și rejudecând, aplicarea dispozițiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. civ., cu consecința reducerii cu o treime a cuantumului pedepsei, precum și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002, privind protecția martorilor, întrucât a formulat un denunț pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a săvârșit infracțiuni, finalizat prin trimiterea în judecată a acesteia, situație confirmată prin adresa nr. 29/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Secția de Combatere a Corupției, atașată la dosarul cauzei.

Ca modalitate de executare a pedepsei a solicitat aplicarea prevederilor art. 81 C. pen., care reglementează instituția juridică a suspendării condiționată a executării pedepsei, întrucât a avut o atitudine procesuală sinceră, a recunoscut și regretat fapta comisă, nu a avut reprezentarea faptelor în care a fost implicată, nu este cunoscută cu antecedente penale și are o situație familială grea, având în întreținere un copil minor în vârstă de 15 ani.

Examinând recursurile în raport de motivele invocate, care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. civ., dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. civ. , Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 3859 pct. 14 C. proc. civ., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Din verificarea actelor dosarului rezultă că prin declarația dată în fața instanței de recurs în ședința de judecată din 14 februarie 2012, la care procedura de citare a fost legal îndeplinită cu toate părțile (dosarul instanței de recurs), în prezența apărătorului său ales, inculpata P.V.V., a arătat că recunoaște săvârșirea faptelor așa cum sunt reținute în rechizitoriu și a solicitat ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și să se realizeze aplicarea dispozițiilor art. 320 C. proc. civ.

Din interpretarea conținutului art. 3201 alin. (1), (2) și (4) C. proc. civ. rezultă că, pentru aplicarea procedurii simplificate de judecată se impune îndeplinirea cumulativă a trei condiții, respectiv, până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, iar din acestea să rezulte că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți

Din conținutul art. 3201 alin. (7) C. proc. civ. rezultă că, în cazul aplicării acestei proceduri, instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsa prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Având în vedere poziția procesuală ale inculpatei exprimată de o manieră neechivocă, se constată că potrivit dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., coroborate cu art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, cererea de aplicare a dispozițiilor art. 3201 C. proc. civ. formulată cu ocazia judecării recursului declarat de aceasta este admisibilă.

Astfel, se reține sub acest aspect că potrivit art. XI din O.U.G. nt. 121/2011, în cauzele aflate în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 3201 C. proc. pen. (introduse prin Legea nr. 202/2010) se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2010.

Totodată, se are în vedere că prin decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a României a hotărât că dispozițiile art. 3201 C. proc. civ. sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, deci în cazul în care nu s-ar permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul vechii legi și care continuă să fie judecată sub noua lege, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Raportând cauzei aceste considerații teoretice, se reține că, prin rechizitoriul nr. 15/P/2010 din data de 13 iulie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Secția de Combatere a Corupției, inculpata P.V.V. fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, rezultând neechivoc că în cursul lunii noiembrie 2007, inculpata a pretins și ulterior a primit de la martorul denunțător P.G. suma de 35.000 euro, pe care urma să o dea funcționarilor cu putere de decizie din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, pentru a obține repartiția unei locuințe sociale pentru soții P.D. și P.O.A.

Așa fiind, se constată că în cauza dedusă judecății sunt îndeplinite condițiile art. 3201 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, instanța de recurs urmând a lua act de poziția procesuală a inculpatei exprimată în declarația dată la termenul de judecată din data de 14 februarie 2012 și a proceda potrivit dispozițiilor art. 320 alin. (7) C. proc. civ.

Pe de altă parte, se reține că inculpata P.V.V. a formulat un denunț împotriva numitei V.E., funcționar în cadrul Primăriei Sectorului 5 București, solicitând tragerea la răspundere penală a acesteia pentru săvârșirea unor infracțiuni.

Prin adresa nr. 29/P/2011 din 05 martie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Secția de Combatere a Corupției, (dosarul instanței de recurs) se comunică instanței de recurs împrejurarea că prin rechizitoriul nr. 29/P/2011 din data de 21 februarie 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei V.E. pentru comiterea infracțiunilor de trafic de influență și fals material în înscrisuri oficiale, în concurs real.

În adresă s-a mai precizat că, în același dosar, R.V.V. a formulat un denunț cu privire ia înscrisurile falsificate, sens în care a fost audiată de către procurorul de caz în calitate de martor.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 și 2, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Cum recurenta inculpată P.V.V. a formulat un denunț care a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Secția de Combatere a Corupției, sub nr. 29/P/2011, cu privire la comiterea infracțiunilor de trafic de influență și fals material în înscrisuri oficiale de către numita E.V., iar acesta a fost finalizat prin trimiterea în judecată a acesteia la data de 21 februarie 2012, se constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile privind o cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Conform art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ceea ce privește comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acestuia, trebuie individualizate în așa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și evitarea săvârșirii altor fapte penale.

Inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, în formă agravată, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, limitele de pedeapsă fiind închisoarea de la 2 ani la 10 ani.

Având în vedere probele administrate și starea de fapt reținută în rechizitoriu, precum și criteriile reglementate de dispozițiile art. 72 C. pen., respectiv, limitele de pedeapsă prevăzute în partea generală, respectiv a modalității și împrejurării comiterii ei - inculpata a pretins și primit suma de 35.000 euro de la membrii familiei P., pentru a-și trafica influența pe lângă funcționari din cadrul Primăriei Sectorului 5 București, competenți să dispună cu privire la repartizarea unei locuințe sociale în beneficiul acestora, față de natura și gravitatea faptei comise, urmarea produsă și anume, starea de pericol creată pentru bunul mers al activității instituției în serviciul căreia se afla funcționarul vizat, stare de pericol ce decurge din atingerea adusa creditului moral și social de care trebuie sa se bucure funcționarii în exercitarea atribuțiilor de serviciu, valoarea mare a sumei ce constituie obiectul material al infracțiunii de corupție, dar și datele ce caracterizează persoana inculpatei, care a avut o atitudine sinceră de recunoaștere și regret a faptei, din fișa de cazier judiciar rezultând că este necunoscută cu antecedente penale, instanța de recurs apreciază că, aplicarea unei pedepse ale cărei limite să fie reduse cu 1/3 ca urmare a reținerii dispozițiilor art. 3201 C. proc. civ., precum și prin reținerea incidenței art. 19 din Legea nr. 682/2002, respectiv 1 an închisoare, este aptă să conducă la realizarea scopurilor și finalităților sancțiunii, astfel după cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 52 C. pen., contribuind la reeducarea inculpatei, la formarea unei atitudini pozitive a acesteia față de ordinea de drept, regulile de conviețuire socială și principiile morale.

Înalta Curte constată că cererea inculpatei privind aplicarea dispozițiilor art. 81 sau cele prevăzute de art. 861 C. pen. nu poate fi primită.

La stabilirea modalității de executare a pedepsei instanța trebuie, în primul rând, să verifice dacă modalitățile de executare neprivative de libertate sunt suficiente pentru reintegrarea socială a inculpatului, executarea efectivă a unei pedepse privative de libertate trebuind să rămână ca o ultimă variantă, atunci când este absolut necesară pentru a se garanta atingerea scopului pedepsei.

Totodată, aplicarea uneia dintre modalitățile de executare a pedepsei fără privare de liberate nu este un drept al persoanei condamnate, iar simpla îndeplinire a condițiilor referitoare la cuantumul sancțiunii, nu conduce la aplicarea în mod obligatoriu a dispozițiilor care reglementează instituția juridică a suspendării condiționate a executării pedepsei, respectiv a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Raportând cauzei aceste considerații teoretice, în acord cu prima instanță și cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că față de natura și gravitatea faptei săvârșite, circumstanțele personale ale inculpatei, valoarea mare a sumei pe care a pretins-o și a primit-o, respectiv 35.000 euro, care până la acest moment nu a fost restituită, atitudinea sa față de faptă și urmările acesteia, că scopul pedepsei nu poate fi atins decât în condițiile executării acesteia în regim de detenție, conform art. 57 C. pen., astfel că nu se justifică, aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. sau art. 861 C. pen.

Referitor la cererea formulată de Parchetul de pe lângă înalta Cute de Casație și Justiție, D.N.A. în ceea ce privește aplicarea inculpatei și a pedepsei complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, prevăzute de art. 64 C. pen. se constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile acestui text de lege.

Aceasta deoarece, conform art. 65 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este facultativă în cazurile în care nu este prevăzută pentru infracțiunea respectivă, dar instanța apreciază motivat că față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana făptuitorului, este necesară aplicarea acesteia. Și în cazul aplicării facultative a interzicerii unor drepturi este necesar ca pedeapsa principală stabilită să fie închisoarea de cel puțin 2 ani.

Ca sancțiune penală și pedepsele complementare îndeplinesc alături de pedepsele principale funcții de constrângere, de reeducare și de exemplaritate. Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni ca scop al pedepsei se realizează și prin aplicarea pedepselor complementare.

Pedepsele complementare sunt restrictive de drepturi, acestea constând în interzicerea unor drepturi pe o perioadă determinată.

Având în vedere că instanța de recurs urmează să aplice inculpatei o pedeapsă de 1 an închisoare, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 64 lit. a) - e) C. pen.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța de recurs va avea în vedere jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauza Hirst contra Marii Britanii și cauza Sabou și Pârcălab contra României, precum și decizia nr. LXXIV din 05.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii. Astfel, sistemul sancționator nu trebuie să conducă la compromiterea drepturilor individului, atunci când o sancțiune apare ca vădit disproporționată față de gravitatea infracțiunii. Instanța reține astfel că, în cauza Hirst contra Marii Britanii, Curtea Europeană a apreciat că orice restricție a drepturilor electorale trebuie sa fie justificată și să urmărească un scop legitim, în special prevenția infracțiunilor și apărarea ordinii publice. Curtea a concluzionat că interzicerea automată a dreptului de a participa la alegerile legislative, aplicabila tuturor deținuților condamnați la executarea unei pedepse cu închisoarea, deși urmărește un scop legitim, nu respectă principiul proporționali tații, reprezentând în aceste condiții o încălcare a art. 3 Protocolul 1 din Convenție.

Prin urmare, față de natura și gradul de pericol social al faptei, în temeiul art. 71 C. pen., instanța de recurs va interzice inculpatei, drept pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., apreciind că săvârșirea infracțiunii de trafic de influență o face pe aceasta nedemnă de ocuparea unei funcții elective publice sau a unei funcții implicând exercițiul autorității de stat, pe întreaga durată a executării pedepsei închisorii, aceasta fiind proporțională cu scopul urmărit și raportat la gravitatea infracțiunii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de Parchetul de pe lângă înalta Cute de Casație și Justiție, D.N.A. și de inculpata P.V.V. (fostă R.) împotriva deciziei penale nr. 231/A din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, sunt fondare și în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. civ., acestea urmează să fie admise.

Va casa în totalitate decizia penală și în parte, sentința penală nr. 240/F din 15 martie 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și rejudecând:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. civ. și art. 19 din Legea nr. 682/2002, va condamna pe inculpata P.V.V. (fostă R.) la pedeapsa de 1 an închisoare.

În temeiul art. 71 alin. (1) și 2 C. pen., va interzice inculpatei, drept pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei accesorii.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale recurate.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentei inculpate, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă înalta Cute de Casație și Justiție, D.N.A. și de inculpata P.V.V. (fostă R.) împotriva deciziei penale nr. 231/A din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală.

Casează în totalitate decizia penală și în parte sentința penală nr. 240/F din 15 martie 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și rejudecând:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. civ. și art. 19 din Legea nr. 682/2002, condamnă pe inculpata P.V.V. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În temeiul art. 71 alin. (1) și 2 C. pen., interzice inculpatei, drept pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei accesorii. Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale recurate.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentei inculpate până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, din 18 aprilie 2012.