Inopposability of registered lease to auction purchaser under special enforcement proceedings and limitation of contractual damages to loss of peaceful enjoyment.

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 190 din 25 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 6160/110/2007, s-a admis în parte acțiunea reclamantei SC P.D. SRL, așa cum a fost precizată, în contradictoriu cu SC T. SRL (fostă SC A.R. SRL Bacău) și a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 115.635 lei daune și suma de 41.248,43 lei achitată necuvenit. Totodată, s-a respins capătul de cerere privind plata sumei de 12.929,6 lei reprezentând c/v obiectelor de inventar, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantei P.T., s-a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de SC T. SRL (fostă SC T.A.R. SRL Bacău) în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă SC P.D. SRL și a fost obligată pârâta SC T. SRL (fostă SC A.R. SRL Bacău) să achite reclamantei SC P.D. SRL suma de 22.872,92 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentințe s-a reținut că la data de 27 aprilie 2005, reclamanta a încheiat cu SC P. SA, contractul de închiriere, a unui spațiu comercial, în suprafață de 948 mp situat în Bacău.

Contractul a fost notat în C.F. din 06 iulie 2006.

Spațiul închiriat este în suprafață de 948 mp compus din 255 mp anexe subsol, 185 mp bucătărie, 304 mp sala mare si 204 mp sala mică.

Părțile au convenit ca obiectul închirierii să fie pentru activitate de comerț, depozitare birouri.

Reclamanta a deținut și anterior același spațiu în baza unui contract de închiriere din anul 2000.

În afara imobilelor, reclamanta a preluat de la locatorul SC P. SA și anumite obiecte de inventar și mijloace fixe (filele 87 și 88 vol. II dosar), dar a și cumpărat alte obiecte de inventar și mijloace fixe (facturi la dosar) pentru completarea necesarului activității de alimentație publică.

Nu s-a putut reține apărarea pârâtei că obiectul contractului fiind comerț, reclamanta nu putea desfășura activitate de alimentație publică deoarece bunurile închiriate sunt specifice acestei activități.

Ulterior notării dreptului de folosință în cartea funciară, A.V.A.S. în calitate de creditor bugetar a vândut la licitație conform O.U.G. nr. 52/1998 bunurile SC P. SA.

Licitația a avut loc la data de 12 iulie 2006, când s-a încheiat procesul verbal, bunurile fiind adjudecate în favoarea pârâtei.

Dintre bunurile adjudecate fac parte și cele închiriate reclamantei.

Din procesul verbal de licitație, rezultă că toți participanții au luat cunoștință de condițiile vânzării.

Dintre sarcinile ce grevează bunurile adjudecate a fost menționat contractul de închiriere, (cantină) în favoarea reclamantei SC P.D. SRL.

Instanța a constatat că deși părțile precizează că bunurile au fost vândute în procedura falimentului în realitate conform procesului verbal de licitație menționat, bunurile au fost vândute în executarea creanței A.V.A.S.

Deosebirea este esențială deoarece conform Legii nr. 85/2006, acestea ar fi fost vândute libere de sarcini, ori nu este cazul dedus judecății.

Pârâta după preluarea imobilelor de la A.V.A.S. a propus reclamantei un nou contract de închiriere cu clauze diferite, în mod special asupra prețului chiriei și modalitatea de denunțare, cu care pârâta nu a fost de acord.

Rezultă deci că asupra vechiului contract nu s-a perfectat o novație, deci raportul juridic dintre părți nu este reglementat de dispozițiile art. 969-970 C. civ., ci ca o sarcină asupra bunurilor pârâtei.

Începând cu data de 18 octombrie 2006 și până la 26 iunie 2007, pârâta prin prepușii săi a obstrucționat reclamanta în desfășurarea activității, ridicând mai multe bunuri mobile, întrerupând utilitățile (energie electrica, gaz metan) deteriorând uși, pereți, planșeuri făcând impracticabilă activitatea de alimentație publică.

Între părți au avut loc mai multe litigii.

Datorită acestor litigii, reclamantei nu i s-a mai prelungit Autorizația de funcționare și Profil de Activitate din 17 octombrie 2006, așa cum rezultă din adresa din 12 octombrie 2007 a Primăriei Municipiului Bacău. (fila 85 vol. I).

Pentru diverse fapte de distrugere, organele de cercetare și urmărire penală au dat soluții de neîncepere a urmăririi penale, în special în temeiul art. 10 C. pen.

Rezultă deci că nu a fost soluționată latura civilă.

În discuție rămâne doar sentința penală nr. 814 din 12 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în Dosarul nr. 419/258/2008 desființată parțial și rejudecată prin Decizia Penală nr. 78 din 12 mai 2009 a Tribunalului Harghita, dar în aceasta cauză latura civilă, reprezentând daune morale solicitate de reclamanta P.T., s-a soluționat în contradictoriu cu inculpatul H.I., pentru bunurile sustrase de inculpat ,,mese, scaune, scaune din sala principală, mașina de gătit din bucătărie, două mese metalice, două fișete, o mașină de tocat carne și un cântar."

Instanța a constatat că, prin cumpărarea la licitație, asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractului de închiriere din 27 aprilie 2005, reclamanta nu a intrat în deplina proprietate deoarece folosința ca dezmembrământ al dreptului de proprietate a aparținut pârâtei, folosința devenind o sarcină ca urmare a procesului verbal de licitație.

S-a constatat că prin actele săvârșite pârâta nu a respectat dreptul de folosință al reclamantei, care a fost instituit legal, pentru perioada 1 mai 2005 - 01 mai 2010, tulburând-o pe aceasta prin faptele prepușilor care sunt ale societății însăși, în dreptul său public notat la cartea funciară și determinând-o să-și întrerupă activitatea, astfel că în cauză se aplică principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 999-1000 C. civ.

Pentru cele ce preced rezultă că pârâta prin prepușii săi a comis cu vinovăție mai multe fapte care au împiedicat reclamanta să desfășoare activitatea de alimentație publică, producându-i acesteia un prejudiciu, fiind lipsit de echivoc raportul de cauzalitate.

Cu privire la întinderea prejudiciului, instanța a apreciat că de plano, scopul societății comerciale este de a realiza profit (Legii nr. 31/1990).

Profitul nu a mai putut fi realizat, datorita întreruperii activității.

Având în vedere că pentru expertiza contabilă s-a luat o perioada de referință îndelungată (cinci ani), că s-au avut în vedere declarațiile publice și legale ale reclamantei (bilanțuri, balanțe ) s-a apreciat că evaluarea prejudiciului nerealizat este corectă pentru suma de 115.635 lei.

Instanța a avut în vedere suma de 115.635 lei așa cum a rezultat din raportul de expertiză la care au participat și achiesat și experții desemnați de fiecare parte.

S-a avut în vedere atât cantina, cât și chioșcul alimentar deoarece se prezumă că acestea nu au putut funcționa decât împreună.

S-a mai constatat că suma de 41.248,43 lei reprezentând ,,chirie" achitată pârâtei ulterior încetării activității este o plată nedatorată, deoarece nu a mai beneficiat de folosința bunului, motiv pentru care în baza dispozițiilor art. 1092 C. civ., instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma achitată necuvenit pentru perioada mai 2009 - martie 2010.

Pentru aceleași considerente, nerespectarea dreptului de folosință al reclamantei de care a fost grevată, cumpărarea bunurilor la licitație, a respins și cererea reconvențională a pârâtei de obligare a reclamantei la plata chiriei.

Cu privire la capătul de cerere, al reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 12.929,6 lei reprezentând c/v bunurilor distruse, instanța l-a respins motivat de faptul că nu s-a făcut dovada că acestea erau și sunt proprietatea reclamantei.

Cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, instanța I-a respins ca nefondat, deoarece nici una dintre reclamante nu a dovedit vreun prejudiciu de imagine.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta - reclamantă, să achite reclamantei - pârâte suma de 22.872, 92 lei reprezentând taxă de timbru, suma de 7.184,62 lei la valoarea pretențiilor admise și onorariu avocat redus la 15.668,3 lei.

Ulterior, prin încheierea din 31 mai 2011, pronunțată în cadrul aceluiași dosar, s-a admis în parte cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantele SC P.D. SRL Bacău și Pătrașcu Tereza, în contradictoriu cu SC T. SRL.

S-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 190 din 25 februarie 2011, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, care este de 25.872,92 lei în loc de 22.872,92 lei, cum din eroare s-a trecut.

A constatat prima instanță omisiunea de a lua în calcul suma de 3.000 lei, reprezentând onorariu expert, achitată de reclamantă, restul cheltuielilor fiind calculate corect : taxa de timbru fiind de 7.184,62 lei calculată la valoarea pretențiilor admise, onorariu avocat C. și Asociații fiind de 15.688,3 lei prin reducerea acestuia, pentru faptul că acțiunea a fost admisă în parte.

Prima instanță nu a analizat cheltuielile de judecată pentru avocat C.G.N., care nu se aflau la dosar la data eliberării.

Atât împotriva hotărârii, cât și împotriva încheierii au declarat apel în termen legal toate părțile.

Prin Decizia nr. 99 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-au admis apelurile declarate de reclamanta SC P.D. SRL, împotriva sentinței 190 din 25 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău și de pârâta SC T. SRL, împotriva aceleiași sentințe și a încheierii de îndreptare eroare materială din 31 mai 2011 pronunțată în același dosar și în consecință Curtea de apel:

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pe pârâta SC T. SRL să plătească suma de 12.926 lei reprezentând contravaloare lucrări, suma de 22.449 lei profit nerealizat și 41.248 lei chirie. A obligat pe pârâta SC T. SRL să plătească 18.447 lei cheltuieli de judecată.

A menținut dispozițiile sentinței privitoare la cererea reconvențională.

A admis apelul SC T. SRL împotriva încheierii de îndreptare eroare în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 20.447 lei.

A respins apelul declarat de apelanta-reclamantă P.T. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

A obligat pe apelanta SC T. SRL să plătească suma de 5.428 lei cheltuieli de judecată în apel.

A obligat pe apelanta SC P.D. SRL să plătească suma de 1.555 lei cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținând și jurispridența C.E.D.O. (cauza Achino împotriva României și cauza Gheorghe împotriva României), instanța de apel a reținut că cerințele procedurale privind motivarea sunt îndeplinite, chiar dacă nu s-a răspuns în mod expres fiecărui argument invocat de părți, din ansamblul hotărârii rezultă că argumentele instanței sunt precedate de examinarea chestiunilor de fapt și de drept ridicate în cauză, cât și a probatoriului administrat, acestea permițând exercitarea controlului judiciar.

Cu privire la existența elementelor răspunderii contractuale, curtea de apel, reținând dispozițiile art. 2 cap. V din contractul de închiriere din 2005, art. 1420 pct. 3 C. civ., art. 1441 C. civ., art. 1182 C. civ., a constatat că SC T. SRL. Bacău a invocat inopozabilitatea contractului din 27 aprilie 2005, deși nu a contestat existența în sine a contractului și intabularea acestuia.

În cauză, fiind vorba de o locațiune încheiată pe 5 ani, s-a procedat la intabularea contractului, așadar, actul are dată certă de la momentul notării dreptului de folosință în cartea funciară (încheierea din 6 iulie 2006 fila 28 dosar), care se plasează temporal anterior momentului adjudecării spațiului respectiv în favoarea pârâtei, așa cum rezultă din procesul-verbal de licitație din 12 iulie 2006 (fila 34 - 37 vol. I dosar).

Mai mult, analizând conținutul respectivului proces-verbal, observă că toți participanții au luat cunoștință de condițiile vânzării, care implica preluarea imobilului „Cantină" grevat de sarcini, conform contractului de închiriere din 2006 în favoarea SC P.D. SRL (fila 2 proces-verbal), fiind de acord să liciteze în aceste condiții. După cum a reținut și prima instanță, a fost vorba despre o vânzare la licitație publică, conform prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, active aparținând debitoarei SC P. SA Bacău.

Pârâta SC T. SRL a invocat existenta unui sechestru notat în cartea funciară de către A.V.A.S. București anterior înscrierii dreptului de folosință (procesul verbal de aplicare a sechestrului din 12 ianuarie 2006 încheiat de A.V.A.S. București - vol. II dosar), conform încheierii din 18 ianuarie 2006 (vol. II).

Este real că operațiunea de notare în cartea funciară a contractului de închiriere din 27 aprilie 2005 este ulterioară celei de notare a sechestrului și interdicției de înstrăinare, însă, transmiterea dreptului de folosință a imobilului nu constituie un act de înstrăinare, ci de administrare.

Mai mult, vorbim de un contract preexsitent încheiat cu mai bine de un an înainte de aplicarea sechestrului, înscrierea în cartea funciară nefiind, însă, o condiție de valabilitate, ci de opozabilitate față de terți a respectivului contract.

S-a reținut, în același timp, că potrivit dispozițiilor art. 64 din O.U .G. nr. 51/1998, din momentul întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Atâta timp cât durează executarea silită debitoarea nu poate dispune de bunuri decât cu acordul A.V.A.S.

Or, din conținutul procesului-verbal de adjudecare din 12 iulie 2006, imobilul „Cantină" apărare ca fiind grevat de sarcini, constând în contractul de închiriere discutat în cauză, așadar, însușit de creditoarea A.V.A.S., singura îndreptățită să-l conteste.

Pârâta SC A.R. SRL avea doar opțiunea de a accepta sau nu să participe la vânzarea la licitație, în condițiile menționate în procesul-verbal de adjudecare.

Or, semnând respectivul procesul-verbal, se consideră că și-a însușit inclusiv faptul că activul în discuție era grevat de sarcini, devenind proprietară conform dispozițiilor art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 51/1998, în condițiile stipulate în procesul-verbal de licitație care constituie titlu de proprietate.

Verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente, din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, curtea de apel a apreciat că în mod corect a calificat prima instanță faptele ilicite săvârșite de către pârâtă (demersurile abuzive repetate începând cu 18 octombrie 2006 - 26 iunie 2007 au lipsit reclamanta de exercițiul dreptului de folosință) ca fiind în legătură cu contractul de închiriere, prin nerespectarea obligațiilor contractuale, devenind incidente dispozițiile art. 1420 pct. 3 C. civ., art. 1427, art. 1428 C. civ.

Prin cererea precizatoare depusă pentru termenul din 21 mai 2010 (fila 179 și următoarele dosar), reclamanta SC P.D. SRL a evidențiat existența elementelor răspunderii contractuale, cu precizarea că, în măsura în care unele dintre faptele menționate în cererea sa nu au legătură cu derularea contractului, ele îndeplinesc condițiile răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și art. 1000 C. civ. (răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor).

În finalul precizărilor, au fost indicate temeiurile de drept ale cererii : art. 969, art. 1073 C. civ. (răspunderea contractuală), dar și art. 998 - 999 C. civ. și art. 1000 C. civ. (răspunderea delictuală).

După prezentarea aspectelor teoretice privind ambele forme de răspundere, instanța de apel a statuat că, în cauză, nu se pune problema cumulului acestora, date fiind ultimele precizări la acțiunea făcută de reclamantă, în sensul că temeiul principal al acțiunii îl constituie răspunderea contractuală și numai pentru faptele care nu au legătură cu derularea contractului s-a invocat răspunderea delictuală.

Însă, prima instanță a constatat că prin actele săvârșite, pârâta nu a respectat dreptul de folosință al reclamantei, care a fost instituit legal pentru perioada 1 mai 2005 -01 mai 2010, tulburând-o pe aceasta prin faptele prepușilor care sunt ale societății însăși, determinând-o să-și întrerupă activitatea, concluzionând că în cauză se aplică principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 999 - 1000 C. civ.

Instanța de apel a constatat, prin prisma celor anterior expuse, raportat la solicitarea reclamantei, că această concluzie a primei instanțe este greșită, în cauză urmând a face aplicarea condițiilor privind răspunderea civilă contractuală.

Astfel, s-a reținut că pretențiile reclamantei trebuie limitate la obiectul contractului de închiriere din 27 aprilie 2005 (fila 26 vol. I), reprezentat de suprafața de 948 mp spațiu situat în Bacău, pentru activitatea de comerț, depozitare, birouri, compus din anexe subsol, bucătărie, sală mare și sală mică - având destinație „cantină", în care nu se include și chioșcul alimentar. Așa încât, beneficiul nerealizat aferent respectivului chioșc nu a fost luat în calcul de instanță, avându-se în vedere la determinarea profitului nerealizat pentru perioada octombrie 2006 - aprilie 2010 calculul efectuat de către pârâtă, astfel cum rezultă din tabelul de la fila 49 - vol. IV dosar, calcul ce are în vedere datele expertizei contabile, cât și profitul realizat astfel cum a fost declarat de reclamantă în perioada 2000 - 2006.

Prin urmare, a rezultat suma de 22.449,09 lei la care a fost obligată pârâta, cu titlu de profit nerealizat, în locul sumei de 115.635 lei acordat de prima instanță, reclamanta fiind îndreptățită, așadar, numai la repararea pagubelor previzibile, în condițiile în care cauza beneficiului nerealizat a fost lipsa unei folosințe liniștite, iar nu lipsa de folosință efectivă.

Cât privește pretențiile formulate în cadrul cererii reconvenționale de acordare a chiriei pentru perioada iunie 2007 - începutul anului 2009, estimată la suma de 10.000 lei, considerentele primei instanțe completate cu cele expuse anterior conturează caracterul nefondat al respectivei cereri, așa încât instanța de apel nu a primit motivul de apel pe acest aspect, al respingerii cererii reconvenționale.

Locatorul nu este îndreptățit a primi prețul locațiunii, atâta vreme cât, în baza unui contract de închiriere perfect valabil, nu și-a îndeplinit obligația corelativă, aceea de a asigura folosința liniștită a bunului pe perioada locațiunii.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventat apelanta-reclamantă a arătat că prejudiciul a fost dovedit și cuantificat prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză (expert M.G.), valoarea de inventar a bunurilor distruse la data de 18 octombrie 2006 fiind de 12.929,60 lei.

Curtea de apel a constatat că cererea inițială de chemare în judecată viza obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând mijloace fixe distruse. La pct. 2 din acțiune s-a arătat că este vorba despre o serie de bunuri mobile pe care societatea le deținea de la SC P. SA, cât și despre mai multe bunuri proprietatea sa, distruse cu ocazia incidentului din data de 18 octombrie 2006. Fapta de distrugere a constituit obiectul de cercetare penală în Dosarul nr. 6260/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău și ulterior a Dosarului nr. 319/258/2008, soluționat definitiv de către Curtea de Apel Tg.Mureș.

Ulterior, prin cererile precizatoarea formulate pentru termenul din 25 iunie 2010 (fila 192 și urm. vol. III dosar Tribunalul Bacău) respectiv pentru termenul din 21 mai 2010 (fila 179 și urm. vol. III) reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 510.000 lei, reprezentând prejudiciu material, din care 500.000 lei profit nerealizat și 10.000 lei mijloace fixe distruse, precizate ca fiind 24.670, 63 lei.

Au arătat că este vorba este vorba despre o evaluare provizorie în ceea ce privește mijloacele fixe distruse, urmând ca valoarea prejudiciului să fie stabilită printr-o expertiză tehnică.

În Dosarul penal nr. 319/258/2008 al Judecătoriei Miercurea Ciuc (vol. III - fila 66 dosar) s-a reținut că „inculpatul H.I., în calitate de angajat al societății pârâte SC A.R. SRL s-a deplasat la Cantina P., însoțit de o echipă de 20 de muncitori angajați ai societății, pentru a prelua bunurile mobile identificate în anexa la procesul-verbal de adjudecare, deși partea vătămată P.T. Ie-a adus la cunoștință faptul că bunurile sunt în posesia societății SC P.D. SRL în baza unui contract de închiriere încă valabil".

În prezenta cauză, tribunalul a reținut că reclamanta SC P.D. SRL a preluat de la SC P. SA și anumite obiecte de inventar și mijloace fixe (fila 87 - 88 vol. II dosar) și suplimentar a cumpărat alte astfel de bunuri, obiecte de inventar pentru completarea necesarului activității de alimentație publică.

Însă, concluzia instanței a fost în sensul că nu s-a făcut dovada că bunurile respective erau și sunt proprietatea reclamantei.

Or, după cum însăși pârâta SC A.R. SRL a recunoscut în întâmpinare (fila 2 - 3 vol. III dosar) faptele și rezultatul acestora sunt cuprinse în hotărârile penale definitive, așa încât nu mai pot fi contestate.

Mijloacele fixe distruse au fost individualizate în cererea precizatoare (fila 16-17 vol. I dosar și filele 41 și următoarele - vol. III) și identificate în tabelul cu obiectele de inventar provenite din mijloace fixe și mijloacele fixe propuse pentru închiriere către SC P.D. SRL de către SC P. SA Bacău (tabel filele 87 - 88 vol. IV dosar).

Din procesul-verbal de predare-primire și anexa la acesta (filele 89 - 90 dosar vol. III) rezultă că s-a procedat la predarea respectivelor bunuri, iar acestea sunt în stare de funcționare și corespund calificativ cerințelor pentru care au fost achiziționate, urmând ca în momentul restituirii să fie preluate de SC P. SA în aceeași stare calitativă de funcționare. în cazul deteriorării acestea vor fi înlocuite pe cheltuiala chiriașului, în aceleași condiții de calitate (anexa la procesul-verbal din 7 noiembrie 2000 - fila 90 vol. III).

A precizat reclamanta prin apărător (încheierea din 04 iunie 2010) că bunurile indicate în tabelul anexă la raportul de expertiză (expert contabil G.) - fila 41 vol. III dosar sunt bunuri proprii ale societății reclamante.

Pe de altă parte, SC A.R. SRL Bacău a arătat că bunurile indicate de reclamantă menționate de aceeași expertiză, au fost solicitate și în Dosarul penal nr. 319/258/2008 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, iar instanța de fond a respins pretențiile SC P.D. SRL, soluție menținută și prin decizia de apel, care nu a mai fost modificată sub nici o formă în recurs. în aceste condiții a apreciat pârâta că există autoritate de lucru judecat în fața instanței civile (art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), în măsura în care instanța, soluționând acțiunea civilă, nu a înțeles să pună în sarcina pârâtei SC A.R. SRL aceste despăgubiri.

În al doilea rând, trecând peste autoritatea de lucru judecat și peste ambiguitățile în apărarea reclamantei, a precizat pârâta că respectiva cerere apare ca inadmisibilă prin prisma dispozițiilor art. 20 C. proc. pen. și a faptului că acele bunuri apar în cercetarea pe fond.

În privința bunurilor sustrase, constând în principal în mobilier, s-a reținut că SC P.D. SRL avea calitatea de posesor în baza contractului de închiriere și curtea observă că în sentința penală s-a reținut că instanța penală nu s-a putut pronunța asupra prejudiciului material provocat prin distrugerile produse ca urmare a activității inculpatului H.I., având în vedere că obiectul judecății nu a fost cel de distrugere și dată fiind neindividualizarea prejudiciului material, motiv pentru care a respins pretențiile.

Instanța de recurs a menținut soluția dată în apel de Tribunalul Harghita, prin care s-a dispus aplicarea amenzii penale, iar în ceea ce privește latura civilă a considerat că, odată cu schimbarea încadrării juridice, temeiul despăgubirilor civile nu mai subzistă, respingând capătul de cerere privitor la acestea și obligând inculpatul la plata daunelor doar pentru săvârșirea infracțiunii de lovire și alte violențe față de P.L.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

În acest context, observă că instanța penală a stabilit cu putere de lucru judecat existența unor fapte ilicite, prin succesiunea de fapte abuzive a salariaților societății pârâte SC A.R. SRL în incinta spațiului legal închiriat de către reclamanta SC P.D. SRL, contrar obligației de a nu face, de a se abține de la orice act sau fapt care ar putea tulbura folosința utilă și pașnioă a spațiului.

Însă, în privința laturii civile, s-a observat că instanța penală, Judecătoria Miercurea Ciuc, schimbând încadrarea juridică a faptei cu care a fost sesizată prin rechizitoriu, a respins pretențiile civile, reținând că din valoarea totală a despăgubirilor materiale solicitate de către cele două părți civile SC P.D. SRL și P.T., în sumă de 47.000 lei, întrucât acestea nu s-au preocupat în cursul dezbaterilor să precizeze cât din respectiva sumă reprezintă prejudiciul unuia din reclamante și cât al celeilalte.

A mai reținut că inculpatul H.I. nu a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de distrugere, condiție în care, partea din prejudiciu întemeiată pe distrugerile produse ca urmare a unei astfel de activități a inculpatului, este neîntemeiată, în această categorie încadrându-se pretențiile părții civile Patrașcu Loredana, precum și distrugerile aduse restaurantului.

Tribunalul Harghita, ca instanță de apel, a arătat că obiectul cercetării este cel stabilit în rechizitoriu, parchetul stabilind prin acesta obiectul și anume, luarea unor bunuri asupra cărora SC A.R. SRL are un drept de proprietate, în cauză nefiind vorba de bunuri aparținând SC P.D. SRL, iar inculpatul H.I. nu a avut calitatea de reprezentant la societății proprietare a bunurilor, ci de mandatar.

În aceste condiții neexistând fapta de instigare la furt calificat, instanța de apel a pronunțat soluția de achitare, modificare care a afectat și modul de soluționare al laturii civile, în sensul constatării acțiunii părții civile P.T. ca neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că, dincolo de incidența ispozițiilor art. 22 C. proc. pen., analiza instanței penale în ceea ce privește pretențiile civile a fost cantonată în limitele sesizării sale prin rechizitoriu cu latura penală, că a avut în vedere numai bunurile transmise în posesia reclamantei SC P.D. SRL odată cu spațiul închiriat, iar nu și bunurile proprii ale societății, astfel cum rezultă din facturile depuse la dosar (filele 156 și următoarele - vol. III) și că, practic, hotărârea penală nu-i este opozabilă societății pârâte SC A.R. SRL (SC T. SRL), deci nu se poate prevala de aceasta în prezenta cauză.

Așadar, condițiile autorității de lucru judecat nu sunt îndeplinite.

În privința bunurilor mobile corporale, posesorul este prezumat proprietar. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1909 C. civ., în principiu, posesorul unui lucru mobil devine proprietarul lucrului posedat chiar din momentul și prin faptul posesiei.

Mijloacele fixe distruse la data de 18 octombrie 2006 astfel cum au fost individualizate în cererea precizatoare (filele 16-17 vol. I) au fost evaluate la valoarea de inventar prin expertiza contabilă efectuată în cauză (fila 277 și următoarele - vol. III), ocazie cu care experții desemnați au expertizat facturile cu care au fost achiziționate bunurile enumerate la fila 41 dosar.

Au stabilit experții că la data intrării în patrimoniul reclamantei (2002, 2003, 2004 și 2006) bunurile au fost evaluate la costul de achiziție, care este același cu prețul de cumpărare, fiind înregistrate în evidența contabilă ca bunuri de natura obiectelor de inventar, contravaloarea totală a acestora de 12.929,60 lei fiind inclusă pe cheltuieli integral la data achiziției. Bunurile nu au fost evaluate cu ocazia întocmirii situațiilor financiare anuale, astfel că valoarea de inventar este egală cu valoarea de achiziție - au stabilit experții.

În ceea ce privește această categorie de bunuri, prin obiecțiunile la expertiză, societatea pârâtă a arătat că este de necontestat faptul că ne aflăm în prezența unei răspunderi civile delictuale, iar prejudiciul l-ar constitui, teoretic, contravaloarea bunurilor de la momentul distrugerii, 18 octombrie 2006, cu care s-ar fi diminuat patrimoniul reclamantei.

S-a susținut că trebuia stabilită valoarea bunurilor de la momentul pretinsei distrugeri, calculată în raport cu valoarea de achiziție și uzura corespunzătoare, susținere neîntemeiată întrucât obiectivul la expertiză viza calcularea valorii de inventar a bunurilor.

A mai susținut apelanta-pârâtă, prin întâmpinarea depusă în apel, că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere principiul executării în natură a obligației, susținere nefondată, în contextul în care vorbind de bunuri „distruse", iar nu „luate", „ridicate", imposibilitatea executării în natură este evidentă, faptele de distrugere fiind reținute prin rechizitoriu Dosar nr. 319/258/2008.

Apelul reclamantei SC P.D. SRL, sub aspectul acordării contravalorii bunurilor - obiect de inventar, în cuantum de 12.926 lei, s-a constatat că este fondat, acest capăt de cerere fiind admis de instanța de apel.

S-a reținut, totodată, că reclamanta este îndreptățită la plata sumei de 41.248,43 lei, reprezentând chirie, achitată pârâtei ulterior încetării activității, pentru perioada mai 2009 - martie 2010, întrucât nu a mai beneficiat de folosința spațiului, soluția primei instanțe pe acest capăt de cerere fiind corectă.

Cât privește apelul reclamantei P.T., vizând acordarea de daune morale, în cuantum de 500.000 lei, s-a invocat atingerea adusă dreptului la reputație, la prestigiu profesional, în sensul că acțiunile pârâtei s-au răsfrânt asupra activității societății reclamante, cât și asupra imaginii persoanei răspunzătoare de bunul mers al societății.

Curtea de Apel a reținut că, în materia daunelor morale atât jurisprudența națională, cât și a C.E.D.O., atunci când acordă astfel de despăgubiri, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la tratamentul la care persoana a fost supusă prin faptele ilicite repetate ale pârâtei și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa profesională și particulară.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze gravitatea și intensitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Or, din lecturarea argumentelor folosite de reclamantă în susținerea pretențiilor sale, s-a observat că aceasta leagă prejudicierea imaginii societății de imaginea personală a apelantei, prin faptul că acțiunile pârâtei s-au răsfrânt asupra societății reclamante și implicit asupra imaginii reclamantei P.T. Practic, aceasta din urmă se identifică cu societatea al cărui administrator este.

Or, în mod corect a apreciat prima instanță că reclamanta nu a dovedit în ce măsură i-a fost afectat personal dreptul la imagine, soluția de respingere a cererii impunându-se ca atare.

Cât privește modul de acordare a cheltuielilor de judecată, reține că la baza obligației de acoperire a acestora se află culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute în mod nejustificat de către cealaltă parte.

Instanța de apel a reținut ca fondată critica apelantei-pârâte SC T. SRL referitoare la acordarea sumei reprezentând onorariu expert de 3.000 lei, în contextul în care din chitanțele anexate la dosar rezultă că reclamanta SC P.D. SRL a achitat doar parte din acesta, respectiv suma de 2.000 lei (chitanța fila 200 dosar), restul de 1.000 lei fiind achitat de către SC T. SRL (fila 201 dosar).

Așa încât suma acordată de instanță cu acest titlu a fost în limita în care s-a plătit, încheierea de îndreptare eroare materială fiind schimbată în acest sens.

Cât privește taxa de timbru, instanța a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 și art. 276 C. proc. civ., suma acordată cu acest titlu fiind proporțională cu pretențiile admise și, mai ales, în limita sumei achitate în mod efectiv de către reclamantă.

Sub acest aspect, s-a observat că apelanta-reciamantă a solicitat suma de 19.402,56 lei, invocând mențiunea înserată în încheierea de ședință din 09 ianuarie 2008 (fila 18 dosar) prin care instanța i-a pus în vedere să achite taxa de timbru în cuantumul respectiv, de 19.402,56 lei.

Dincolo de faptul că reclamanta nu s-a conformat acestei obligații, aceasta nu a achitat pe tot parcursul judecății în fața primei instanțe decât suma de 15.457 lei (filele 9, 12, 223, 246, 247 - vol. I dosar), reprezentând taxă judiciară de timbru așa încât pretențiile acesteia ar fi trebuit să vizeze această sumă, iar nu ceea ce i-a pus în sarcină instanța.

Dacă în ceea ce privește cheltuielile de judecată alcătuite din onorariu de expert, prin admiterea în parte a acțiunii, instanța a statuat că nu poate aplica regula proporționalității, asupra taxei de timbru și onorariului de avocat dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile.

Astfel, în mod justificat a procedat instanța la diminuarea atât a taxei de timbru, cât și a onorariului de avocat, pentru acesta din urmă acordându-i-se reclamantei doar suma de 15.688,3 lei, față de 21.005,6 lei rezultată din chitanțele de plată avocat.

Cu referire la prerogativa instanței de a cenzura cuantumul onorariului avocațial cuvenit, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată s-u reținut dispozițiile Deciziei nr. 1018/2011 pronunțată de Curtea Constituțională.

Totodată, Curtea de apel a mai reținut că avocatul, prin exercitarea profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă (Hotărârea din 19 februarie 2002, Cauza Wouters și alții pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene), însă, orice activitate se desfășoară „în condițiile legii", în consecință legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat.

Așa încât, prima instanță a aplicat și în această privință regula proporționalității, onorariul de avocat reprezentând 10% din valoarea pretențiilor admise, criteriu pe care Curtea de apel I-a apreciat ca fiind judicios, iar suma acordată este una rezonabilă în raport de natura și complexitatea pricinii și de munca prestată de avocat, în contextul în care a preluat Dosarul nr. 6160/11072007 promovat la 14 noiembrie 2007, la data de 16 aprilie 2010 (delegație fila 274, vol. I dosar), criticile apelantei SC P.D. SRL pe acest aspect neputând fi limitate întrucât soluția primei instanțe urmează a fi schimbată în parte sub aspectul cuantumul sumei acordate cu titlu de daune (12.926 + 22.449 + 41.248 = 76.623 lei, în loc de 186.883,43 lei, cât a acordat prima instanță), aplicând dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 146/1997 în forma în vigoare la data promovării acțiunii, 14 noiembrie 2007, rezultă că, proporțional pretențiilor admise, reclamanta este îndreptățită la restituirea sumei de 2.779 lei, cu titlu de taxă de timbru, la care urmează a fi adăugată suma de 15.668,3 lei reprezentând onorar avocat diminuat, rezultând în total suma de 18.447 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru fond.

Păstrând încheierea de îndreptare eroare materială, în ceea ce privește suma de 2.000 lei, onorar expert, totalul cheltuielilor de judecată la care este îndreptățită reclamanta SC P.D. SRL la fond este de 20.447 lei.

Textul art. 281 C. proc. civ. are în vedere remedierea unor erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul precum și orice astfel de erori strecurate în hotărâre.

Or, din lecturarea motivelor cererii de îndreptare eroare materială se observă că parte din așa-zisele erori sau omisiuni nu se circumscriu sferei de aplicare a textului de lege invocat.

Eroarea materială în accepțiunea normelor legale citate vizează erori sau omisiuni de calcul sau orice alte erori care nu vizează judecata pe fond a cauzei și schimbarea soluției pronunțate de instanță.

Admiterea unei astfel de cereri nu poate conduce la schimbarea soluției instanței de fond, eventualele neconcordanțe între solicitările formulate în cuprinsul acțiunii sau prevederi din norme legale neputând fi îndreptate prin intermediul căilor judiciare de atac.

Or, criticile privind diminuarea cheltuielilor de judecată constituie veritabile motive de apel, instanța de fond arătând atât în hotărârea propriu-zisă, cât și în încheierea ulterioară de îndreptare eroare materială că a operat reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, nefiind vorba de nicio omisiune sau greșeală de calcul.

Cât privește onorariul de avocat C.G.N., în lipsa chitanțelor doveditoare, în mod corect a apreciat instanța că nu le poate include în calcul, fiind vorba de acte depuse la dosar ulterior deliberării.

Prin încheierea din 16 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău. secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis, în parte, cererea de îndreptare eroare strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 99 din 02 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 6160/110/2007, formulată de către petenta SC P.D. SRL, în sensul că se va trece corect 41.248,43 lei, în loc de 41.248 lei (cunatumul chiriei acordat la fond și rezultat din înscrisurile din dosar).

Împotriva Deciziei nr. 99 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și împotriva încheierii din 16 decembrie 2011 pronunțată de aceeași instanță a declarat recurs reclamanta SC P.D. SRL

Bacău.

Reclamanta P.T. și pârâta SC T. SRL Bacău au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 99/2012 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Recursul declarat de reclamanta SC P.D. SRL Bacău vizează atât decizia cât și încheierea din 16 decembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recurenta - reclamantă SC P.D. SRL arată că prin cererea de îndreptare eroare materială a evidențiat următoarele erori:

1. Suma de 22.449 lei reprezentând „profit nerealizat" este în mod cert o eroare materială, aceasta nerezultând din nicio probă aflată la dosarul cauzei.

2. Suma de 12.926 lei nu reprezintă contravaloare lucrări, ci contravaloare bunuri de inventar.

3. Valoarea corectă a bunurilor de inventar nu este 12.926 lei ci 12.929 lei așa cum reiese din raportul de expertiză contabilă judiciară aflat la dosar și așa cum s-a solicitat în apel de către SC P.D. SRL.

4. Cuantumul chiriei acordat la fond și care reiese din înscrisurile de la dosar este de 41.248,43 lei, nu de doar 41.248 lei așa cum reține instanța de apel.

5. Valoarea cheltuielilor de judecată acordate în cauză pentru fond este neclară. întrucât instanța acordă două cuantumuri diferite. Astfel, instanța precizează inițial că obligă pârâta la plata sumei de 18.447 lei, dar ulterior revine și precizează că admite cererea reconvențională a pârâtei la îndreptarea de eroare materială și o obligă pe aceasta la plata sumei de 20.447 lei. Totodată, în mod eronat admite cererea reconvențională diminuând cuantumul onorariului expertului de la 3.000 la 2.000 lei, întrucât s-a făcut dovada în dosar cu înscrisuri în sensul achitării cuantumului integral.

6. Cuantumul cheltuielilor de judecată acordat pentru fond este insuficient întrucât nu acoperă nici măcar valoarea taxei de timbru achitate. în fapt, cheltuielile de judecată sunt în cuantum total de 66.798,32 lei, incluzând și cheltuielile din apel.

Susține că din aceste 6 erori materiale instanța nu a analizat si nu s-a pronunțat decât asupra capătului de cerere privind suma de 41.248, 43 lei, consemnată în mod greșit inițial ca 41.248 lei.

Recurenta apreciază că se impune admiterea recursului și pe cale de consecință îndreptarea erorilor materiale învederate.

Prin criticile aduse deciziei recurate, încadarate în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta -reclamantă SC P.D. SRL Bacău susține următoarele:

1. Decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care aceasta nu ia în considerare raportul de expertiză și, pe cale de consecință, reduce semnificativ daunele acordate de instanța de fond, de la 115.635 lei la 22.499 lei. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că în mod nelegal instanța de apel a înlăturat unicul mijloc de probă care evalua întinderea prejudiciului, respectiv raportul de expertiză și fără a motiva de ce îl exclude apreciază asupra diminuării cuantumul prejudiciului probat de 115.635 lei (calculat astfel de un expert pe baza documentelor contabile), la doar 22.449 lei.

Consideră că distincția reținută de instanța de apel între folosința utilă și folosința efectivă a lucrului este falsă, în realitate, spațiul închiriat a fost adus în stare de neîntrebuințare așa cum s-a arătat, cu ocazia prezentării situației de fapt (parag. 12-17 din prezentul recurs), iar recurenta -reclamantă a fost lipsită de folosința efectivă a spațiului închiriat.

Astfel, pentru a ajunge la suma de 22.449,09 lei instanța a ignorat concluziile raportului de expertiză și și-a însușit susținerile pârâtei. în fapt, fără a motiva de ce. instanța de apel folosește un calcul realizat de pârâtă și exclude calculul expertului care a arătat că beneficiul nerealizat se ridică la 115.635 lei pentru cantină + chioșc, din care 99.768 pentru Cantină.

2. Decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, aceasta reținând în mod greșit că, în speță, răspunderea delictuală și cea contractuală nu pot fi reținute cumulativ. Astfel, recurenta nu este despăgubită pentru prejudiciile cauzate de nefolosința chioșcului (art. 304 pct. 9 C.proc. civ.).

Susține că instanța de apel înlătură în mod nelegal o parte din daunele cuvenite recurentei-reclamante în temeiul răspunderii civile delictuale, răspundere atrasă de faptele ilicite săvârșite de intimată, altele decât nerespectarea obligațiilor contractuale.

Consideră că, în speță, sunt incidente ambele tipuri de răspundere. într-adevăr, între recurentă și intimată a existat un contract ce a avut ca obiect închirierea cantinei, contract ce nu a fost respectat de pârâtă. Chioșcul aferent cantinei, și care funcționează doar împreună cu acesta din urmă, s-a aflat în folosința reclamantei, lucru necontestat de pârâtă, chiar dacă nu a făcut obiectul contractului de închiriere. Din documentele contabile puse la dispoziție de către recurentă pentru efectuarea expertizei reiese clar faptul că aceasta a înregistrat venituri din activitatea chioșcului alimentar, venituri care au fost sistate odată cu încetarea activității cantinei. în concluzie, nefolosința" cantinei a dus la nefolosința chioșcului, fapt ilicit creator de prejudicii.

Astfel, recurenta-reclamanta a cerut să fie despăgubită pentru nerespectarea contractului (răspundere contractuală) și, adițional, pentru încălcarea altor obligații, extracontractuale, printre care se numără și lipsirea de folosința liniștită a chioșcului, distrugerea unor bunuri și lucrări (răspundere delictuală).

Susține că ar fi inechitabil ca reclamanta să nu-și poată recupera întreaga pagubă prin alăturarea celor două tipuri de răspundere, atâta timp cât o parte dintre; prejudicii nu se circumscriu neexecutării contractului, ci au drept izvor fapte ilicite diferite de cea a neexecutării contractului. Astfel, regula că răspunderea delictuală este înlăturată de cea contractuală, ca răspundere cu caracter special, trebuie interpretată în sensul reparării integrale a prejudiciului și nu al ignorării tuturor faptelor ilicite extracontractuale ori de câte ori părțile unui litigiu au încheiat un contract valabil.

În consecință, recurenta-reclamanta nu a primit o despăgubire integrală a prejudiciului suferit prin multitudinea de fapte nelegale săvârșite de intimata-pârâtă.

3. Decizia instanței de apel este nelegală în ceea ce privește acordarea parțială a cheltuielilor de judecată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta consideră că diminuarea daunelor acordate de instanța de fond este nelegală din cauza aplicării greșite a legii prin înlăturarea răspunderii civile delictuale ca temei al reparării prejudiciilor. Pe cale de consecință, și diminuarea cheltuielilor de judecată în funcție de pretențiile admise, întemeiată pe art. 276 C. proc. civ., este nelegală.

Susține că diminuarea cheltuielilor de judecată făcută de către instanța de apel trebuie să ilustreze clar care este metoda de calcul prin care a ajuns la suma respectivă.

Invocând Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 448/201, în care s-a statuat faptul că dovezile cheltuielior de judecată efectuate în primă instanță pot fi depuse și în apel, fiind considerată nelegală neacordarea cheltuielilor pe motiv că nu au fost dovedite în prima instanță, consideră că neincluderea onorariului avocatului C.G.N. în calculul cheltuielilor de judecată este nelegală.

În opinia sa, cuantumul cheltuielilor de judecată la care ar fi trebuit obligată intimata este de 66.798,32 lei (3.000 lei onorariu expert, achitat în totalitate de recurentă, așa cum reiese din nota de evaluare pentru onorariu suplimentar-fila 273, 19.830,56 lei taxa de timbru = 19.402,56 lei pentru fond + 428 pentru apel, 31.757,76 lei onorariu avocat C. și Asociații S.C.A. = 21.005,6 lei fond + 10.752,16 lei apel și 12.210 lei onorariu alți avocați fond.)

În concluzie, recurenta - reclamantă SC P.D. SRL Bacău solicită admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării intimatei la plata sumei de 115.635 lei, reprezentând beneficiul nerealizat (așa cum a fost stabilit prin raportul de expertiză) și obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată în cuantum de 66.798,32 lei ( în conformitate cu documentele justificative aflate la dosar).

Pârâta SC T. SRL Bacău a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

1. Primul aspect care a fost cercetat de către instanța de apel și care a fost considerat neîntemeiat a fost ideea de inopozabilitate a contractului de închiriere avansată de către pârâta Tehnostrade.

Consideră că instanța de apel în mod greșit a statuat că actul de închiriere este un act de administrare care nu ar intra sub incidența dispozițiilor art. 58 și 64 O.U.G. nr. 51/1998 și chiar dacă ar intra, singura îndreptățită la contestarea eventualei încălcări a interdicției de a dispune, ar fi A.V.A.S (adjudecatarul rămânând obligat să respecte un astfel de act necontestat în baza art. 1441 C. civ., dacă sunt respectate condițiile textului).

Este adevărat că, de regulă, contractul de închiriere este un act de administrare, însă, pentru un nou proprietar, fie ca urmare a vânzării, fie ca urmare a adjudecării în urma unei executări silite, un astfel de act nu mai are o asemenea semnificație inofensiva, întrucât afectează în mod direct atributele proprietății.

Nu contestă recurenta - pârâtă nici faptul că el nu constituie un act de dispoziție ca să intre în mod direct, prin natura lui cea mai gravă în cazul indisponibilizarii, sub incidența dispozițiilor art. 64 O.U.G. nr. 51/1998 care tind să conserve intact patrimoniul executatului, cu prioritate, sub aspectul proprietății.

Păstrându-și însă natura lui proprie, actul în discuție rămâne supus dispozițiilor generale procedural civile care completează, în lipsa unor mențiuni proprii și contradictorii, orice dispoziție specială în materia executării silite (art. 721 C. proc. civ.).

Susține că această interpretare vine și din necesitatea de a asigura aceeași protecție tuturor potențialilor adjudecări împotriva actelor care tind să afecteze un patrimoniu de executat care, de regulă, în această materie, trebuie să rămână intact de la momentul indisponibilizarii,dar si din nevoia de a asigura stabilitatea patrimoniala a debitorului, începând cu acest moment al începerii executării, întrucât participarea la vânzări silite nu reprezintă doar un act de voință, ci si un efort financiar și poate mai mult decât atât.

În aceste condiții, apreciază că, garanția intenționată de legiuitor cu titlu general la art 497 alin. (4), art. 498, 518, 519 C. proc. civ. este aplicabilă pe deplin și în acest caz, în care contractul ar putea fi considerat valabil și opozabil adjudecatarului, în baza art. 1441 C. civ., dacă data sa certă s-ar fi plasat înaintea datei la care procesul verbal de sechestru a fost întabulat (19 ianuarie 2006).

Cum data certă a contractului de închiriere pe care reclamanta l-a opus pârâtei de-a lungul timpului este 6 iulie 2006 (data întabulării), recurenta - pârâtă apreciază că a rămas un terț desăvârșit față de acest act începând cu 12 iulie 2005, data adjudecării și un proprietar cu drepturi depline, conform art. 74 O.U.G. nr. 51/1998.

Ori, în lipsa unor raporturi contractuale întemeiate pe contractul în discuție și a unor drepturi de folosința legitime derivate dintr-un astfel de raport, consideră că nu putem vorbi de răspundere sau de încălcări ale unor obligații corelative unor astfel de drepturi. De asemenea, nici chiria solicitată de reclamantă nu ar mai fi admisibilă, atâta timp cât cauza ei, în aceste condiții, ar fi plata nedatorată și nu lipsa de folosință contractuală pe care și-a întemeiat cererea.

2. Recurenta - pârâtă consideră că, chiar dacă s-ar aprecia că ne aflăm în fața unor raporturi contractuale, trebuie ca fiecare element al pretinsei răspunderi trebuie cercetat în mod temeinic, astfel încât soluția să nu constituie o sursă de îmbogățire fără justă cauză pentru solicitant, scop spre care reclamanții tind să se îndrepte de cele mai multe ori.

Dincolo de reducerea echitabilă și corectă a daunelor de la 115.635 lei la 22.449 lei, apreciază că instanța trebuia să analizeze, totuși și ceielelte aspecte de natură a justifica înlăturarea lor în totalitate sau, subsidiar.diminuarea lor corespunzător celor invocate mai jos [(scăderea din suma de 22.449 lei (prejudiciu calculat teoretic pentru întreaga perioada solicitata, pornind de la profitul declarat in anii de referința, asa cum a fost reținut de expertiza la pag 4, pct 3) a sumelor corespunzătoare perioadei oct 2006-iunie 2007 inclusiv,iar diferența corespunzătoare perioadei iulie 2007-aprilie 2010 să fie redusă proporțional cu întinderea neafectată)].

a) În primul rând, pârâta arată că a analizat fiecare faptă reclamată în parte (din cele stabilite definitiv de reclamantă prin precizările din 23 aprilie 2010), cu aspectele lor specifice, încercând să dovedescă inexistența unui caracter illicit, a vinovăției sau a naturii vătămătoare, elemente esențiale ale răspunderii, însă instanța nu a aprofundat această antecedență cauzală și argumentele pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia susținerilor.

De asemenea, susține că a avansat argumentat și dovedit, ideea legitimității unor acțiuni (intervenții la planșeu și acoperiș), legitimitate care tindea să răstoarne prezumția de culpă, să dovedească urgența și necesitatea lucrărilor, dreptul legal al proprietarului de a interveni, obligația chiriașului de a le suporta, astfel că starea spațiului închiriat este rezultatul exclusiv al încălcării obligațiilor de către acesta din urmă. Aceeași idee de legitimitate, dar justificată diferit, a fost susținută și cu privire la celelalte fapte, însă aceste aspecte nu au primit eficiența pe care o considera întemeiată.

De altfel, soluțiile pronunțate în dosarele penale față de ambele părți arată, într-o oarecare măsură, care atitudine a fost legitimă și care s-a înscris în sfera infracțiunii (sentința penală nr. 207/2010 pronunțată de Judecătoria Bacău în Dosar nr. 1172/180/2009, menținută definitiv prin Decizia nr. 396 din 24 iunie 2010).

b) Un alt aspect care se impunea analizat îl constituia folosirea necontestată a spațiului (cantina restaurant), altfel decât potrivit destinației scriptice din contract (comerț), situație în care, se ridica întrebarea, dacă un astfel de profit ar fi putut fi pus în sarcina pârâtei, obligată doar de limitele convenției.

c) Un al treilea aspect îl constituie stabilirea cauzei profitului - lipsa de folosință sau folosința liniștită, precum și stabilirea unei proporționalități a prejudiciului cu reala afectațiune și nu cu pretinsa și nedovedita afectațiune.

Astfel, arată că actele confirmă că, din octombrie 2006 și până în iulie 2007, nu putem vorbi de fapte care, prin natura lor, au putut lipsi reclamanta de folosința spațiului, ci, cel mult, de fapte care ar putea afecta, teoretic, folosința liniștită.

Responsabilizarea, însă, pentru această perioadă, nu trebuie să fie consecința solicitării și a unor afectațiuni teoretice, ci a unor probe concrete care să arate cum a fost afectată folosința liniștită și care este consecința patrimonială a unei astfel de atingeri.

Reclamanta nu s-a preocupat să dovedească aceste aspecte, rezumându-se să solicite, pentru această perioadă, profitul mediu lunar din anii 2000-2006, ori, chiar dacă aceste calcule matematice ar stabili diferențe între profitul mediu lunar și cel obținut efectiv, nu s-ar putea pleca de la prezumția unei legaturi de cauzalitate cu faptele pârâtei, atâta timp cât profitul nu reprezintă o constantă în timp și el este influențat nu doar de venituri, ci și de cheltuieli.

Pe de altă. parte, susține că nu a contestat, și hotărârile penale o confirmă, că singura faptă care a afectat parțial spațiul în structura lui este cea din 2 iulie 2007, astfel că, doar din acest moment, putem vorbi de lipsa de folosință parțială, ca și cauză a prejudiciului.

Chiar dacă reclamanta plasează plecarea din cantină în aprilie 2007 (interogatoriu), din certificatul fiscal depus la dosar, rezultă că Pensiunea L. a fost dată în folosință în ianuarie 2008, astfel că, în lipsa unei dovezi care să ateste o altă locație (vezi și expertiza B. și invitația depusă la dosar), cu certitudine activitatea s-a desfășurat, până la acest moment, în sala neafectată a spațiului închiriat.

În aceste condiții, recurenta consideră că instanța trebuia să analizeze dacă nu vorbirn de o lipsă de folosință parțială (sala mare) începând cu iulie 2007, care impune, teoretic-art. 1082 C. civ., doar daune interese corespunzătoare afectațiunii, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat rezilierea întregului contract, pe care doar instanța o putea găsi întemeiată (profit raportat la proporția întinderii sălii afectate-304 mp din suprafața totală a ambelor camere - 508 mp, art. 1 contract).

3. În ceea ce privește chiria acordată de instanță reclamantei și chiria solicitată prin reconventională, care depinde, ca soluționare, de modul în care se gestionează ilicitul pretins, apreciază că soluția este criticabilă și din următoarea perspectivă.

Instanța a acordat reclamantei și beneficiul nerealizat și chiria achitată, atribuindu-i, astfel, un beneficiu, rezultat al proprietății imobiliare și nu al folosinței oneroase care reprezintă, în cazul pârâtei, o cauză a acestui beneficiu.

În mod normal, partea care se considera lezată în drepturile sale privind folosința și care nu mai poate beneficia de această folosință, trebuie să solicite instanței rezilierea contractului, care presupune repunerea în situația anterioară prin restituirea spațiului și, pe de altă parte, exonerarea de plata contravalorii folosinței(chiriei) și eventuale daune.

Atâta timp cât reclamanta a reținut spațiul până în aprilie 2010 (termenul contractual), când l-a predat proprietarului pe baza de proces verbal de predare-primire, nu se mai impune restituirea sumelor plătite cu acest titlu, concomitent cu obligarea la plata pentru restul perioadei contractuale, întrucât, exonerarea de la plata acestor sume ar fi fost consecința restituirii spațiului la care reclamanta nu a apelat, înțelegând să mențină contractul, să lipsescă proprietarul de dreptul de a dispune de spațiu în toată această perioadă și să-și achite obligațiile care, astăzi, sunt temei al daunelor solicitate.

4. Suma de 12.926 lei reprezentând contravaloare lucrări acordată reclamantei de instanța de apel, peste ceea ce s-a solicitat, este, cu certitudine, rezultatul unei confuzii justificată, probabil, de nenumăratele amănunte și imposibilitatea de a stabili, la acest moment, imaginea cea mai clară și corectă a situației de fapt.

În realitate, prin acțiunea principală, în afară de profitul nerealizat, reclamanta a solicitat și contravaloarea de 10 000 lei a unor mijloace fixe pretins distruse.

Ulterior, la data de 23 aprilie 2010 reclamanta SC P.D. SRL face precizări la acțiune prin care îșii majorează contravalaoarea solicitată la 24.760,63 lei, stabilește că este vorba de bunuri luate și arată că bunurile mobile solicitate sunt cele din expertiza extrajudiciară G. și consemnate fidel în expertiza din cauza, pentru care a depus o serie de facturi.

În raport de noua cauză a cererii, pârâta a invocat o serie de apărări, fapt ce a determinat reclamanta să revină în data de 25 iunie 2010 și să arate că este vorba de bunuri distruse.

Precizările și interogatoriul confirmă că vorbim de bunuri care au legătură cu data de 18 octombrie 2006, iar actele eliberate de Judecătoria Miercurea Ciuc din Dosarul nr. 319/258/2008 și depuse în prezenta cauză, confirmă că aceste bunuri mobile, cu aceeași expertiză G. și aceleași facturi, au fost solicitate pe latura civilă și în cauza penală, în care data de 18 octombrie 2006 a făcut obiectul cercetării.

Nu contestă recurenta - pârâtă că, atât în procesul penal, cât și în prezenta cauză (precizările din 23 aprilie 2010), s-au reclamant și ușoare distrugeri aduse spațiului prin preluarea bunurilor în data de 18 octombrie 2006 (cu care instanța de apel a făcut confuzie), însă ele nu vizează acest capăt de cerere, atâta timp cât reclamanta a precizat care sunt bunurile și că ele sunt mobile.

Apărările pârâtei în raport cu aceste bunuri nu au vizat calitatea de proprietar a reclamantei, ci acțiunea de distrugere care i se impută.

Precizările/interogatoriul, referatul de terminare a urmărire penale, rechizitoriul din dosarul penal, declarațiile angajaților SC P.D. SRL luate în dosarul penal confirmă că, pentru această dată, s-au reclamat bunuri mobile închiriate luate pe nedrept, bunuri proprii ale reclamantei luate pe nedrept și mici distrugeri aduse spațiului, dar sub nicio forma de bunuri mobile distruse.

Cu certitudine solicitarea a fost deficitară și a fost întemeiată pe distrugere, deși în interogatoriu reclama luarea pe nedrept, astfel că, în raport de solicitarea concretă, principiul disponibilității și lipsa vreunei probe privind un asemenea act material de distrugere, dublată de confirmarea constantă a reclamantei, a solicitat respingerea cererii ca nefondata.

Chiar dacă cererea reclamantei ar fi avut drept cauză luarea pe nedrept, dincolo de principiul executării în natură a obligațiilor care trebuia respectat de reclamantă în solicitare și obligația de a dovedi, în mod nemijlocit, prezența bunurilor și actul material, referatul de terminare a urmăririi penale și procesui verbal de predare primire din 18 octombrie 2006 infirmă luarea altor bunuri decât cele din gestiunea 04 aferentă procesului verbal de adjudecare la care pârâta era îndreptățită.

De altfel, atât în dosarul penal (vezi încheierea din 22 octombrie 2008 - Dosar nr. 319/258/2008), cât și în prezenta cauză, bunurile au fost individualizate târziu, după solicitarea prealabilă a altor bunuri, ori această atitudine lipsită de consecvență și certitudine confirmă ideea de illicit contrafăcut.

Sub un alt aspect, contrar celor reținute de către instanța de apel în ceea ce privește efectele hotărârii penale, apreciază că soluția pe latura civila a unei cauze penale este rezultatul direct al soluției din latura penală ori, atâta timp cat instanța penală de apel a dispus achitarea în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., soluțiile de respingere din latura civilă, dispuse sau menținute, sunt, în mod firesc, rezultatul inexistenței ilicitului penal și implicit al ilicitului civil.

Dacă instanța penală a considerat definitiv că autorul nu trebuie să răspundă pentru bunurile mobile (inclusiv cele din prezenta cauză solicitate și instanței peniile), conferind legitimitate acțiunii de luare, atunci nici cel care răspunde pentru fapta lui, pârâta în cauză, nu trebuie să acopere pretinsul prejudiciu.

Reclamanta a înscris această faptă din 18 octombrie 2006 nu numai în antecedența acestei cereri, ci și în antecedența daunelor reprezentând profit nerealizat, însă atâta timp cât s-a dispus achitarea conform art. 10 lit. a) C. proc. civ., nu s-a făcut nicio dovadă a luării sau distrugerii altor bunuri mobile proprietatea SC P.D. SRL iar distrugerile la spațiu au fost minime, inerente și fără efect asupra activității care a continuat și după această dată, este evident că nu vorbim de un demers corect și de bună credință.

În privința evaluării bunurilor solicitate, proba care trebuia administrată pentru admiterea cererii, ca alternativă a soluționării și asupra căreia trebuia să ne pronunțam, ca expresie a contradictorialității, a considerat necesar să precizeze că, spre deosebire de cererea în daune, discutam, de principiu, de răspundere delictuală și nu contractuală, astfel că, teoretic, evaluarea ar trebui să se facă într-o anumită manieră.

Stabilirea teoretică a temeiului cererii, pentru a preîntâmpina o calificare greșita contractuală, pe fondul lipsei de precizie din partea reclamantei și opinia exprimată asupra modalității de calcul nu reprezentau o recunostere a ilicitului, asa cum a apreciat instanța (concluzie exclusă, daca avem în vedere apărările de ansamblu), ci un punct de vedere considerat corespunzător unei soluții subsidiare care reprezenta o probabilitate.

În aceasta privință, era evident că nu interesa valoarea de achiziție a bunurilor mobile, ci valoarea lor efectivă la data pretinsei distrugeri - 18 octombrie 2006,care depinde de data achiziționării și uzura corespunzătoare perioadei scurse și care se stabilește prin alt gen de lucrare, decât cea solicitată(evaluare mobiliară, nu lucrare contabilă).

În ciuda acestei evidente si a obiectiunilor noastre, reclamanta nu s-a preocupat de stabilirea unei valori corecte care sa corespunda.teoretic, pretinsului prejudiciu,asa incat.dincolo de reținerea unui illicit inexistent, si preluarea in hotărâre a unei valori incorecte si care constituie o îmbogățire fara justa cauza,încalcă preocuparea prioritară pentru legalitate.

5. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, criticile pârâtei vizează, nu onorariul de avocat perceput de către apărătorul reclamantei la fond și în apel, care poate ajunge la orice întindere pe care o considera apărătorul și partea contractantă corespunzătoare pricinii și valorii personale, ci suma pusă în sarcina pârâtei cu acest titlu, care trebuie să se subsumeze nu numai muncii, ci mai ales proporționalității cu măsura admiterii și culpa procesuală reținută(pag 20 decizie).

În condițiile în care instanța de apel, reformând sentința, a găsit întemeiată hotărârea pentru sumele păstrate de 41.248 lei și 22.449 lei, deci pentru mai puțin de jumătate din pretențiile acordate la fond și mai puțin de 10% din pretențiile ridicate prin acțiune, nu s-ar mai putea susține ca fiind justificată și echitabilă pentru fond o cheltuială de judecată cu titlu de onorariu de 15 668,3 lei, care reprezintă 1/4 din suma admisă și 3/4 din onorariul achitat.

Este adevărat că proporționalitatea cu măsura admiterii nu poate fi aplicată onorariului, în aceeași maniera și măsura matematică cu cea aplicată taxei de timbru, însă, el trebuie să reflecte într-o manieră cât mai corectă, dincolo de munca apărătorului valorizată de onorariul perceput, culpa procesuală a unei părți în raporturile concrete cu cealaltă, culpă exprimată cel mai bine de soluția dată pretenției.

De asemenea si pentru apel consideră că este valabil același raționament, în condițiile în care suma acordată reprezintă aproximativ 1/2 din pretențiile admise și 1/2 din valoarea totală achitată pentru întreg apelul ce viza și alte solicitări.

Un alt aspect pe care îl consideră criticabil îl constituie mențiunea instanței de control judiciar (în soluționarea apelului formulat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială), potrivit căreia proporționalitatea nu s-ar aplica onorariului de expert pentru care,probabil,a apreciat ca operează interdicția de reducere prevăzuta de art 274 alin. (2) C. proc. civ.

Consideră că interdicția reducerii operează în cazul admiterii totale, nu și parțiale, în care se aplică corespunzător aceeași idee de proportionalitate și, în raport de aceasta regulă și de achitarea parțială a onorariului de expert de către pârâtă instanța ar fi putut înlătura sau diminua suma de 2.000 lei pusă în sarcina pârâtei.

Instanța va aprecia în ce măsură argumentele pârâtei sunt întemeiate și în ce măsura cheltuiala criticată respecta regulile proportionalității și rezonabilității și va dispune în consecință.

Fata de cele arătate, solicită admiterea recursului și modificarea hotărârilor conform argumentelor principale sau subsidiare expuse mai sus si care tind, fie la o reformare totală, în sensul respingerii acțiunii principale si admiterii cererii reconventionale, fie la o "reformare parțială."

Recursul declarat de reclamanta P.T., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., vizează următoarele critici: decizia instanței de apel nu cuprinde motivele neacordării daunelor morale în valoare de 500.000 lei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), fiind, în această privință, dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta - reclamantă susține că instanța de apel a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în mod nejustificat și fără a expune motivele. S-a reținut exclusiv că „în mod justificat a apreciat prima instanță că reclamanta nu a dovedit în ce măsură i-a fost afectat dreptul la imagine", fără a se ține cont de împrejurarea că la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri care dovedesc această împrejurare.

Astfel, la dosar există două adrese primite de la societăți comerciale care, în urma incidentelor provocate de prepușii intimatei, au refuzat să încheie raporturi contractuale cu recurenta P.T., motivând inclusiv că nu au încredere în aceasta ca persoană fizică, nefiind un om de cuvânt. Din aceste două documete reiese clar faptul că recurentei i-a fost creat un prejudiciu moral prin atingerea adusă dreptului la reputație și la propria imagine, prejudiciu care trebuie acoperit în totalitate.

Recurenta consideră că instanța de apel trebuia să ia în considerare aceste documente justificative ale prejudiciului personal sau să le respingă motivat.

Susține că deși instanța de apel a enunțat în mod corect criteriile de acordare a daunelor morale, în final a respins acest capăt de cerere. Astfel, instanța a reținut că recurenta se identifică cu societatea pe care o administrează și nu dovedește că a suferit un prejudiciu personal.

În opinia recurentei, tocmai această identificare a sa cu societatea pe care o administrează este cea care justifică acordarea daunelor morale, având în vedere faptul că în jurisprudența C.E.D.O. se arată că în domeniul de aplicație al articolului 8 - respectarea dreptului la viața privată, intră și activitățile comerciale și profesionale ale individului (Niemietz c. Germaniei). De altfel, în numeroase cauze se statuează faptul că viața personală se îmbină cu cea socială și că, în contextul societății contemporane, aceste două fațete sunt imposibil de disociat.

În concluzie, recurenta consideră că este îndreptățită la daune morale în cuantum de 500.000 lei deoarece i-a fost afectat dreptul la viața privată garantat de art. 8 C.E.D.O., în a cărui domeniu de aplicație intră și dreptul de a stabili și dezvolta relații comerciale cu alte persoane.

Analiza recursurilor

Examinând cele trei recursuri, Înalta Curte reține în esență următoarele:

- În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC P.D. SRL Bacău împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte constată că recurenta își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticând decizia instanței de apel în sensul că nu cuprinde motivele pentru care aceasta nu a luat în considerare raportul de expertiză și, pe cale de consecință, a redus semnificativ daunele acordate de instanța de fond și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, aceasta apreciind în mod greșit că răspunderea delictuală și cea contractuală nu pot fi reținute cumulativ, recurenta nefiind despăgubită pentru prejudiciile cauzate de nefolosința chioșcului și este nelegală întrucât instanța a micșorat în mod nelegal cuantumul cheltuielilor de judecată.

Prima critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. privește probatoriul administrat în cauză, respectiv concluziile raportului de expertiză, vizând netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțate, motiv pentru care nu poate fi cenzurată în recurs.

Contrar susținerilor recurentei -reclamante, instanța de apel a arătat motivele pentru care s-au înlăturat detaliat criticile formulate în apel, instanța pronunțând o hotărâre legală asupra căreia se poate realiza controlul judiciar.

Motivarea hotărârii instanței de apel este clară, precisă, cuprinde argumente referitoare la aplicarea dispozițiilor legale în materie, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile formulate.

Instanța de apel nu a înlăturat expertiza invocată de recurentă și, în mod legal, a omologat valoarea din acest raport de expertiză contabilă coroborată cu celelalte probe din dosar. La stabilirea acestei valori instanța de apel a păstrat modul de calcul propus de expert, însă a considerat în mod temeinic și legal, că beneficiul nerealizat trebuie stabilit în raport de profitul real al societății recurente, aferent numai cantinei, potrivit raportărilor contabile oficiale ale recurentei (fila 4 expertiză), actualizate cu indicele de inflație, astfel cum s-a propus prin expertiză, înlăturând prejudiciul raportat la activitatea comercială desfășurată de chioșcul alimentar.

Mai mult, instanța de apel a preluat concluziile expertizei atunci când a acordat recurentei suma de 12.929 lei, arătată în expertiză drept valoarea de inventar a bunurilor distruse la data de 18 octombrie 2006.

Cu privire la celelalte critici întemeiate pe disp.art. 304 pct. 9 Înalta Curte retine următoarele:

Critica privind aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, care a statuat că răspunderea delictuală și cea contractuală nu pot fi reținute cumulativ și nu a acordat recurentei despăgubiri și pentru nefolosința chioșcului, nu poate fi primită.

Odată lămurită situația de fapt, în mod legal instanța de apel a constatat faptul că nu există mai multe fapte ale pârâtei care să poată pune în discuție răspunderea acesteia, ci doar fapte în legătură cu cantina, obiect al contractului de locatiune, apreciindu-se cu justețe rămânerea pe terenul răspunderii civile contractuale.

De altfel, instanța de apel a acordat recurentei -reclamante valoarea bunurilor mobile.ce se aflau în spațiul cantină. Nu se poate primi astfel susținerea recurentei potrivit căreia nu a fost despăgubită pentru faptele reținute în sarcina pârâtei, exclusiv în legătură cu dreptul de folosință asupra spațiului cantină, iar nu în legătură cu chișcul alimentar.

Prin urmare, întrucât chioșcul alimentar nu făcea obiectul contractului de locatiune invocat de recurentă, faptele ilicite, extracontractuale ale pârâtei care ar fi afectat activitatea acestui chioșc nu au fost probate de recurenta -reclamantă, ca de altfel nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale pe care o invocă.

Nici motivul de recurs prin care recurenta - reclamantă arată că decizia instanței de apel de a acorda parțial cheltuielile de judecată este nelegală din cauza aplicării greșite a legii prin înlăturarea răspunderii civile delictuale ca temei al reparării prejudiciilor, nu poate fi reținută.

Contrar acestor susțineri, diminuarea cheltuielilor de judecată de către instanța de apel a fost motivată pe larg și în detaliu cu privire la modul de calcul și rațiunea acordării fiecărei sume dintre cele ce formează cheltuielile de judecată suportate de părți cu desfășurarea, atât în fond, cât și în apel, a prezentei cauze.

Cenzurarea hotărârii pronunțate din perspectiva modului în care instanța a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art. 274, art. 276 și art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și verificarea aprecierilor instanței în aplicarea lor la desfășurarea litigiului, ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei hotărârii pronunțate și o încălcare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. conform cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Atât timp cât instanța și-a argumentat soluția pronunțată pe răspunderea civilă contractuală, prezentând argumentele avute în vedere la stabilirea prejudiciului cauzat recurentei și aplicând corect normele materiale incidente în speță, cuantumul sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă aprecierea acestei instanțe și care nu poate fi cenzurată, în recurs, decât dacă ar fi rezultatul unor chestiuni de nelegalitate, ceea ce nu este cazul.

Recurenta reclamantă a criticat și încheierea ulterioară deciziei recurate, prin care s-a admis, în parte, cererea de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 99 din 02 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău formulată de partea menționată, în sensul că se va trece corect 41.248,43 lei, în loc de 41.248 lei.

Susține că nu au fost analizate de către instanță toate susținerile din cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în decizia recurată, afirmație neîntemeiată deoarece, în considerentele încheierii pronunțate la 16 decembrie 2011, instanța de apel a redat, în mod clar și convingător, argumentele pentru care cererea este în parte întemeiată numai cu privire la suma de 41.248,43 lei cu titlu de chirie, care a fost consemantă în mod greșit inițial ca 41.248 lei, argumente care au fost expuse și în cuprinsul considerentelor de față.

În esență, cu privire la cererea de îndreptare a erorilor materiale din decizie, instanța de apel, redând conținutul acestor cereri, a constatat că susținerile apelantei nu se încadrează în art. 281 C. proc. civ., deoarece nu vizează erori materiale sau omisiuni, ci se critică modul în care instanța de apel a înțeles să soluționeze apelurile declarate în cauză, aceste critici putând fi valorificate eventual în recurs, iar nu prin intermediul procedurii de față, instanța ce a pronunțat hotărârea în urma acestei analize neputând reveni asupra soluției date.

După cum susține însăși recurenta, aceasta a solicitat îndreptarea unor erori materiale înainte de redactarea hotărârii și nu și-a întemeiat în drept cererea pe care a formulat-o.

Astfel cum reține și instanța de apel, potrivit art. 281 C. proc. civ. pot fi îndreptate, din oficiu sau la cerere, omisiunile sau erorile cu privire la numele, calitatea sau susținerile părților sau cele de calcul, precum și erorile materiale strecurate în hotărâri sau încheieri.

În ceea ce privește "eroarea materială" cu privire la faptul că instanța de apel a redus cuantumul beneficiului nerealizat la 22.449 lei, Înalta Curte constată că această sumă este rezultatul unui raționament juridic expus pe mai multe pagini ale deciziei atacate și nici pe departe o eroare cu privire la numele, calitatea sau susținerile părților, o eroare de calcul sau una materială.

Cât privește susținerea recurentei potrivit căreia "instanța nu explică de ce nu a acordai: și cheltuielile din apel", Înalta Curte constată că în dispozitivul deciziei civile recurate se arată expres: "Obligă apelanta SC T. SRL să plătească suma de 5.428 lei cheltuieli de judecată în apel".

Nici problema cheltuielilor de judecată nu intră sub incidența dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., ele fiind stabilite de instanță pe baza unui raționament juridic argumentat pe larg în hotărâre.

Având în vedere că restul aspectelor criticate de recurentă mai înainte de redactarea hotărârii au fost remediate prin chiar decizia pronunțată de instanța de apel, susținerile privind "reprezentând contravaloare lucrări" în loc de "reprezentând contravaloare bunuri de inventar" sau "valoarea corectă a bunurilor de inventar nu este 12.926 lei, ci 12.929 lei" nu se mai impun a fi analizate.

Cu privire la recursul declarat de pârâta SC T. SRL Bacău, față de dispozițiile legale invocate prin cererea de recurs, precum și de concluziile idepuse la acest termen privind strucurarea motivelor de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Ca prim motiv de recurs, pârâta invocă inopozabilitatea contractului de închiriere din 25 aprilie 2005 încheiat de reclamantă cu deținătorul anterior al bunului, considerând că instanței de apel a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 1182 C. civ., art. 44, 58, 59 și 64 din O.U.G. nr. 51/1998 și ale art.497 alin. (4), art. 498, art. 518 alin. (4), art. 591 alin. (1) și art. 721 din C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă susține că nelegalitatea deciziei recurate rezidă din faptul că instanța a apreciat opozabil adjudecatarei un contract de închiriere care a căpătat dată certă la 06 iulie 2007, deci după transmiterea somației de plată și a instituirii sechestrului în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998 raportat la dispozițiile evocate C. proc. civ., ce arată în mod expres că închirierile făcute după data înscrierii somației nu vor fi opozabile adjudecatarului.

Ca situație de fapt, stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs fa â de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., instanțele de fond au reținut că, între SC P.D. SRL, în calitate de chiriaș și SC P. SA, în calitate de proprietar, s-a încheiat un contract de închiriere din 25 aprilie 2005, pe o durată de 5 ani, având ca obiect folosința asupra spațiului "Cantină", situat în Bacău.

Contractul de închiriere menționat a fost notat în C.F. din 06 iulie 2006.

Este adevărat și faptul că A.V.A.S. a declanșat procedura specială de executare silită prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998, prin aplicarea sechestrului asupra bunurilor urmăribile din patrimoniul SC P. SA, conform procesului verbal de aplicare a sechestrului din 12 ianuarie 2006, anterior înscrierii imobilului în litigiu în C.F.

În același timp, prin procesul verbal de licitație din 12 iulie 2006, mai multe active ale SC P. SA, printre care și imobilul "Cantină" grevat de sarcini, conform contractului de închiriere din 06 iulie 2006 în favoarea SC P.D. SRL, au fost adjudicate de către SC A.R. SRL care s-a subrogat în toate drepturile și obligațiile proprietarului inițial, fiind de acord să liciteze în aceste condiții. Ulterior SC A.R. și-a schimbat numele în SC T. SRL.

Este adevărat că, potrivit art. 64 din O.U.G. nr. 51/1998 „din momentul întocmirii procesului verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate, iar atâta timp cât durează executarea silită debitoarea nu poate dispune de aceste bunuri fără acordul A.V.A.S."

Din aceste dispoziții legale imperative rezultă că bunurile puse sub sechestru de A.V.A.S. sunt indisponibilizate pe perioada executării silite desfășurate în condițiile O.U.G. nr. 51/1998.

Înalta Curte constată că la data instituirii sechestrului de către A.V.A.S., respectiv 12 ianuarie 2006, contractul de închiriere exista (fiind încheiat de părți la 25 aprilie 2005, pe o perioadă de 5 ani), înscrierea acestuia în C.F. nefiind o condiție de valabilitate, ci de opozabilitate față de terți.

Mai mult, instanța de apel a reținut în mod corect că, din conținutul procesului verbal de adjudecare din 12 iulie 2006, imobilul "Cantină" apare ca fiind grevat de sarcini, respectiv contractul de închiriere, așadar însușit de creditoarea A.V.A.S., care ar fi fost singura îndreptățită să-l conteste, pârâta SC A.R. SRL având doar opțiunea de a accepta sau nu să participle la vânzarea la licitație, în condițiile menționate în procesul verbal de adjudecare.

Regula din art. 1441 al vechiului C. civ. prevede obligația cumpărătorului de a respecta locatiunea făcută înainte de vânzare, iar contractul de locațiune a unui imobil neînscris în cartea funciară, trebuie să aibă o dată certă anterioară înstrăinării și să nu prevadă o clauză de desființare din cauza vânzării.

Cum în speță o asemenea clauză nu â fost prevăzută în contractul de închiriere încheiat de societatea reclamantă cu fostul proprietar al imobilului în litigiu, este evident că pârâta, în calitate de cumpărător, era obligată să respecte locatiunea făcută înainte de vânzare.

Susținerile recurentei-pârâte conform cărora contractul de închiriere a căpătat dată certă la 06 iulie 2007, deci după transmiterea somației de plată și a instituirii sechestrului în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998, nu pot fi primite.

Contractul de închiriere a fost încheiat în mod valabil și a dobândit dată certă la data de 25 aprilie 2005, înainte de instituirea sechestrului și nu la data înscrierii în cartea funciară, cum în mod eronat susține recurenta - pârâtă.

Or, cât timp actul de adjudecare în baza căruia pârâta a dobândit imobilul în litigiu a fost încheiat la o dată la care era în ființă contractul de locațiune, mențiune existentă în chiar cuprinsul procesului verbal de adjudecare (fila 2 proces- verbal), recurenta - pârâtă nu se situează în poziția de a pretinde inopozabilitatea acestui contract. Totodată, la data adjudecării, contractul de închiriere figura notat în cartea funciară, această mențiune din cartea funciară fiind de natură să opună oricărei persoane care intenționa să dobândească de la proprietarul imobilului, indiferent sub ce formă - fie cu consimțământul acestuia, prin contract de vânzare-cumpărare, fie forțat, independent de consimțământul lui, prin act de adjudecare încheiat în procedura executării silite -, obligația de a respecta locațiunea încheiată înaintea vânzării.

În consecință, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 497 alin. (4) și art. 498 alin. (1) C. proc. civ. invocate de recurenta - pârâtă, nefiind vorba de un contract de închiriere încheiat după data înscrierii somației în cartea funciară. Așadar acest motiv de recurs este nefondat.

O a doua critică adusă legalității deciziei recurate, încadrată de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privește greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale privind răspunderea civilă contractuală referitoare la întinderea daunelor interese și întinderea obligației de dezdăunare.

Recurenta - pârâtă susține că instanța de apel a înlăturat în mod nelegal în cauză dispozițiile art. 1421, art. 1425 și art. 1083 C. civ.

Contrar susținerilor recurentei, textele legale menționate nu sunt incidente în speță, întrucât în mod corect instanța de apel a apreciat că beneficiul nerealizat se cuvine reclamantei pentru lipsa unei folosințe liniștite, iar nu pentru lipsa de folosință efectivă, în condițiile în care instanța penală a stabilit cu putere de lucru judecat existența unor fapte ilicite, prin succesiunea de fapte abuzive a salariaților societății pârâte în incinta spațiului legal închiriat de către reclamanta SC P.D. SRL.

Astfel, nu este vorba de o restrângere a dreptului de folosință al locatarului ca urmare a necesității executării de lucrări la structura de rezistență a imobilului, ci de fapte ilicite, cu privire la aceste aspecte fiind opozabilă hotărârea penală.

Instanța de apel a confirmat cele reținute de prima instanță privind nerespectarea obligațiilor contractuale prin demersurile abuzive repetate ale pârâtei începând cu 18 octombrie 2006 până la 26 iunie 2007 care au lipsit reclamanta de exercițiul dreptului de folosință și a făcut o justă aplicare a prevederilor art. 1420 pct. 3 C. civ., art. 1427 și 1428 din același cod.

În acest context, recurenta - pârâtă invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1085 C. civ., care, deși a reținut în mod temeinic și legal incidența acestuia în cauză, a obligat pe pârâtă la plata beneficului nerealizat în condițiile în care locatarul nu a folosit niciodată spațiul potrivit scopului în care i-a fost închiriat și astfel, nu putea fi estimat un beneficiu la momentul încheieirii contractului.

Contrar acestor susțineri, așa cum s-a arătat și în analiza recursului declarat de reclamantă, pretențiile acesteia în mod corect au fost limitate la obiectul contractului de închiriere din 27 aprilie 2005 reprezentat de suprafața de 948 mp, spațiu situat în Bacău, pentru activitatea de comerț, depozitare, birouri, compus din anexe subsol, bucătărie, sală mare și sală mică, având destinație cantină, în care nu se include și chișcul alimentar.

Conform expertizei contabile, care nu mai poate face obiectul analizei în recurs, efectuată în perioada în care societatea reclamantă a avut ca obiect de activitate principal comerțul cu amănuntul în regim de alimentație publică, profitul nerealizat de aceasta în perioada 2000-2006 a fost diminuat în mod corect de către instanța de apel la suma de 22.449,09 lei și raportat numai la veniturile și cheltuielile provenite de la cantină.

Celelalte critici invocate prin motivele de recurs la pct. 3 și 4 vizează trimiterea la probe și reanalizarea situației de fapt, astfel că nu pot constitui motiv de nelegalitate în sensul dispozițiilor art 304 alin. (1) pct. 1-9 C. proc. civ. și țin de netemeinicia hotărârii atacate, încât nu mai poate fi examinată decizia prin prisma acestora, deci și acest motiv de recurs este nefondat.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta - pârâtă se referă la proporționalitatea cheltuielilor de judecată raportat la valoarea obiectului litigiului și a pretențiilor admise, însă cenzurarea hotărârii pronunțate din perspectiva modului în care instanța a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor legale și verificarea aprecierilor instanței în aplicarea lor la desfășurarea litigiului, ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei hotărârii pronunțate și o încălcare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. conform cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta - pârâtă s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. sub aspectul conținutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii, astfel că și acest motiv de recurs este nefondat.

Recursul declarat de.reclamanta P.T.

Primul motiv de recurs invocă încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., text de lege ce obligă instanța să arate în hotărârea judecătorească motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar opiniei recurentei, instanța motivează pe larg, logic și coerent decizia prin care a respins acordarea daunelor morale, reținând că aceasta nu a dovedit în, ce măsură i-a fost afectat dreptul la imagine, identificându-se cu societatea al cărei administrator este.

Instanța fondului și apelului, analizând probele, au constatat, din lecturarea argumentelor folosite de reclamantă în susținerea pretențiilor sale, că aceasta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a reușit să probeze afectarea imaginii sale în vreun fel, ca urmare a modului de desfășurare a contractului de locațiune încheiat de recurentaSC P.D. SRL și față de care recurenta Pătrașcu Tereza este terț.

Invocarea celor două adrese de către recurenta - reclamantă, fără a fi coroborată cu alte probe, nu este în măsură să determine o instanță de judecată imparțială să stabilească în mod legal existența elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale.

Deși recurenta - reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii de recurs, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acest fundament juridic este menționat doar formal, în condițiile în care dezvoltarea argumentelor nu permite încadrarea acestora în motivul invocat („hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii").

Aceasta, întrucât pe de o parte, dezvoltarea criticilor vizează mijloacele de probă administrate de către instanță și modalitatea de apreciere a acestora iar, pe de altă parte, atunci când face referire la jurisprudența C.E.D.O., recurenta nu combate considerentele justificative ale hotărârii, așa încât afirmațiile să se poată circumscrie unor critici de nelegalitate.

În consecință, în mod corect instanța de apel a statuat că recurenta se identifică cu societatea pe care o administrează și nu a dovedit că a suferit un prejudiciu personal, cum de altfel nu s-a reținut nici că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 8 din C.E.D.O., care ocrotește dreptul la respectarea vieții private, ce include dreptul la imagine și dreptul de a stabili și dezvolta redații comerciale cu alte persoane și în consecință și acest motiv de recurs urmează a fi respins.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză, menținând decizia curții de apel întrucât este legală.

Față de soluția adoptată în sensul respingerii celor trei recursuri, cererile referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, nu mai necesită a fi analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P.D. SRL Bacău împotriva Deciziei civile nr. 99 din 2 decembrie 2011 și împotriva încheierii din 16 decembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta P.T. și de pârâta SC T. SRL Bacău împotriva Deciziei civile nr. 99 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 13 martie 2013.