Unilateral bank interest margin adjustment exceeding contractual Libor index correlation under consumer credit abusive clause regulations

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 17371 din 19 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, instanța a admis acțiunea completată și precizată în parte, formulată de reclamantul T.D.C. în contradictoriu cu pârâta OTP B.R. SA și a obligat pârâta să respecte prevederile art. 8.1 din contractul de credit din 8 octombrie 2007 în sensul de a recalcula nivelul dobânzii percepute reclamantului în temeiul contractului de credit după următoarea formula : marja băncii fixă în valoare de 4,18 plus valoarea indicelui de referința Libor la 3 luni, să precizeze și să actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adițional la acesta cuprinzând: a) precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii și a cuantumului acestora; b) modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de referința Libor, în virtutea clauzei de indexare cuprinse în contract, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referința Libor și să recalculeze ratele lunare în raport de cele sus dispuse, începând cu data introducerii cererii (4 martie 2011) și a respins capetele de cerere privind marja băncii de 2,91, respectiv 5,53, precum și capătul subsidiar privind revenirea la valoarea dobânzii inițiale ca neîntemeiate.

În motivare, s-a reținut că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 8.1 din contract, voința părților la momentul încheierii contractului a fost aceea de a permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii numai în ipoteza modificării dobânzii de referință pentru fiecare valută. în atare condiții, chiar dacă în contract nu este specificată existența unei marje a băncii, tribunalul a reținut că această marjă a existat tocmai din cauză că în art. 8.1 părțile au indicat o singură variabilă în raport de care banca poate modifica unilateral dobânda, respecți, dobânda de referință pentru fiecare valută. în consecință, în mai 2008, pârâta putea modifica unilateral dobânda numai în funcție de modificările înregistrate de Libor.

Totodată, în raport de voința părților manifestată la încheierea contractului de credit și de prevederile art. 93 lit. f), g) și h) din O.U.G. nr. 21/1992 introduse prin O.U.G. nr. 174/2008, pârâta avea obligația de a propune reclamantului încheierea unui act adițional care să prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele de referință Libor Chf la 3 luni (ambele părți fiind de acord cu indicele Libor Chf la 3 luni), modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variația indicelui de referință Libor, precum și modul de calcul al dobânzii după formula : marja băncii fixă în valoare de 4,18% plus valoarea indicelui de referință Libor la 3 luni (marja băncii putând fi modificată doar cu acordul ambelor părți).

Curtea de Apel București, secția a V a civilă, prin Decizia civilă nr. 113 de la 25 martie 2013, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul T.D.C. și pârâta OTP B.R. SA, reținând că, în raport de notele scrise depuse de intimata - pârâtă la data de 12 noiembrie 2012, prin care aceasta a recunoscut în mod expres că, la modificarea dobânzii din mai 2008, a fost utilizată și valoarea indicatorului Libor Chf 3M, soluția instanței de fond de obligare a intimatei - pârâte de recalculare a nivelului dobânzii percepute, în funcție și de acest cost al băncii care s-a adăugat valorii indicatorului Libor Chf 3m, este legală și temeinică, iar pârâta avea obligația și nu facultatea de a propune reclamantului încheierea unui act adițional care să prevadă că dobânda este variabilă numai în raport de indicele de referință convenit de ambele părți, în ambele sensuri, fiind aplicate corect prevederile O.U.G. nr. 174/ 2008.

Împotriva acestei decizii, pârâta OTP B.R. SA a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii în tot a cererii introductive, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs, s-a susținut că prevederile art. 969 C. civ. nu permit instanței de judecată să intervină în acordul de voință al părților și să adauge la clauzele în care părțile au înțeles să expune drepturile și obligațiile lor ori să definească termenii contractuali, iar, pentru ca banca să poată uza de dreptul de a modifica unilateral dobânda, atât în sensul majorării, cât și în cel al diminuării valorii acesteia, este necesar consimțământul reclamantului în acest sens, concretizat într-un act adițional la contract, în lipsa acestuia neputând opera nicio modificare a cuantumului dobânzii.

Înalta Curte, examinând recursul astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurentei prin care a susținut că, în mod greșit, instanța de fond și instanța de apel au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că s-au raportat la marja băncii ca și element de cost în calculul dobânzii, nu poate fi primită.

Astfel, se constată că, contractele de credit încheiate de pârâtă cu reclamantul, trebuiau să cuprindă ca o consecință a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, Ordonanței nr. 21/1992 privind protecția consumatorului și ale Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit, în vigoare la data încheierii acestora, clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoștințe de specialitate cu pregătire înaltă, sancțiunea constituind-o nulitatea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Este cunoscut faptul că pentru toate tipurile de contract, dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la dispoziție a unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de timp.

În contextul inflaționist existent, în toate țările se iau în considerare două ipoteze ale dobânzii: nominală, exprimată ca atare prin rata curentă de piață, și reală, ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune a capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist.

Este adevărat că, la semnarea contractului, reclamantul a recunoscut băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda numai în raport de modificarea indicilor de referință, dar, în cauză, se constată că banca a interpretat această clauză contractuală numai în favoarea sa, în sensul că a modificat dobânda în funcție de indicele Libor, dar nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când au fost înregistrate creșteri ale acestuia, în acest fel dobânda menținându-se constantă prin majorarea componentei fixe a acesteia. Cum această majorare a componentei fixe nu a fost adusă la cunoștința reclamantului la momentul încheierii contractului, consumatorul nu poate fi obligat la acceptarea ei cum corect a reținut și instanța de apel.

Componentă fixă, marja avută în vedere la data încheierii contractului reprezintă diferența dintre dobândă și valoarea indicelui Libor, acesta din urmă fiind o valoare variabilă, or, la momentul încheierii contractului, marja băncii era de 2.91, în luna mai 2008 marja a ajuns la 4.18, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată marja băncii era de 6.82, iar, în octombrie 2012, marja ajunsese la 6.92, astfel încât se poate observa că, în mod constant, recurenta și-a crescut propria marjă, fără a respecta acordul de voință al părților consemnat în contract și prevederile legale în vigoare.

Nici invocarea de către recurentă a aplicării greșite a dispozițiilor O.U.G. nr. 174/2008, nu poate fi reținută, întrucât aceasta avea obligația să propună reclamanților încheierea actelor adiționale la contractele de credit în care să prevadă că dobânda este variabilă, exclusiv în raport de indicele Libor la 3 luni, atât în sensul creșterii, cât și al descreșterii.

Mai mult decât atât, banca avea obligația ca, în temeiul art. 969 C. civ., să respecte clauzele contractuale convenite la încheierea contractului, or, în cauză, pârâta a continuat să aplice și după apariția O.U.G. nr. 174/2008 o dobândă majorată, chiar dacă indicele Libor a scăzut constant.

Norma legală incidență în cauză (O.U.G. 174/2008) este imperativă și aplicabilă tuturor contractelor de credit, inclusiv celor ce se aflau deja în derulare la data intrării ei in vigoare (decembrie 2008).

Așadar, dacă până la acel moment banca a refuzat să respecte prevederea contractuală privitoare la modificarea dobânzii, cel puțin din decembrie 2008 ar fi trebuit sa se supună prevederilor imperative ale legii și să modifice dobânda exclusiv în funcție de variațiile indicelui Libor, independent de voința sa proprie.

Reținând că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta OTP B.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 113 din 25 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta OTP B.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 113 din 25 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014.