Allocation of depreciation in compensation for expropriated non-restorable properties under Law 10/2001

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 196 din 17 noiembrie 2011, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanții S.G., W.F., M.L., S.G. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În favoarea reclamanților S.G., P.E., M.L. și M.M. s-a emis titlul de despăgubire (decizia din 18 noiembrie 2009) în cuantum de 31.000 RON, sumă stabilită prin raportul de evaluare întocmit în Dosarul nr. 41.150/CC din 5 septembrie 2008.

Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit în expertiza efectuată de către un evaluator autorizat, obiectul evaluării fiind: o casă și un grajd construite în anul 1920, o bucătărie construită în anul 1921 și un coșer din scândură.

Valoarea acestor construcții la nivelul anului 2009 a fost stabilită ca fiind de: 21.000 RON pentru casă, 5.000 RON pentru grajd, 5.000 RON pentru bucătărie și 200 RON pentru coșer, total rotunjit 31.000 RON, prin aplicarea la valoarea construcțiilor stabilită la nivelul anului 2009, a uzurii aferente de 90%.

Reclamanții nu au contestat corectitudinea stabilirii valorii aferente a imobilelor stabilită la nivelul anului 2009 și nici cuantumul rezultat ca urmare a aplicării coeficientului de uzură, implicit acest coeficient.

Aceștia au contestat modalitatea de repartizare a coeficientului de uzură, în sensul că au considerat că se impunea să suporte doar cota de uzură aferentă perioadei în care autorul acestora a avut în proprietate imobilele, respectiv din anul 1920 până în anul 1949, la un termen făcând precizarea că sunt de acord cu valoarea stabilită imobilelor la nivelul anului 1965.

Analizând dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 245/2007, instanța de fond a reținut că în tot acest titlu, când se face vorbire despre stabilirea și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, se menționează tot timpul despre măsuri reparatorii.

Cât privește data la care se stabilește valoarea despăgubirii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, „Valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”.

Ori, în speță, valoarea de piață la data soluționării notificării este valoarea calculată de evaluator care include și uzura de 90% reținută.

În concluzie, s-a constatat că nu există temei legal care să permită instanței să repartizeze această uzură în raport cu perioada utilizării imobilului și atâta timp cât legiuitorul a stabilit că valoarea construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, în mod corect și legal a fost emis titlul de despăgubire conform raportului de evaluare, raport de evaluare în care s-a stabilit valoarea de piață a imobilelor ce fac obiectul cauzei.

Stabilirea și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv constituie măsuri reparatorii.

Dacă s-ar stabili în altă modalitate despăgubirile aferente construcțiilor nedemolate care nu pot fi restituite în natură, s-ar crea o discrepanță raportat la construcțiile preluate în mod abuziv și demolate pentru care, conform dispozițiilor alin. (8) art. 10 din Legea nr. 10/2001, valoarea se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului.

Cât privește solicitarea reclamanților ca instanța să repartizeze suma ce va fi aprobată de către instanță, celor patru moștenitori în mod egal, câte 25%, pentru a putea intra mai ușor în posesia banilor, instanța a reținut că în lipsa unei dispoziții legale aplicabilă cererii formulate de către reclamanți și a unui act autentic sau hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit cotele de împărțire între beneficiarii titlului de despăgubire, a sumei stabilită prin decizia nr. 6773/2009, nu poate dispune în sensul solicitat de către reclamanți, incidente în cauză fiind dispozițiile art. 18 alin. (1)-alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta M.L., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- instanța de fond în mod greșit nu a repartizat coeficientul de uzură proporțional cu timpul de folosință al bunurilor pe cei doi utilizatori, respectiv Z.C. (care a folosit bunurile din 1920 până în anul 1929) și statul comunist (care a folosit bunurile timp de 60 de ani)

- în mod greșit a fost stabilită valoarea imobilelor demolate, aplicându-se greșit prevederile art. 10 alin. (8)-alin. (9) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „Valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării (…) în funcție de informațiile puse la dispoziția evaluatorului (…)”. Astfel, nu se justifică un coeficient de uzură de 90%, din moment ce potrivit expertizei de evaluare starea fizică a imobilelor a fost apreciată ca „bună”.

Criticile invocate de recurentă se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.:

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, instanța de control judiciar constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește cererea de repartizare a coeficientului de uzură proporțional cu timpul de folosință pe cei doi utilizatori, aceasta este inadmisibilă, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora instanța de contencios administrativ poate să oblige autoritatea publică la anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, respectiv la emiterea unui nou act administrativ; pe cale de consecință instanța nu are competența de a se substitui Comisiei Centrale cu privire la atribuțiile conferite acesteia prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la obiecțiunile legate de stabilirea unui grad de uzură prea mare al imobilului, acest motiv de recurs este neîntemeiat, în cauză fiind respectate actele normative incidente. Astfel, potrivit art. 10 alin. (8) și alin. (9) din Legea nr. 10/2001 (…)” (8) Valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului.

(9) Valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.”

Prin urmare, cu privire la modul de stabilire a gradului de uzură la construcțiile preluate în mod abuziv și pentru care urmează a se acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanța de control judiciar reține că data la care este stabilit gradul de uzură este data evaluării, indiferent dacă este vorba de construcții demolate sau existente.

De altfel, reclamanții au formulat obiecțiuni cu privire la gradul de uzură al construcțiilor demolate, iar prin răspunsul din 23 septembrie 2009 evaluatorul a argumentat faptul că procentul de uzură fizică s-a stabilit pe baza „Ghidului cuprinzând coeficienții de uzură fizică normală la mijloace fixe din grupa 1, construcții”, indicativ P 135 – 199 editat de Corpul experților Tehnici din România.

Față de considerentele menționate, instanța de control judiciar apreciază că decizia nr. 6773/2009 (actul administrativ atacat) a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică respingând acțiunea.

În ceea ce privește solicitarea recurentei de a i se acorda, cu titlu de despăgubiri, chiria aferentă celor 60 de ani în care statul a folosit abuziv imobilele ce fac obiectul măsurilor de reparație, această cerere este inadmisibilă, în principal pentru motive procedurale, ea nefăcând obiectul acțiunii la fond.

Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.L. împotriva sentinței nr. 196 din 17noiembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.