Reivindicare de drept comun vs. Legea 10/2001: prevalența Convenției Europene a Drepturilor Omului în redobândirea imobilelor naționalizate vândute chiriașilor

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București sub nr. 10599/300/2007 la data de 04 octombrie 2007, reclamantul Ț.V.F. a chemat în judecată pe pârâții P.E.M. și P.A., solicitând instanței să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. X3. bis, situat în imobilul din str. A.R., sector 2.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 112 și următoarele C. proc. civ. și art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Pârâții P.E.M. și P.A. au formulat întâmpinare, invocând excepția necompetentei materiale, față de valoarea imobilului care depășește 5 miliarde ROL, precum și excepțiile inadmisibilității și autorității de lucru judecat, iar pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 4141 din 05 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Ț.V.F. și pe pârâții P.E.M. și P.A., în favoarea Tribunalului București, secția civilă

Pricina a fost înregistrată la data de 04 iunie 2008 la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 21223/3/2008.

La data de 18 septembrie 2008, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reclamantul Ț.V.F. a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat instanței să oblige pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. X3. bis, situat la etajul 1 al imobilului din București, Str. A.R., sector 2, apartament compus din 3 camere, bucătărie în cotă indiviză de 4,12 m.p., culoar în cotă indiviză de 5,71 m.p., hol, debara, baie, loggia în suprafață de 1,81 m.p., boxă în suprafață de 14,08 m.p., în suprafață utilă totală de 72,54 m.p., împreună cu cota indiviză de 7,03% din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul în suprafață de 20,45 m.p. situat sub construcție.

Prin sentința civilă nr. 1523 din 2 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiate; a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3. bis, situat la etajul 1 al imobilului din București, str. A.R., sectorul 2, compus din 3 camere, bucătărie (cota indiviză de 4,12 m.p.), culoar (cotă indiviză 5,71 m.p.), hol, debara, baie, loggia în suprafață de 1,81 m.p., boxă în suprafață de 14,08 m.p., locuință în suprafață utilă de 72,54 m.p., împreună cu cota indiviză de 7,03% din părțile de folosință comună și terenul de sub construcție.

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:

Asupra excepțiilor invocate de pârâți:

1. Autoritatea de lucru judecat a prezentei cereri în raport cu sentința civilă nr. 9008/2000 pronunțată în dosarul nr. 20050/1998 de Judecătoria Sector 2 București, definitivă și irevocabilă, nu poate fi reținută.

Nu este întrunită tripla identitate cerută de lege în privința obiectului și cauzei, cu toate că părțile sunt aceleași. Obiectul acțiunii de față îl reprezintă revendicarea, în timp ce acțiunea anterioară a avut ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care fostul chiriaș a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu. Cauza cererii de față o constituie deținerea nelegitimă de către pârâți a unui bun imobil ce se pretinde a aparține reclamantului, temeiul juridic fiind art. 480 C. civ., pe când cauza cererii anterioare o constituia pretinsa eludare a legii la încheierea actului juridic, cu prejudicierea drepturilor reclamantului, temeiul de drept invocat fiind art. 948 și 968 C. civ.

Prin urmare, excepția este vădit neîntemeiată, distincția între cele două acțiuni fiind clară.

2. Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu poate fi reținută.

Astfel, pentru ca o cerere de chemare în judecată să fie inadmisibilă, trebuie să fie prohibită de lege, or în cauză nu se poate reține că există vreo dispoziție legală care să interzică accesul la justiție al reclamantului pentru a obține recunoașterea și respectarea dreptului său de proprietate.

Raportarea la normele legii speciale, Legea nr. 10/2001 și invocarea principiului specialia generalibus derogant, față de caracterul de normă generală a art. 480 C. civ., pentru proteguirea juridică a dreptului de proprietate pe calea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe aceste dispoziții, nu reprezintă un fine de neprimire a acțiunii de drept comun, atâta vreme cât nicio normă legală în vigoare nu interzice un atare demers și, din punct de vedere al respectării principiului liberului acces la justiție, nici nu ar putea să interzică fără a încălca dispozițiile constituționale și reglementările internaționale la care România este parte, cu referire în mod deosebit la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât, tribunalul a apreciat că inadmisibilitatea acțiunii poate fi privită și ca o apărare de fond, ulterioare referiri la acest aspect vor fi făcute în cele ce urmează, și din perspectiva deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008.

Asupra fondului cauzei, Tribunalul a găsit acțiunea de față ca fiind întemeiată, așa încât a admis-o, cu următoarea motivare:

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 01 februarie 1946 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, numita C.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra etajelor 1 și 2 ale imobilului situat în București, str. A.R., sector 2, împreună cu partea indiviză din terenul de sub construcție și părțile aflate în folosință comună.

Acest imobil a fost preluat de statul român, fără nicio despăgubire, în baza Decretului nr. 92/1950, proprietara în cauză figurând la poziția nr. BB din lista anexă la Decret.

La data de 28 ianuarie 1997, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare V2., prin care s-a înstrăinat apartamentul X3. bis situat la etajul 1 al imobilului pârâților P.M. și P.A. Aceștia au avut anterior calitatea de chiriași ai locuinței, dobândind vocație la cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

La 25 martie 1997 numita C.M. a promovat o acțiune în revendicare a imobilului în cauză, iar prin sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea acesteia și a obligat pârâții din respectiva cauză, anume C.G.M.B., CL al Sectorului 2 și SC A. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele X3. (etajul 1) și X4. (etajul 2) din imobilul situat în București, str. A.R., sector 2. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare.

Se impune precizarea că apartamentul X3. situat la etajul I al imobilului la care se referă sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 vizează în fapt toate unitățile locative situate la etajul I al clădirii, deci vizează și apartamentul X3. bis, acest aspect putând fi dedus din următoarele împrejurări: numita C.M. a dobândit, prin actul autentificat sub nr. V1. din 01 februarie 1946, proprietatea asupra întregului etaj I neavând așadar nici un motiv să revendice în instanță numai un singur apartament, în ipoteza în care ar fi cunoscut că, între timp locuința de la etaj s-a divizat; constatările expertului C.P. sunt relevante sub acest aspect, arătând că „pârâții împart etajul 1 al clădirii cu o altă familie. Deoarece la data construcției clădirii etajul 1 reprezenta o singură unitate locativă, ulterior fiind separat în 2 unități locative distincte, bucătăria și culoarul apartamentului (...) sunt în folosința comună cu cealaltă familie”.

Este așadar puțin probabilă ipoteza ca împărțirea apartamentului de la etajul I să fi avut loc anterior naționalizării, având în vedere că data construcției la care se referă expertul este ulterioară dobândirii imobilului de către numita C.M., acesta fiind bombardat la nivelul anului 1946 (conform mențiunii din contractul de vânzare cumpărare era distrus), fiind de asemenea, de domeniul notorietății politica socială la nivelul perioadei 1945-1989 de a crea cât mai multe locuințe pentru populație, chiar și cu reducerea nivelului de confort, ceea ce a justificat practic împărțirea unui apartament în două unități locative distincte, oferite spre închiriere din fondul locativ de stat și, ulterior, vândute.

La data de 27 noiembrie 1998 numita C.M. a promovat o nouă acțiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare a ambelor apartamente de la etajul 1, fiind vizat așadar și apartamentul revendicat în prezenta cauză, devenit între timp proprietatea pârâților P.

Respectiva acțiune a fost în mod irevocabil respinsă ca neîntemeiată, reținându-se printre altele, că ambele părți au fost de bună credință la încheierea actului, vânzătorul considerându-se proprietar al bunului vândut, iar cumpărătorii apreciind că încheie contractul cu adevăratul proprietar, în condițiile în care la data încheierii contractelor nu se stabilise dacă imobilul trecuse sau nu cu titlu în proprietatea statului.

După intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, numita C.M. a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului ce i-a fost naționalizat. Notificarea nu a fost soluționată până în prezent.

La data de 12 septembrie 2007 numita C.M. a decedat, calitatea de moștenitor având fiul său, reclamantul din prezenta cauză, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. M1./2009.

Reținând această situație de fapt, făcând aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. și procedând la compararea titlurilor prezentate de părți, Ttribunalul a reținut că este preferabil titlul exhibat de reclamant, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 01 februarie 1946 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, dreptul acestuia de proprietate fiind consolidat prin sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, recunoscându-se dreptul de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantului.

Pe de altă parte, titlul prezentat de pârâți provine de la un neproprietar, în speță statul român, care a intrat în posesia bunului imobil prin abuz și cu încălcarea drepturilor proprietarului legitim, înstrăinându-l ulterior, fără însă ca viciile titlului său date de precaritatea calității de proprietar și împrejurările în care a dobândit imobilul, să fie înlăturate prin retransmiterea către terți, în speță pârâții.

Nu mai poate fi pus la îndoială caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, fie și numai în considerarea faptului că prin sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, admițându-se acțiunea în revendicare în contradictoriu cu statul, s-a statuat implicit asupra acestui aspect. Prin urmare, apare ca fiind lipsită de utilitate în cauză, orice distincție între preluarea cu sau fără un titlu valabil a imobilului în cauză, indiferent dacă autoarea reclamantului ar fi fost vreun „element al marii burghezii”, ori ar fi făcut parte din categoria exploatatorilor de imobile, vizați de Decretul nr. 92/1950.

În plus, Tribunalul a apreciat că dincolo de buna credință a pârâților ce nu mai poate fi repusă în discuție, dreptul pârâților de a cumpăra apartamentul în discuție are ca izvor un act normativ contrar normelor internaționale, cu referire la C.E.D.O., la care România aderase încă din anul 1994. Este vorba în speță de Legea nr. 112/1995 care a permis vânzarea către chiriași la prețuri sociale, a locuințelor ce au fost preluate de stat, în detrimentul foștilor proprietari care beneficiau de măsuri reparatorii în natură, condiționat de locuirea la data de 22 decembrie 1989 în calitate de chiriași în apartamentele trecute în proprietatea statului, în toate celelalte cazuri aceștia beneficiind de despăgubiri al căror cuantum era plafonat, fără a acoperi nici măcar valoarea bunului de la momentul intrării în vigoare a legii.

Mai mult, potrivit art. 24 alin. (2) hotărârile judecătorești cu privire la imobilele prevăzute la art. 1 din lege, rămase definitive și irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 din C. proc. civ.

Este evident, așadar, că aceste dispoziții încalcă normele constituționale privind ocrotirea proprietății, egalitatea cetățenilor în fața legii și accesul liber la justiție, contravenind totodată și art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Ca atare, ele nu pot conferi nicio valoare juridică, în cadrul comparării de titluri, actului de vânzare cumpărare încheiat de foștii chiriași, atâta vreme cât Legea în cauză, în ansamblul său, a obturat orice posibilitate a foștilor proprietari, ce nu se încadrau în ipoteza art. 2 alin. (1), de a-și recupera bunurile, prin aceasta realizându-se practic o a doua naționalizare a respectivelor imobile. De aceea, Tribunalul a apreciat că nu prezintă nicio relevanță, din perspectiva soluționării prezentei acțiuni, dacă reclamantul sau autoarea acestuia au urmat sau nu procedura Legii nr. 112/1995, atâta vreme cât această lege nu conferea decât posibilitatea obținerii unor modice despăgubiri și, în nici un caz, nu înlătura dreptul la acțiune, pe calea dreptului comun [cu observarea art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 - Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului] și ulterior, în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

La pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul nu a ignorat decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anterioară soluționării cauzei, obligatorie pentru instanță fiind dată în interesul legii.

Soluția însă nu este diferită, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit acestei decizii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se desprinde așadar ideea că momentul la care se raportează instanța supremă pentru a aprecia asupra subsidiarității acțiunii în revendicare în raport de legea specială, este evident dată de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, în cauza de față, autoarea reclamantului nu mai avea nicio posibilitate (și nici un interes practic) de a uza de cererile și acțiunile în justiție prevăzute de această lege, în condițiile în care obținuse anterior o hotărâre favorabilă de restituire a imobilului, solicitând, deopotrivă, și desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, fără succes însă, unei noi acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10, opunându-i-se autoritatea de lucru judecat (deși s-ar putea aprecia totuși că, în condițiile în care în regimul Legii nr. 10 buna credință valorează titlu și împiedică restituirea în natură a imobilului către proprietarul său de drept, producând așadar consecințe din cele mai grave din perspectiva scopului urmărit de legiuitor la adoptarea acestui act normativ ce se dorește a avea caracter reparator - restitutio in integrum, buna credință se examinează cât se poate de exigent, practica judiciară fiind cvasiunanimă în a aprecia că orice dubiu, chiar și ignoranța subdobânditorului asupra împrejurărilor în care statul a dobândit proprietatea asupra imobilului exclud buna credință, or sentința civilă nr. 9008/2000 nu face o astfel de analiză amănunțită a condițiilor în care pârâții au dobândit imobilul, reținând în plus chiar că vânzătorul - statul - a fost de bună credință).

Singurul demers pe care l-a întreprins autoarea reclamantei, unicul posibil de altfel, a fost notificarea formulată în condițiile legii speciale, nesoluționată însă până în prezent.

Prin formularea prezentei acțiuni, reclamantul are posibilitatea să redobândească efectiv proprietatea imobilului, deja recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, o soluție contrară lipsind practic de eficacitate o hotărâre judecătorească, ceea ce ar contraveni, atât Convenției, cât și jurisprudenței C.E.D.O., încălcând în mod evident dreptul de proprietate recunoscut cu valoare de principiu și garantat de normele interne și internaționale.

Prin urmare, în cauza de față, reținând și argumentele din hotărârile C.E.D.O. în materie, se impune admiterea acțiunii reclamantului și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat, ceea ce reprezintă singura soluție judicioasă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții P.A. și P.E.M.

În apel, la termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2009, s-a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 480 C. civ. prin raportare la dispozițiile art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, fiind sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea acestei excepții, pe care a respins-o prin decizia nr. 628/2010.

Prin decizia civilă nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții P.A. și P.E.M. și au fost obligați apelanții pârâți la plata sumei de 1685,72 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

Verificând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

A. În privința excepției puterii de lucru judecat, Curtea a reținut că potrivit întâmpinării formulate în dosarul judecătoriei, pârâții apelanți au indicat drept prim termen al acesteia, sentința civilă nr. 9008/2000.

Or, pentru a exista putere de lucru judecat, trebuie în temeiul art. 1201 C. civ., să fi existat tripla identitate de elemente: părți, obiect, cauză. Așadar, elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează și care îi determină efectele, respectiv părți (eadem conditio personarum), cauză (eadem causa) și obiect (eadem res).

Or, verificând întrunirea acestora în cauza prezentă, Curtea a constatat că în cele două pricini, ambele părți din cererea prezentă au figurat ca părți.

Cele două pricini nu au avut însă, același obiect: în primul litigiu, obiectul a fost constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în timp ce în cauza prezentă, obiectul este reprezentat de cererea de revendicare.

În consecință, devenind inutilă analiza celui de-al treilea element, ca urmare a constatării neîntrunirii celui secund, Curtea a constatat că excepția puterii de lucru judecat, este neîntemeiată, soluția primei instanțe de judecată sub acest aspect, fiind legală, în pofida folosirii sintagmei de „autoritate de lucru judecat” în loc de putere de lucru judecat, astfel cum au învederat pârâții.

B. În privința excepției de inadmisibilitate a prezentei acțiuni în revendicare, ca urmare a existenței Legii speciale nr. 10/2001, Curtea a observat că excepția inadmisibilității prezentei acțiuni, excepție de fond, absolută și dirimantă, este neîntemeiată, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță de judecată.

Astfel, ca premisă, s-a constatat că instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă în 2007, de persoană ce se pretinde îndreptățită, împotriva unor chiriași cumpărători ai imobilului proprietatea autoarei reclamantului, expoliat de statul comunist.

Curtea a apreciat, în continuare, că existența Legii nr. 10/2001 ar putea fi invocată în cauză (cum de altfel, au și procedat pârâții la fond), ca și un impediment legal în exercitarea deplinei jurisdicții a instanței asupra fondului raportului litigios dedus judecății. Acest obstacol ar reprezenta mai degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei greșite căi procesuale, pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamantului: calea acțiunii în revendicare de drept comun, față de procedura specială a Legii nr. 10/2001, acțiunea astfel formulată contravenind cerințelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., dar și deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii nr. 33/2008, fiind inadmisibilă. Această carență invocată vizează așadar exercițiul dreptului la acțiune, reprezentând deci, o excepție de fond.

Curtea a apreciat, în consecință, în deplină concordanță cu dispoziția primei instanțe, că această acțiune este deplin admisibilă.

C. În privința criticilor referitoare la fondul cauzei, Curtea a constatat, în mod preliminar, faptul că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și, nu mai puțin, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurenți.

1. Astfel, sub un prim aspect, Curtea, la fel ca și instanța de fond, a constatat nevalabilitatea a însuși titlului statului asupra imobilului, Decretul nr. 92/1950, fapt statuat expres inclusiv prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, concluzie cu incidență asupra operațiunii juridice de stabilire a titlului prioritar.

2. Sub un al doilea aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare deținut de recurenții pârâții-persoane fizice din cauză, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, confirmat prin aceeași sentință civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă, Curtea a considerat că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, Legea nr. 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.

Așa cum s-a stabilit și în cadrul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație.

Dată fiind această apreciere cu caracter general și preliminar, Curtea a pornit de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne speciale, în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitate instituită în mod expres și de decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.

Într-adevăr, prin această decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens, instanța supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.”

Curtea a reținut, în continuare, că în situația de față, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate „cu bună - credință”, așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.

Ar părea în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credință.

Pe de altă parte, jurisprudența C.E.D.O. pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică care s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu Străin și Porțeanu și multe altele, impune regulile fundamentale care vor fi evidențiate în cele ce urmează.

În speță, potrivit acestor reguli desprinse din blocul de convenționalitate al instanței de contencios european, reclamantul deține un „bun actual”, la fel ca și pârâții ce la rândul lor, prin menținerea judiciară a contractului încheiat, dețin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că li se recunoaște un drept real de proprietate.

Reclamantul prezent se află în situația premisă reglementată de instanța de contencios european, aceea de a deține un „bun axtual”, atât timp cât prin sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București (dosar judecătorie), definitivă prin neapelare, s-a dispus admiterea acțiunii în revendicare, cu consecința expres menționată a obligării autorităților, de a lăsa în deplină proprietate și posesie, apartamentul, autoarei reclamantului.

Chiar dacă pârâții invocă lipsa de opozabilitate în ceea ce îi privește, a acestei hotărâri, Curtea observă că fiind irevocabilă, ea se impune acestora ca orice alt act juridic intrat în circuitul civil, având din punct de vedere probator, față de pârâți, cel puțin caracterul unei prezumții simple, care însă, se coroborează din punctul de vedere al prezentei instanțe, cu ansamblul celorlalte probe administrate de reclamant, în cauză, pornind de la dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantului și continuând cu constatarea caracterului abuziv și lipsit de orice despăgubire, al preluării imobilului de către statul român. În consecință, această hotărâre judecătorească nu poate fi ignorată în cadrul silogismului juridic al prezentei cauze.

Cu toate acestea, imobilul a fost vândut apelanților, la data de 28 ianuarie 1997 (dosar fond), fără ca autoarea reclamantului sau acesta să fi primit vreo despăgubire efectivă.

Nu mai puțin, independent de demersurile judiciare pentru recuperarea bunului său, inițiate din anul 1997, autoarea reclamantului a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001 (dosar fond judecătorie), nesoluționată până în prezent, la mai bine de 10 ani de la momentul introducerii sale.

Având în vedere și ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de către C.E.D.O.), ilustrată deja la punctul B din prezenta hotărâre, rezultă evident că reclamantul este deținător al unui „bun actual”, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Continuând raționamentul C.E.D.O., se observă că în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, s-a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

În evaluarea proporționalității măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și „de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională”.

Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, parag. 92).

Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).

În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, parag. 112).

În consecință, pentru argumentele evidențiate, legate în primul rând de caracterul ineficient al procedurii administrative reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a dezvoltat în paragrafele anterioare, Curtea a constatat în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilității evocate, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale.

Prin urmare, în concursul dintre reclamant și pârâți, Curtea a observat că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, aparținând autoarei sale, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind și de o hotărâre judecătorească care a confirmat dreptul său de proprietate.

Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deși reclamantul beneficiază de sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București și a formulat (prin autoarea sa) notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu a obținut până în prezent, nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mai mulți ani. Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, C.E.D.O. a constatat și ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare din 2009, pronunțate în cauzele Faimblat și Katz împotriva României).

În același timp, Curtea nu contestă faptul că intimații-pârâți, deținători și ei ai unui titlu asupra apartamentului, confirmat prin sentința civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 București, dispun la rândul lor, de un „bun”, însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantului, mai bine caracterizat.

Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum s-a arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamantei către chiriași, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune și ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții - foști chiriași - cumpărători ce evident, nu ar putea fi obligați ca urmare a unei ipotetice imposibilități de restituire în natură, la plata de despăgubiri bănești către reclamanți.

În consecință, Curtea a apreciat că în cauză, în referire la apartamentul vândut, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Această concluzie se impune întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum s-a arătat, Constituția, dar și decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță de apel a și făcut în cauză în ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâților-persoane fizice. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea a constatat că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv.

Sub un alt aspect, afectarea prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alin. (2) teza finală a deciziei sale: „Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice”. Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător.

Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent din prezenta cale de atac, raportat la limitele circumscrise de prezenta cerere privind revendicarea apartamentului vândut, pârâții indicați în acțiune, fiind doar persoanele fizice, Curtea a constatat că despăgubirea reclamantului prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.

Eventuala susținere în sensul că reclamantul va avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea minorității, certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalență, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, este recunoscută în chiar prezenta decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează și la recunoașterea în cadrul aceleiași decizii, doar în anumite condiții, a admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), precum și la caracterul împovărător al trimiterii reclamantului la o nouă procedură, ale cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii.

Sub acest aspect, este corectă afirmația că statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, însă această premisă alături de altele, menționate deja (cum ar fi cele expuse de instanța supremă în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea comparării în anumite situații, a bunurilor deținute de părți), a deschis calea acțiunii în revendicare prezente, pentru reclamant, în cadrul căreia compararea titlurilor s-a realizat în temeiul Convenției europene și a jurisprudenței sale, constituite într-un bloc de convenționalitate care se impune în mod obligatoriu, astfel încât preferabilitatea acordată situației reclamantului în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, se fundamentează și pe alte rațiuni în afara celei decurgând din culpa statului.

Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii: “În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (….)

Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice”.

Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriașul cumpărător, să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului în anumite condiții, la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. Din acest punct de vedere, susținerea în sensul că apelanții vor fi afectați în mod direct, deși culpa ar aparține statului, nu este fondată, aceștia având posibilitatea de a fi despăgubiți, conform celor menționate. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autoarei reclamantei, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții-persoane fizice.

Curtea a constatat, totodată, caracterul netemeinic al aserțiunii apelanților, referitoare la nedovedirea identității dintre imobilul obiect al hotărârii judecătorești de revendicare din anul 1998 și imobilul din litigiul prezent. Prin prisma acestui aspect, Curtea a reținut concomitent cu însușirea pe deplin, a argumentelor primei instanțe de judecată, pe care le-a apreciat ca fiind corecte, faptul că potrivit titlului exhibat de către apelanți, apartamentul acestora se află la etajul I al imobilului din Str. A.R. Or, potrivit titlului de proprietate al autoarei reclamantului, aceasta a dobândit în proprietate întregul etaj I al aceluiași imobil, astfel încât este evident că apartamentul în litigiu, se include în obiectul material derivat al acestui titlu vechi.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că inclusiv din considerentele sentinței civile nr. 9008/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 București, de care se prevalează apelanții, rezultă că situația contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997 a fost analizată prin raportare la existența sentinței civile din 1998 de retrocedare, ceea ce ilustrează corespondența dintre apartamentul nr. X3., vizat de hotărârea din 1998, cu cel pentru care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de către apelanți.

Concluzia se impune ca urmare a faptului că celălalt apartament situat la etajul I - apartamentul nr. X2. vizat de asemenea, de către sentința civilă din 1998 de retrocedare, a fost deja restituit prin sentința civilă nr. 1591/2008 a Tribunalului București, în care pârâți figurează soții T.G.D. și D.G.

Având în vedere împrejurarea că potrivit adresei SC A. SA, la etajul nr. 1, figurează doar familiile T.G.D. și P.E.M. (dosar fond tribunal), iar pârâții apelanți nu au dovedit că la etajul I ar mai fi fost și alte apartamente în afara acestora două, Curtea a constatat că în cauză, nu există dubiu asupra corespondenței dintre apartamentul nr. X3. din sentința din 1998 și apartamentul nr. X3. bis al pârâților.

Dată fiind culpa procesuală a apelanților în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac, Curtea i-a obligat pe aceștia la plata de cheltuieli de judecată către intimat, în cuantum de 1685,72 RON, reprezentând onorariu avocat ales, conform dovezii de plată prin bancă - extras cont, de la dosar apel.

Împotriva sus-menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții P.A. și P.E.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

O primă critică, formulată prin motivele de recurs, privește modalitatea în care instanța de apel a soluționat excepția puterii de lucru judecat.

În dezvoltarea acestei critici se invocă o serie de argumente recurenții pârâți susținând, în esență, că instanța de apel a înțeles să aplice, în mod inflexibil, criteriile acestei excepții absolute.

O a doua critică adusă deciziei recurate privește modalitatea de soluționare a chestiunii inadmisibilității acțiunii în revendicare, în raport de conținutul stricto sensu al art. 480 C. civ. și al Legii nr. 10/2001, al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, și a practicii europene, sens în care, se susține că instanța de apel nu s-a raportat în mod riguros la datele reale ale stării de fapt reținute și la textele dreptului substanțial pretabile cauzei.

În continuarea motivelor de recurs, recurenții pârâți aduc nenumărate argumente în susținerea inadmisibilității acțiunii în revendicare, raportat la dreptul comun, la legislația specială în această materie, la dreptul european și la deciziile în interesul legii incidente.

Se reiterează ideea, invocată și la instanța de fond, că nici intimatul reclamant Ț.V.F. și nici autoarea acestuia nu au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, că nu au notificat împrejurarea că sunt proprietari ai imobilului, astfel încât pârâții nu au avut niciun obstacol în a cumpăra, potrivit acelei legi, apartamentul în litigiu.

Pe de altă parte, intimatul reclamant nu a administrat probe din care să rezulte că înainte de data încheierii contractului de vânzare -cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995, a formulat acțiune în revendicare ori și-a exprimat intenția de a redobândi în proprietate bunul în contradictoriu cu pârâții.

În mod eronat s-a statuat, din situația de fapt reținută în speță, pe de o parte, că intimatul reclamant poate invoca în acest moment în favoarea sa, existenta unui „bun”, iar pe de altă parte, că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenții pârâți nu au fost de bună credință.

În realitate, nu se poate aprecia că intimatul reclamant ar avea în patrimoniul său, apartamentul în litigiu.

În continuare, recurenții pârâți fac o analiză proprie a conceptului de „bun” și a conceptului de „speranță legitimă”, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care nu presupune a fi apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci de a avea exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale (Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/ 2001).

Intimatul reclamant și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., înțelegând să formuleze acțiune în revendicare pe dreptul comun și nu în temeiul Legii nr. 10/2001.

În mod greșit instanța de apel nu a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, îndreptată fiind împotriva terțului subdobânditor pentru următoarele argumente:

Din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, rezultă neîndoielnic că pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială, cale pe care de altfel intimatul a și înțeles să o uzeze.

Instanța de apel nu a procedat nici la a analiza admisibilitatea/inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, pronunțată în recursul în interesul legii, verificând dacă intimatului i se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile art. l din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ce garantează protecția dreptului de proprietate.

Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, în ipoteza cauzei de față (reclamantul-intimat a formulat notificare la P.M.B.), nu ar fi reprezentat o încălcare a dreptului de acces la o instanță și, cu atât mai puțin, ar fi reprezentat o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat in jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu - 1997 s.a.)

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparatoriu și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În continuare, recurenții pârâți aduc o serie de argumente în susținerea criticii referitoare la modul în care instanța de apel a analizat fondul cauzei, găsind întemeiată acțiunea reclamantului.

Se susține, în esență, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, ce derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale (calificate ca atare de decizia dată în interesul legii) ale Legii nr. 10/2001.

În speță, trebuia avută în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâților devenind preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 28 ianuarie 1997 înscris la Judecătoria Sectorului 2 în registrul de transcripțiuni imobiliare.

Drept consecință, acțiunea în revendicare este neîntemeiată și pe cale de consecință, și decizia dată în apel este nelegală și netemeinică.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, aspecte de nelegalitate a hotărârii ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Examinând primul motiv de recurs, referitor la modalitatea în care instanța de apel a soluționat excepția puterii de lucru judecat, Înalta Curte constată că instanța a interpretat și a aplicat în mod corect legea, respectiv dispozițiile art. 1201 C. civ.

Pentru a exista lucru judecat, dedus într-un proces din hotărârea pronunțată într-un proces anterior, potrivit art. 1201 C. civ., trebuie să existe tripla identitate cerută de acest text: de persoane, de obiect și de cauză.

Instanța de apel a reținut că cele două pricini invocate în susținerea excepției, nu au avut același obiect: în primul litigiu, obiectul a fost constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în timp ce în cauza pendente, obiectul este reprezentat de cererea de revendicare a imobilului prin compararea titlurilor de proprietate ale părților.

Procedând la analiza triplei identități cerută de textul de lege, Înalta Curte constată că cele două pricini nu au avut același obiect și nici aceeași cauză. Chiar dacă cele două procese s-au purtat între aceleași părți și au avut indicat același temei de drept, respectiv art. 480 C. civ. și art. 481 din același cod, raportul juridic dedus judecății a fost diferit.

Nu există putere de lucru judecat atunci când prima hotărâre, definitivă și irevocabilă, constată valabilitatea titlului pârâților, nefiind îndeplinite condițiile nulității actului, iar acțiunea ulterioară vizează compararea acestui titlu validat juridic cu titlul reclamantului în cauză, după criteriile acțiunii în revendicare, consacrate de doctrina și jurisprudența în materie, întrucât, în cele două pricini nu există identitate de obiect și cauză.

În speță, nu se pune nici problema acceptării efectului pozitiv al lucrului judecat, funcția lui principală corespunzând nevoii de a se evita pronunțarea de hotărâri judecătorești contradictorii cu privire la aceleași chestiuni de fapt și de drept, ceea ce nu este cazul de față.

Prin urmare, Curtea de apel, cenzurând soluția primei instanțe de judecată sub acest aspect, a constatat că excepția puterii de lucru judecat este neîntemeiată, fiind în mod corect respinsă ca atare.

Analizând cea de a doua critică formulată, privind modalitatea de soluționare a chestiunii inadmisibilității acțiunii în revendicare, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a constatat că această excepție vizează exercițiul dreptului la acțiune, reprezentând deci, o excepție de fond, și în consecință, în deplină concordanță cu practica instanțelor judecătorești în această materie, invocată de recurenții pârâți, a stabilit că această acțiune este pe deplin admisibilă.

De menționat este că, analiza acțiunii în revendicare pendente nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor și jurisprudenței instanței de contencios european privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel, și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Din situația de fapt stabilită în speță și necontestată de părți, Înalta Curte constată că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 01 februarie 1946 de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, numita C.M., autoarea reclamantului Ț.V.F., a dobândit dreptul de proprietate asupra etajelor 1 și 2 ale imobilului situat în București, str. A.R., sector 2, împreună cu partea indiviză din terenul de sub construcție și părțile aflate în folosință comună.

Acest imobil a fost preluat de statul român, fără nicio despăgubire, în baza Decretului nr. 92/1950, proprietara în cauză figurând la poziția nr. BB din lista anexă la decret.

La data de 28 ianuarie 1997, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare V2., prin care s-a înstrăinat apartamentul nr. X3. bis situat la etajul 1 al imobilului pârâților P.M. și P.A. Aceștia au avut anterior calitatea de chiriași ai locuinței, dobândind vocație la cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

La data de 25 martie 1997 numita C.M. a promovat o acțiune în revendicare a imobilului, iar prin sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea acesteia și a obligat pârâții din respectiva cauză, anume C.G.M.B., C.L. al Sectorului 2 și SC A. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele X3. (etajul 1) și 4 (etajul 2) din imobilul situat în București, str. A.R., sector 2. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare.

La data de 27 noiembrie 1998 numita C.M. a promovat o nouă acțiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a ambelor apartamente de la etajul 1, fiind vizat așadar și apartamentul revendicat în prezenta cauză, devenit între timp proprietatea recurenților pârâți.

Respectiva acțiune a fost în mod irevocabil respinsă, ca neîntemeiată, reținându-se printre altele, că ambele părți au fost de bună credință la încheierea actului, vânzătorul considerându-se proprietar al bunului vândut, iar cumpărătorii apreciind că încheie contractul cu adevăratul proprietar, în condițiile în care la data încheierii contractului nu se stabilise dacă imobilul trecuse sau nu, cu titlu în proprietatea statului.

După intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, autoarea intimatului reclamant, numita C.M., a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului ce i-a fost naționalizat. Notificarea nu a fost soluționată până în prezent.

Pornind de la această situație de fapt, necontestată de părți, și de la premisa că, în cauză, există două titluri de proprietate valabile, al intimatului reclamant - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul și a fost recunoscut dreptul de proprietate al autoarei sale prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și cel al recurenților pârâți - în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință, existând o hotărâre judecătorească de validare pe cale judiciară a acestuia, instanțele anterioare procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, au hotărât ca intimatul reclamant să dobândească bunul în natură.

În contextul acestor considerente, instanța de recurs constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită, urmând a confirma soluțiile pronunțate, cu consecința respingerii recursului de față.

Referitor la criticile de nelegalitate invocate de recurenți, privind încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, în sensul că s-a nesocotit existența normei speciale care reglementează cadrul juridic general pentru revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referință a legii, reținând și aplicând în mod greșit prevederile de drept comun în cauză, Înalta Curte constată că, în speță, instanțele anterioare au aplicat considerentele pentru care prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, s-a statuat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Instanța supremă reține că prin sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevovabilă, a fost recunoscut și confirmat dreptul de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu, intimatul-reclamant având, în mod indubitabil, un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Referitor la susținerea privind inopozabilitatea acestei decizii față de recurenții pârâți, Înalta Curte, analizând relevanța hotărârii prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., constată că pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat că în raport de această hotărâre judecătorească reclamanții au un bun, situație în care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni.

Efectul pozitiv al hotărârii definitive și irevocabile de retrocedare - în sensul că, ce s-a tranșat deja jurisdicțional reprezintă realitatea raportului de drept adus în fața instanței - se impune noii situații litigioase deduse judecății, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparație, ca o consecință a admiterii cererii de revendicare îndreptate de reclamanți împotriva C.G.M.B., C.L. al Sectorului 2 și SC A. SA, intrând în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte a avut în vedere în acest sens și jurisprudența constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența curții europene fiind principiul securității raporturilor juridice.

În speță, întrucât ambele părți litigante dețin fiecare un titlu de proprietate recunoscut ca valabil, și au fiecare un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul reclamantului de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia i s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.

În același sens este jurisprudența constantă a C.E.D.O., care a statuat: „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (cauza Străin contra României), privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, în condițiile în care, „dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni” (cauza Porțeanu contra României).

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.

În aceste circumstanțe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al intimatului-reclamant.

Pe de altă parte, în jurisprudența recentă a Curții Europene s-a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune intervenită, în speță, urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a se plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (cauza Tudor și Tudor contra României).

În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în această materie, Curtea Europeană a reținut caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe C. civ. sau pe legile speciale în materie.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația dedusă judecății, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții P.A. și P.E.M. împotriva deciziei civile nr. 183A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.