Vindication of land against bank title based on 1935 contract and declaratory judgment vs. prefectural orders limited to 743 m² under Law 18/1991; application of nemo dat quod non habet and current asset doctrine

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 sub nr. 6058/302/2004, reclamanții C.N.Ș. și A.T.C. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligată pârâta SC A.B.R. SA să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. P-ța Gh. Cantacuzino (fostă Al. Sahia), sector 2, în suprafață de 600 m.p., astfel cum acesta a fost identificat prin decizia civilă nr. 23/A/1999 și decizia civilă nr. 138/2000 a Curții de Apel București, definitive și irevocabile, precum și rectificarea cărții funciare în care a fost înscris dreptul pârâtei.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietari asupra terenului din București, str. P-ța Gh. Cantacuzino nr. 6 (fosta Al. Sahia), sector 2, că în anul 1982 au înstrăinat construcția - parter și etaj numitei R.A. prin contractele de vânzare-cumpărare din 12 iunie 1982, iar aceasta a înstrăinat către tatăl său, N.P., etajul, în baza actului de vânzare-cumpărare nr. x/1982.

Terenul a intrat în proprietatea Statului prin decizia nr. 1167/1982 emisă de Consiliul Popular al Sectorului 2 București, prin care s-a atribuit totodată și în folosință, dobânditorului construcției, suprafața de teren de 100 m.p.

După apariția Legii nr. 18/1991, cumpărătorii R.A. și N.P. au solicitat Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 constituirea dreptului de proprietate pentru terenul pe care l-au deținut în folosință, însă în mod eronat le-au fost eliberate certificatele de atestare a dreptului de proprietate nr. 114 și 117/1994 pentru o suprafață mai mare de teren decât cea deținuta în folosință. Apoi, R.A. și N.P. au înstrăinat Băncii București (S.C A.B. România S.A), construcția și întregul teren, inclusiv terenul care a fost înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991.

Reclamanții au mai arătat că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în temeiul Legii nr. 58/1974, lege declarată abuzivă prin Decretul Lege nr. 1/1989, că prin Legea 18/1991, art. 35 alin. (3), se prevede că nu se poate constitui un titlu de proprietate decât pentru suprafețele de teren pe care dobânditorii construcției le-au avut în folosință, iar terenul în folosință nu poate fi decât în limitele art. 8 și 17 din Legea nr. 58/1974, că titlul său de proprietate pe teren nu a fost desființat niciodată, fiind înscris în cartea funciară încă din 1940, iar confirmarea dreptului lor de proprietate precum și limitele și vecinătățile terenului sunt stabilite prin Decizia Civilă nr. 23/A/1999 și 138/2000 ale Curții de Apel București, definitive și irevocabile.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 44 pct. 1 din Constituția României.

Pârâta SC A.B.R. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. Cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pârâta a invocat dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, arătând că dobândirea de către stat a terenurilor în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost calificată în mod expres de către legiuitor drept preluare cu titlu valabil (prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001). Or, dacă potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, o asemenea acțiune este inadmisibilă împotriva statului român, a fortiori ea este inadmisibilă împotriva oricărei persoane care a dobândit cu bună credință de la statul român.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, pârâta a arătat că, la data la care autorii reclamanților au înstrăinat imobilul compus din construcție și teren (în anul 1982), construcția a trecut în proprietatea cumpărătorilor, iar terenul aferent construcției, în suprafață de 1286 m.p., a trecut în proprietatea statului; o anumită suprafață de teren (100 m.p.) a fost atribuită în folosință cumpărătorilor cu titlu de drept real, iar restul suprafeței de teren (1186 m.p.) contra plății unei chirii, prin decizia nr. 1167/1982 a Consiliului Popular al Sectorului 2.

Abrogarea Legii nr. 58/1974 nu poate avea nici o consecință asupra efectelor deja produse de această lege și întrucât preluarea s-a efectuat cu respectarea legislației în vigoare, titlul statului asupra bunului este unul valabil, astfel încât statul putea să înstrăineze oricărei persoane bunul aflat în proprietatea sa.

Pârâta a mai arătat că autorii săi au dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în temeiul Legii fondului funciar, contractul de vânzare-cumpărare constituie un act translativ de proprietate valabil încheiat, în forma prevăzută de lege (forma autentică), iar eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenului în litigiu a fost realizată cu respectarea tuturor dispozițiilor legale aplicabile, art. 35 alin. (3) (actualul art. 36 alin. (3)) din Lege fondului funciar nr. 18/1991.

Cu privire la hotărârea judecătorească de constatare a dreptului de proprietate al reclamanților, întrucât nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâta, nu poate fi invocată cu putere de lucru judecat, lipsind identitatea de părți. Această hotărâre nu creează decât o prezumție simplă de existență a dreptului reclamanților, care poate fi răsturnată prin proba contrară.

Pârâta SC A.B.R. SA a formulat cerere de chemare în garanție a vânzătorilor R.A. și N.P., prin care a solicitat, în ipoteza admiterii acțiunii principale, obligarea chemaților în garanție să-i restituie prețul terenului care face obiectul litigiului, actualizat în funcție de rata inflației, obligarea la plata diferenței dintre prețul actualizat al terenului și valoarea de piață a acestuia la data pronunțării hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în garanție, pârâta a arătat că, în cauză, au avut loc mai multe transferuri succesive ale dreptului de proprietate, iar ultimul proprietar - societatea pârâtă - se găsește în pericol de a fi evinsă prin efectul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel că, în conformitate cu principiile generale din materia garanției pentru evicțiune, își valorifică dreptul de a chema în garanție autorii care sunt ținuți de obligația de garanție.

În drept, cererea de chemare în garanție a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., art. 60 C. proc. civ.

Pârâta SC A.B.R. SA și-a completat ulterior cererea de chemare în garanție, prin indicarea pârâților din această cerere ca fiind și numiții R.M.P. și R.I.M., succesorii în drepturi ai lui R.D.I. (decedat la 16 februarie 1995), persoană care figurează, alături de R.A., drept vânzător în contractul de vânzare-cumpărare din 14 iunie 1994.

Pe parcursul judecării cauzei a decedat chematul în garanție N.P., a cărui unică moștenitoare este chemata în garanție R.A., potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2005 emis de BNP - T.L.

Prin sentința civilă nr. 6927 din 21 iunie 2010, Judecătoria Sector 2 București, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, constatând că raportul de expertiză evaluatorie efectuat în cauză a stabilit că valoarea obiectului litigiului este mai mare de 500.000 lei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 37967/3/2010.

Prin încheierea din data de 17 mai 2011, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C.N.Ș., stabilind că în cauză are calitate procesuală activă numai reclamanta A.T.C., în considerarea contractului de cesiune (vânzare) de drepturi litigioase intervenit între cei doi reclamanți, contract ce a fost autentificat din 15 mai 2006 la BNP - F. și rectificat prin încheierea din 22 ianuarie 2009 a aceluiași birou notarial.

Prin sentința civilă nr. 593 din 13 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii principale, a respins ca neîntemeiată cererea principală și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție, a obligat-o pe reclamanta A.T.C. să plătească pârâtei SC A.B.R. SA suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu experți), a obligat-o pe pârâtă să plătească chematei în garanție R.A. suma de 1.500 lei onorariu avocat și suma de 1.250 lei onorariu experți și, de asemenea, a obligat-o pe reclamanta A.T.C. să plătească pârâtei SC A.B.R. SA suma de 1.500 lei onorariu avocat și suma de 1.250 lei onorariu experți, cheltuieli de judecată suportate de aceasta, urmare a respingerii cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunța în acest sens, prima instanță a reținut că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri nu este inadmisibilă, neexistând nici un impediment legal ca instanța să analizeze titlurile de proprietate exhibate de părți și, subsecvent, să aprecieze asupra temeiniciei cererii reclamantei.

Procedând la analizarea titlurilor de proprietate concurente deținute de părți, tribunalul a reținut că titlul pârâtei este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 14 iunie 1994, opozabile tuturor subiectelor de drept și, anterior acestora, titlul autorilor săi (vânzătorii) este reprezentat tot de acte autentice de vânzare-cumpărare, precum și de acte de atestare a dreptului de proprietate a autorilor din 19 mai 1994.

Valabilitatea acestor acte nu poate fi contestată, atâta timp cât prin hotărâre judecătorească anterioară, respectiv, sentința civilă nr. 7185 din 22 septembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 982 din 08 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză (în formatul inițial al dosarului), privind constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare din 14 iunie 1994, iar, în ceea ce privește nulitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, s-a renunțat la acțiune.

La rândul său, reclamanta invocă o hotărâre judecătorească pronunțată în soluționarea unei acțiuni în constatare, care nu are efect constitutiv de drepturi și nu poate fi opusă decât părții ce a stat în acel litigiu. Mai mult, hotărârea respectivă a fost pronunțată în anul 1999, după ce autorilor pârâtei le fuseseră emise certificatele de atestare a dreptului de proprietate și terenul aparținând imobilului fusese înstrăinat pârâtei.

La data intentării și, respectiv, soluționării acțiunii în constatare, posesor al terenului nu era Consiliul General al Municipiului București ci pârâta, încă din anul 1994, urmare a încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, astfel încât, această constatare a dreptului de proprietate al reclamantei nu s-a făcut în contradictoriu cu cel ce folosea imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare. Această sentință nu poate fi opusă pârâtei cumpărătoare, ale cărei contracte nu au fost anulate în justiție.

Față de toate aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, ceea ce impune respingerea acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, Tribunalul a reținut că aceasta a fost făcută pentru ipoteza în care pârâta ar fi căzut în pretenții, iar consecința respingerii acțiunii în revendicare este respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă ca lipsită de obiect.

Prin decizia civilă nr. 171/ A din 10 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanță, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă cererea principală de chemare în judecată, a fost obligată pârâta SC A.B.R. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 606 m.p. situat în București, Piața Ghe. Cantacuzino, sector 2, astfel cum a fost identificat în punctele 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13 din raportul de expertiză efectuat de expert M.F., anexa E, care a fost omologat, și s-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Au fost menținute dispozițiile sentinței privitoare la respingerea excepției de inadmisibilitate a cererii principale de chemare în judecată și a fost desființată hotărârea apelată în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, care a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, împreună cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecării acesteia. De asemenea, au fost respinse cererile reclamantei și pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Refăcând istoricul juridic al terenului, instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt a cauzei:

Prin contractul de rentă viageră încheiat în data de 31 iulie 1935 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov din 24 august 1936, A.N.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din construcție cu două corpuri de casă și teren în suprafață de 1776 m.p., situat în București, Piața Cantacuzino, dreptul de proprietate asupra acestui imobil fiind înscris în cartea funciară prin procesul-verbal nr. x/1941 emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare.

Conform certificatului de moștenitor nr. x/1971, A.N.C. a decedat la data de 25 noiembrie 1970, de pe urma sa rămânând ca moștenitori C.N.Ș. și A.M.F., iar potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1978, A.M.F. a decedat la data de 17 iulie 1977, fiind moștenită de A.D.

Prin sentința civilă nr. 6 din 22 ianuarie 1975, Tribunalul București a dispus partajarea imobilului-construcție între cei doi moștenitori ai defunctului A.N.C., numitei A.M.F. fiindu-i atribuit Lotul 1, iar lui C.N.Ș. Lotul 2. Terenul în suprafață de 1.286 m.p. a rămas în indiviziune. Existența diferenței dintre suprafața totală a terenului avut în proprietate de A.N.C. (de 1.776 m.p.) și suprafața menționată în hotărârea de partaj a fost explicată prin aceea că, urmare a deciziei nr. 905/1972 emisă în baza Decretului nr. 239/1972, fusese expropriată o suprafață de 490 m.p. din terenul imobilului.

Ulterior, A.D. a vândut Lotul 1 atribuit prin hotărârea de partaj, respectiv apartamentul situat la etajul clădirii, 1 cameră la subsol și cota indiviză din părțile și dependințele comune, către R.A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 iunie 1982 de Notariatul de stat al Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cota indiviză de ½ din suprafața de teren de 1.286 m.p. a trecut în proprietatea statului.

De asemenea, C.N.Ș. a vândut Lotul 2 din imobilul-construcție atribuit prin hotărârea de partaj, respectiv apartamentul situat la parterul clădirii, 3 camere la subsol și cota indiviză din părțile și dependințele comune, către R.A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 iunie 1982 de Notariatul de stat al Municipiului București, iar prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 7 septembrie 1982 de Notariatul de stat al Municipiului București R.A. a vândut dreptul de proprietate asupra acestui apartament către N.P.. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cota indiviză de ½ din suprafața de teren de 1286 m.p. a trecut în proprietatea statului.

Prin Decizia nr. 1167/1982 emisă de Biroul Permanent al Consiliul Popular al Sectorului 2, avându-se în vedere contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 12 iunie 1982, s-a constatat că terenul în suprafață de 1.286 m.p., aferent construcției înstrăinate, în baza art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 58/1974, a trecut în proprietatea statului. În baza art. 56 din Legea nr. 4/1973, dobânditorului construcției i-a fost atribuită în folosință, pe durata existenței construcției, suprafața de 100 m.p. aferentă acesteia.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, R.A. și N.P. au formulat cereri de constituire a dreptului de proprietate, R.A. solicitând atribuirea în proprietate a suprafeței de 1.186 m.p. cotă indiviză din totalul de 1.286 m.p., iar N.P. solicitând atribuirea în proprietate a suprafeței de 100 m.p. cotă indiviză din totalul de 1.286 m.p.

În Tabelul-anexă nr. 13 întocmit de Primăria Sectorului 2 București sunt menționați, la poz. 67, R.A. și R.D.I. cu suprafață de teren în folosință de 100 m.p. și cu suprafață de teren închiriată de 543 m.p., din totalul de 1.286 m.p.

În baza acestei situații juridice comunicate de Primărie, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, prin Ordinul nr. 173 din 8 decembrie 1993 Prefectura mun. București a atribuit în proprietate numiților R.A. și R.D.I. suprafața de 643 m.p., cotă indiviză, teren situat în București, Piața Alex. Sahia.

Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994 se atestă această situație de fapt, în sensul că prin Ordinul Prefectului nr. 173/1993 a fost constituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 643 m.p.

În Tabelul-anexă nr. 11 întocmit de Primăria Sectorului 2 București este menționat, la poz. 126, N.P. cu suprafață de teren în folosință de 100 m.p. din totalul de 1.286 m.p. și fără nicio suprafață de teren închiriată.

În baza acestei situații juridice comunicate de Primărie în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, prin Ordinul nr. 164 din 2 decembrie 1993 Prefectura mun. București a atribuit în proprietate lui N.P. suprafața de 100 m.p. teren, cotă indiviză, situat în București, Piața Alex. Sahia.

Cu toate acestea, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994 se atestă, în mod eronat, faptul că suprafața de teren ce a fost trecută în proprietatea lui N.P. (a cărui unică moștenitoare este chemata în garanție R.A., potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2005 emis de BNP - T.L.) este de 643, conform Ordinului Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993, tabelul anexă poz. 11/126, atât timp cât prin Ordinul Prefectului a fost constituit dreptul de proprietate doar asupra suprafeței de teren de 100 m.p. aflată în folosința efectivă a lui N.P. conform situației juridice comunicate de Primărie.

Prin contractele de vânzare cumpărare autentificate din 14 iunie 1994 de Notariatul de stat sector 2 București, R.A. și R.D.I., respectiv N.P., au înstrăinat către Banca București (actuala A.B. România, pârâta din cauză) imobilul compus din întreaga construcție P+1E și teren în suprafață de 1.286 m.p., situat în București, str. Piața Gheorghe Cantacuzino (fosta Alexandru Sahia), sector 2.

Prin decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1747/1996, s-a constatat, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, că C.N. și A.D. sunt proprietarii terenului în suprafață de 600 m.p. situat în București, Piața Alexandru Sahia (actuala Piața Gh. Cantacuzino), sector 2, decizie al cărei dispozitiv a fost lămurit prin decizia civilă nr. 138 din 15 martie 2000 a Curții de Apel București, prin care s-a identificat respectivul teren conform anexei 8 la raportul de expertiză ce face parte integrantă din hotărâre.

Expertiza administrată în prezenta cauză de expert M.F. a identificat suprafața de teren revendicată de 606 m.p., în punctele 5-6-7-8-9-10-11-12-13, ca fiind suprafața de teren cuprinsă în decizia civilă nr. 23A/10 februarie 1999 a Curții de Apel București și în anexa 8 a raportului de expertiză ce face parte integrantă din decizia civilă nr. 138/2000 a Curții de apel București, secția a III-a civilă; prin aceeași probă a fost identificată, în punctele 1-2-3-4-5-6-13, suprafața de teren asupra căreia autorilor apelantei-pârâte li s-a constituit dreptul de proprietate prin Ordinele Prefectului nr. 164/1993 și nr. 173/1993, în suprafață de 749 m.p. (1355 m.p. - 606 m.p.), ca fiind suprafața de teren pe care se află construcția din str. Piața Gh. Cantacuzino.

Prin sentința civilă nr. 7185 din 22 septembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 982 din 08 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 14 iunie 1994 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 București. În ceea ce privește constatarea nulității absolute parțiale a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994, prin aceeași decizie această cerere a fost trimisă spre rejudecare, ocazie cu care s-a format Dosarul nr. 7543/300/2007 pe rolul Judecătoriei sector 2 București. Prin încheierea din data de 27 mai 2008 pronunțată în acest dosar, instanța a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților C.N. și A.T.C.

Examinând criticile de apel formulate de reclamantă, curtea a reținut că aceasta a invocat faptul că în analiza comparativă a titlurilor de proprietate, nu s-a avut în vedere de către prima instanță că titlul său de proprietate este contractul de rentă viageră din 31 iulie 1935, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855/1936 și că decizia civilă nr. 23/A/1999 a Curții de apel București are efect declarativ de drepturi; în schimb pârâta a cumpărat suprafața de teren în litigiu de la persoane care nu au titluri de proprietate asupra celor 600 m.p., întrucât autorilor pârâtei li s-au emis titluri de proprietate, în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea fondului funciar, numai pentru suprafața de 743 m.p. din totalul suprafeței de 1.286 m.p. (în prezent, din măsurători, 1355 m.p.), restul suprafeței de teren fiind cea menționată în decizia civilă nr. 23/A/1999 a Curții de apel București, revendicată în dosarul de față.

Aceste critici au fost apreciate ca întemeiate deoarece reclamanta invocă drept titlu asupra terenului revendicat o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă, ce are caracter declarativ de drept de proprietate, în sensul că recunoaște preexistența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei ca efect al contractului de rentă viageră din 31 iulie 1935 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855/1936 (act juridic translativ de proprietate) și ca efect al transmisiunii succesorale.

S-a considerat că, în mod greșit instanța de fond a apreciat că această hotărâre judecătorească (respectiv decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel București, astfel cum a fost lămurită prin decizia civilă nr. 138 din 15 martie 2000 a Curții de Apel București) nu ar putea fi opusă pârâtei deoarece efectul acestui act jurisdicțional este acela al generării unei prezumții de existență a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul reclamantei, prezumție care poate fi răsturnată de pârâtă prin proba contrară, care, într-o acțiune în revendicare, ar putea consta în exhibarea de către pârâtă a unui titlu propriu, de natură să genereze o prezumție de proprietate mai puternică.

Or, Curtea a constatat că apelanta-pârâtă nu a făcut proba contrară cu privire la existența și apartenența dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, deoarece titlurile de proprietate exhibate de aceasta (respectiv contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 și y/1994) provin de la un non dominus.

Explicând această concluzie, s-a arătat că autorilor apelantei-pârâte li s-a constituit dreptul de proprietate în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 numai asupra suprafeței de 743 m.p., respectiv asupra unei suprafețe de 100 m.p. lui N.P. conform Ordinului Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993 și asupra unei suprafețe de 643 m.p. lui R.A. și R.D.I., conform Ordinului Prefectului nr. 173 din 8 decembrie 1993.

Raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză de expert M.F. a identificat suprafața de teren revendicată, de 606 m.p., în punctele 5-6-7-8-9-10-11-12-13, ca fiind suprafața de teren menționată în actele de proprietate exhibate de reclamantă, respectiv în decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel București, astfel cum a fost lămurită prin decizia civilă nr. 138 din 15 martie 2000 a Curții de Apel București, și în anexa 8 a raportului de expertiză ce face parte integrantă din decizia civilă nr. 138/2000 a Curții de apel București, secția a III-a civilă. Aceeași expertiză a identificat suprafața de teren pe care se află construcția din str. Piața Gh. Cantacuzino nr. 6, în punctele 1-2-3-4-5-6-13, în suprafață de 1355 m.p. - 606 m.p. = 749 m.p., adică exact suprafața de teren asupra căreia autorilor apelantei-pârâte li s-a constituit dreptul de proprietate în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 prin Ordinele Prefectului nr. 164/1993 și nr. 173/1993.

Din coroborarea titlurilor de proprietate ale autorilor apelantei-pârâte, respectiv Ordinele Prefectului emise în procedura legii fondului funciar, cu raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat de expert M.F. și cu anexa 8 a raportului de expertiză ce a stat la baza lămuririi dispozitivului deciziei civile nr. 23/A/1999 a Curții de apel București prin decizia civilă nr. 138/2000, instanța de apel a constatat că asupra terenului revendicat autorii apelantei-pârâte nu au niciun titlu de proprietate, singura care exhibă un titlu de proprietate fiind reclamanta.

Instanța de apel a arătat că nu s-ar putea da preferabilitate titlurilor exhibate de pârâtă, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 și nr. y/1994, dat fiind că vânzătorii de la care aceasta a cumpărat - chemații în garanție R.A., R.D.I. (ai cărui moștenitori sunt R.A., R.M.P. și R.I.M., conform certificatului de moștenitor nr. x/1996) și N.P. (a cărui unică moștenitoare este R.A., potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2005) nu au un titlu de proprietate asupra suprafeței de teren în litigiu, de 606 m.p., dovedindu-se că apelanta-pârâtă a cumpărat de la persoane non dominus, care nu au avut în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu și nici nu au dobândit dreptul de proprietate asupra acestui teren în procedura reglementată de legea fondului funciar.

Instanța de apel a identificat ipoteza cauzei ca fiind aceea a acțiunii în revendicare în care titlurile invocate de părți provin de la autori diferiți, situație în care se compară titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor, urmând să se dea câștig de cauză acelui autor care are un drept preferabil.

În această privință, a arătat că apelanta-reclamantă A.T.C. invocă transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, pe cale succesorală de la autorul C.N., dovada dreptului de proprietate făcându-se printr-un act jurisdicțional cu caracter declarativ (decizia civilă nr. 23/A/1999 lămurită prin decizia civilă nr. 138/2000 ale Curții de apel București), coroborat cu contractul de rentă viageră din 31 iulie 1935 și transcris sub nr. 16855/1936, act juridic translativ de proprietate.

În schimb, apelanta-pârâtă invocă transmisiunea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu pe cale convențională, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 și nr. y/1994, de la chemații în garanție R.A., R.M.P. și R.I.M., în condițiile în care autorii apelantei-pârâte nu au dovedit existența vreunui act de proprietate cu privire la suprafața de 606 m.p. în litigiu.

În această situație, principiul nemo dat quod non habet impunea instanței de fond să constate că dreptul autorului reclamantei este preferabil dreptului autorilor pârâtei, astfel că acțiunea în revendicare era întemeiată.

Au fost înlăturate ca neîntemeiate susținerile apelantei-pârâte, conform cărora autorii săi erau îndreptățiți ca, în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare de la data emiterii titlurilor de proprietate), să dobândească dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de 1286 m.p., deoarece instanța nu a fost sesizată cu analiza corectitudinii și legalității emiterii titlurilor de proprietate ale chemaților în garanție, constând în Ordinele Prefectului nr. 164/1994 și nr. 17371994. În plus, prin art. 53-54 din Legea nr. 18/1991 a fost reglementată o procedură specială de contestare a unor atare acte juridice, potrivit cărora persoana interesată poate formula plângere împotriva ordinului prefectului la judecătoria în a cărei rază teritorială se află situat terenul.

Tot neîntemeiată a fost apreciată și susținerea apelantei-pârâte conform căreia titlul de proprietate ce se emite în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 (în prezent art. 36 alin. (3)) este reprezentat de decizia prefecturii, iar nu de ordinul prefectului, certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituind decizia prefecturii. S-a arătat că dispozițiile art. 35 alin. (6) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare de la data emiterii Ordinelor nr. 164/1994 și 173/1994) au fost modificate prin Legea nr. 169/1997 tocmai pentru a fi puse de acord cu dispozițiile art. 113 din Legea nr. 69/1991 a administrației publice locale, potrivit cărora „pentru îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, prefectul emite ordine, în condițiile legii”.

Prin urmare, chiar dacă forma în vigoare a art. 35 alin. (6) de la data emiterii Ordinelor prevedea că atribuirea în proprietate se face prin decizia prefecturii, legea care reglementa activitatea prefectului prevedea că actele emise de acesta în exercitarea atribuțiilor sale se numesc „ordine”. Având în vedere că în Ordinele nr. 164/1994 și nr. 173/1994 se menționează în mod expres temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate ca fiind art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 și întrucât acestea au fost emise de autoritatea învestită prin lege, s-a apreciat ca nerelevantă apărarea pârâtei relativă la legalitatea emiterii ordinelor ori cu privire la întinderea dreptului de proprietate ce a fost constituit în favoarea chemaților în garanție.

Certificatele de atestare a dreptului de proprietate nr. din 19 mai 1994 cuprind mențiunea expresă că ele doar certifică faptul că dreptul de proprietate a fost atribuit anumitor persoane și se și indică titlul de proprietate, care este chiar Ordinul Prefectului, motiv pentru care instanța de apel a apreciat că aceste înscrisuri nu reprezintă titlu de proprietate, acesta fiind reprezentat de ordinul prefectului, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (3) și (6) din Legea nr. 18/1991 și art. 113 din Legea nr. 61/1991, în forma în vigoare la data emiterii ordinelor. Pentru acest motiv, aceste înscrisuri de certificare trebuiau să și respecte mențiunile din Ordinele prefectului cu privire la întinderea dreptului de proprietate.

Susținerea în sensul că CGMB, chemat în judecată în acțiunea ce a făcut obiectul dosarului 1747/1997, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 23/A/1999 a Curții de apel București, nu avea calitate procesuală pasivă, a fost înlăturată ca nefondată, instanța de apel arătând că, plecând de la dispozițiile deciziei nr. 1167/1982 a Consiliului Popular al Sectorului 2, singura suprafață de teren ce a fost atribuită în folosință cumpărătoarei R.A., a fost de 100 m.p. aferentă construcției cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1982 și nr. y/1982. Terenul în suprafață de 1286 m.p. trecuse în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, astfel că, din punct de vedere legal, „posesorul neproprietar” pe care reclamanta trebuia să îl cheme în judecată pentru revendicarea suprafeței de teren de 600 m.p. (care nu este cea pe care se află construcția) nu era decât Statul, prin reprezentanții săi legali, în speță CGMB.

Referindu-se la motivele pentru care prima instanță a acordat preferabilitate titlurilor de proprietate exhibate de apelanta pârâtă, anume întrucât acestea ar fi fost verificate sub aspectul legalității prin decizia civilă nr. 982/2007 a Tribunalului București și menținute, instanța de apel a precizat că motivul avut în vedere de acea instanță (Tribunalul București, secția a V-a civilă) pentru menținerea soluției de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare - potrivit considerentelor deciziei, pag.8, par. 5, 6, 7 - a fost acela că „indiferent de soluția ce s-ar pronunța în cauză cu privire la constatarea nulității absolute parțiale a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate eliberate vânzătorilor, sancțiunea nulității absolute a contractului subsecvent este exclusă ab initio în cazul în care actul juridic de înstrăinare a fost încheiat cu bună-credință”. Așadar, instanțele care au pronunțat în Dosarul nr. 2810/300/2006 soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al apelantei-pârâte au subliniat faptul că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 600 m.p. - al reclamanților în baza deciziei civile nr. 23/A/1999 și al pârâtei în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 și y/1994 - va fi stabilit doar prin promovarea unei acțiuni în revendicare în care se va proceda la o comparare a titlurilor de proprietate, adică exact operațiunea efectuată în prezenta cauză, urmare a promovării acțiunii pendinte.

A fost înlăturată și teza apelantei-pârâte privitoare la reprezentarea avută de autorii cumpărătorilor R.A. și Ionel, la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974, în privința pierderii dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de teren, odată cu înstrăinarea construcției, arătându-se că nu este susținută de probele administrate în cauză și făcându-se aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 1/1997 a CSJ (nepublicată în M. Of.), decizie de interpretare ce a fost invocată de ambele părți.

Prin această decizie, instanța supremă a stabilit, în interpretarea dispozițiilor art. 35 alin. (4) (actual art. 36 alin. (4)) cu trimitere la art. 23 din Legea nr. 18/1991, că „întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției dobândite prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1994 poate fi determinată prin deducerea intenției părților din convenție și din ansamblul probelor administrate”.

Or, văzând clauzele stipulate de părți în contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1982 și nr. y/1982, decizia de atribuire în folosință a terenului, situația juridică comunicată de Primărie ce a fost avută în vedere de Prefectură la emiterea titlurilor de proprietate și concluziile raportului de expertiză topografie efectuat în cauză, scopul fiind acela de a se determina întinderea suprafeței de teren ce s-a avut în vedere de părțile convenției de înstrăinare și a suprafeței de teren deținută în fapt de dobânditori, s-a apreciat că nu se susține afirmația potrivit căreia intenția părților din aceste contacte ar fi privit întregul imobil, în ansamblul său, așadar inclusiv terenul în suprafață de 1.286 m.p.

În contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1982 încheiat între A.D. și R.A., părțile convenției au stipulat, referitor la situația juridică a terenului proprietatea vânzătorilor, următoarele clauze: „în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cota indiviză de ½ din suprafața totală de teren de 1286 m.p. trece în proprietatea statului, dobânditoarea apartamentului având dreptul de a i se atribui teren în folosință, în limitele prevăzute de aceeași lege”; cumpărătoarea R.A. s-a obligat să îndeplinească „formalitățile de atribuire de teren în folosință în limitele prevăzute de art. 8 și 17 din Legea nr. 58/1974” iar părțile contractante au arătat că li s-a pus în vedere dispozițiile Legii nr. 4/1973 republicată, Decretul nr. 189/1977 și Legii nr. 4/1980 și că sunt de acord cu conținutul actului.

Dobânditoarea construcției, R.A., a vândut dreptul de proprietate asupra construcției către N.P., în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1982 făcându-se mențiunea că se transmite și „dreptul de folosință pe durata existenței construcției asupra cotei indivize de teren de 100 m.p. din suprafața totală de 1286 m.p.”.

Clauze similare au fost stipulate și în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. y/1982.

Aceste clauze contractuale sunt clare, neechivoce, lipsite de ambiguitate, nefiind susceptibile de mai multe înțelesuri, astfel că devin aplicabile principiile de interpretare a actului juridic referitoare la interpretarea după voința concordantă a părților și la interpretarea sistematică. Examinând clauzele enunțate mai sus unele prin altele și dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, instanța de apel a constatat că intenția comună a părților convențiilor de înstrăinare nr. x/1982 și nr. y/1982 a fost aceea ca dobânditorilor construcției să le fie acordat un drept de folosință în limitele prevăzute de actele normative în vigoare la data încheierii contractului, iar nu asupra întregii suprafețe ce a fost proprietatea vânzătorilor, de 1286 m.p.

Prin referirea expresă în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare la „limitele” impuse prin art. 8 și 17 din Legea nr. 58/1974 și de Legea nr. 4/1973, părțile convenției au avut în vedere că potrivit Legii nr. 4/1973, republicată, privind dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație (art. 48) „Titlul de folosință pe durata existenței construcției asupra terenului atribuit se dobândește pe baza deciziei de atribuire emisă individual sau în comun de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare”, scopul avut în vedere de ambele părți fiind acela ca dobânditorul construcției să facă ulterior demersurile în vederea acordării dreptului de folosință asupra suprafeței de teren standard din acea perioadă, adică strict suprafața avută în vedere de actele normative în vigoare la momentul încheierii contractelor.

Că acesta a fost și voința internă a dobânditoarei R.A. reiese și din Decizia nr. 1167 din 15 noiembrie 1982 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular sector 2, care la art. 2 prevede că acesteia i s-a atribuit dreptul de folosință pe durata existenței construcției asupra unei suprafețe de teren de 100 m.p. „aferente construcției” cumpărate; iar la art. 3 se menționează că restul suprafeței de teren de 1186 m.p. se poate închiria proprietarului construcției sau, în caz de refuz, altor persoane, cu plată, fără ca apelanta-pârâtă să facă dovada existenței vreunui astfel de contract de închiriere cu privire la suprafața de 1186 m.p. Dimpotrivă, din probele administrate în cauză instanța a reținut inexistența unui contract de închiriere pentru restul suprafeței de teren până la 1286 m.p. (100 m.p. fiind acordați ca drept de folosință, în baza legii), având în vedere situația juridică comunicată de Primăria sectorului 2 către Prefectura mun. București în vedere emiterii Ordinelor Prefectului și având în vedere faptul că chemații în garanție nu au contestat Ordinele Prefectului ce le-au fost emise în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, sub aspectul întinderii suprafeței de teren asupra cărora le-a fost constituit dreptul de proprietate.

Pe baza intenției comune a părților și a ansamblul probelor administrate în cauză, instanța de apel a constatat că părțile convențiilor nr. x/1982 și nr. y/1982 nu au intenționat nici atribuirea în proprietate a terenului de 1286 m.p., nici acordarea unui drept de folosință asupra întregii suprafețe de teren, ci doar în limitele prevăzute de actele normative în vigoare la acel moment.

Reclamanții din cererea inițială de chemare în judecată nu erau ținuți să parcurgă procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 18/1991, după cum greșit a pretins apelanta-pârâtă, deoarece prevederile art. 35 (actualmente art. 36) din Legea nr. 18/1991 recunosc calitatea de persoane îndreptățite la constituirea dreptului de proprietate asupra „terenurilor atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale” doar actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor.

Prin urmare, calea procedurală de urmat pentru recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra suprafeței de teren trecută în titlul de proprietate al pârâtei este cea a acțiunii în revendicare, și nu procedura administrativă prevăzută de legea fondului funciar.

Având în vedere faptul că prin decizia civilă nr. 23/A/1999, astfel cum a fost lămurită prin decizia civilă nr. 138/2000 a Curții de Apel București, dreptul de proprietate al apelantei-reclamante a fost recunoscut în dreptul intern după ratificarea Convenției, instanța de apel a mai arătat că apelanta-reclamantă are un bun actual asupra terenului revendicat, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, pe când apelanta-pârâtă a cumpărat acest teren de la persoane care nu aveau calitatea de proprietari.

Apreciindu-se că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a principiilor degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care sunt direct aplicabile în dreptul intern și au o valoare interpretativă constituțională și forță supra-legislativă, în conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, întrucât apelanta-reclamantă invocă o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil și cu efect retroactiv, în accepțiunea conferită prin hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții c. României, pe când contractele de vânzare-cumpărare ale apelantei-pârâte sunt lipsite de eficacitate juridică prin aplicarea principiului nemo dat quod non habet, s-a arătat că se impune admiterea apelului declarat de reclamantă, cu consecința schimbării în parte a sentinței civile apelate, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanta A.T.C. în contradictoriu cu pârâta SC A.B.R. SA și obligării pârâtei SC A.B.R. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 606 m.p. situat în București, Piața Ghe. Cantacuzino nr. 6, sector 2.

Întrucât pârâta SC A.B.R. SA a căzut în pretenții în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva sa, a fost respinsă cererea sa de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Nefiind atacată dezlegarea dată de prima instanță excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, a fost menținută dispoziția sentinței privind respingerea acestei excepții.

În temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. - în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 - și având în vedere că cererea de chemare în garanție a fost respinsă de tribunal ca rămasă fără obiect, deci fără a se intra în judecarea fondului, a fost desființată sentința apelată în ceea ce privește cererea de chemare în garanție și a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A.B.R. SA împotriva chemaților în garanție R.A., R.M. și R.M.P., precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferentă acestei cereri.

Cu referire la apelul declarat de apelanta pârâtă, s-a reținut că a vizat exclusiv soluția adoptată de prima instanță în privința cheltuielilor de judecată efectuate și solicitate pentru judecata în fond.

La baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care aparține în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „părții care a căzut în pretenții”.

Cum prin admiterea acțiunii în revendicare îndreptate împotriva sa, apelanta-pârâtă a căzut în pretenții, în accepțiunea textului legal, acesteia în revine sarcina suportării cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, această parte neavând obligația legală de a achita cheltuielile de judecată constând în onorarii de avocat și onorarii de expertiză efectuate de pârâtă în primă instanță. Pe cale de consecință, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a respins cererea apelantei-pârâte SC A.B.R. SA de obligare a apelantei-reclamante A.T.C. la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată, având în vedere că apelanta-pârâtă „a căzut în pretenții” și în faza de apel prin respingerea apelului său și admiterea apelului părții adverse.

Cererea apelantei-reclamante A.T.C. SA, de obligare a apelantei-pârâte SC A.B. România la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, a fost respinsă pentru motivul nedovedirii acestora.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC A.B.R. SA și chemații în garanție R.A., R.M. și R.M.P.

Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.B.R. SA s-a solicitat, în temeiul art. 300 alin. (2) și (3) C. proc. civ., suspendarea executării și/sau suspendarea efectelor executorii ale deciziei civile nr. 171/ A din 10 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, până la soluționarea recursului formulat împotriva acestei hotărâri.

În motivarea recursurilor declarate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au invocat următoarele critici de nelegalitate comune:

- Decizia recurată este vădit contrară principiilor afirmate recent de jurisprudența CEDO, precum și principiului garantării proprietății private și celui al siguranței și securității circuitului civil, având in vedere că a dat preferință unei părți care nu deține un drept de proprietate, în detrimentul unui cumpărător de bună-credință, cu titlu oneros, prin act autentic.

A.B. nu face parte din categoria proprietarilor care au dobândit bunul disputat de la Statul Român sau de la una din entitățile sale reorganizate după anul 1990, autorii săi fiind persoane fizice care au dobândit, la rândul lor, dreptul de proprietate asupra construcției direct de la reclamanți, iar cel asupra terenului revendicat prin constituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Recurenta a cumpărat terenul revendicat în anul 1994 de la aceste persoane fizice, prin act autentic, cu verificarea titlurilor autorilor săi și a registrelor de publicitate imobiliară, fără ca folosința asupra terenului - destinat folosirii ca parcare, fiind supus unor lucrări peisagistice și de amenajare - să fi fost tulburată de reclamanți până la data introducerii prezentei cereri, adică la mai mult de 10 ani de la data la care A. a dobândit dreptul de proprietate.

Soluția netemeinică și nelegală a instanței de apel afectează un drept de proprietate dobândit cu bună-credință și cu titlu oneros cu aproape 20 de ani în urmă, fiind implicit afectată siguranța și securitatea circuitului civil.

Ceea ce ignoră soluția nelegală a instanței de apel este faptul că recurenta pârâtă a dobândit terenul prin acte autentice, a căror valabilitate a fost confirmată în mod irevocabil de instanțele judecătorești, fiind deținătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (cauza M. Atanasiu). Prin admiterea acțiunii în revendicare, instanța de apel a cauzat acesteia o ingerință în sensul prevederilor europene, cu toate că soluția de respingere a cererii se impunea deoarece nu cauzează o ingerință reclamantei, având în vedere înstrăinarea ce a avut loc prin vânzare a terenului și obținerea unui preț de către cumpărător la data vânzării.

Instanța de apel a nesocotit astfel siguranța și securitatea circuitului civil, cărora, în repetate rânduri CEDO le-a dat prioritate, statuând preferabilitatea titlurilor de proprietate ale cumpărătorilor cu bună-credință față de proprietarii din epocă, arătând că pentru aceștia din urmă Stalul Român trebuie să creeze și să reglementeze o procedură de despăgubire reală și eficientă.

Se înțelege că prin soluția sa, Curtea de Apel a ignorat și decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale I.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanța de apel potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a reținut că, în mod excepțional, persoana care deținea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, poate introduce o acțiune în revendicare, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terții de bună-credință. Î.C.C.J. a stabilit că o astfel de acțiune în revendicare nu mai poate fi admisibilă, iar revendicatorului nu îi mai poate fi dat câștig de cauză, în situația în care bunul revendicat a fost dobândit ulterior anului 1989 de un cumpărător de buna-credință, aceasta fiind și ipoteza de soluționat în prezenta cauză.

În plus, în cauza Păduraru contra României, CEDO a reținut: „Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.”

Recurenții au precizat că autorii băncii fac parte din categoria celor care au beneficiat de legile de reparații ce fac parte din soluția adoptată de stat, iar prin tranzitivitate, societatea recurentă a devenit și ea beneficiară a acestei politici.

Contrar acestor principii din jurisprudența CEDO, decizia instanței de apel nu face decât să încalce principiile Curții privind evitarea insecurității și incertitudinii juridice pentru subiecții de drept la care se referă legislația de retrocedare a bunurilor preluate de Stat înainte de 1989 întrucât, în pofida faptului că, în urmă cu aproape 20 de ani, autorii băncii au redobândit prin efectul legii dreptul de proprietate asupra întregii curți de 1286 mp, în prezent, decizia recurată nu face decât să tulbure în mod nejustificat și nelegal o situație juridică certă și, implicit, siguranța și securitatea circuitului civil.

Nu numai statul, ca autoritate legislativă și executivă, este cel care trebuie să vegheze asupra securității și previzibilității juridice, ci și instanțele judecătorești care, prin hotărârile pronunțate, nu pot modifica o situație juridică stabilită de lege pentru recurentă și autorii săi în detrimentul reclamantei, care a renunțat la dreptul de proprietate odată cu vânzarea imobilului în anul 1982.

- Decizia apelată este vădit netemeinică și nelegală întrucât reclamanta nu deține un drept de proprietate asupra terenului revendicat.

Reamintind că titlul de proprietate al societății pârâte este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x și y din 14 iunie 1994 încheiate cu R.A., R. Ionel și N.P., în timp ce titlurile acestora din urmă sunt reprezentate de certificatele de atestare a dreptului de proprietate privată din 19 mai 1994, recurenții au susținut că hotărârea judecătorească invocată de reclamantă drept titlul său de proprietate nu are această valoare în sine, putând fi considerată, cel mult, un act declarativ de drepturi, iar nu unul constitutiv.

În primul rând, au cerut să se observe că decizia nr. 23/ A din 10 februarie 2009 a Curții de Apel București a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, fiind inopozabilă recurentei-pârâte. Cauza soluționată prin hotărârea menționată a avut drept obiect o acțiune în constatarea dreptului de proprietate a reclamanților inițiali (din prezenta cauză) asupra unei suprafețe de 600 mp din terenul aferent imobilului din Piața Alexandru Sahia, sector 2, aflat la data introducerii acțiunii în proprietatea băncii.

Contrar susținerilor instanței de apel, pricina s-a judecat cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, CGMB nefiind nici măcar autoritatea emitentă a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată emise pe numele autorilor băncii. În plus, decizia dată în apel este nemotivată, din conținutul acesteia nerezultând analiza fondului supus judecății întrucât hotărârii îi lipsesc argumentele juridice care au servit deciziei instanței de apel, mai ales că instanța de fond respinsese acțiunea.

Prin urmare, această hotărâre nu are autoritate de lucru judecat în contradictoriu cu recurenta-pârâtă.

Recurenții admit că hotărârea exhibată de reclamanți creează doar o prezumție simplă de existență a dreptului acestora, care însă poate fi răsturnată prin proba contrară, probă contrară pe care susțin că banca a făcut-o în speță prin întreaga demonstrație a existenței dreptului său asupra terenului în litigiu, bazată pe probele de la dosar.

De asemenea, evidențiază că principala probă administrată în Dosarul nr. 149/1994, soluționat prin decizia invocată de reclamanți drept titlu de proprietate, este un raport de expertiză tehnică judiciară, care menționează că a fost efectuat în urma convocării părților la locul situării imobilului. Recurenții neagă realitatea acestei situații, precizând că, la acea dată, imobilul se afla în proprietatea băncii, fiind delimitat cu un gard de beton de aproximativ 2 metri înălțime, accesul în imobil fiind sever restricționat. Susțin că, din acest motiv, era imposibil pentru expert să fi făcut măsurători topografice terenului, raportul acestuia bazându-se strict pe documentele aflate la dosar, în care banca nu era parte, și pe cele furnizate de reclamanți.

- în mod greșit instanța de apel a considerat că decizia 23/A/1999 recunoaște preexistenta dreptului de proprietate în patrimoniul intimatei-reclamante, în considerarea contractului de rentă viageră din 31 iulie 1935 transcris la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855/1936 și a efectelor transmisiunii succesorale, având în vedere că acest drept de proprietate a fost transferat în totalitate prin contractele de vânzare - cumpărare nr. x și y din 12 iunie 1982 încheiate între reclamanți și chemații în garanție. În plus, recurenții-chemați în garanție au susținut că actul de rentă viageră din 31 iulie 1935, al cărui titular apare ca fiind A.N.C., a devenit chiar titlul lor de proprietate, ca urmare a înstrăinării imobilului care a avut loc în anul 1982 către recurenta R.A. și, prin urmare, nu mai putea fi considerat ca titlu al reclamantei.

Se reține greșit faptul că reclamanta deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece are o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate, mai ales că această hotărâre a fost dată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, proba expertizei nu a fost administrată în mod real, iar terenul revendicat se afla, cel puțin, în posesia A.B.

- Contrar celor reținute de instanța de apel, autorii recurentei-pârâte au deținut titluri de proprietate asupra terenului revendicat, dobândite în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Subsumat acestei critici, recurenții au reamintit că reclamanta nu a obținut anularea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise chemaților în garanție. Valabilitatea acestor certificate a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă - sentința civilă nr. 7185 din 22 septembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 982 din 08 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, chiar dacă prin efectul renunțării reclamantei din prezenta cauză la judecată, chiar această manifestare de voință a reclamantei fiind cea care confirmă valabilitatea acestor titluri.

Instanța de apel a reținut în mod vădit greșit că persoanelor chemate în garanție li s-a reconstituit dreptul de proprietate doar asupra unei suprafețe de teren de 743 mp din totalul de 1355 mp, iar nu asupra întregii curți prin Ordinele Prefectului nr. 173 din 08 decembrie 1993 și 164 din 02 decembrie 1993, refuzând să ia în considerare certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise de Prefectura Municipiului București și Sectorului Agricol Ilfov.

Astfel, recurenta-pârâtă susține, alături de recurenții chemați în garanție, că autorii săi au folosit întreaga suprafață de teren a imobilului, o suprafață de 100 mp din teren fiindu-le atribuită în folosință, prin efectul Legii nr. 58/1974, în calitatea lor de cumpărători, iar restul suprafeței de teren (1186 mp) fiindu-le atribuită tot în folosința, în schimbul unei chirii, plata chiriei fiind dovedită de înscrisurile aflate la fila 116 din dosarul de apel (rezultând că închirierea viza întreaga suprafață de teren de 1286 mp).

Faptul că în anexa Ordinului Prefectului nr. 164 din 02 decembrie 1993 se menționează că suprafața atribuită în proprietatea lui N.P. este de doar 100 mp constituie o eroare pe care instituția Prefecturii Municipiului București a rectificat-o prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 114/2 din 19 mai 1994 ce reprezintă titlul de proprietate al autorilor recurentei-pârâte asupra terenului, singurul act care produce astfel de efecte juridice.

În opinia lor, este esențial de reținut că, potrivit alin. (6) al art. 35 din Legea nr. 18/1991 în forma în vigoare la data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată, atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2)-(5) urma a se face prin decizia prefecturii, la propunerea primăriilor, pe baza verificării situației juridice a terenurilor, iar nu prin ordinul prefectului. Potrivit recurenților, incontestabil, certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituie decizia Prefecturii, iar nu ordinul Prefectului (instituție publică diferită de cea a Prefecturii).

Legea nr. 169/1998 nu a modificat Legea nr. 18/1991 în sensul că atribuirea în proprietatea a terenurilor urma a se face pe baza ordinului prefectului, după cum eronat arată instanțe de apel, o astfel de modificare a Legii nr. 18/1991, 4 ani mai târziu față de data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, neavând nicio relevanță în cauză față de principiul tempus regit actum și cel al neretroactivității legii în timp.

Natura juridică a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în baza prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 este aceea a unui act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens, astfel că certificatele în cauză reprezintă însuși titlul de proprietate al chemaților în garanție asupra terenului revendicat. Sunt, deci, greșite aprecierile instanței de apel potrivit cărora recunoașterea dreptului de proprietate se făcea prin ordine ale prefectului, iar nu prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise de Prefectura Municipiului București.

- Instanța de apel nu a dat relevanță efectelor juridice ale Legii nr. 58/1974 și a interpretat în mod greșit adevărata voință contractuală a părților la momentul încheierii contractelor x și y din 12 iunie 1982 între reclamanți și autorii recurentei-pârâte.

În opinia recurenților, la momentul vânzării imobilelor către chemații în garanție, vânzătorii au înțeles să înstrăineze atât construcția, cât și întregul teren aferent, cunoscând faptul că dreptul de proprietate asupra acestuia va trece în patrimoniul Statului, cumpărătorii urmând să dobândească folosința întregului teren care constituia curtea aferentă construcției vândute.

Vânzătorii, autori ai reclamantei, au avut de la început reprezentarea, cuprinsă în consimțământul lor de a contracta, privind pierderea dreptului de proprietate atât asupra construcției, cât și asupra terenului, iar această pierdere s-a reflectat chiar în prețul plătit de autorii recurentei-pârâte.

Tot urmare a acestei reprezentări se explică și faptul că reclamanții prezentei cauze nu au înțeles să parcurgă procedura administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991, prin care legiuitorul postdecembrist a creat cadrul legal ce oferă posibilitatea foștilor proprietari și moștenitorilor acestora de a li se constitui dreptul de proprietate asupra terenurilor preluate de Stat anterior anului 1989.

Cum reclamanții nu au făcut dovada depunerii în termen a unei cereri în temeiul Legii fondului funciar, este evident că promovarea prezentei acțiuni în revendicare a fost făcută cu eludarea dispozițiilor legale aplicabile (se încearcă, pentru atingerea aceluiași rezultat, folosirea unei căi alternative nepermise de lege), ceea ce atrage sancțiunea respingerii cererii ca nefondată/inadmisibilă prin raportare la prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 coroborat cu art. 35 (fost art. 36) alin. (5) din Legea nr. 18/1991.

- Teoria potrivit căreia intimata-reclamantă are un drept de proprietate valabil asupra terenului revendicat, având în vedere că odată cu abrogarea Legii nr. 58/1974, terenurile preluate în patrimoniul statului revin în patrimoniul vânzătorilor imobilelor, este fundamental greșită.

Interpretarea instanței de apel conduce la ideea ca terenul care a trecut în proprietatea statului la data înstrăinării construcției, în temeiul prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, să revină în proprietate fostului proprietar, deci vânzătorului cu excepția suprafeței stricte care a fost atribuită în folosință, ca teren necesar, la data înstrăinării, cumpărătorului construcției.

Dar această interpretare este vădit eronată, având în vedere că terenul aferent construcției trece în proprietatea titularului dreptului de folosință și nu revine fostului proprietar.

Decretul-lege nr. 42/1990 și Legea nr. 18/1991 nu au făcut altceva decât să înlăture situația nefirească ca proprietarul locuinței, care de cele mai multe ori o achiziționa și în vederea terenului, plătind în cazul vânzării-cumpărării și un preț ce reflectă, de regulă, existența terenului, să fie doar titularul unui drept real, de folosință, și au transformat acest drept real de folosință în drept de proprietate.

În determinarea voinței reale a părților contractante, în mod greșit instanța de apel nu s-a raportat la voința reclamațiilor-vânzători, ci, doar a înțeles să aprecieze asupra voinței chemaților în garanție-cumpărători, voință pe care a interpretat-o în mod greșit și contradictoriu față de probele administrare în cauză.

Recurenții susțin că voința reală a vânzătorilor A.D. și R.A. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 12 iunie 1982 a fost în sensul înstrăinării terenului aferent construcției așa cum rezultă din clauza contractuală în care se specifică: „cota indiviză de 1/2 din suprafața totală de teren de 1286 mp trece în proprietatea statului", în contract făcându-se asocierea în mod constant între apartament și teren în sensul unui tot unitar ce urmează a se vinde.

Voința vânzătorilor în sensul înstrăinării atât a construcției, cât și a terenului rezultă și din cuprinsul Autorizației de înstrăinare din 02 octombrie 1971 (emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 58/1974, într-un moment în care vânzătorii nu erau sub presiunea ideii trecerii la stat a terenului aferent construcției) prin care au fost autorizați C.N.Ș. și A.M. să înstrăineze construcția și terenul situat în București, sectorul 2, str. Piața Alexandru Sahia. Există, deci, o prezumție puternică, nerăsturnată de reclamanți, în sensul că, și la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, cei doi aveau aceeași intenție.

În plus, la trei zile după semnarea contractului, vânzătorul A.D. a părăsit România pentru a se stabili în Elveția, unde s-a căsătorit cu reclamanta A.T.C. și unde a și decedat la 26 septembrie 2000.

Recurenții au mai indicat ca relevante în determinarea voinței reale a părților și aspecte precum cele că ambele apartamente au fost cumpărate în aceeași zi de aceeași persoană, pârâta R.A., fiind astfel evidentă intenția părților contractante de a înstrăina, respectiv achiziționa și întregul teren aferent clădirii. Era necesară achiziționarea ambelor apartamente pentru că se viza și terenul aferent, atât timp cât cei doi vânzători erau în indiviziune în privința acestui teren.

Predarea către cumpărătoarea R.A. a autorizației pentru executare de lucrări din 16 iunie 1975, obținută de N.C.Ș. pentru construirea unei magazii de zidărie pe teren, conținutul autorizațiilor de înstrăinare din 19 mai 1982, fiecare dintre autorizații menționând la rubrica imobilului care se înstrăinează și cota de jumătate din terenul de 1286 mp aferent construcției, starea avansată de degradare a construcției și prețul plătit de cumpărători, vădit superior valorii reale a construcției, au fost considerate indicii în același sens.

Susțin recurenții că, în cazul în care vânzătorii ar fi dorit să păstreze dreptul de proprietate asupra porțiunii de teren revendicate în prezenta cauză, ar fi avut posibilitatea să înstrăineze doar o parte din suprafața totală a curții, însă nu au făcut-o tocmai întrucât au dorit să înstrăineze atât construcția, cât și întreaga suprafață de teren de 1286 mp în vederea maximizării prețului obținut.

Valoarea terenului a fost inclusă în prețul vânzării, iar vânzătorii știau că la momentul încheierii contractului vor pierde proprietatea asupra terenului.

Pe de altă parte, voința autorilor A.B. SA a fost în sensul de a folosi întreaga curte aferentă construcției, adică toți cei 1286 mp, pe care au folosit-o în întregime, fără nici o tulburare din partea reclamanților. Chemații în garanție au achitat chirie ICRAL pentru folosirea întregii suprafețe de teren de 1286 mp, fapt dovedit prin chitanțele depuse la fila 106 din dosarul de fond, volumul I al Judecătoriei Sectorului 2 (Dosar nr. 6058/300/2004)

Deși din interpretarea strictă a dispozițiilor art. 35 alin. (3) ale Legii nr. 18/1991 s-ar putea concluziona că actualii proprietari ai construcțiilor vândute dobândesc în temeiul acestor dispoziții legale doar terenul atribuit strict în folosință, care în majoritatea cazurilor are o suprafață mai mică decât terenul ce inițial deservea construcția, doctrina și practica judiciară au statuat în sensul dobândirii întregii suprafețe de teren delimitate de îngrădirile proprietății pe care se află construcția la momentul vânzării.

Prin decizia nr. 1/1997 adoptată în interesul legii, obligatorie pentru toate instanțele judecătorești din România în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanța supremă a decis că intenția legiuitorului nu s-a rezumat la suprafețele care rezultă din interpretarea literală a textului legal, întrucât „dacă s-ar fi urmărit acordarea dreptului de proprietate asupra unor suprafețe de teren restrânse la limitele arătate, legiuitorul ar fi reglementat regimul juridic aplicabil restului terenului, respectiv dacă rămâne în proprietatea statului și deținătorul îl poate cumpăra sau primi și folosință și în ce condiții, ori dacă se restituie vânzătorului”.

Prin urmare, este eronată interpretarea conform căreia autorii băncii, cumpărători ai imobilului în 1982, erau îndreptățiți conform Legii nr. 18/1991 doar la terenul care li s-a atribuit în folosință, argumentele prezentate fiind în sensul că ei erau îndreptățiți la dobândirea întregii suprafețe de teren de 1286 mp pe care au folosit-o neîntrerupt de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare și pe care pârâta o deține în proprietate în prezent.

- Instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7185/2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 982/2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, întrucât, contrar celor reținute prin decizia recurată, cele două instanțe anterioare nu au concluzionat în sensul că dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în prezenta cauză urmează a fi stabilit prin promovarea de către reclamanții C. și A. a unei acțiuni în revendicare în contradictoriu cu pârâta.

Din considerentele celor două hotărâri, intrate în puterea de lucru judecat, rezultă că cererea reclamanților privind anularea titlurilor de proprietate ale A.B. a fost respinsă ca neîntemeiată, consecința fiind aceea că titlurile de proprietate ale băncii, și, implicit dreptul acesteia de proprietate asupra terenului revendicat în prezenta cauză, nu mai pot fi contestate.

Recurenta-pârâtă a justificat în finalul recursului său necesitatea suspendării deciziei recurate până la soluționarea recursului, motivând urgența luării acestei măsuri prin raportare la prejudiciul semnificativ ce i-ar putea fi cauzat printr-o eventuală executare silită, arătând că a efectuat lucrări de amenajare a terenului revendicat, în valoare de 40.942,32 euro, prin crearea unei parcări care deservește activitatea desfășurată în clădirea de la aceeași adresă (cea cumpărată de A.B. de la chemații în garanție).

În plus, pe terenul revendicat, sunt situate unele instalații aferente clădirii în care își desfășoară activitatea banca, anume racordul de gaz, rețeaua de canalizare care deservește construcția - punctul de lucru al Băncii.

Recurenta-pârâtă a solicitat și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru considerentele arătate în încheierea de ședință de la termenul de judecată din 25 septembrie 2013, Înalta Curte a respins cererea recurentei-pârâte de suspendare a executării deciziei pronunțate în apel.

În recurs s-a încuviințat administrarea de către recurenții-chemați în garanție a adresei nr. 25 iulie 2013, iar intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Litigiul pendinte are ca obiect soluționarea acțiunii în revendicarea terenului în suprafață de 600 mp, situat în București, str. P-ța Gheorghe Cantacuzino, sector 2, asupra căruia reclamanta a invocat un drept de proprietate justificat în primul rând prin contractul de rentă viageră încheiat la 31 iulie 1935, prin transmisiunea pe cale succesorală a dreptului și prin decizia nr. 23/A/1999 a Curții de Apel București, în timp ce pârâta (actuala recurentă) a opus acesteia dreptul său de proprietate justificat prin dobândirea sa pe cale convențională, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 14 iunie 1994.

Instanța de apel a reținut în mod corect că ipoteza litigiului este aceea în care titlurile de proprietate exhibate de pârâți asupra bunului litigios provin de la autori diferiți, având a se observa și compara titlurile autorilor și a se da câștig de cauză părții al cărui drept se dovedește a fi justificat printr-un titlu mai bine caracterizat, prin vechime, origine, proveniență.

Ipoteza de analiză a prezentei acțiuni în revendicare a fost exact determinată, chiar dacă în istoricul juridic al bunului se regăsește și o situație de preluare a acestuia în proprietatea Statului în temeiul Legii nr. 58/1974, iar modul de redobândire/ dobândire a proprietății sale de către persoanele interesate a fost factorul cauzator al situației litigioase a dosarului, neputându-se reține, așa cum au susținut recurenții - chemați în garanție, că ipoteza ar fi aceea a comparării titlurilor ce provin de la același autor, de vreme ce dreptul reclamantei a fost justificat în primul rând prin transmisiunea sa pe cale succesorală, din autor în autor, până la dobândirea sa de către A.N.C. în temeiul contractului de rentă viageră încheiat la 31 iulie 1935.

Motivul pentru care, procedând la această analiză, instanța de apel a dat câștig de cauză reclamantei, a fost acela că, refăcând istoricul juridic al bunului și succesiunea actelor juridice încheiate cu privire la acesta, s-a concluzionat că titlurile de proprietate exhibate de pârâtă (actuala recurentă) - contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 14 iunie 1994 - provin de la un non dominus. Aceasta întrucât s-a reținut că autorilor pârâtei li s-a constituit dreptul de proprietate în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 numai asupra suprafeței de 743 mp teren din totalul de 1286 mp (1355 mp, potrivit măsurătorilor), respectiv asupra unei suprafețe de 100 mp lui N.P., conform Ordinului Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993, și asupra unei suprafețe de 643 mp numiților R.A. și D.I., conform Ordinului Prefectului nr. 173 din 8 decembrie 1993.

Contestând această concluzie, recurenții au susținut că decizia recurată este vădit nelegală deoarece acordă câștig de cauză reclamantei care nu deține un drept de proprietate asupra terenului revendicat. Susținând aceasta, recurenții au arătat că decizia nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel București nu are în sine valoarea unui titlu de proprietate, fiind un act declarativ de drepturi care, în plus, îi este inopozabilă recurentei-pârâte, fiind pronunțată într-o procedură în care banca nu a fost parte, dar care s-a judecat cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, respectiv C.G.M.B. De asemenea, hotărârea în cauză nu este motivată și are la bază o probă a cărei administrare era imposibilă sau care, în mod real nu s-a administrat.

Niciuna din aceste obiecții, ridicate de recurenți în legătură cu unul din actele juridice prin care reclamanta și-a justificat dreptul revendicat, nu este întemeiată.

Într-adevăr, decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel București dată în Dosar nr. 1747/1996 este o hotărâre pronunțată într-o acțiune în constatare, în dispozitivul căreia se constată că reclamanții C.N. și A.D. (autorii ai actualei intimate - reclamante) sunt proprietari ai terenului în suprafață de 600 mp situat în București, Piața Alex. Sahia (actuala str. Piața Ghe. Cantacuzino) sector 2, aspect reținut, de altfel explicit și de către instanța de apel care afirmă că această hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ce are caracter declarativ, recunoaște preexistența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, ca efect al contractului de rentă viageră din 31 iulie 1935 (act juridic translativ de proprietate) și ca efect al transmisiunii succesorale.

Această hotărâre nu reprezintă însă singurul act juridic prin care reclamanta și-a justificat dreptul a cărui recunoaștere și protecție a solicitat-o, ci a fost invocat alături de certificatele de moștenitor, ce au dovedit transmiterea succesorală a dreptului până în patrimoniul autorului inițial A.N.C., și de titlul de dobândire a bunului de către acesta, respectiv contractul de rentă viageră încheiat la 31 iulie 1935 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855 din 24 august 1936.

Înalta Curte consideră eronată și lipsită de orice bază legală susținerea recurenților chemați în garanție care au pretins că actul de rentă viageră încheiat la 31 iulie 1935, ce îl indică drept titular al dreptului de proprietate asupra imobilului pe A.N.C. (autorul reclamantei), ar fi devenit titlul lor de proprietate, prin înstrăinarea imobilului ce a avut loc în 1982 către R.A., așa încât, actul juridic analizat nu ar mai putea fi considerat titlul reclamantei de care aceasta să se poată prevala în prezenta acțiune în revendicare.

Susținerea este, de altfel, contrazisă chiar de aceiași recurenți care, atunci când prezintă efectele vânzării-cumpărării ce a avut loc sub imperiul Legii nr. 58/1974, recunosc situația exactă, în sensul că în patrimoniul cumpărătoarei R.A. a trecut doar dreptul de proprietate asupra construcției, în timp ce dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1286 mp a trecut în patrimoniul statului prin efectul legii.

Așadar, recurenții-chemați în garanție s-ar putea prevala de contractul de rentă viageră din 31 iulie 1935, invocându-l ca titlu propriu, doar în limita drepturilor transferate direct în patrimoniul lor prin convențiile de vânzare-cumpărare încheiate în 1982 de către R.A., drepturi care au privit construcția și nicidecum terenul ce face obiectul prezentului litigiu.

Acceptând ca reală susținerea că decizia nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel București constituie o hotărârea declarativă de drepturi, care nu are în sine valoarea unui titlu de proprietate, Înalta Curte reține că aceasta nici nu a fost invocată singură, cu această valoare, de către reclamantă și nici reținută astfel în considerentele deciziei atacate, ci prin corelare cu celelalte categorii de acte juridice evocate.

Dar împrejurarea că decizia nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel București constituie o hotărârea declarativă de drepturi nu-i scade acesteia valoarea juridică și forța probantă în proces, după cum nici nu justifică nesocotirea dezlegării jurisdicționale pe care o conține.

Aceasta întrucât hotărârea declarativă nu este un act pur constatator, de înregistrare automată și nefiltrată a unor drepturi preexistente, ci este tot rezultat al verificării jurisdicționale a instanței, care pune capăt unui litigiu după administrarea de probe și dezbateri contradictorii ale părților.

Și hotărârile declarative de drepturi se bucură de puterea lucrului judecat, efectele lor fiind obligatorii față de părți și opozabile terților. Prin urmare este inexactă susținerea recurenților în sensul că hotărârea în cauză îi este inopozabilă recurentei-pârâte deoarece nu a fost parte în procedura litigioasă finalizată prin pronunțarea acesteia, în calitatea sa de terț față de acel litigiu putându-se afirma, cel mult, că decizia nr. 23/A/1999 nu are efecte obligatorii față de bancă, aceasta fiindu-i însă opozabilă ca realitatea juridică.

De altfel, instanța de recurs constată că această împrejurare a fost deja avută în vedere de către instanța de apel, care a valorificat în mod corect hotărârea judecătorească în discuție, despre care a afirmat just - contrazicând prima instanță - că se opune pârâtei cu puterea unei prezumții simple de existență a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul reclamantei, prezumție care poate fi răsturnată prin proba contrară, care - în acțiunea în revendicare - presupune exhibarea de către pârâtă a unui titlu de proprietate propriu, de natură să genereze o prezumție de proprietate mai puternică, dar pe care a constatat că pârâta nu a administrat-o, deoarece nu o deține.

În alte cuvinte, instanța de apel nu a făcut decât să valorifice puterea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, de care se bucură neîndoielnic decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel București, în litigiul pendinte, întrucât a folosit ceea ce s-a tranșat jurisdicțional în litigiul anterior fără a contrazice constatările și dezlegările instanței ce a pronunțat respectiva hotărâre.

Tot puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești este cea care se opune luării în discuție și a acelor apărări ale recurenților prin care aceștia, negând forța probantă a deciziei nr. 23/A/1999, au susținut că aceasta a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă - C.G.M.B. și pe baza unor probe a căror realitate au considerat-o îndoielnică. Or, calitatea părților sau probatoriile administrate într-un litigiu soluționat irevocabil nu ar mai putea fi rediscutate și analizate într-un alt litigiu de o manieră cât să contrazică dezlegările jurisdicționale anterioare, intrate în puterea lucrului judecat.

În plus, după cum corect afirmă instanța de apel, susținerea potrivit căreia C.G.M.B. nu-și justifică legitimarea procesuală pasivă în respectivul litigiu este nefondată, pentru mai multe considerente.

În primul rând, întrucât, ca efect al încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 12 iunie 1982 (între A.D., C.N.Ș. și R.A.) și în baza dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, terenul în suprafață de 1286 mp a fost trecut în proprietatea statului, iar C.G.M.B., ca autoritate exponentă a Statului, figura în mod uzual ca parte pârâtă, chemată în judecată în litigiile de drept comun, în realizarea ori în constatarea dreptului de proprietate, promovate de foștii proprietari ai bunurilor preluate în mod abuziv de către Statul român.

În al doilea rând, întrucât, după cum corect a sesizat instanța de apel și se va argumenta în cele ce urmează, în procedura de constituie a dreptului de proprietate privată realizată în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, Statul român prin autoritățile administrației publice locale și a celei centrale la nivel local (Primăria sector 2 și Prefectura Municipiului București), a transferat în beneficiul „actualilor titulari ai dreptului de proprietate asupra construcțiilor”din str. Piața Ghe. Cantacuzino, sector 2, București - numiții R.A., R.I.D. și N.P. - doar dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 743 mp teren din totalul de 1286 mp cât existau la adresa menționată, rămânând mai departe proprietar asupra terenului în suprafață de 606 mp, ce a făcut obiectul material al litigiului soluționat irevocabil prin pronunțarea deciziei nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel București.

Prin urmare, este inexactă afirmația recurenților în sensul că, la data introducerii acțiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1747/1996 și care a fost soluționată prin această hotărâre judecătorească, terenul în suprafață de 606 mp (obiect material și al litigiului pendinte) se afla în proprietatea băncii, litigiul respectiv fiind purtat în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă (C.G.M.B.), această situație constituind doar o aparență generată de mențiunile din contractele de vânzare-cumpărare încheiate între bancă și soții R., respectiv între bancă și N.P. (autentificate din 14 iunie 1994) - potrivit cărora, odată cu apartamentele de la parter, respectiv etajul clădirii și cotele părți indivize corespunzătoare din părțile și dependințele comune ale clădirii, s-au vândut cumpărătoarei SC B.B. SA și cotele indivize de câte ½ din terenul aferent clădirii, în suprafață de 1286 mp - fără însă ca aceasta să se regăsească în mod real și în titlurile de dobândire a dreptului autorilor băncii (cu referire specifică la suprafața de 606 mp teren).

Pentru aceleași considerente, apare ca inexactă și critica potrivit căreia greșit instanța de apel ar fi interpretat că decizia nr. 23/A/1999 recunoaște preexistența dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul reclamantei, în considerarea contractului de rentă viageră din 31 iulie 1936 și a transmisiunii succesorale, greșeală de interpretare pe care recurenții au pus-o pe seama neobservării faptului că, la data pronunțării deciziei 23/A/1999, dreptul de proprietate asupra întregului teren al imobilului, fusese transferat recurentei-pârâte prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu recurenții-chemați în garanție.

Deciziei nr. 23/ A din 10 februarie 1999 nu-i poate fi negată valoarea juridică ori forța probantă nici pentru motivul că acesteia îi lipsesc considerentele, după cum au pretins recurenții, deoarece această împrejurare nu este consecința manifestării abuzive ori nelegale a judecătorilor care au pronunțat-o, ci chiar a unei dispoziții de lege, în vigoare la epoca respectivă, și care impunea exigența motivării hotărârii judecătorești doar sub condiția declarării căii de atac exercitată împotriva acesteia de către oricare din părțile litigiului (potrivit dispozițiilor O.G. nr. 18/1998).

Printr-o altă serie de critici, prin care au contestat concluzia instanței de apel în sensul că pârâta nu a furnizat în cauză proba contrară prezumției de existență a dreptului de proprietate asupra terenului litigios în patrimoniul reclamantei, izvorâtă din decizia nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel București, recurenta-pârâta (alături de recurenții-chemați în garanție) a susținut că autorii săi au deținut titluri de proprietate asupra terenului revendicat, acestea fiind reprezentate, pe de o parte, de actele de vânzare-cumpărare încheiate între reclamanți și chemații în garanție, iar pe de altă parte, de certificatele de atestare a dreptului de proprietate privată emise la data de 19 mai 1994, în urma parcurgerii procedurii prevăzută de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Nici această susținere nu este întemeiată, observându-se înainte de toate, că niciunul dintre cele două contracte de vânzare-cumpărare autentificate din 12 iunie 1982 (având ca părți pe A.D. și R.A.) și din 12 iunie 1982 (având ca părți pe C.N.Ș. și R.A.) nu valorează titlu de proprietate raportat la obiectul bunului imobil aflat în dispută, respectiv terenul liber de construcții în suprafață de 606 mp, întrucât, așa cum au reținut în mod necontestat instanțele de fond, la momentul încheierii celor două contracte menționate, dreptul de proprietate asupra întregului teren al imobilului situat în Piața Ghe. Cantacuzino, sector 2 a trecut în proprietatea statului în baza dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Pe de altă parte, cum s-a arătat deja, în procedura de constituire a dreptului de proprietate derulată în cadrul legal oferit de dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 de către dobânditorii construcției de la adresa menționată - numiții R.A., R.D.I. și N.P. - Statul a transferat către aceștia dreptul de proprietate exclusiv asupra suprafeței de 743 mp teren, astfel cum o atestă Ordinele Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993 - în privința a 100 mp teren parte indiviză, în favoarea lui N.P. și din 8 decembrie 1993 - în privința a 643 mp teren parte indiviză, în favoarea soților R.

În reținerea acestei situații, în mod corect instanța de apel s-a raportat la conținutul și efectele juridice ale celor două Ordine ale Prefectului, ca fiind actele juridice de autoritate prin care, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, a luat naștere, pentru prima oară, în patrimoniul numiților R.A., R.D.I. și N.P. un drept de proprietate asupra terenului de la adresa imobilului, în suprafață de 743 mp, refuzând în mod justificat și legitim să recunoască o atare valoare juridică certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată din 19 mai 1994 care, deși au fost emise de aceeași instituție publică (Prefectura Municipiului București și S.A.I.) pe baza celor două Ordine ale Prefectului, atestă o cu totul altă situație juridică decât cea a ordinelor, respectiv trecerea în proprietatea familiei R. a unei suprafețe de 643 mp parte indiviză teren și trecerea în proprietatea lui N.P. a unei suprafețe similare, de 643 mp parte indiviză teren.

Această diferență, atât la nivelul suprafeței de teren menționată ca atribuită în proprietate (de la 743 mp, cât s-a constituit potrivit Ordinelor, la 1286 mp, cât rezultă din însumarea suprafețelor menționate în certificate) cât și în privința modului de repartizare între cele două familii a suprafeței de teren (de 100 mp, respectiv 643 mp, potrivit Ordinelor, și de câte 643 mp fiecăreia dintre acestea, potrivit certificatelor) a fost explicată de către recurenți ca rezultat al unei simple erori materiale.

Înalta Curte apreciază că teza erorii materiale nu ar putea fi reținută în lipsa unor minime indicii probatorii provenite de la autoritatea emitentă a înscrisurilor supuse analizei, care să constate existența eventualelor erori și să denote voința îndreptării acestora. Or, astfel de elemente lipsesc cu desăvârșire cazului, teza erorii materiale rămânând doar o afirmație neplauzibilă a recurenților. În tot cazul, constată că teza erorii materiale pretins a fi fost remediată prin eliberarea certificatelor din 19 mai 1994 în conținutul arătat, este cu totul exclusă, observându-se că prin cererea formulată în procedura art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 N.P. nici nu și-a manifestat voința de a dobândi mai mult teren decât îi fusese atribuit în folosință, respectiv 100 mp, suprafață de teren cu care s-a reținut că a și fost înscris în anexele Ordinului nr. 164 din 2 decembrie 1993 și care a fost dedusă pe baza Deciziei nr. 1167/1982.

S-a precizat anterior că în mod justificat instanța de apel nu a recunoscut valoarea de titlu constitutiv al dreptului de proprietate asupra terenului celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate.

Evidențiind existența unor necorelări legislative, instanța de apel a arătat că, deși dispozițiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data emiterii Ordinelor Prefectului, menționau că atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute la alin. (2)-(5) din lege urma a se face prin decizia prefecturii, totuși legea specifică ce reglementa activitatea prefectului - Legea nr. 69/1991, prin art. 113 - prevedea că actele emise de prefect în exercitarea atribuțiilor sale se numesc „ordine”.

Doar pentru a-și întări raționamentul instanța de apel a evidențiat că, tocmai spre a se înlătura necorelarea legislativă a celor două norme legale, prin Legea nr. 169/1997 au fost modificate dispozițiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, republicată (art. 35 alin. (6) din forma inițială a legii), care prevăd și în prezent că atribuirea în proprietate a terenurilor de la alin. (2)-(5) se va face prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situației juridice a terenurilor.

Desigur, modificarea legislativă în cauză a avut loc la 4 ani ulterior emiterii celor două Ordine ale Prefectului însă aceasta nu a făcut decât să coreleze norma Legii nr. 18/1991 cu cea a Legii nr. 69/1991 care stabilea că, în îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, prefectul emite ordine.

Fără a-și argumenta în nici un fel susținerea, recurenții afirmă că, incontestabil, certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituie „decizia Prefecturii” la care făcea trimitere art. 35 alin. (6) din forma inițială a Legii nr. 18/991, iar nu Ordinul Prefectului.

În mod evident, o atare susținere nu poate fi primită deoarece nu se înțelege de ce, într-un astfel de caz, respectivul înscris nu poartă titulatura chiar de „decizie a Prefecturii”, ci se numește „certificat de atestare a dreptului de proprietate privată” și, mai ales, nu se înțelege de ce nu se întemeiază, după cum prevede legea (art. 35 alin. final) pe propunerea primăriei, ci acest document are la bază chiar un ordin al prefectului, adică acel act de autoritate prin care prefectul își îndeplinește atribuțiile ce îi revin, potrivit legii.

Dar, mai mult decât atât, despre valoarea juridică și efectele celor două categorii de acte supuse analizei - certificat de atestare a dreptului de proprietate privată și ordin al prefectului - vorbesc înscrisurile însele, instanța de apel reținând în mod pertinent că ordinul prefectului reprezintă actul juridic de constituire a dreptului de proprietate privată deoarece este emis în baza legii - art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, la propunerea primăriei, de către autoritatea cu atribuții legale în domeniu, respectiv prefectul. Spre deosebire de acesta, certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată emis de Prefectură, care atestă suprafața de teren atribuită în proprietate, pe titularul dreptului și temeiul legal al constituirii dreptului, pe baza ordinului emis de prefect, are, cel mult, valoarea unei adeverințe, rolul său fiind restrâns la acela al instrumentului probator.

Ca act juridic secundar, certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nu poate să confere drepturi mai largi decât actul juridic primar pe baza căruia a fost emis, iar ca instrument probator, care atestă întinderea dreptului, temeiul legal al acestuia și pe titularul său, certificatul nici nu poate remedia fie chiar și erori materiale ale actului juridic primar, după cum fără nici un temei au pretins recurenții că s-ar fi întâmplat în cazul de față.

Prin urmare, a procedat în mod corect instanța de apel atunci când, având a analiza titlurile autorilor pârâtei, s-a raportat la cele două Ordine ale Prefectului din 2 decembrie 1993 și din 8 decembrie 1993 pe baza cărora a operat constituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 743 mp, în beneficiul familiei R. și a lui N.P., iar nu la certificatele de atestare a dreptului de proprietate privată din 19 mai 1994 care atestă o cu totul altă situație a dreptului cât cea a ordinelor pe baza cărora au fost emise.

Este adevărat că în litigiul soluționat într-un prin ciclu procesual prin decizia Tribunalului București nr. 982 din 8 iunie 2007, reclamanta, alături de C.N.Ș., a învestit instanțele judecătorești, printre altele, și cu soluționarea unei cereri în constatarea nulității absolute a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x/1994 și nr. y/1994, cerere la judecata căreia aceștia au renunțat.

Această împrejurare nu a produs consecința confirmării valabilității certificatelor, după cum eronat afirmă recurenții, ci pe aceea a menținerii lor în circuitul civil, în forma și conținutul în care au fost emise, fără ca această împrejurare să împiedice instanțele de a observa inaptitudinea acestor înscrisuri de a conferi drepturi mai largi decât actele juridice pe baza cărora au fost emise, respectiv ordinele prefectului, și, pe cale de consecință, de a observa că titlurile exhibate de pârâtă asupra terenului revendicat provin de la un non dominus.

Înalta Curte mai reține că sunt absolut nerelevante cauzei acele critici ale recurenților prin care au cerut să se aibă în vedere că reclamanții inițiali ai prezentei cauze nu au urmat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991 care a creat cadrul legal ce a permis foștilor proprietari sau moștenitorilor lor reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de stat anterior anului 1989, invocându-se chiar că termenul pentru formularea cererilor, introdus prin Legea nr. 545/2001, s-a împlinit la 1 noiembrie 2001.

Critica dovedește și profunda confuzie în care se află recurenții în ceea ce privește sfera de aplicare a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, și, în particular a celor ale art. 35 alin. (3) și (5), în ipotezele cărora cazul reclamantei nu se situează, în ceea ce privește conceptul de constituire a dreptului - care nu-i poate viza pe foștii proprietari ci pe aceia care, întocmai ca și familia R. ori N.P., au dobândit pentru prima oară un nou drept de proprietate chiar în baza dispozițiilor Legii nr. 18/1991, asupra posibilităților foștilor proprietari ai terenurilor preluate de stat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, aflați în situația reclamantei, de a-și recupera proprietățile, aceștia nefiind niciodată destinatari ori beneficiari ai Legii nr. 18/1991 și ale căror pretenții s-au rezolvat exclusiv pe tărâmul dreptului comun (până la apariția Legii nr. 10/2001, care oferă soluții de dezdăunare a foștilor proprietari, pentru ipoteza specifică a demolării construcției de către stat, ulterior vânzării-cumpărării acesteia de către particulari), astfel cum s-a întâmplat și în cazul reclamantei.

Prin urmare, critica în sensul că, prin nedovedirea depunerii în termen a unei cereri în temeiul Legii fondului funciar, acțiunea în revendicare de față este inadmisibilă în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 coroborate cu cele ale art. 35 (actual art. 36) alin. (5) din Legea 18/1991, întrucât a fost făcută cu eludarea dispozițiilor legii aplicabile, apare ca străină cauzei și, în tot cazul ca formulată omisso medio în condițiile în care respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii de către prima instanță nu a fost criticată de în apel nici de către pârâtă, nici de către chemații în garanție.

Tot străină cauzei este și critica potrivit căreia greșit s-ar fi reținut că reclamanta are un drept de proprietate valabil asupra terenului revendicat, ca urmare a abrogării Legii nr. 58/1974, care ar fi produs efectul automat al revenirii terenurilor preluate de stat în patrimoniul vânzătorilor imobilelor, o astfel de aserțiune neregăsindu-se în considerentele deciziei atacate.

Printr-o serie de alte critici comune ambelor categorii de recurenți, aceștia au criticat concluzia instanței de apel asupra voinței comune a părților contractelor de vânzare-cumpărare nr. x și nr. y din 12 iunie 1982, susținând că, în realitate, acestea au tranzacționat în mod conștient atât asupra construcției, cât și asupra terenului imobilului de la adresa menționată, voința reală a vânzătorilor fiind aceea de a transmite proprietatea, și, în tot cazul, folosința terenului deodată cu construcția, iar cea a cumpărătorilor de a dobândi folosința întregului teren, pentru care au și plătit un preț corespunzător. În continuare, prevalându-se și de Decizia nr. 1/1997 a Curții Supreme de Justiție, au susținut că, oricum în virtutea legii, autorii SC A.B. SA ar fi fost îndreptățiți să obțină constituirea dreptului de proprietate asupra întregului teren în suprafață de 1.286 mp.

Înalta Curte nu împărtășește nici această opinie a recurenților, observând că ceea ce se propune, este o speculare asupra drepturilor pretins cuvenite dobânditorilor construcției din str. P-ța Ghe. Cantacuzino, familia R. și N.P., peste limitele drepturilor atribuite acestora în baza actelor constitutive emise în aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, respectiv Ordinele Prefectului nr. 164 și 173 din 1993.

Întrucât reinterpretarea tuturor probatoriilor la care aceștia fac referire în dezvoltarea criticii, spre a deduce voința reală corectă, în opinia lor, a părților contractante, excede atribuțiilor în exercitarea unui control de legalitate ale instanței de recurs, Înalta Curte reține că potrivit legii în vigoare la data emiterii celor două Ordine - art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 - constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea dobânditorilor construcțiilor era limitată la suprafața de teren atribuită în folosință pe durata existenței construcțiilor, ceea ce, în cazul de față însemna 100 mp teren, potrivit Deciziei nr. 1167 din 15 noiembrie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular sector 2.

De asemenea, se reține că prin decizia nr. 1/1997 a Curții Supreme de Justiție, dată în interpretarea dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, s-a admis ca „întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției dobândite prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1994 poate fi determinată prin deducerea intenției părților din convenție și din ansamblul probelor administrate, acceptându-se implicit că atribuirea în proprietate a terenurilor putea depăși, în anumite cazuri (ce trebuiau dovedite) suprafețele atribuite în folosință la care se referea art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

În cererile cu care recurenta R.A. și numitul N.P. s-au adresat Primăriei sector 2 în vederea constituirii dreptului de proprietate asupra terenului, aceștia nu și-au justificat în nici un fel pretențiile care au vizat, într-adevăr, atribuirea în proprietate a întregii suprafețe de 1.286 mp teren, nici prin invocarea deținerii folosinței acestuia pe baza unui contract de închiriere și nici pe alte eventuale înțelegeri pe care le-ar fi avut cu fostul proprietar, ci doar prin prezentarea contractelor de vânzare - cumpărare intervenite în anul 1982 care, așa după cum au reținut instanțele de fond, nu au transmis cumpărătorilor nici proprietatea și nici folosința terenului aferent celor două apartamente cumpărate.

A pretinde însă, așa cum au făcut-o recurenții, că în mod cert vânzătorii din contractele nr. x și y din 12 iunie 1982 au intenționat să vândă atât construcția, cât și întreaga suprafață de teren de 1.286 mp, întrucât aceștia cunoșteau că vor pierde, odată cu înstrăinarea construcției, și dreptul de proprietate asupra terenului, înseamnă a denatura sensul și scopul atât al prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, cât și al Deciziei nr. 1/1997 a Curții Supreme de Justiție, întrucât toți cei care își înstrăinau construcțiile la acea vreme cunoșteau că nu aveau opțiunea de a-și păstra terenurile în proprietate ori pe aceea de a le vinde în schimbul unui preț, astfel că despre toți s-ar fi putut afirma că au intenționat să-și înstrăineze, odată cu construcția, și terenurile aferente, nemaifiind nevoie de deducerea intenției comune a părților din convenție și din alte probe, cum a îndrumat Curtea Supremă de Justiție în decizia sa, de vreme ce toți corespundeau aceluiași tipar.

Și argumentul urmăririi de către vânzători a maximizării prețului prin înstrăinarea construcției și a întregului teren aferent acesteia este complet denaturat și nerealist, recurenții contrazicându-se singuri atunci când afirmă - de data aceasta o realitate - anume că, dat fiind regimul juridic de reglementare din epocă, terenul nu avea nicio valoare economică în sine, valoarea sa fiind dată de valoarea construcției.

Instanța de apel a stabilit în mod corect că părțile prezentei cauze, prin autorii lor, nu se află în posesia acelor probe care să-i fi plasat pe dobânditorii construcției din 1982 în ipoteza de aplicare a Deciziei nr. 1/1997 a Curții Supreme de Justiție, aspect care a fost, de altfel, reținut în același sens și de instanța de recurs ce a pronunțat Decizia nr. 982/2007 a Tribunalului București (dată în soluționarea acțiunii privind nulitatea celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994 și a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de societatea bancară nr. x și y din 14 iunie 1994) care a casat sentința civilă nr. 7185 din 22 septembrie 2006 a Judecătoriei sector 2 ce primise punctul de vedere al actualilor recurenți (părți și în acea judecată), sprijinit pe exact același argumente reluate și în judecata de față, în sensul că părțile convențiilor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1982 ar fi urmărit tranzacționarea nu doar a construcției, dar și a terenului de 1286 mp.

Astfel, pronunțându-se asupra acestei chestiuni, Tribunalul București, ca instanță de recurs, a arătat că „împrejurările invocate de prima instanță pentru a reține că, în fapt, s-a înstrăinat întregul teren aferent construcției - aceleași cu cele invocate în fața instanței de apel și a prezentei instanțe de recurs - nu sunt suficiente pentru a contura, în afara oricărui dubiu, că la momentul perfectării contractelor, vânzătorii au urmărit în mod expres și transmiterea dreptului asupra terenului, fiind necesar ca această manifestare de voință să rezulte fără echivoc din probele administrate în cauză.”

Îndrumând la administrarea unor probatorii suplimentare pe acest aspect, instanța de recurs ce a pronunțat decizia nr. 982/2007, a mai arătat că „este necesar ca probatoriul ce se va administra să releve faptul că voința părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a fost aceea de a înstrăina, respectiv de a dobândi întreaga suprafață de 1286 mp teren, simpla desistare a vânzătorilor în privința proprietății asupra terenului în cauză, pe considerentul că acesta oricum trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri, fără a exista o înțelegere concomitentă a părților contractante, nefiind suficientă sub acest aspect.”

Este adevărat că rejudecarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate privată (în rezolvarea căruia au fost emise considerentele redate anterior) dispusă de această instanță de recurs nu a mai avut loc, urmare a renunțării reclamanților la judecată, însă se constată că în fața instanțelor de fond ce au judecat prezentul litigiu, recurenții de astăzi s-au folosit de exact aceleași argumente și elemente probatorii spre a-și susține teza, care au fost deja apreciate ca nerelevante total sau insuficiente pentru a le susține apărarea. Din acest motiv, se apreciază că dezlegările date prin Decizia nr. 982/2007 asupra aspectelor analizate se impun prezentei cauze cu puterea lucrului judecat.

Nefondată este și critica recurentei-pârâte care pretinde că instanța de apel ar fi încălcat puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești pronunțată de Tribunalului București, secția a V-a civilă, atunci când a reprodus considerentele instanței care indicau calea acțiunii în revendicare drept remediul procesual necesar al înlăturării contradicțiilor dintre titlurile de proprietate și pretențiile de proprietari asupra terenului în suprafață de 606 mp, deținute, respectiv afirmate de reclamanți și de pârâta SC A.B. SA.

Separat de împrejurarea că respectivele considerente chiar se regăsesc în cuprinsul Deciziei nr. 982/2007 a Tribunalului București (fila 7, par. 4) și că invocarea acestora de către instanța de apel nu ar avea aptitudinea încălcării puterii lucrului judecat a acestei hotărâri judecătorești, Înalta Curte reține că, dimpotrivă, instanța de apel a ținut seama în soluția adoptată de dezlegarea jurisdicțională dată acțiunii vizând constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare deținute de bancă, întrucât analiza dezvoltată în prezenta cauză a avut în vedere premisa valabilității acestora, aspect care însă, cum s-a arătat, nu o putea împiedica de a nu le recunoaște preferabilitatea acestora în concursul cu titlul exhibat de reclamantă, observând corect că acestea provin de la un non dominus, potrivit explicațiilor anterioare.

Constatarea jurisdicțională a valabilității contractelor de vânzare-cumpărare deținute de recurenta-pârâtă nu împiedică supunerea dreptului și titlurilor acesteia unei analize comparative pe calea unei acțiuni în revendicare ulterioare și nu o pune pe aceasta la adăpost de riscurile evicțiunii, știut fiind că, cel mai adesea, ipoteza acțiunii în revendicare este aceea a concursului dintre două titluri de proprietate deopotrivă valabile.

Atât recurenta-pârâtă, cât și recurenții-chemați în garanție au mai pretins că prin soluția adoptată, instanța de apel a înfrânt principiile regăsite în Decizia nr. 33/2008, în cauza M. Atanasiu ș.a. contra României și, în general, întreaga jurisprudență CEDO care pledează pentru ocrotirea și garantarea siguranței și securității circuitului civil, pentru ocrotirea subdobânditorilor de bună-credință.

Instanța de recurs apreciază că Decizia nr. 33/2008 nu își are incidentă în prezenta cauză, aceasta propunându-și să rezolve în mod unitar problematica generată de introducerea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și care au fost formulate după intrarea în vigoare a acesteia.

Or, după cum rezultă din datele cauzei, terenul revendicat nu a făcut obiectul de reglementare al acestei legi, situația juridică a dreptului de proprietate asupra sa, atât în ceea ce o privește pe reclamantă, dar și pe chemații în garanție fiind definitivată la intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Decizia nr. 33/2008 nu ar putea fi aplicabilă prezentei judecăți nici prin analogie deoarece rațiunea ce a stat la baza ocrotirii dreptului legal dobândit și cu bună-credință de către terțul achizitor și a principiului securității juridice în astfel de cazuri a fost aceea ca prin implementarea legilor reparatorii să nu se ajungă la crearea unor nedreptăți de aceeași măsură celor produse cu ocazia preluărilor abuzive dispuse de stat, simțindu-se nevoia protejării acelora care, cu bună-credință s-au încrezut în calitatea statului de proprietar și în voința politică a acestuia, concretizată în Legea nr. 112/1995, de a le vinde în această calitate locuințele pe care le ocupau, în unele cazuri de zeci de ani, cu titlu de chiriași.

Or, speța dedusă judecății nu deține, în istoricul său o atare cazuistică și, prin urmare, nu se regăsește aici nici rațiunea ce a dictat principiile Deciziei nr. 33/2008.

Aceasta nu înseamnă că, în afara ipotezelor de aplicare a Deciziei nr. 33/2008, principiul ocrotirii securității și stabilității raporturilor juridice nu funcționează, însă aplicarea sa nu poate merge într-atât de departe cât să justifice singur, într-o acțiune în revendicare de drept comun, recunoașterea preferabilității celui al cărui titlu provine de la un non dominus (și care nu e statul român), în detrimentul celui ce exhibă un titlu de proprietate valabil asupra bunului revendicat, fie el și de puterea unei prezumții simple de proprietate.

Nu trebuie uitat că acțiunea de față este una în revendicare clasică, ce se judecă potrivit dreptului comun, iar nu precum acelea, a căror cazuistică a făcut obiectul Deciziei nr. 33/2008, a căror soluționare trebuie să aibă loc, în mod necesar, prin aplicarea efectelor generate de dispozițiile legii speciale reparatorii. Prin urmare, cel ce a dobândit de la un non dominus, chiar cu bună credință nu va fi preferat celui ce exhibă un titlu valabil de proprietate asupra bunului, sub argumentul că este titularul unui bun, după cum au pretins recurenții.

Pentru aceleași rațiuni care nu permit aplicarea în cauză a Deciziei 33/2008 a Î.C.C.J., instanța de recurs apreciază că nu sunt incidente speței nici dezlegările instanței de contencios european din cauza M. Atanasiu ș.a. împotriva României, decizie prin care s-a statuat asupra dreptului la restituire al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, diferențiat în funcție de situația pe care o prezintă fiecare, în raport de demersurile efectuate în temeiul legislației reparatorii adoptate succesiv în materie, respectiv după cum aceștia beneficiază de o simplă constatare jurisdicțională asupra naționalizării abuzive a imobilului sau după cum sunt în posesia unei dezlegări jurisdicționale prin care li s-a recunoscut, în mod definitiv și executoriu, calitatea de proprietar și s-a dispus în mod expres restituirea. Această decizie a Curții Europene a căutat să dea un sens și să găsească o compatibilizare între rezultatele demersurilor anterioare ale foștilor proprietari derulate fie în baza dreptului comun, fie în baza altor legi reparatorii (Legea nr. 112/1995), cu noile proceduri pe care aceiași subiecți erau obligați să le parcurgă în virtutea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și, mai ales, cu drepturile pe care noul act normativ îl recunoștea acestora, în multe cazuri noua reglementare vădind optici diferite ori contrare opțiunilor politice de până atunci ale statului român.

Litigiul de față nu a avut ca substrat o atare cazuistică, recurenta-pârâtă dobândind un titlu în legătură cu imobilul de la adresa menționată, prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare cu niște particulari, în condițiile dreptului comun. Prin acțiunea sa în revendicare, intimata-reclamantă nu a tins să obțină o recunoaștere și întoarcere în patrimoniu a dreptului de proprietate asupra întregului teren ce i-a fost preluat de stat la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x și y din 12 iunie 1982, contestând legitimitatea dreptului cumpărătorilor construcției de a-l dobândi în proprietate și opțiunea politică a Statului Român, concretizată în dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea 18/1991, de a-l transfera acestei categorii de subiecți. Obiectul material al acțiunii reclamantei constă în acea parte din terenul imobilului în privința căreia aceasta a susținut și demonstrat, separat de faptul că îi aparține în proprietate, că nu a făcut obiectul constituirii în favoarea chemaților în garanție, în baza dispozițiilor Legii nr. 18/1991, și prin urmare, că nu putea fi mai departe transmis și dobândit de către recurenta-pârâtă, problematică specifică acțiunii în revendicare de drept comun a cărei rezolvare are loc prin aplicarea regulilor acestuia, fără a necesita recurgerea la dezlegările de principiu date de Curtea Europeană în decizia amintită, care statuează asupra dreptului la restituire al subiecților Legii nr. 10/2001, în contextul dispozițiilor speciale ale acestui act normativ.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că instanța de apel a dat o dezlegare legală cauzei deduse judecății, cu respectarea cadrului normativ de soluționare a acesteia în raport de temeiul legal al învestirii sale și de situația juridică a bunului revendicat, în majoritate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Dată fiind soluția adoptată în privința recursurilor declarate, în virtutea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se apreciază că recurenta-pârâtă nici nu poate fi îndreptățită la obținerea cheltuielilor de judecată pe care a dovedit că le-a efectuat în susținerea prezentului litigiu și a căror restituire a solicitat-o.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de către pârâta SC A.B.R. SA și de către chemații în garanție R.A., R.M. și R.M.P., împotriva Deciziei nr. 171/ A din 10 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2014.

Opinia separată

Admite recursurile declarate de către pârâta SC A.B.R. SA și de către chemații în garanție R.A., R.M. și R.M.P., împotriva deciziei nr. 171/ A din 10 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia civilă recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta A.T.C. împotriva sentinței civile nr. 593 din 13 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă.

Menține dispozițiile deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de pârâta SC A.B.R. SA

Obligă pe intimata reclamantă A.T.C. la 36.639 lei reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă SC A.B.R. SA

Opinia separată este în sensul admiterii recursurilor declarate de pârâta S.C. A.B. România S.A, și de chemații în garanție R.A., R.M. și R.M.P., modificării în parte a Deciziei nr. 171/ A din 10 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta A.T.C. împotriva sentinței civile nr. 593 din 13 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, menținerii dispozițiilor deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de pârâta SC A.B.R. SA, cu obligarea intimatei reclamante A.T.C. la 36.639 lei reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă SC A.B.R. SA, pentru următoarele considerente:

Argumentele pentru care instanța de apel a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantă au fost, în esență, acelea că reclamanta are un titlu mai caracterizat, fiind reprezentat de contractul de rentă viageră al autorului său din 31 iulie 1935 coroborat cu hotărârea judecătorească declarativă a dreptului de proprietate nr. 23/A/1999, în baza cărora deține un bun actual, potrivit principiilor CEDO. S-a reținut că titlul autorilor pârâtei este reprezentat de Ordinele Prefectului nr. 164 din 12 decembrie 1993 și 173 din 8 decembrie 1993 în care este menționată o suprafață de teren mai mică, respectiv de 743 m.p., față de cea de 1286 m.p. cuprinsă în certificatele de atestare a dreptului de proprietate eliberate pe numele acestora, certificate înlăturate, ca element probatoriu, de către instanța de apel. în consecință s-a apreciat că, pentru această diferență de teren, pârâta nu deține un titlu de proprietate valabil.

A mai constatat instanța de apel, în aplicarea disp. art. 35 din Legea nr. 18/1991, interpretat prin prisma deciziei nr. 1/1997 a Curții Supreme de Justiție, că intenția vânzătorilor nu a fost să înstrăineze întreaga suprafață de teren ci doar cea recunoscută prin lege ca aferentă construcției.

In opinie separată, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile comune ale recurenților referitoare la greșita interpretare a legii în soluționarea, de către instanța de apel, a acțiunii în revendicare, critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, contrar celor susținute de instanța de apel și în concordanță cu soluția instanței de fond, înalta Curte reține, în primul rând că, prin probele administrate, reclamanta nu a făcut dovada existenței unui bun actual în patrimoniul său, cu care să justifice temeinicia acțiunii promovate.

Astfel, cu privire la situația juridică a imobilului, se reține că, la momentul înstrăinării acestuia către cumpărătorul inițial, R.A., chemată în garanție în prezenta cauză, 12 iunie 1982, terenul aferent construcției de 1286 mp a trecut în proprietatea statului, ca efect al art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Faptul că vânzătorii nu au încasat despăgubiri pentru acest teren, potrivit art. 30 alin. (2) din lege, nu reprezenta, în accepțiunea legii aplicabile la acel moment, un impediment în transferul dreptului de proprietate asupra terenului din patrimoniul vânzătorilor în cel al statului.

Greșit, instanța de apel, aplicând decizia nr. 1/1997 a Curții Supreme de Justiție, în interpretarea art. 35 din Legea nr. 18/1991, a concluzionat cu privire la atitudinea subiectivă a părților față de întinderea obiectului vândut, în condițiile în care nu a identificat, în mod concret, nicio manifestare de voință de natură a crea convingerea că vânzătorii nu au intenționat să înstrăineze întreaga proprietate.

Este corectă afirmația recurenților în sensul că, din atitudinea vânzătorilor, poate fi dedusă intenția de înstrăinare a întregii suprafețe de teren ce a constituit obiectul dreptului de proprietate, în condițiile în care aceștia aveau libertatea de a păstra, în patrimoniu, suprafața ce reprezenta excedentul celei strict necesare utilizării construcției.

Prin urmare, nu se poate aprecia că terenul revendicat a rămas în patrimoniul autorului reclamantei, întrucât, dacă nu ar fi existat dispoziția Legii nr. 58/1974 de scoatere din circuitul civil a terenurilor la încheierea unui act translativ de proprietate, acesta ar fi trecut oricum în patrimoniul cumpărătorilor.

Consecința reținerii acestei împrejurări este aceea că dreptul de proprietate asupra imobilului a ieșit în totalitate din patrimoniul vânzătorilor, iar cumpărătorii, ca succesori în drepturi ai acestora, au fost îndreptățiți să se prevaleze de procedura reglementată de Legea nr. 18/1991 în vederea constituirii dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață de teren ce reprezenta curtea imobilului.

În mecanismul de verificare a titlurilor, în cadrul acțiunii în revendicare, prioritar înlăturării titlului posesorului terenului, trebuie ca proprietarul neposesor să facă dovada propriului său drept de proprietate asupra bunului.

Or, în cauză reclamanta nu au făcut o astfel de dovadă.

Aceasta a exhibat, alături de titlul autorului său-contractul de rentă viageră din anul 1935, o hotărâre judecătorească declarativă de drepturi, respectiv Decizia nr. 23/A/1999 a Curții de Apel București, pronunțată în contradictoriu cu o persoană juridică, reprezentantă a statului, și anume Consiliul General al Municipiului București, care, la acea dată, nu deținea nici posesia, nici aparența de proprietar al bunului.

Hotărârea judecătorească menționată, neavând un efect constitutiv de drepturi, poate reprezenta, cum corect s-a apreciat în cauza, o prezumție simplă de proprietate, care, însă, nefiind unită eu nici un alt element prin care se dispune asupra restituirii posesiei bunului către persoana recunoscută ca proprietar, nu poate înfrânge drepturile întemeiate pe un titlu valid de proprietate, ale actualului posesor.

Greșit a apreciat instanța de apel că hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu eu posesorul neproprietar, în condițiile în care, avea a analiza efectele juridice ale admiterii unei acțiuni în constatare și nu în revendicare, iar în acest tip de acțiuni, calitatea procesuală pasivă nu aparține unui simplu posesor ci, dimpotrivă, revine persoanei care ar putea pretinde un drept similar sau care se opune dreptului exercitat de reclamantul ce tinde, pe calea acestui demers procesual, la a-și conserva posesia imobilului. Pe perioada soluționării acelui litigiu (1996-2000), atât aparența dreptului, pentru care s-au efectuat formele de publicitate imobiliară, cu efect de opozabilitate pentru terți, cât și posesia imobilului, aparțineau pârâtei și nu CGMB.

În speță, acțiunea în revendicare nu are ca obiect un imobil care s-a aflat în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice de drept comun și care își dispută dreptul de proprietate asupra lui, ci un imobil din categoria celor preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989, a cărui regim juridic a fost reglementat printr-o lege specială.

În acest context, analizând principiile incidente în materia acțiunilor în revendicare, din perspectiva jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului în hotărârea pilot Măria Atanasiu ș.a., contra României, aplicabilă, pentru identitate de rațiune, în toate situațiile în care bunul în litigiu îl reprezintă un imobil preluat abuziv de stat, Înalta Curte reține că reclamanta nu deține în patrimoniu un bun actual, de care să se prevaleze în acțiunea pendinte.

După finalizarea procesului de adoptare a legislației speciale de reparație la data de 14 februarie 2001, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune întemeiată pe normele dreptului comun (art. 480 C. civ.), pentru un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut, anterior, un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.

Jurisprudența actuala a Curții Europene, a redefinit conținutul conceptual al noțiunii de „bun”. Astfel, în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, situație în care se află și reclamanta, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, susceptibil de a fi pretins într-o acțiune în revendicare împotriva unui terț, care a dobândit chiar de la stat dreptul de proprietate asupra bunului preluat abuziv, nu este suficientă promovarea unei acțiuni împotriva statului în constatarea dreptului de proprietate, ci este necesară obținerea, în prealabil, a unei decizii administrative sau hotărâri judecătorești în care să se ii dispus expres restituirea bunului.

În speță, reclamanta nu se poate legitima ca titular actual al dreptului a cărui protecție a solicitat-o prin acțiunea în revendicare de drept comun promovată, având în vedere că, deși deține o hotărâre declarativă a dreptului de proprietate, nu o poate uni cu un drept preexistent, titlul vechi al antecesorului nemaiavând forță juridică în dovedirea dreptului de proprietate, întrucât s-a stins la data preluării imobilului de către stat, prin efectul Legii nr. 58/1974.

Față de statuările Curții Europene în decizia pilot, se reține că, atâta vreme cât nu deține o astfel de dispoziție de restituire expresă a bunului preluat abuziv de stat, reclamanta nu poate fi identificată ca titular al dreptului de proprietate în baza căruia să se poată prevala de un „bun actual" care să o îndreptățească la redobândirea posesiei.

Pe cale de consecință, criticile recurenților vizând nedovedirea de către reclamantă a calității de titular actual al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenție sunt fondate.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea în revendicare reținând că reclamanta nu are un drept de proprietate actual asupra imobilului revendicat, de care să se prevaleze în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În ceea ce privește titlul chemaților în garanție, autorii pârâtei, Înalta Curte reține că terenul în litigiu a fost preluat de stat, direct din patrimoniul autorilor reclamantei, vânzătorii construcției, în temeiul art. 30 al Legii nr. 58/1974.

Situația juridică a terenurilor preluate de stat în baza Legii nr. 58/1974 a fost reglementată de legiuitorul român prin Legea nr. 18/1991.

In adoptarea legislației speciale de reparație, referitor la situația acestor imobile, s-a apreciat de către legiuitor că cel prejudiciat prin preluarea proprietății de către stat nu este fostul vânzător, ci proprietarul actual al construcției, în măsura în care aceasta există.

Art. 35 alin. (3) al Legii nr. 18/1991 (devenit art. 36 după republicare) a recunoscut proprietarului construcției dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției. Prin urmare, întrucât la momentul vânzării, întreg terenul curții, considerat aferent construcției și parte din bunul înstrăinat, a trecut din patrimoniul vânzătorilor în proprietatea statului, sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 care prevăd că „Terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor, dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor”.

Analizând textul de lege menționat, se constată că recunoașterea dreptului de proprietate nu este limitată ia o suprafață de 100 mp pentru fiecare apartament vândut din imobilul în litigiu, întrucât, dacă legiuitorul urmărea să realizeze o asemenea limitare a dreptului astfel constituit, ar fi reglementat expres regimul juridic aplicabil terenului ce excede acestei suprafețe, în favoarea foștilor înstrăinători. Prin urmare, din aceste dispoziții legale rezultă că terenurile din categoria celui revendicat de reclamantă (curți, grădini) trec în prezent în proprietatea titularilor dreptului de proprietate asupra construcțiilor, indiferent de titlul cu care au fost folosite, ca drept real sau personal, gratuit sau oneros, respectiv cu plata unei chirii către stat, cu condiția să fi făcut obiectul unui drept de folosința de către proprietarul construcției.

În speță, chemații in garanție au primit în folosință gratuită suprafețe de câte 100 mp și au deținut cu chirie diferența de teren până la concurența suprafeței totale de 1286 mp, raportul juridic de locațiune fiind dovedit cu chitanțele de plată a chiriei.

Astfel, față de împrejurarea că au deținut cu titlu de locațiune suprafața de teren excedentară celei aferentă locuinței ce le fusese transferată în proprietate prin efectul Legii nr. 58/1974, de câte 100 mp fiecare, până la limita de 1286 mp, iar art. 35 din Legea nr. 18/1991 nu limitează întinderea suprafeței de teren, deținută în folosință, aferent unității locative, care trece în proprietatea persoanei îndreptățite la atribuire, în mod corect chemații în garanție au urmat procedura administrativă pentru a beneficia de constituirea dreptului de proprietate pentru întreg terenul.

În opinia separată, Înalta Curte apreciază că neconcordanța, speculată de reclamantă, dintre suprafața de 100 m/p. atribuită lui N.P. prin Ordinul prefectului nr. 164/1993 și cea de 643 m.p. din certificatul de atestare a dreptului său de proprietate, nu este de natură a determina concluzia inexistenței unui drept de proprietate cu privire la diferența de teren, având în vedere că titlul constatator al dreptului de proprietate, opozabil terților, este certificatul de atestare din 19 mai 1994 emis de Prefectura muri. București.

Însumând suprafața înscrisă în cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate, emise pe numele chemaților în garanție R.A. și N.P., rezultă că, în patrimoniul chemaților în garanție, a fost constituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 1286 mp (643+643), proporțional cu cota de 1/2 deținută de fiecare din construcție.

Verificând procedura de constituire a dreptului de proprietate, se reține că, potrivit art. 35 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la momentul la care cererile chemaților în garanție au fost soluționate, atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2)-(5) se făcea printr-o decizie a prefecturii, la propunerea primăriilor, pe baza verificării situației juridice a terenurilor.

S-a afirmat că Ordinul Prefectului reprezintă titlul de proprietate pentru chemații în garanție și acesta le dă dreptul la a pretinde doar 743 m.p., respectiv 100 m.p., în limita solicitării, pentru N.P. și 643 m.p. pentru R.A.

Contrar acestei afirmații, se constată, în primul rând, că terenul în litigiu a tăcut obiectul procedurii de constituire a dreptului de proprietate în baza art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Astfel, numita R.A. a solicitat, prin cererea sa din 13 martie 1991, constituirea dreptului de proprietate pentru toată suprafața de 1186 m.p., diferența de 100 m.p. fiind solicitată de N.P. Această cerere este justificată prin faptul că R.A. este cea care a cumpărat inițial, la data de 12 iunie 1982, întreg imobilul, decizia administrativă de preluare nr. 1167/1982 recunoscându-i ei dreptul de locațiune pentru terenul de 1186 m.p. Dreptul de folosință aferent construcției s-a transmis către N.P., ulterior, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului de la etaj, 7 septembrie 1982.

Pe de altă parte, analizând dispozițiile art. 35 alin. (6) din Legea nr. 38/1991, rezultă că atribuirea efectivă în proprietate a terenului s-a tăcut cu respectarea legii, și anume prin decizia prefecturii la propunerea Primăriei Sectorului 2, căreia, prin adresa nr. 9896 din 2 decembrie 1993 i-a fost comunicat Ordinul Prefectului în vederea completării certificatelor de atestare, ce urmau a fi semnate de Directorul general al Prefecturii.

Prin urmare, emiterea Ordinului Prefectului, nu a avut ca efect direct constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul solicitantului, nefiindu-i comunicat acestuia ca act administrativ individual, ci reprezenta o etapă intermediară în procesul respectiv, urmată de completarea, de către primărie, cea căreia îi fusese atribuită sarcina verificării situației juridice a terenurilor, a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, certificate semnate, în final, de Directorul general al Prefecturii.

Modalitatea de atribuire în proprietate a terenurilor direct prin Ordinul Prefectului a fost adoptată prin modificarea legislativă survenită ia republicarea Legii nr. 18/1991, în anul 1998, ulterior epuizării faptelor ce fac obiectul analizei în prezenta cauză.

De altfel, suprafața totală cuprinsă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Prefectură a fost în concordanță cu cea solicitată prin cererea celor doi proprietari ai construcției, avându-se în vedere cotele deținute din construcție. Acest act administrativ constituie înscrisul reglementat de Legea nr. 18/1991, respectiv o decizie a prefecturii cu efect de atribuire a terenului, act juridic ce a intrat în circuitul civil, fiind considerat titlul de proprietate al chemaților în garanție, dovadă deplină a dreptului lor de proprietate la momentul vânzării imobilului către pârâtă.

În concluzie, Înalta Curte apreciază ca hotărârea judecătoreasă declarativă de drepturi, pronunțată în contradictoriu cu o persoană care nu avea nici posesia și nici aparența calității de proprietar, nu poate fi unită cu un drept anterior de care reclamanta să se poată prevala, în dovedirea preferabilității dreptului pretins și a existenței unui bun actual în patrimoniul său.

Dimpotrivă, pârâta este proprietarul bunului, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu chemații în garanție, cărora li s-a constituit dreptul de proprietate, conform certificatului de atestare, pe întreaga suprafață deținută în folosință, potrivit prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Pentru aceste considerente, în opinie separată, Înalta Curte apreciază că se impunea admiterea ambelor recursuri, modificarea deciziei recurate în parte și respingerea apelului reclamantei.

Sunt de menținut dispozițiile referitoare la respingerea apelului pârâtei A.B. privind modul în care instanța de fond a procedat la acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că acestea nu au făcut obiectul unor critici în recurs, cu caracter accesoriu eventualei admiteri a căii de atac și modificării situației reținute de instanța de apel privind culpa procesuală a părților.

Urmare a admiterii căii de atac promovată de recurenta A.B., sunt aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ., cu privire la obligarea reclamantei de a suporta cheltuielile de judecată efectuate în această fază procesuală de către recurentă.