Mandatory in-kind compensation of unalienated assets in expropriation restitutions vs. monetary damages

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 13 aprilie 2006 reclamantul M.F.A. a solicitat anularea Dispoziției nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Timișoara cu consecința restituirii în natură a spațiului cu altă destinație SAD 1 în suprafață de 61,31 m.p. și la subsol de 52,83 m.p. situat în municipiul Timișoara, B-dul 16 Decembrie 1989, compus din casă cu etaj și curte de 1015 m.p. și înscris în C.F. Timișoara, restituirea în natură a Corpului B al imobilului în suprafață de 58,45 m.p., precum și stabilirea dreptului la acordarea despăgubirilor bănești pentru spațiile vândute și care nu pot fi restituite în natură, pentru valoarea lor reală corespunzătoare cotei sale de proprietate de 1/2 din imobilul menționat.

În argumentarea cererii sale, reclamantul a invocat faptul că prin dispoziția atacată i s-a restituit din imobil doar cota ideală de 1/2 din spațiul SAD 1, pentru restul solicitărilor fundu-i propusă acordarea de despăgubiri bănești. A mai susținut reclamantul că în condițiile în care există părți din imobil nevândute (cum este și SAD 1 și Corpul B al imobilului) acestea pot să restituite în limita cotei sale de proprietate de 1/2 ce poartă asupra întregului imobil, cu compensarea aferentă a despăgubirilor ce i-au fost deja acordate în bata Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 2598 din 11 octombrie 2006 pronunțată în Dosar nr. 5677/2006, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantului, însă prin decizia civilă nr. 88/ A din 19 februarie 2007, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința menționată, a modificat Dispoziția nr. 613/2006 emisă de Primarul municipiului Timișoara și dispus restituirea în natură a cotei de 1/2 din Corpul B al clădirii, neintabulat în C.F.

Prin decizia civilă nr. 5295 din 29 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamantului M.F.A., a casat decizia Curții de Apel Timișoara precum și sentința Tribunalului Timiș, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a se stabili cu certitudine situația juridică a imobilului litigios.

S-a avut în vedere că pentru lămurirea acestei situații se impune efectuarea unei expertize tehnice pentru a se stabili compensarea tuturor construcțiilor, atât a celor vândute cât și a celor rămase, (vechimea acestora), a terenurilor aferente acestora și evaluarea celor vândute, urmând ca în funcție de situația juridică a imobilului să se stabilească modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 și anume restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent.

În rejudecarea cauzei, după casarea pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție și după efectuarea unei expertize în construcții, prin sentința civilă nr. 3774 din 24 noiembrie 2008 pronunțată în Dosar nr. 7401/59/2006, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea/ contestația reclamantului M.F.A. și a modificat în parte Dispoziția nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de Primăria municipiului Timișoara, în sensul că a dispus restituirea în natură către contestator a cotei de 1/2 parte din Corpul B al imobilului, neînscris în C.F., aflat încă la dispoziția statului, restul dispozițiilor din actul atacat (respectiv propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc, în condițiile legii speciale) fiind considerate conforme cu Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 79 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara a respins atât apelul reclamantului cât și apelul instituției pârâte.

Prin decizia civilă nr. 9716 din 27 noiembrie 2009 pronunțată în Dosar nr. 4910/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de instituția pârâtă împotriva hotărârii din apel pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,însă a admis recursul declarat de reclamantul M.F.A. și a casat această decizie cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului, la aceeași curte de apel.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că ambele instanțe anterioare au considerat în mod corect că din întregul imobil doar o parte mai poate face obiectul restituirii în natură conform art. 9 din Legea nr. 10/2001, restul fiind deja înstrăinat.

De asemenea, corect s-a reținut și că reclamantul are vocație pentru măsuri reparatorii corespunzătoare unei cote de 1/2 din imobil și că solicitarea lui de restituire în întregime a cotei de imobil neînstrăinate a fost analizată exclusiv prin prisma cotei la care el are dreptul și a dispozițiilor C. proc. civ. referitoare la partaj.

S-a mai arătat ca instanța avea posibilitatea de a verifica dacă, pentru cota de 1/2 din imobilul înstrăinat, reclamantul nu poate fi despăgubit prin atribuirea în compensare a unui alt bun, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În sensul legii, acest alt bun poate fi și cota de 1/2 din partea de imobil liberă care nu se restituie reclamantului, aparținând unității deținătoare, sub rezerva de a nu exista vreun alt impediment legal la restituire, ca de pildă, existența unei alte notificări.

Pentru acest motiv, instanța supremă a apreciat că se impune evaluarea corespunzătoare a imobilului, în scopul de a se stabili dacă valoarea părții de imobil nevândute se circumscrie valorii cotei indivize de 1/2 din întregul imobil preluat de stat, aspect pe care instanța de apel nu 1-a verificat, ceea ce a impus casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca în funcție de rezultatul constatării acestuia, să se analizeze cauza și cu privire la necesitatea acordării de despăgubiri bănești în condițiile Titlului VII al Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Timișoara, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 752 din 12 aprilie 2011 pronunțată în Dosar nr. 74013/59/2006, a respins atât apelul reclamantului M.F.A. cât și apelul pârâtului Primarul municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 3774 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș.

S-a considerat că reclamantului nu-i pot fi restituite și alte părți din imobil din cele rămase la dispoziția unității deținătoare în afara celui restituit prin sentința Tribunalului Timiș (respectiv cota de 1/2 din Corpul B) întrucât o astfel de operațiune, constând în atribuirea în favoarea lui a imobilului în cotă de 1/1 parte, cu compensarea aferentă echivalează cu o sistare a stării de indiviziune în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 3182 din 9 mai 2012 pronunțată în Dosar nr. 4899/1/2011, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile reclamantului M.F.A. și pârâtului Primarul municipiului Timișoara și a casat decizia civilă nr. 752 din 12 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță cu recomandarea de a se analiza posibilitatea legală dacă, pentru cota de 1/2 din întregul imobil, reclamantul nu poate primi în compensare, în natură, construcțiile neînstrăinate, SAD 1 și Corpul B.

Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a avut în vedere faptul că în privința modalității de preluare, a calității de persoană îndreptățită și, respectiv a întinderii dreptului pentru care se cuvin măsuri reparatorii, acestea au fost stabilite pe deplin, părțile necontestând aceste aspecte ale judecății. Prin decizia de casare s-a mai reținut că în ce privește caracterul obligatoriu al atribuirii de bunuri în compensare, această formă de reparație în echivalent, este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.

O asemenea formă de reparație în echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și permite o mai bună și rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII.

De asemenea, s-a apreciat ca reparația prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a unității deținătoare, instanța de judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude la atribuirea în compensare către cei interesați, instanța însăși având obligația de a analiza posibilitatea compensării.

Astfel, în cadrul procedurii judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, să analizeze cererea reclamantului sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență (potrivit plenitudinii de jurisdicție) și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile organelor administrative.

În cazul în care deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, în opinia instanței supreme este fără dubiu că reclamantul are obligația de a individualiza în mod concret bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. El este partea care optează pentru aceasta formă de reparație și este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ., ceea ce, în speță, a și tăcut.

În ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparație, care este și posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la acordarea acesteia, valorile stabilite pentru cota cuvenită din imobilele preluate abuziv, pentru construcțiile vândute și pentru cele deja primite, neavând nici o relevanță juridică care să împiedice atribuirea și în compensare.

Constatarea imposibilității de atribuire în exclusivitate a corpurilor de clădire, urmarea compensării legale, prin raportare exclusivă numai la criteriul valoric al imobilelor s-a apreciat că este greșită, legea impunând numai condiția ca aceste bunuri să fie disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.

S-a observat că aceste aspecte juridice au fost reținute și prin decizia de casare, care era obligatorie conform art. 315 C. proc. civ., reținerea unor altor elemente, decât cele prevăzute de lege, în aprecierea caracterului disponibil al bunului ce urmează a fi atribuit în compensare, fiind astfel greșită.

Reținerea instanței că atribuirea în compensare ar echivala cu o sistare a stării de indiviziune în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, s-a apreciat de către instanța supremă ca fiind greșită.

În cazul formei de reparație prin compensare este vorba de un raport juridic de natură legală, pe când starea din indiviziune poate fi sistată pe cale convențională sau judiciară, cele două instituții juridice având reglementări proprii.

S-a constatat, totodată, că instanța nu a cenzurat concluziile expertului care nu a procedat și la evaluarea terenului, reținând în mod greșit că nu se impune evaluarea întregii suprafețe de teren, (1015 m.p.) întrucât suprafața care s-a vândut este apropiată cu cea atribuită reclamantului iar cota de teren de 1/2 ce i-ar reveni reclamantului va fi egală cu cealaltă jumătate de teren rămasă, expertul pornind de la premisa că reclamantul va primi în natură 1/2 din suprafața de 1015 m.p. fapt ce nu s-a realizat.

După reînregistrarea cauzei la Curtea de Apel Timișoara și rezolvarea incidentelor procedurale determinate de incompatibilitatea judecătorilor,prin decizia civilă nr. 71 din 30 aprilie 2013, a fost respins apelul pârâtei și admis apelul reclamantului, cu consecința schimbării sentinței civile nr. 3774/ PI din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Timiș, secția I civilă, în sensul admiterii contestației reclamantului fiind modificată Dispoziția nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Timișoara, în sensul restituirii în natură, atât a spațiului cu altă destinație cât și a terenului aferent SAD 1 cât și Corpul B al imobilului, astfel cum ele au fost identificate prin expertiza efectuată în cauză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Instanța de apel a mai reținut că, chiar și prin restituirea acestor părți din imobil nu sunt acoperite integral pretențiile reclamantului aferente cotei sale valorice de 1/2 din imobil, pentru satisfacerea lor, motiv pentru care s-a stabilit dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri bănești pentru spațiile vândute și care nu mai pot fi restituite, în condițiile legii speciale, ținând cont și de valoarea părților din imobil restituite în natură, prin compensare.

Ca urmare a dispunerii acestei măsuri reparatorii, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a fost obligat reclamantul să restituie statului suma de 13.409.388 lei (vechi), actualizată cu indicele de inflație la data plății primită ca despăgubire în completare pentru cota de 1/2 din imobil, conform Hotărârii Consiliului Județean Timiș nr. 458/1997, emise în baza Legii nr. 112/1995.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel, conformându-se dispozițiilor deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. au caracter obligatoriu în privința problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării probelor menționate în această hotărâre, a dispus completarea raportului de expertiză efectuat în dosarul de apel anterior.

Ca obiectiv principal, conform deciziei de casare s-a solicitat expertului a proceda la evaluarea terenului de 1015 m.p. ce face parte din structura imobilului înscris în C.F. Timișoara însă, pentru că de la precedenta evaluare s-a scurs un timp semnificativ, instanța a solicitat aceluiași expert să precizeze dacă valoarea actualizată a construcțiilor vândute și nevândute a rămas aceeași sau dacă a suportat corecții în timp, în sensul creșterii sau diminuării.

Pentru termenul de judecată din 4 decembrie 2012, expertul a depus la dosar raportul de evaluare solicitat de instanță împotriva căruia instituția pârâtă a formulat obiecțiuni legate atât de modul de calcul al valorii de piața a terenului cât și cu privire la valoarea construcțiilor înstrăinate și neînstrăinate apreciată de aceasta ca fiind prea mare în raport cu ofertele de pe piața imobiliară, obiecțiuni încuviințate de instanță.

La termenul de judecată din 26 martie 2013, instituția pârâtă a formulat, din nou obiecțiuni considerând că expertul nu a răspuns solicitărilor sale, mai mult decât atât, arătând că deși s-a apreciat în anumite situații că o valoare nu este corectă, nu se modifică corespunzător raportul de evaluare, prin luarea în considerare a coeficienților adecvați, obiecțiuni ce au fost de asemenea încuviințate de instanța de apel, prorogând discutarea oportunității efectuării unei noi expertize după primirea răspunsului solicitat expertului.

Acest raport a fost depus la dosar pentru termenul de judecată din 9 aprilie 2013 când a fost comunicat părților spre studiere iar la următorul termen de judecată din 23 aprilie 2013 reprezentanta instituției pârâte a declarat că nu mai insistă în efectuarea unei alte expertize, motiv pentru care instanța a luat act de acest aspect.

Fiind administrată în condițiile legii și proba cu expertiza evaluatorie la care a obligat ultima decizie de casare pronunțată de instanța supremă, instanța de apel a mai reținut că potrivit dispozițiilor obligatorii ale deciziilor de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (care, cu putere de lucru judecat, se impun instanței de rejudecare), sunt irevocabil stabilite aspectele ce privesc calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, faptul că imobilul litigios este compus din mai multe părți din care o parte au fost vândute de către stat chiriașilor, întinderea dreptului de proprietate al reclamantului care poartă asupra cotei de 1/2 din întregul imobil (din construcții vândute și nevândute și din teren), precum și faptul că trebuia să beneficieze de măsura reparatorie a oferirii în compensare a părților nevândute din imobil în limita valorică a cotei sale de proprietate, dacă valoarea lor se încadrează în această limită.

Pentru clarificarea acestui din urmă aspect, în apel s-a efectuat o expertiza evaluatorie, potrivit căreia valoarea actuală a spațiilor vândute este de 2.539.350 lei și ea se compune din valoarea apartamentului 2 - de 459.690 lei, din valoarea apartamentului 2 A - de 448.535 lei, din valoarea apartamentului 3 - de 505.334 lei și din valoarea spațiului SAD 2 - de 1.125.791 lei.

Valoarea spațiilor nevândute este de 1.712,202 lei și ea se compune din valoarea apartamentului 1 (restituit deja reclamantului în procedura Legii nr. 112/1995) - de 731.574 lei, din valoarea spațiului SAD 2 - de 872.686 lei, din cea a spațiilor de la demisolul Corpului A (neidentificate însă topografic și cadastral ca entitate distinctă) - de 64.859 lei și din valoarea Corpului B - de 43.083 lei.

Valoarea terenului de 1015 m.p. stabilită prin expertiza dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție este de 1.238.686 lei (la o valoare de 1220,38 lei/m.p. astfel cum a rezultat din varianta finală a evaluării). Părți diferite din acest teren, au fost vândute sau atribuite în folosință proprietarilor spațiilor înstrăinate sau restituite de stat (ultima ipoteză vizându-l pe reclamant) sau sunt situate sub spațiile nevândute (cazul spațiului SAD 1 și a Corpului B) astfel că nu există o anume porțiune distinctă și utilizabilă care să poată fi restituită ca atare în natură reclamantului conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în intenția de valorificare a dreptului său de proprietate asupra a 1/2 din întregul imobil.

Prin urmare, însumând valorile spațiilor vândute și nevândute din imobil rezultă o valoare totală a construcțiilor, de 4.251.552 lei.

Jumătate din această sumă, corespunzătoare cotei de 1/2 cuvenită reclamantului, este de 2.035.776 lei.

Scăzând din această din urmă sumă, valoarea apartamentului 1 deja restituit reclamantului în procedura Legii nr. 112/1995 (respectiv cea de 731.574 lei), rezultă că în limitele sumei rezultate, de 1.304.202 lei, el poate beneficia de măsura reparatorie a compensării, (recomandată de Înalta Curte de Casație și Justiție), prin restituirea în natură și a spațiilor nevândute de stat și care au fost solicitate constant în cererile sale, respectiv a spațiului SAD 1 - în valoare de 872.686 lei și a Corpului B al imobilului (neevidențiat în C.F.) - de 43.083 lei.

Valoarea terenului de 1015 m.p. ce face parte din imobilul din C.F. Timișoara stabilită prin expertiză la nivelul sumei de 1.238.686 lei (1220,38 lei/ m.p.) nu poate fi avută în vedere pentru satisfacerea pretențiilor reclamantului pentru că - așa cum s-a arătat în cuprinsul prezentei, o suprafață de teren de 533 m.p. este nerestituibilă, fiind compusă din părțile de teren vândute sau atribuite în folosință proprietarilor spațiilor cumpărate de la stat (respectiv suprafața de 116 m.p. pentru apartamentul 2, suprafața de 121 m.p. pentru apartamentul 2 A, suprafața de 141 m.p. pentru apartamentul 3 și suprafața de 153 m.p. pentru spațiul SAD 2) restul suprafeței rămase (482 m.p.) fiind, în mare măsură, teren aferent spațiilor nevândute, iar o parte infimă rămânând în acest fel destinată accesului la cele două corpuri de clădire.

Chiar în ipoteza în care corpurile de clădire nevândute nu ar fi atribuite reclamantului prin compensare, în limita cotei sale valorice de 1/2 din imobil, nici măcar o mică parte din terenul neconstruit nu ar putea fi, oricum, restituită acestuia în proprietate exclusivă nu numai datorită situației sale de fapt, anterior menționate ci în primul rând datorită situației sale juridice (astfel cum ea rezultă din extrasul C.F. Timișoara, în extenso - fila 32 dosar de fond inițial) care desemnează terenul construit și neconstruit - alături de alte părți din imobil - ca fiind părți comune generale indivize de natură a servi, în egală măsură, tuturor coproprietarilor din imobil (care, prin structura sa actuală, este un condominiu).

În raport de aceste considerente de fapt și de drept, instanța de apel admițând apelul reclamantului M.F.A., a dispus schimbarea sentinței civile nr. 3774/ P1 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Timiș, secția I civilă, în sensul admiterii contestației reclamantului fiind modificată Dispoziția nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Timișoara, în sensul restituirii în natură, atât spațiul cu altă destinație precum și terenul aferent SAD 1 cât și Corpul B al imobilului, astfel cum ele au fost identificate prin expertiza efectuată în cauză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Având în vedere că, chiar și prin restituirea acestor părți din imobil nu sunt acoperite integral pretențiile reclamantului aferente cotei sale valorice de 1/2 din imobil, pentru satisfacerea lor instanța de apel a stabilit dreptul acestuia la acordarea de despăgubiri bănești pentru spațiile vândute și care nu mai pot fi restituite, în condițiile legii speciale, ținând cont și de valoarea părților din imobil restituite în natură, prin compensare, conform prezentei.

Ca urmare a dispunerii acestei măsuri reparatorii, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul a fost obligat să restituie statului suma de 13.409.388 lei (vechi), actualizată cu indicele de inflație la data plății primită ca despăgubire în completare pentru cota de î/2 din imobil, conform Hotărârii Consiliului Județean Timiș nr. 458/1997, emise în baza Legii nr. 112/1995.

Având în vedere că apelul instituției pârâte poartă doar asupra unor aspecte tehnice privind modul defectuos - în opinia sa - de efectuare a expertizei de către instanța de fond și pentru că toate aspectele solicitate a fi clarificate de către aceasta sau impuse a fi clarificate de către Înalta Curte de Casație și Justiție au fost cuprinse în raportul expertizei evaluatorii efectuată în cauză (a cărei formă finală a fost acceptată inclusiv de instituția pârâtă care a renunțat să mai solicite o altă expertiză), instanța de apel a reținut că nu există temeiuri pentru admiterea acestui apel.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., instituția pârâtă apelantă a fost obligată să plătească reclamantului apelant suma de 1.640 lei cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, reprezentând onorarii de expert și de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Timișoara solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantului și admiterii apelului Primarului municipiului Timișoara cu consecința schimbării sentinței instanței de fond în sensul respingerii contestației reclamantului și menținerii dispoziției Primarului municipiului Timișoara,

În subsidiar s-a solicitat admiterea recursului și acordarea de măsuri compensatorii conform art. 16 și 21 pct. 6 și 7 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:

Se susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală față de dispozițiile legale în materie și de starea de fapt dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Recurentul susține că din referatul Direcției Patrimoniu din data de 25 noiembrie 2005 reiese că imobilul a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 de către M.F.A., care în baza Hotărârii Consiliului Județean nr. 458/1997 a primit în natură apartamentul nr. 1 cu terenul aferent și despăgubiri în completare pentru cota de 1/2 din imobil, în sumă de 13.409.388 lei vechi. Apartamentele 2, 2a și 3 au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, foștilor chiriași din cele două spații cu altă destinație, astfel SAD 1 situat la parter în corpul A cu intrare din stradă, în suprafață de 61,31 m.p. și la subsol, în suprafață de 52,83 m.p., cu intrare din curte sunt deținute de C.C.B. Timișoara, cu contracte de închiriere, iar SAD 2 situat în partea dreaptă a intrării este vândut către SC D.D. SRL, în baza deciziei civile nr. 3005/2000;

Se mai învederează că în curtea imobilului există încă un corp de clădire, corpul B, construit în anul 1930, conform raportului de expertiză, ce nu este intabulat în cartea funciară și nici nu este menționat în Decretul de naționalizare nr. 92/1950 ca fiind preluat de la proprietarul tabular, fiind din 4 încăperi, în suprafață de 58,45 m.p. și cu privire la care nu există contracte de închiriere pentru locuințe sau spații cu altă destinație.

Ca atare, susține recurentul, notificatorul are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/2 din SAD 1 și terenul aferent și despăgubiri pentru cota de 1/2 din apartamentele 2, 2a și 3 vândute în baza Legii nr. 112/1995 și terenul aferent acestora din care se scade valoarea cotei de 1/2 din apartamentul 1 cu terenul aferent, primit de notificator în baza Legii nr. 112/1995 și pentru cota de 1/2 din SAD 2 vândut în baza deciziei civile nr. 3005/2000.

Din această perspectivă se susține că instanțele de judecată au dispus în mod nelegal restituirea în natură a cotei de 1/1 din spațiul SAD 1 precum și a corpului B de clădire, tară să țină cont de faptul că revendicatorul este îndreptățit la restituirea doar a cotei de 1/2 din imobil, iar corpul B de clădire nu este intabulat în cartea funciară și nici nu este menționat în Decretul de naționalizare nr. 92/1950 ca fiind preluat de la proprietarul tabular, motiv pentru care nu este de acord cu restituirea în natură a corpului B de clădire, care nu a fost deținut de revendicator, el nefiind intabulat și nici identificat în decretul de naționalizare.

De asemenea, se susține că în mod nelegal instanța de apel nu a luat în considerare și valoarea terenului aferent construcției restituite în natură, valoare care trebuie scăzută din valoarea imobilului ce nu s-a restituit în natură către revendicator. în aceeași idee, se mai învederează că instanța apel a considerat că valoarea terenului nu poate fi avută în vedere pentru satisfacerea nevoilor reclamantului fără a ține cont că terenul restituit în natură ca fiind aferent SAD 1 și corpului B de clădire are o valoare de piață și trebuie scăzut din valoarea imobilului ce nu s-a putut restitui în natură, suma ce îi revine astfel revendicatorului fiind mai mică cu 588.223,16 lei (482 m.p. suprafață rămasă x 1220,38 lei/m.p. conform raportului de expertiză).

Cu privire la acordarea de despăgubiri bănești, se arată că soluția instanței de apel este nelegală cu privire la stabilirea acordării de despăgubiri bănești la nivelul valorii reale corespunzătoare cotei sale de proprietate de 1/1 asupra imobilului în cauză, ținându-se seama de ceea ce s-a acordat în compensare.

Recurentul arată de asemenea că în considerentele deciziei civile atacate, la pagina 7, aliniatul 3 instanța dispune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, însă în dispozitivul hotărârii nu se prevede acest aspect, instanța pronunțându-se cu privire la valoarea reală a despăgubirilor, tară a arăta în ce temei vor fi acestea acordate.

Se mai susține că ar fi incidență în cauză Legea nr. 165/2013, având în vedere art. 4 din aceasta, care menționează aplicabilitatea acestei legi și în cazul litigiilor (în materia restituirii imobilelor preluate abuziv), aflate pe rolul instanțelor de judecată, motiv pentru care se învederează că despăgubirile ce se vor acorda trebuie stabilite conform art. 16 și 21 pct. 6 și 7 din Legea nr. 165/2013, păstrându-se obligativitatea revendicatorului de a restitui Statului, suma deja primită cu titlu de despăgubire, actualizată cu indicele de inflație.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia de casare nr. 3182/9 mai 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ. pentru instanța de trimitere, în rejudecarea apelului, s-a statuat că în ce privește modalitatea de preluare, a calității de persoană îndreptățită și respectiv a întinderii dreptului pentru care se cuvin măsuri reparatorii, aceste chestiuni de esența litigiului au fost stabilite pe deplin, fiind câștigate judecății și necontestate de părți.

S-a mai statuat, cu aceeași putere obligatorie că în ce privește caracterul măsurii reparatorii a atribuirii de bunuri în compensare, această forma de reparație în echivalent este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat, și că o asemenea formă de reparație prin efectele produse și anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele sale specifice, în favoarea persoanei îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și permite o mai bună și rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia de casare s-a mai reținut că reparația prin atribuirea de bunuri în compensare este lăsată la aprecierea exclusivă a unității deținătoare, instanța de judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesați, instanța însăși având obligația de a analiza posibilitatea compensării. Or, în ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparație,care este și posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la acordarea acesteia, iar valorile stabilite pentru cota cuvenită din imobilele preluate abuziv, pentru construcțiile vândute și pentru cele deja primite, nu are nicio relevanță juridică care să împiedice atribuirea și în compensare, a altor imobile,

Ca atare, prin decizia de casare s-a recomandat instanței ca în rejudecare să analizeze posibilitatea legală, ca, pentru cota de V2 din întregul imobil, reclamantul să poată primi în compensare în natură, construcțiile neînstrăinate, SAD 1 și corpul B.

S-a mai stabilit și faptul că se impune evaluarea întregului teren, în suprafață de 1015 m.p.

Or, în considerarea acestor recomandări și statuări din decizia de casare, instanța de apel a examinat cauza sub aspectul posibilității legale, dacă, pentru cota de 1/1 din întregul imobil, reclamantul nu poate primi în compensare în natură construcțiile neînstrăinate, SAD 1 și corpul B.

Din această perspectivă, raportat la dispozițiile art. 315 C. proc. civ., a problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, precum și a statuărilor obligatorii din aceasta decizie, ce vizează stabilirea măsurii reparatorii prin atribuirea de bunuri în compensare, sunt nefondate atât criticile privind restituirea în natură a spațiului SAD 1 și a corpului B de clădire, (identificate prin expertiza ing. P.I. filele 13-27, 33-35, 44-51 dosarul instanței de apel), precum și criticile ce vizează evaluarea terenului, stabilirea despăgubirilor bănești pentru spațiile vândute și care nu mai pot fi restituite în natură.

De asemenea, prin prisma statuărilor și problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare sus evocată, sunt nefondate și criticile ce vizează aplicarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ce privește motivul de recurs de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurent, se impune mai întâi observația ca dezvoltarea criticii pe acest temei nu întrunește ipoteza avută în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin interpretarea sa instanța de apei neschimbând natura și nici înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

Invocarea interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, cu referire la interpretarea probelor, sunt aspecte care vizează netemeinicia deciziei și nu aspecte de nelegalitate, motiv pentru care nu pot fi cenzurate în această cale extraordinară de atac, excedând motivelor de recurs prev. de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 71 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2014