Judge's bribery and forgery: appeal allowed, sentences reduced and execution suspended under supervision and conditionally

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 18 din 20 mai 2010 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu raportare la art. 124 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului Z.V. pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. - fals intelectual sub forma participației improprii, ca urmare a prescripției răspunderii penale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu raportare la art. 124 C. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului Z.V. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. - uz de fals sub forma participației improprii ca urmare a prescripției răspunderii penale.

În baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. a condamnat pe inculpatul Z.V. la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru comiterea infracțiunii de luare de mită.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) - b) C. pen.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen. a confiscat de la inculpat suma de 1.700 dolari SUA.

În baza art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. a condamnat pe inculpatul B.V. la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru comiterea infracțiunii de complicitate la luare de mită.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) - b) C. pen.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și a arestului preventiv scurs de la 3 iunie 2000 - 26 iulie 2000.

A obligat inculpații la câte 4.000 RON cheltuieli judiciare la stat. Suma de 300 RON reprezentând onorariu avocațial din oficiu pentru inculpatul Z.V., va fi suportat din fondul Ministerului Justiției către Baroul Mureș.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției nr. 54/P/2006 au fost trimiși în judecată inculpații:

1. Z.V., judecător, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. cu art. 13 C. pen., respectiv luare de mită, art. 289 C. pen., fals intelectual și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., uz de fals.

2. B.V., tehnician, pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. cu art. 13 C. pen., respectiv complicitate la luare de mită.

În rechizitoriul Direcției Naționale Anticorupție s-au reținut următoarele:

La data de 6 aprilie 2000, organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la faptul că prin Încheierea din data de 21 martie 2000 (Dosar nr. 143/2000), Judecătoria Târgu Lăpuș, prin judecător Z.V., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului P.D.Ș. cu obligarea de a nu părăsi localitatea, în dispozitivul încheierii menționându-se în mod fals că procurorul de ședință a renunțat la calea de atac împotriva încheierii, situație în care P.D.Ș. a fost pus în libertate de îndată.

În urma cercetărilor efectuate în cauză cu privire la această faptă au rezultat următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 19/P/2000 din 1 martie 2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuș s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului P.D.Ș., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 36 alin. (2) și art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea disp. art. 37 lit. a) C. pen.

La data de 2 martie 2000, inculpatul P.D.Ș. a formulat o plângere împotriva ordonanței de arestare preventivă, prin care a solicitat Judecătoriei Târgu Lăpuș revocarea măsurii.

Instanța compusă din Z.V., președinte, M.A., procuror și P.L. grefier, prin Încheierea nr. 48 din 6 martie 2000 a admis plângerea formulată de P.D.Ș., dispunând revocarea măsurii arestării preventive luată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuș prin Ordonanța din 25 februarie 2000 și punerea în libertate a inculpatului.

Împotriva Încheierii nr. 48 din data de 6 martie 2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuș, parchetul (procuror M.A.) a declarat recurs. Prin Decizia penală nr. 78/R din 28 martie 2000, Tribunalul Maramureș a admis recursul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuș și, casând Încheierea nr. 48 din data de 6 martie 2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuș a respins plângerea împotriva măsurii arestării preventive formulată de inculpatul P.D.Ș.

Ulterior, inculpatul P.D.Ș. a formulat o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive, pe care judecătorul Z.V. a admis-o prin Încheierea din 29 martie 2000.

Deși, conform practicii Judecătoriei Târgu Lăpuș, determinată de faptul că arestul se afla în orașul Baia Mare, cauzele cu arestați se judecau în a treia zi de miercuri din lună (singura zi a fiecărei luni când erau aduși de către organele de poliție, la judecătorie, inculpații arestați), Z.V. (la momentul comiterii faptelor, președinte al Judecătoriei Târgu Lăpuș) a fixat termen de judecată în cauza privindu-l pe inculpatul arestat P.D.Ș., la data de 29 martie 2000 (ultima zi de miercuri din lună).

Prin încheierea din aceeași dată, pronunțată în Dosarul penal nr. 143/2000, instanța (Z.V. - președinte; M.A. - procuror și P.L. - grefier) a dispus înlocuirea arestării preventive a inculpatului P.D.Ș. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, în lipsa inculpatului, care a fost citat la domiciliu, deși se afla în arestul Inspectoratului Poliției Județului Maramureș.

După înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea luată față de P.D.Ș., Z.V. a telefonat la Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș și i-a comunicat șefului arestului, martorul M.GH., că „în ziua respectivă a hotărât punerea în libertate a inculpatului P.D.Ș." și că „inculpatul P.D.Ș. urmează să fie pus în libertate în acea zi, pentru că reprezentantul parchetului a renunțat la calea de atac, cerându-le celor de acolo să nu plece până nu vor primi adresa de la Judecătoria Târgu Lăpuș pentru ca inculpatul să poată fi pus în aceeași zi în libertate".

După ce a vorbit cu martorul M.GH., discuția a continuat cu grefiera, în sensul că „domnul Z.V. mi-a dictat Adresa nr. 143/2000 din data 29 martie 2000 către Arestul Poliției Județene Maramureș, prin care comunica hotărârea de înlocuire a arestării preventive. La sfârșit, când domnul președinte a dictat că reprezentantul parchetului a fost de acord cu măsura luată de instanță, renunțând la calea de atac, m-am oprit, știind că reprezentantul parchetului nu a declarat că renunță la calea de atac. Domnul Z.V. m-a întrebat de ce m-am oprit, cerându-mi să scriu cum dictează dânsul, ceea ce am și făcut".

Mai mult decât atât, grefiera a mai arătat în declarația sa, din data de 15 mai 2000, că „în ceea ce privește renunțarea la calea de atac arăt că niciodată doamna procuror M.A. nu a declarat că renunță la calea de atac" (declarația lui P.L.).

După ce a fost redactată adresa către arest „domnul președinte i-a înmânat-o avocatului A.M. care a dus-o la Baia Mare".

Deoarece în adresa semnată de Z.V. se menționa că „reprezentantul parchetului, prezent în ședința de judecată, a fost de acord cu măsura luată de instanță, renunțând la calea de atac" inculpatul P.D.Ș. a fost pus în libertate în aceeași zi.

Ulterior, Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuș a atacat cu recurs Încheierea din 29 martie 2000 prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului P.D.Ș., cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

Aspectul că Adresa nr. 143/2000 din data de 29 martie 2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuș (practic, documentul pe baza căruia a fost pus în libertate P.D.Ș.) a fost redactată în condițiile descrise mai sus este dovedit și prin Raportul de expertiză grafică nr. 184089 din 22 februarie 2001.

În pofida tuturor acestor mijloace de probă, Z.V. a negat întreaga situație de fapt, fără a prezenta însă o altă variantă; cu ocazia confruntării inculpatului cu martora M.A., Z.V. a arătat că: „poziția procurorului se datorează temerii de eventuale sancțiuni pe care le-ar putea aplica procurorul ierarhic superior", iar referitor la P.L., inculpatul a afirmat că aspectele declarate de grefieră „sunt inventate".

Din aceste rațiuni în sarcina inculpatului s-a reținut săvârșirea infracțiunii de fals intelectual și uz de fals - sub forma participațiunii improprii, faptă prev. de art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

La data de 29 mai 2000, numitele S.I.V. și U.M. au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuș cu privire la faptul că Z.V., prin intermediul lui B.V., a pretins și primit suma de 1.700 dolari americani, angajându-se ca, în schimb, să-i ușureze situația juridică a unui condamnat aflat în stare de detenție - U.S. - prin punerea în libertate a acestuia din urmă.

Astfel, la data de 15 decembrie 1999, U.S. a fost arestat întrucât, printr-o sentință a Judecătoriei Târgu Lăpuș fusese condamnat la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești (hotărârea de condamnare a fost pronunțată de judecătorul Z.V.).

Ulterior, avocatul sus-numitului „a venit la mine și m-a anunțat că a depus o cerere de contestație în anulare pentru că U.S. a fost condamnat de două ori pentru aceeași faptă și o cerere de întrerupere a executării pedepsei, pentru motive medicale, cerându-mi să le înregistrez. Am înregistrat aceste cereri și s-au fixat termene. Cred că unul dintre aceste termene a fost 15 martie 2000" (declarația lui Z.V.).

La data de 15 martie 2000, U.M. și verișoara ei, S.I.V., l-au rugat pe B.V. să le transporte cu autoturismul său, din satul Ungureni, unde locuiau, în orașul Târgu Lăpuș, pentru a asista la judecarea cauzei privind pe U.S. (soțul M.U.).

După terminarea ședinței de judecată, U.M. și S.I.V. au aflat că pronunțarea s-a amânat pentru a doua zi, 16 martie 2000, fapt care l-au adus la cunoștință și lui B.V. Acesta a întrebat cine este președintele completului de judecată, aflând cu această ocazie că este vorba de judecătorul Z.V., și, față de această situație, B.V. (vecin cu U.M. și S.I.V.) a afirmat în fața denunțătoarelor că îl cunoaște pe judecător și că „pot merge să vorbească cu el, dar trebuie să plătim ceva".

În continuare, B.V. și S.I.V. s-au deplasat la sediul Judecătoriei Târgu Lăpuș, B.V. întrebând-o pe martora C.G. (femeia de serviciu), dacă poate lua legătura cu judecătorul Z.V. și, după puțin timp, B.V. a intrat în biroul judecătorului.

După discuția pe care a avut-o cu judecătorul, B.V. le-a spus martorelor S.I.V. și U.M. că problema este rezolvată, judecătorul fiind de acord cu propunerea de a-l pune în libertate pe U.S., dar că Z.V. pretinde în schimb o sumă de bani, fără a se preciza, în acel moment, cuantumul acelei sume, pentru ca, în cele din urmă toți trei să se deplaseze la domiciliul lor din satul Ungureni.

În aceeași zi, Z.V. s-a întâlnit în localul „S." din Târgu Lăpuș cu martorii P.P. (care se cunoștea cu Z.V.) și B.G., judecătorul rugându-l pe P.P. să se deplaseze imediat la locuința lui B.V. și să-i spună acestuia că „dacă are 1.700 dolari SUA, să-i trimită prin mine (P.P.) și îi rezolvă problema" (a se vedea declarațiile lui P.P. din datele de 3 iunie 2000 și 5 octombrie 2000), aspect confirmat întocmai de B.G., care, în declarația sa din data de 23 octombrie 2000, relatează că a asistat personal la discuția din restaurantul „S.", dintre Z.V. și P.P., discuție în cadrul căreia inculpatul a insistat ca P.P. să se deplaseze în acea după-amiază la locuința lui B.V. din satul Ungureni, pentru a-i aduce de acolo o sumă de bani. Mai mult, în cuprinsul aceleiași declarații B.G. mai menționează că, la un moment dat P.P. s-a scuzat în sensul că trebuie să se ridice de la masă și să părăsească localul, moment în care i-a explicat din nou lui B.G. motivul abandonării restaurantului.

Această solicitare pe care judecătorul i-a făcut-o lui P.P., în opinia Parchetului, dovedește faptul că înțelegerea infracțională dintre cei doi inculpați fusese realizată în termeni preciși, Z.V., în schimbul serviciilor la care se angajase, dorind să primească „recompensa" cât mai grabnic.

Dând curs rugăminților judecătorului, P.P. s-a deplasat, în cursul serii de 15 martie 2000, la locuința lui B.V. din satul Ungureni, relatându-i acestuia pretențiile lui Z.V. și, la rândul lui, B.V. a luat legătura cu S.I.V., aflând însă de la aceasta, după puțin timp, că U.M. și S.I.V. nu aveau momentan acea sumă, motiv pentru care i-a spus lui P.P. că se vor deplasa a doua zi în Târgu Lăpuș, împreună cu întreaga sumă solicitată de judecător.

Mai departe, în cursul nopții de 15/16 martie 2000, U.M. și S.I.V. au împrumutat de la vecini și prieteni suma pretinsă de Z.V. și a doua zi (16 martie 2000) martorele i-au dat lui B.V. suma de 2.000 $ (în dolari americani și mărci germane), deplasându-se apoi toți trei în orașul Târgu Lăpuș.

În cele din urmă, suma a fost predată de către B.V., lui Z.V., prin intermediul lui P.P.

Întrucât lui Z.V. i-a încetat delegarea la Judecătoria Târgu Lăpuș la data de 1 mai 2000, judecătorul revenind la instanța din Baia Mare, problemele juridice ale lui U.S. au rămas nerezolvate, menținându-se starea de detenție a acestuia.

Constatând că față de U.S. nu s-a dispus punerea în libertate, soția acestuia și S.I.V. i-au cerut lui B.V. să depună diligente în ceea ce privește restituirea sumei avansate drept mită și, în perioada imediat următoare, B.V. și P.P. s-au întâlnit cu Z.V. într-un local din Târgu Lăpuș, judecătorul refuzând însă restituirea sumei, motivând că banii au fost cheltuiți pentru amenajarea apartamentului său.

La data de 18 iulie 2000 Ministrul Justiției a avizat cercetarea penală a magistratului Z.V., sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. și sub aspectul infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen.

La data de 3 octombrie 2000 s-a dispus începerea urmăririi penale față de învinuitul Z.V. sub aspectul infracțiunilor menționate și la 3 octombrie 2000 a fost începută urmărirea penală față de B.V., sub aspectul complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 C. pen.

La data de 16 februarie 2011, constatând că sunt suficiente mijloace de probă administrate în cauză, Ministrul Justiției a avizat trimiterea în judecată a învinuitului Z.V. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, fals intelectual și uz de fals, prevăzute de art. 254 C. pen., art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. (ultima infracțiune), întocmindu-se astfel Rechizitoriul cu nr. 41/P/2000 din data de 26 aprilie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de combatere a corupției și criminalității organizate, act procesual în care s-au dispus următoarele:

- trimiterea în judecată a inculpatului Z.V., pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, fals intelectual și uz de fals, fapte prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.; art. 289 C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.:

Neînceperea urmăririi penale față de P.L. - fals intelectual, faptă prevăzută de art. 289 C. pen.; A.M. - uz de fals, faptă prevăzută de art. 291 C. pen., U.M. și S.I.V. - dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen.;

- disjungerea și declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea cel privește pe inculpatul B.V.

În continuare, prin Rechizitoriul nr. 60/P/2011 din 15 iunie 2001, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus:

- trimiterea în judecată a inculpatului B.V., pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de dare de mită;

- scoaterea de sub urmărire penală a lui B.V. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență;

- scoaterea de sub urmărire penală a lui P.P. pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de luare de mită;

- disjungerea cauzei în ceea ce o privește pe P.L., pentru continuarea cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual.

După definitivarea cercetărilor, prin Rezoluția nr. 98/P/2001 din 19 iunie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, față de P.L. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen.

Cele două rechizitorii (41/P/2000 și, respectiv, 60/P/2001) au fost înregistrate la Curtea de Apel Cluj, formându-se Dosarele nr. 3249/2001 și nr. 4244/2001, care la data de 22 iunie 2001 au fost conexate, la solicitarea parchetului, sub primul număr.

În faza de cercetare judecătorească, inculpatul Z.V. a formulat o cerere de strămutare a cauzei care a fost admisă prin Încheierea nr. 4408 din 17 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, dosarul fiind trimis pentru continuarea cercetării judecătorești la Curtea de Apel Alba Iulia, unde a fost înregistrat sub nr. 6159 din 12 noiembrie 2001.

Prin Sentința penală nr. 5 din data de 6 iunie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus condamnarea inculpatului Z.V., în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 289 C. pen., art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., la pedeapsa rezultantă de 6 ani și 8 luni închisoare și confiscarea sumei de 1.700 dolari SUA sau a contravalorii acesteia în RON.

Prin aceeași sentință, inculpatul B.V. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

Prin Decizia nr. 3185 din 2 iulie 2003 a Curții Supreme de Justiție au fost admise toate recursurile declarate de către inculpați și de parchet, a fost casată sentința Curții de Apel Alba Iulia și cauza a fost trimisă spre rejudecare Curții de Apel Brașov, apreciindu-se că este în interesul justiției ca o altă instanță, egală în grad Curții de Apel Alba Iulia, să rejudece cauza.

În acest context, Curtea de Apel Brașov a înregistrat Dosarul sub numărul 355/P/F/2004 și a administrat parțial unele dintre mijloacele de probă indicate de către instanța supremă, motivând imposibilitatea administrării altora.

După terminarea cercetării judecătorești, Curtea de Apel Brașov a dispus, prin Sentința penală nr. 47/F din 16 decembrie 2004, următoarele:

- condamnarea inculpatului Z.V. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, dispunându-se și confiscarea sumei de 1.700 dolari SUA;

- condamnarea inculpatului B.V. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen.

Împotriva sentinței penale a Curții de Apel Brașov au declarat recurs atât inculpații, cât și parchetul.

Prin Decizia nr. 491 din 26 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în Dosarul nr. 3763/1/2005 recursurile declarate au fost apreciate ca fondate, instanța considerând că urmărirea penală nu este completă și din cauză că au fost întocmite două rechizitorii, deși exista un caz tipic de indivizibilitate, nu au fost clarificate unele contradicții esențiale pentru aflarea adevărului.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis admiterea recursurilor declarate de către inculpați și parchet, casarea sentinței penale a Curții de Apel Brașov și, rejudecând cauza, în temeiul art. 333 din C. proc. pen. a restituit dosarul organelor de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru completarea urmăririi penale cu privire la ambii inculpați. Acest organ de parchet, prin Ordonanța din data de 20 martie 2006, în baza art. 42 și 45 alin. (1), (3) din C. proc. pen. cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 134/2005 și-a declinat competența de soluționare a Dosarului nr. 107/D/P/2006 privind pe inculpatului Z.V. și B.V. în favoarea Direcției Naționale Anticorupție.

Organele de urmărire penală din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au procedat la efectuarea activităților dispuse de instanță.

În urma completării materialului de urmărire penală Direcția Națională Anticorupție în Rechizitoriul nr. 54/P/2006 a reținut următoarele:

Profitând de faptul că „pe domnul președinte (Z.V.) îl cunoșteam mai demult" (declarațiile din datele de 3 iunie 2000 și 21 iunie 2000 ale lui B.V., la data de 15 martie 2000 B.V. și S.I.V. s-au deplasat împreună la sediul Judecătoriei Târgu Lăpuș, pe rolul acestei instanțe aflându-se două cereri formulate de U.S. - contestație în anulare și întreruperea executării pedepsei - ambele având termen de judecată la data de 15 martie 2000.

Faptul că B.V. îl cunoștea pe judecător este confirmat și de S.I.V., aceasta, în declarațiile ei din datele de 29 mai 2000 și 2 iunie 2000 susținând că „eu reținusem numele președintelui de pe lista de dosare și știam că se numește Z.V. Atunci B.V. mi-a spus că îl cunoaște, și că putem să mergem să discutăm cu el. Pentru acest serviciu însă B.V. mi-a spus că trebuie să plătim ceva și m-a avertizat să fiu serioasă în sensul că dacă promit că voi da o sumă de bani să o și plătesc pentru ca B.V. să nu se facă de râs".

În continuare, B.V. a luat legătura cu martora C.G. (o salariată a judecătoriei), solicitându-i acesteia să-i intermedieze o discuție cu Z.V., pentru ca, în cele din urmă, B.V. să intre în biroul judecătorului Z.V., toate acestea întâmplându-se în prezența S.I.V.: „Din centrul orașului m-am întors cu B.V. la judecătorie și îmi amintesc că era în jurul orei 1500 - 1600. Acolo am găsit-o pe femeia de serviciu care făcea curățenie pe hol. B.V. a întrebat-o pe femeia de serviciu dacă președintele este acolo, iar femeia a răspuns că este acolo, dar este foarte ocupat. B.V. i-a spus femeii de serviciu că a venit în audiență și atunci aceasta a mers la biroul președintelui și l-a anunțat că pe hol așteaptă o persoană. Femeia de serviciu a urcat niște scări, dar nu a mai revenit, în schimb a apărut o altă femeie probabil o grefieră pe care aș recunoaște-o dacă aș vedea-o și care l-a întrebat pe B.V. dacă se numește D. În legătură cu această împrejurare precizez că B.V. i-a spus femeii de serviciu că vine din partea domnului D.D. și că este cumnatul lui și a intrat înăuntru. Eu am ieșit din clădirea judecătoriei și am urcat în autoturismul lui B.V. unde am așteptat aproximativ o jumătate de oră".

S-a apreciat ca fiind relevantă declarația din data de 2 iunie 2000 a C.G., martora făcând mențiuni esențiale cu privire la prezența în sediul Judecătoriei Târgu Lăpuș a inculpatului B.V. și a martorei S.I.V.

Parchetul a considerat că înțelegerea infracțională dintre cei doi inculpați s-a realizat în cadrul discuției (din sediul judecătoriei), dintre Z.V. și B.V., rezultatul acestei „tranzacții" fiind de îndată adus la cunoștința celor două denunțătoare, după care B.V., S.I.V. și U.M. s-au deplasat la locuințele lor din satul Ungureni.

De asemenea, s-a mai reținut că scopul intervenției lui B.V. pe lângă judecător nu putea fi decât unul ilicit, întrucât acesta (B.V.) nu era nici rudă cu U.S., nici apărătorul acestuia, iar apărarea inculpatului în sensul că „pot să mă interesez dacă a avut loc pronunțarea" este ilogică și fără suport, avându-se în vedere că modul de soluționare a cererilor formulate de U.S. se putea afla pe căi publice, oficiale.

În scopul procurării sumei de 1.700 dolari SUA, S.I.V. și U.M. au luat legătura cu numeroși vecini și prieteni, solicitându-le acestora împrumuturi cu sume de bani.

Astfel de la B.M., U.M. a luat 500 DM, iar de la B.I., U.M. a luat 100 DM, de la B.V., U.M. și S.I.V. au luat 100 DM, de la B.D., S.I.V. a luat 100 dolari SUA, de la I.B., S.I.V. a luat 500 DM și 300 dolari SUA, de la V.B., S.I.V. a luat 400 dolari SUA și de la P.I., S.I.V. a luat 300 DM.

Tuturor martorilor mai sus amintiți li s-a prezentat motivul real al împrumuturilor, ei aflând de la S.I.V. și U.M. că sumele respective urmau să ajungă la „o persoană de încredere" care urma să-l pună în libertate pe U.S.

S-a mai reținut că, la sfatul martorei V.B. „din discuțiile pe care le-am purtat cu aceasta (S.I.V.) am înțeles că îi trebuie această sumă că vrea să-l scoată din pușcărie pe bărbatul unei verișoare de-a ei pe nume M. În momentul în care eu i-am dat banii, respectiv suma de 400 dolari, am sfătuit-o pe aceasta, pentru orice eventualitate să noteze seriile de la bani și să fie atentă cui dă acești bani".

S.I.V. a pus la dispoziția organelor de urmărire penală ziarul pe care notase o parte din seriile bancnotelor împrumutate și oferite lui B.V.

O dovadă în plus a faptului că Z.V. și B.V. se înțeleseseră încă din sediul judecătoriei asupra condițiilor - evident, ilicite - în care urma să fie pus în libertate U.S. a fost considerată declarația numitului B.G. din data de 23 octombrie 2000. Astfel, martorul amintit descrie amănunțit împrejurarea în care Z.V., aflându-se în barul „S." din Târgu Lăpuș, la data de 15 martie 2001, l-a rugat pe P.P. să se deplaseze în acea seară la locuința lui B.V. (sat Ungureni), pentru a-i aduce o sumă de bani, din cuprinsul întregii declarații reieșind indubitabil că înțelegerea dintre Z.V. și B.V. se realizase anterior, P.P. nefăcând nimic altceva decât să îndeplinească o simplă formalitate, în același sens fiind și declarația lui P.P. din data de 5 iunie 2001.

P.P. s-a deplasat la locuința lui B.V., loc în care i-a comunicat acestuia cele solicitate de judecător.

Față de această situație, B.V., la rândul lui, a luat legătura cu S.I.V. în scopul de a lua de la cele două denunțătoare mita solicitată de Z.V., aflând însă că, întrucât intervalul de timp fusese prea scurt, U.M. și S.I.V. nu reușiseră să procure întreaga sumă, spunându-i ulterior lui P.P. că banii vor fi predați a doua zi, în Târgu Lăpuș, lucru care s-a și întâmplat.

În sensul celor mai sus arătate, în declarațiile lor din datele de 5 iunie 2001, denunțătoarele au arătat că:

- U.M.: „în noaptea de 15 martie 2000 în jurul orelor 2200 - 2300 am fost căutată acasă de S.I.V. Aceasta mi-a spus că a fost căutată la locuință de B.V. care i-a declarat că la rândul său a fost căutat de cineva i-a transmis să ne spună că dacă pe loc vom da suma de 2.000 dolari SUA, în trei zile soțul meu U.S. va fi acasă. Din aceasta am înțeles că suma de 2.000 dolari SUA se va da judecătorului Z.V. și astfel se va admite contestația și soțul meu va fi liber. S.I.V. mi-a spus că B.V. ne așteaptă la el acasă ca să-i dăm banii „.

- S.I.V.: „în seara de 15 martie 2000 am fost căutată acasă de U.M. care mi-a predat suma de 500 DM pe care a primit-o împrumut de la martora B.V. După aceea, U.M. s-a reîntors la casa ei. Am fost căutată acasă de vecinii mei B.V. și soția B.V. care au vizionat programul TV.

În noaptea de 15 martie 2000 în jurul orelor 2200 - 2300 am fost căutată acasă de inculpatul B.V. Acesta m-a chemat în curte unde am purtat o discuție. Acesta mi-a spus că a venit la el președintele Z.V. care i-a relatat că dacă eu și U.M. îi dăm acestuia în acea noapte suma de 2.000 dolari SUA, U.S. în trei zile „îi afară". Eu i-am spus lui B.V. că suma cerută este prea mare și că pot să-i dau președintelui pe loc suma de 10 milioane ROL, referindu-mă la cei 500 dolari SUA ai mei. B.V. mi-a declarat că într-adevăr suma de 2.000 dolari SUA este mare, dar și libertatea lui U.S. contează, decât să stea 6 ani la închisoare. Eu i-am dat dreptate lui B.V. și am cerut acestuia să mă aștepte acasă la el pentru că vreau să merg acasă la U.M. și să o întreb dacă este de acord să dea suma de 2.000 dolari SUA. Am mers la casa lui U.M. și i-am relatat cele declarate și solicitate de B.V. U.M. a fost de acord să se împrumute cu dolari până la suma de 2.000 dolari SUA".

A doua zi, conform celor stabilite, B.V., S.I.V. și U.M. s-au deplasat în orașul Târgu Lăpuș, în apartamentul S.I.V., loc în care B.V. a primit întreaga sumă solicitată de judecător, părăsind apoi imobilul.

În continuare, B.V. l-a căutat pe P.P. și i-a dat acestuia suma de bani, după care P.P. l-a căutat telefonic pe judecător, fiind întrebat de acesta din urmă „dacă inculpatul B.V. are toți banii la el la care eu i-am răspuns afirmativ pentru că știam că B.V. deține 1.700 dolari SUA din relatările personale ale acestuia. Inculpatul Z.V., tot direct mi-a spus să-i cer lui B.V. să numere banii, să mi-i predea mie și eu să-i duc și să-i predau inculpatului Z.V. în locuința sa pentru că se află acasă. Eu i-am repetat inculpatului Z.V. că inculpatul B.V. se află lângă mine, la care Z.V. mi-a cerut mie doar să urc în apartamentul lui, motivând că nu are rost să venim amândoi la locuința sa pentru predarea banilor. Z.V. a închis telefonul și atunci eu i-am relatat lui B.V. cele dispuse de inculpatul Z.V. Inculpatul B.V. a scos din buzunar mai multe bancnote de câte 100 DM și 100 dolari SUA și calculând 100 dolari SUA la 200 DM mi-a predat prin numărare și socoteală mai multe bancnote de dolari SUA și DM în total suma de 1.700 dolari SUA. Am luat banii de la B.V., i-am introdus în buzunarul de la haină, am coborât din microbuz, am intrat în blocul de locuințe fiind însoțit până în parc de B.V. L-am lăsat pe acesta în parc să mă aștepte și am intrat în scara blocului și m-am deplasat la ușa apartamentului inculpatului Z.V. Am bătut la ușă care mi-a fost deschisă de inculpatul Z.V. care m-a poftit în apartament, intrând amândoi în ultima cameră a imobilului. Soția inculpatului Z.V. se afla în bucătărie împreună cu fiica lor. În cameră fiind doar eu cu inculpatul Z.V. i-am predat acestuia întreaga sumă de bani primită de la B.V., formată din bancnote de 100 DM și 100 dolari SUA, iar acesta a numărat valuta în prezența mea, rezultând încă o dată suma totală de 1.700 dolari SUA. Am stat pe un fotoliu, la o măsuță iar Z.V. a stat parcă pe un scaun, iar banii s-au numărat pe măsuță. Inculpatul Z.V. mi-a mulțumit și m-a întrebat unde se află inculpatul B.V., respectiv unde a rămas acesta, i-am spus că acesta se află în parc și mă așteaptă. Inculpatul Z.V. i-a transmis lui B.V. prin mine, să stea liniștit că până la „Paști" o să rezolve problema cu S. Suma de 1.700 dolari SUA a rămas în mâna lui Z.V., iar eu am părăsit apartamentul fiind condus până la ușa de ieșire din imobil de către judecător".

S-a reținut că P.P. a aflat abia în acest moment că banii fuseseră dați în scopul de a se cumpăra bunăvoința judecătorului pentru ca acesta să dispună punerea în libertate a lui U.S., aspect confirmat și de S.I.V. care susține, de asemenea, că nu a știut niciodată că banii oferiți judecătorului au fost predați acestuia prin intermediul unei alte persoane decât B.V.

Ulterior, „după circa 3 - 4 ore în apartament a revenit inculpatul B.V. Acesta ne-a spus că președintele Z.V. a primit cu greu banii, și că i-a introdus banii în buzunar și acesta i-a acceptat. Eu i-am spus inculpatului B.V. că i-a dat judecătorului Z.V. mai mult cu 100 DM la care inculpatul mi-a declarat că se va reîntoarce la judecător și va verifica acest aspect dacă este real".

Din cauza faptului că a fost mutat profesional la o altă instanță, Z.V. nu a rezolvat favorabil situația juridică a lui U.S., situație în care cele două denunțătoare, prin intermediul lui B.V. au pretins restituirea sumelor de bani, Z.V. refuzând acest lucru, sub pretextul că „a investit acești bani în amenajarea apartamentului", aspect care se coroborează cu declarațiile lui P.P. și P.F., confirmând că apartamentul judecătorului, în primăvara anului 2000, fusese supus unor consistente lucrări de amenajare și finisare, făcându-se în acest moment precizarea că unele discuții contradictorii dintre Z.V. și P.P. s-au purtat în luna aprilie 2000 și care au avut drept cauză unele aprecieri ale lui Z.V. cu privire la niște lucrări de zidărie făcute de P.P.

Așa cum rezultă din rechizitoriul întocmit de Direcția Națională Anticorupție, inculpatului Z.V. i s-a reținut în esență, că a falsificat Adresa nr. 143/2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuș, prin consemnarea mincinoasă în cuprinsul acelui document că „reprezentantul parchetului prezent la ședința de judecată renunță la calea de atac", act care și-a produs efectele prin folosirea sa de către o altă persoană, aceasta din urmă acționând fără vinovăție, activitatea inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de fals și uz de fals, prev. de art. 289 și 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

De asemenea aceluiași inculpat i s-a imputat că ar fi pretins și primit de la U.M. și S.I.V., prin intermediul lui B.V. 1.700 dolari SUA pentru a îndeplini o atribuție de serviciu, în calitate de judecător, constând în admiterea cererii de întrerupere a executării pedepsei formulată de U.Ș. Această activitate a inculpatului s-a apreciat ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită.

Inculpatului B.V. i s-a imputat, în esență, că a intermediat activitatea lui Z.V., materializată prin propunerea de a se preda acestuia cu titlu de mită o sumă de bani pentru rezolvarea favorabilă a situației juridice a condamnatului U.Ș., că a determinat pe martorele U.M. și S.I.V. să procure 1.700 dolari SUA în scopul de a preda această sumă judecătorului prin intermediul martorului P.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj iar prin Încheierea nr. 5515 din 16 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,aceasta a fost strămutată la Curtea de Apel Târgu Mureș, care prin Sentința penală nr. 35 din 24 noiembrie 2008 a restituit dosarul la Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1762 din 13 mai 2009, a admis recursul Direcției Naționale Anticorupție și a trimis cauza la Curtea de Apel Târgu Mureș pentru continuarea judecății de către aceeași instanță.

Curtea de Apel Târgu Mureș prin Sentința penală nr. 18 din 20 mai 2010 a dispus condamnarea celor doi inculpați pentru luare de mită (Z.V.) și pentru complicitate la luare de mită (B.V.), și a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului Z.V. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Curtea de Apel Târgu Mureș, cu excepția martorilor S.I.V., B.G. și V.B., a audiat toți martorii cauzei, aceștia menținându-și declarațiile date în faza de urmărire penală.

De asemenea a fost audiat inculpatul B.V. și deși s-au făcut toate demersurile legale nu a putut fi audiat inculpatul Z.V.

Referitor la infracțiunile de fals și uz de fals, prev. de art. 289 și 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. instanța a reținut că acestea s-au realizat cu privire la Adresa cu nr. 143/2000 trimisă către IPJ Maramureș, adresă ce-l privea pe P.D.Ș. și a constat în faptul că inculpatul Z.V., folosindu-se de calitatea de judecător a determinat-o pe grefiera de ședință P.L., să consemneze în adresa sus-menționată către IPJ Maramureș, în mod mincinos, că reprezentantul parchetului a renunțat la calea de atac, fapt ce a dus la punerea în libertate a lui P.D.Ș.

S-a apreciat că faptele sunt dovedite prin declarațiile martorilor M.A., P.L. și M.Gh., precum și cu actele întocmite în acest sens, cât și cu raportul de expertiză grafologică.

Din declarațiile martorilor S.I.V., P.L., P.P., C.G., B.D., P.F., B.G. coroborate cu declarațiile inculpatului B.V., în opinia instanței de fond a rezultat că inculpatul Z.V. a pretins și primit de la U.M. și S.I.V. prin intermediul lui B.V., suma de 1.700 dolari SUA, pentru ca în calitate de judecător la Judecătoria Târgu Lăpuș să admită cererea de întrerupere a executării pedepsei formulată de U.Ș. și să-l pună în libertate pe acesta, faptă ce a fost apreciată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. în cazul inculpatului Z.V. și respectiv de complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru inculpatul B.V.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaților au fost avute în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen., iar în cazul inculpatului Z.V. și faptul că acesta s-a sustras judecării cauzei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș și inculpații Z.V. și B.V.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș a criticat hotărârea instanței de fond pentru greșita aplicare a criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpaților Z.V. și B.V., precum și sub aspectul neaplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prev. de art. 65 - 64 lit. c) C. pen. inculpatului Z.V., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Inculpatul Z.V. a solicitat, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât a fost încălcat dreptul la apărare, în sensul că nu i-a fost asigurată prezența apărătorului ales, instanța soluționând cauza în prezența apărătorului desemnat din oficiu (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen.).

De asemenea inculpatul a mai solicitat restituirea cauzei la Parchet, întrucât sesizarea Curții de Apel Târgu Mureș a fost făcută prin rechizitoriul DNA nr. 54/P/2006 din 31 august 2007, fără ca acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare de către acest organ abilitat al statului, nici prin rechizitoriu, nici în cursul urmăririi penale (caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.).

În subsidiar s-a solicitat achitarea inculpatului Z.V. pentru infracțiunea de fals intelectual, participație improprie la uz de fals și luare de mită (caz de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.).

În motivele scrise, apărătorul inculpatului Z.V. a arătat că, așa cum au declarat martorii M.I. și A.M., reprezentantul parchetului a fost de acord cu punerea în libertate a numitului P.D.Ș., iar indiferent de poziția manifestată de reprezentantul parchetului judecătorul Z.V. a pronunțat încheierea cu menționarea căii de atac „cu recurs”, iar actul care produce efecte este dispozitivul încheierii, iar nu adresa prin care a încunoștințat locul de detenție.

Prin urmare învederează că o astfel de faptă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și în cazul în care nu se va dispune achitarea în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. să se facă aplicarea art. 181 C. pen.

Cu privire la fapta privind participarea improprie la infracțiunea de uz de fals, așa cum rezultă din declarația avocatului M.A., nu inculpatul a fost cel care l-a determinat pe avocatul A.M. să folosească Adresa nr. 143 din 29 martie 2000 a Judecătoriei Târgu Lăpuș, ci avocatul i-a cerut judecătorului adresa pentru a o duce la Arestul Poliției.

Avocatul M.A. nu a făcut altceva decât un serviciu de curierat, fiind vorba de o adresă oficială, pe care nu avea cum să o folosească, ci trebuia să o predea Arestului IPJ Maramureș, cu atât mai mult cu cât acea adresă nu era producătoare de consecințe juridice.

În legătură cu infracțiunea de luare de mită se solicită achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) sau d) C. proc. pen. pentru următoarele considerente:

- judecătorul Z.V. a fost cel care anterior l-a condamnat pe Ș.U. la 6 ani închisoare;

- Ș.U. l-a insultat și amenințat pe judecătorul Z.V. în sala de judecată;

- judecătorul Z.V. nu putea soluționa cererea contestatorului Ș.U. ce avea ca obiect contestație în anulare, întrucât pronunțase sentința de condamnare a acestuia;

- în cursul judecății, judecătorul Z.V. s-a purtat urât cu contestatorul Ș.U. și cu soția acestuia U.M., astfel încât nu avea nici un motiv să ceară vreo sumă de bani de la familia lui Ș.U.

În cauză, în opinia apărării inculpatului Z.V., nu sunt probe care să-l învinovățească pe inculpat de săvârșirea faptei, întreaga acuzare bazându-se doar pe declarațiile martorului P.P. care nu corespund adevărului și sunt contrazise de celelalte probe administrate.

Față de aceste considerente s-a solicitat achitarea inculpatului Z.V. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) sau d) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Inculpatul B.V., în motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 2, 6, 18 și 14 C. proc. pen., a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, apreciind că a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului Z.V., cât și dispozițiile referitoare la sesizarea instanței în sensul că nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală în condițiile legii pentru infracțiunile deduse judecății, întrucât rechizitoriul nu poate fi considerat un act de punere în mișcare a acțiunii penale.

Inculpatul B.V. a mai învederat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. pentru Z.V. și automat nu poate fi reținută nici complicitatea la această infracțiune pentru inculpatul B.V.

Din probele administrate nu a rezultat că B.V. ar fi intrat în biroul judecătorului și nici că acesta ar fi solicitat bani sau că i-ar fi fost dați acești bani de către P.P. Se solicită în principal achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracțiunea de luare de mită și aplicarea unei pedepsei cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Concluziile reprezentantului Parchetului și ale apărătorului inculpaților au fost consemnate în încheierea din data de 7 noiembrie 2011, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., le consideră fondate pentru următoarele considerente:

Înainte de a proceda la examinarea apărărilor inculpaților Z.V. și B.V., Înalta Curte apreciază ca necesare următoarele considerații cu privire la cadrul legal în materia probațiunii, raportat și la scopul procesului penal.

Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ pe întreg cursul procesului penal, să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal, obligație respectată în prezenta cauză (conform speței Dănilă contra României).

Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil inculpatului. Acuzării, îi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declarație de nevinovăție. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuși sau cu asistența unui avocat) și să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiați martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare și apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în fața acuzatului în audiență publică și în vederea dezbaterii în contradictoriu (Plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988, cauza Barbera, Messegue Jabordo vs. Spania).

Vinovăția nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței de judecată.

Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

„Dreptul să probeze lipsa de temeinicie" a probelor în acuzare, drept procesual recunoscut de lege acuzatului, nu presupune o contestare ori criticare a probelor de vinovăție, o interpretare personală a acestor probe, combaterea lor prin exprimarea unor opinii proprii.

Folosind expresia „are dreptul să probeze", legiuitorul a impus acuzatului, deopotrivă ca și acuzării, obligația de a proba apărările sale, obligația de a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare.

În consecință, în aplicarea principiului general înscris în art. 62 C. proc. pen., în cazul în care există probe de vinovăție, lipsa de temeinicie a probelor în acuzare se probează tot cu probe, iar nu prin simpla negare a acestora, prin interpretări proprii, deoarece potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. - aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Față de aceste considerente, rezultate din dispozițiile legale care reglementează aflarea adevărului în procesul penal numai prin probe, Înalta Curte apreciază, pentru motivele care se vor arăta, insuficiente explicațiile inculpaților cu privire la „lipsa de temeinicie" a probelor în acuzare.

Inculpaților, în cursul judecății li s-a respectat atât dreptul la apărare cât și dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalității de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, în condițiile care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul său. Obligația de a veghea în fiecare caz la respectarea condițiilor unui proces echitabil revine autorităților naționale" (a se vedea Hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Mai mult, aceeași Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil și în contradictorialitate" (Hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franța). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror" (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 decembrie 1992).

Prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, instanțele de fond, cât și cea de recurs, au oferit inculpaților ocazia potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în mod util dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva Franței - Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franței -Hotărârea din 18 mai 2004) și au asigurat echilibrul și egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare și apărare.

Inculpații Z.V. și B.V. și-au exercitat dreptul de a-și alege un apărător, la dosar existând delegații de apărător ales (atât în fața instanței de fond cât și a celei de recurs), care s-au prezentat la termenele de judecată și au efectuat diverse activități legate de asigurarea asistenței juridice.

Curtea Europeană, a arătat de asemenea, că prezența acuzatului la ședința de judecată are o importanță esențială pentru o bună soluționare a cauzei, în sensul că instanța trebuie să examineze nu numai personalitatea acestuia și starea sa de spirit la momentul comiterii infracțiunii pentru care este trimis în judecată, ci și mobilurile activității sale infracționale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substanțial în soluția ce urmează a fi pronunțată; caracterul echitabil al procedurii impune atât prezența acuzatului cât și a celorlalte părți vătămate, civile sau responsabile civilmente la instanță, alături de apărătorii lor (cauza CEDO Kremzow contra Austriei din 21 septembrie 1993).

În fața instanței de fond, cât și a celei de recurs s-a prezentat doar inculpatul B.V., asistat de avocat ales C.C., care a consimțit să dea declarație, iar inculpatul Z.V., deși citat în mod legal la toate adresele cunoscute, nu s-a prezentat la nici un termen de judecată, interesele sale fiind reprezentate de avocat ales T.V., cât și de apărătorul din oficiu B.V. (instanța de fond).

1. Un prim motiv de critică formulat de către inculpatul Z.V., susținut și de inculpatul B.V., întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., considerat nefondat de Înalta Curte, se referă la faptul că sesizarea Curții de Apel Târgu Mureș s-a făcut prin rechizitoriul Direcției Naționale Anticorupție nr. 54/P/2006 din 31 august 2007 fără ca acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare, nici prin rechizitoriu, nici în cursul urmăririi penale.

În urma verificării actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că în cauză, în urma restituirii cauzei în vederea completării urmăririi penale dispusă prin Decizia penală nr. 491 din 26 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu s-a realizat de către procuror extinderea urmăririi penale la alte fapte sau persoane, pentru ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare din nou, ci s-a completat doar urmărirea penală, astfel încât acțiunea penală pusă în mișcare inițial împotriva celor doi inculpați a subzistat, organul de urmărire penală procedând în mod legal conform dispozițiilor art. 262 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

2. Cu privire la critica inculpatului Z.V. întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., în sensul că i-a fost încălcat dreptul inculpatului la apărare, că deși apărătorul ales T.V. era prezent la dezbateri, având împuternicirea avocațială, cât și procura dată de inculpatul Z.V. în fața notarului public, Curtea de Apel Târgu Mureș i-a numit inculpatului Z.V. avocat din oficiu, făcând să înceteze, în mod abuziv, mandatul avocatului ales, Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele considerente:

Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen. se referă la situația în care judecata a avut loc în lipsa apărătorului, fapt ce ar atrage incidența dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la nulitatea absolută, iar hotărârea recurată ar fi casată și drept consecință cauza ar fi trimisă spre rejudecare. Or, așa cum se poate observa din actele și lucrările dosarului, judecarea în fața instanței de fond a inculpatului Z.V. a avut loc în prezența apărătorului desemnat din oficiu B.V., care l-a reprezentat pe inculpatul Z.V. pe parcursul judecării cauzei în fond, încă de la primul termen de judecată (după restituirea cauzei de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru continuarea judecății) până la soluționarea pe fond a cauzei.

În vederea garantării unui proces echitabil oricărei persoane acuzate de săvârșirea vreunei infracțiuni îi este recunoscut dreptul de a fi apărată de un avocat ales sau numit din oficiu (cazul Poitrimol c. Franța, Demebukov vs. Bulgaria). În cauză, în concordanță cu dispozițiile legale, interesele inculpatului Z.V., care nu s-a prezentat personal la nici un termen de judecată, (fiind opțiunea acestuia de a nu se prezenta în fața instanței pentru a-și susține personal nevinovăția), conform actelor existente la dosar (delegație și procură notarială), au fost reprezentate de apărător ales (avocat T.V.), care în fața instanței de fond, la majoritatea termenelor, a formulat cereri de amânare a cauzei pentru imposibilitatea sa de prezentare, fapt ce a determinat instanța, tocmai în considerarea respectării dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să desemneze și un apărător din oficiu pentru acest inculpat, care să-i reprezinte interesele în mod concret și efectiv și nu teoretic și iluzoriu (Czekalla c. Portugaliei).

Apărătorului desemnat din oficiu i s-a acordat timpul necesar pentru a pregăti apărarea, respectiv a studiat dosarul, însă nu a luat legătura cu inculpatul Z.V. datorită faptului că acesta nu s-a prezentat în fața instanțelor, deși a fost legal citat și avea cunoștință de proces așa cum a învederat apărătorul său ales (Dand c. Portugaliei).

Astfel, instanța de fond, cât și cea de control judiciar au luat măsuri pentru a garanta inculpatului Z.V. o apărare și reprezentare efectivă, îndeplinindu-și obligația de a reacționa pentru a garanta efectivitatea reprezentării acestuia.

Apărătorului ales al inculpatului Z.V., avocat T.V., nu i s-a interzis dreptul de a-l reprezenta pe clientul său, așa cum a susținut în fața instanței de recurs, însă modul cum acesta a înțeles să asigure apărarea de la reluarea cercetării judecătorești, începând cu termenul din 6 iulie 2009 și până la data dezbaterii în fond a cauzei - 26 aprilie 2010 - când nu s-a prezentat de cele mai multe ori în fața instanței, invocând diferite motive de neprezentare și solicitând amânarea cauzei, care nu au fost dovedite prin nici un mijloc de probă, (criză de gută, accident rutier, condiții meteo nefavorabile, deces în familie, concediu legal de odihnă), fapt care de altfel s-a întâmplat și în fața instanței de recurs, nu a depus diligențe să-și asigure substituirea, conform dispozițiilor prevăzute în art. 171 alin. (41) C. proc. pen., solicitând și dându-și chiar acordul pentru desemnarea unui apărător din oficiu (Încheierea 26 octombrie 2009 - cerere formulată personal fila 112 dosar instanță de fond), a determinat instanța de fond, ca de altfel și instanța de recurs, să ia măsurile necesare în vederea garantării unui proces echitabil inculpatului Z.V., prin desemnarea și a unui avocat din oficiu, fapt ce a fost interpretat, în mod greșit, de apărătorul inculpatului ca o ingerință în exercitarea dreptului la apărare.

Prin modul în care avocatul T.V. a exercitat apărarea inculpatului Z.V. se poate concluziona că a urmărit pe lângă reprezentarea intereselor clientului său și tergiversarea cauzei, prin invocarea diferitelor pretexte, ale imposibilității sale de prezentare (fără a depune vreo dovadă în acest sens), fără a-și îndeplini obligațiile prevăzute în art. 171 alin. (41) C. proc. pen., în realitate se poate spune că l-a lipsit pe inculpatul Z.V. de o apărare efectivă din partea sa, astfel încât susținerile sale privind încălcarea dreptul la apărare al inculpatului de către instanță sunt nefondate.

De altfel, prin faptul că apărătorul T.V. a depus nenumărate cereri de amânare a cauzei, iar inculpatul Z.V., care deși legal citat nu s-a prezentat la nici un termen al procesului, procedura de judecată s-a prelungit în timp, deși instanțele au luat măsurile necesare pentru soluționarea procesului într-un termen rezonabil prin desemnarea unui apărător din oficiu și acordarea unor termene de judecată scurte.

Or, în condițiile în care apărătorul ales, așa cum am menționat, a solicitat la rândul său desemnarea în cauză a unui apărător din oficiu, apare ca nefondată invocarea încălcării dreptului la apărare pe acest motiv de către cel care a propus și consimțit ca interesele clientului său să fie reprezentate și de un alt apărător care să fie desemnat din oficiu.

Este adevărat că pe parcursul procesului penal (termenul de judecată din 7 aprilie 2008) au existat unele discuții referitoare la valabilitatea mandatului apărătorului inculpatului Z.V., însă, așa cum rezultă din transcrierea înregistrării ședinței de la acea dată, apărătorul ales al inculpatului Z.V. nu a fost îndepărtat din sala de ședință, așa cum a susținut, ci a fost prezent pe timpul audierii martorilor și i s-a dat posibilitatea să adreseze întrebări martorilor audiați la acel termen de judecată (C.G., P.L., P.P., P.F.) și numai după ce audierea s-a încheiat, judecătorul cauzei i-a pus în vedere apărătorului inculpatului Z.V. să facă dovada reprezentării inculpatului Z.V., așa cum rezultă din transcrierea ședinței de judecată solicitată de instanța de recurs, la propunerea apărătorilor aleși ai inculpaților și atașate la dosar.

Înalta Curte constată că inculpatului Z.V. nu i s-a încălcat dreptul la apărare pe parcursul procesului, apărătorul ales al acestuia a formulat cereri de probatorii, a adresat întrebări martorilor audiați, a formulat concluzii scrise și mai mult, ca o garanție a unui proces echitabil, inculpatul Z.V. a fost reprezentat pe tot parcursul procesului și de un apărător desemnat din oficiu (apărătorul ales al acestuia fiind de acord și chiar propunând desemnarea unui apărător din oficiu), care a asigurat o apărare efectivă și nu una formală, așa cum se poate observa din concluziile pe care acesta le-a formulat la fiecare termen de judecată, cât și cu ocazia dezbaterilor în fond.

Mai mult, ca o garanție a respectării dreptului la apărare al inculpatului, cât și în considerarea principiului aflării adevărului, prevăzut de art. 3 C. proc. pen., în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, au fost readministrate probele din fața instanței de fond, inculpatul Z.V. fiind reprezentat în această fază procesuală de apărător ales T.V., care s-a prezentat la termenele de judecată când martorii C.G., U.M., P.P., P.F., R.E.O., B.D. și inculpatul B.V. au fost audiați, instanța dând în acest fel posibilitatea apărătorului inculpatului Z.V. să uzeze de toate prerogativele mandatului său și să remedieze orice încălcare a vreunui drept procesual care în opinia apărării s-ar fi produs cu ocazia judecării cauzei în fond, astfel încât dreptul la apărare, garantat inculpatului pe parcursul procesului nu a fost iluzoriu, ci efectiv.

3. Cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. invocat de către inculpații Z.V. și B.V., referitor la existența erorii grave de fapt, are în vedere ipoteza când situația de fapt, astfel cum a fost reținută prin hotărârea atacată, este contrară actelor și probelor dosarului.

Pentru a fi reținută „eroarea gravă de fapt” trebuie să se constate că această eroare a influențat hotărâtor soluția dată în cauză, adică greșita stabilire a situației de fapt să fi determinat o esențială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal cu toate consecințele ce decurg din aceasta pentru inculpat.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt în sensul textului menționat pentru următoarele considerente.

Cu privire la infracțiunile de fals intelectual și participație improprie la uz de fals, pentru care s-a reținut vinovăția inculpatului Z.V. de către instanța de fond, însă s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, acesta a solicitat continuarea judecății, constatarea nevinovăției și ca urmare achitarea sa. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, constată că, în mod corect, instanța de fond a considerat că inculpatul Z.V. se face vinovat de săvârșirea acestor infracțiuni.

Comiterea acestor infracțiuni se reține a fi realizată în legătură cu Adresa nr. 143/2000 trimisă către IPJ Maramureș, adresă care-l privea pe inculpatul P.D.Ș. în conținutul căreia s-au făcut mențiuni necorespunzătoare adevărului.

Astfel, la data de 29 martie 2000 Z.V. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a lui P.D.Ș. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, după care a luat legătura cu arestul IPJ Maramureș, căruia i-a comunicat acest aspect, precum și faptul că Parchetul a renunțat la calea de atac, iar inculpatul P.D.Ș. urmează să fie pus în libertate.

Inculpatul i-a dictat grefierei de ședință P.L. conținutul Adresei nr. 143/2000 în care s-a menționat că s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive și că Parchetul a fost de acord cu măsura luată, renunțând la calea de atac.

Falsul intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen., constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a însera unele date sau împrejurări. Uzul de fals, prevăzut de art. 291 C. pen., constă în folosirea unui înscris oficial, cunoscând că e fals, în vederea producerii unor consecințe juridice.

Inculpatul Z.V. a săvârșit această infracțiune de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 289 C. pen., prin faptul că determinat-o pe grefiera de ședință să consemneze în mod nereal în Adresa nr. 143/2000 că Parchetul a renunțat la calea de atac, fiind de acord cu măsura luată.

Acest fapt este dovedit cu Adresa 143 din 29 martie 2000, cu Procesul-verbal încheiat la 3 aprilie 2000 de procuror M.A. în care se arată că în urma verificării caietului grefierului, privind ședința de judecată din 29 martie 2000 la concluziile reprezentantului Parchetului nu s-a consemnat nimic, cu declarația procurorului de ședință M.A., cu declarația grefierului P.L., care se coroborează cu a martorului M.Gh., ultimul confirmând faptul că a fost contactat telefonic de judecătorul Z.V. care i-a comunicat hotărârea privind punerea în libertate a inculpatului P.D.Ș. și totodată l-a întrebat dacă în ipoteza în care adresa va „ajunge la Baia Mare după program există cineva la arest care să-l pună în libertate pe inculpat”. Acest dialog între inculpat și martor confirmă cele învederate de către M.A. și P.L., explică mențiunea din cuprinsul adresei referitoare la renunțarea la calea de atac de către Ministerul Public.

Același martor în declarația sa a mai învederat: „Știind că asemenea hotărâri sunt atacabile cu recurs, i-am spus domnului judecător Z.V., că se va proceda la executarea hotărârii în ipoteza în care procurorul nu declară recurs. Domnul judecător Z.V. mi-a spus că ne trimite hotărârea și că o să văd”.

Declarația acestui martor este una esențială în stabilirea vinovăției inculpatului, întrucât dovedește că inculpatul Z.V. cu bună știință a făcut mențiuni necorespunzătoare adevărului în conținutul adresei înaintată către IPJ Maramureș, cu scopul de a fi pus în libertate numitul P.D.Ș., însărcinându-l pe avocatul A.M. să ducă adresa la IPJ, după ce în prealabil luase personal legătura cu reprezentantul IPJ Maramureș și aflase poziția acestuia cu privire la posibilitatea punerii în libertate în aceeași zi a inculpatului P.

Din modul în care s-a desfășurat ședința de judecată (fiind ultimul dosar, exista o relaxare a părților, un dialog între apărare/judecător/procuror cu încălcarea unor reguli procedurale, cât și deontologice; judecătorul se antepronunță cu privire la soluția dosarului) poate apărea justificată starea de „confuzie” a procurorului de ședință, acesta învederând în declarația sa: „judecătorul Z.V. nu a dat cuvântul în fond cu privire la cererea apărătorului inculpatului și a spus: ședința s-a terminat, plecăm”. Aceeași stare, determinată de modul în care inculpatul a înțeles să conducă ședința de judecată cu privire la acest dosar, o are și martora P.L. care, în calitate de grefier de ședință, nu a știut ce să scrie la concluziile procurorului de ședință, însă președintele i-a promis „că-i va spune el”.

În acest context, declarațiile pe proprie răspundere ale avocaților A.M. și M.I. sunt justificate și corespund adevărului, însă declarațiile lor nu schimbă cu nimic starea de fapt reținută, întrucât aceștia nu fac precizarea că reprezentatul Parchetului ar fi renunțat în mod expres la calea de atac a recursului, ci doar că procurorul a fost de acord cu soluția judecătorului, concluzie pe care aceștia au tras-o din modul în care președintele Z.V. a condus ședința de judecată și a dat cuvântul părților.

De altfel martorul A.M. în declarația dată în fața Curții de Apel Târgu Mureș a învederat că „în ședința de judecată respectivă nu s-a discutat poziția procurorului în ceea ce privește calea de atac”.

Or, în acest context deși inculpatul, așa cum arată și în propria declarație, cunoștea că Parchetul nu avea voie să renunțe la calea de atac, totuși a menționat în adresă acest fapt, necorespunzător adevărului.

În apărarea sa inculpatul Z.V. a încercat să acrediteze ideea că fraza privind renunțarea Parchetului la calea de atac a fost adăugată după ce a semnat adresa și după plecarea sa, cu intenția clară de a i se fabrica un dosar penal, însă acest aspect este infirmat prin Raportul de expertiză nr. 184089 din 20 februarie 2001 ale cărui concluzii au fost în sensul că „textul adresei emisă de Judecătoria Târgu Lăpuș referitor la Dosarul nr. 143/2000 din data de 29 martie 2000 a fost dactilografiat integral, cuvintele „procurorul renunță la calea de atac” nefiind adăugate ulterior, virgula anterioară acestor cuvinte nu a fost dactilografiată peste un punct”, susținerile sale apărând astfel ca lipsite de suport probator.

De altfel, cu privire la modul în care s-a întocmit această adresă, martora P.L. a învederat că a fost scrisă de ea, din dispoziția judecătorului, după mai multe discuții contradictorii, și a confirmat că a menționat în adresă faptul că parchetul a renunțat la calea de atac, însă acest lucru nu era real, deoarece procurorului nu i s-a dat cuvântul, iar completarea caietului de ședință s-a făcut ulterior, după întocmirea adresei, din dispoziția judecătorului.

Faptul că Adresa nr. 143/2000 a fost transmisă către IPJ Maramureș prin intermediul martorului A.M., care în opinia apărării a acționat ca un simplu curier, nu prezintă relevanță în stabilirea vinovăției inculpatului Z.V., esențial fiind în întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, faptul că înscrisul a fost transmis din dispoziția judecătorului Z.V. în vederea producerii de consecințe juridice, iar martorul a acționat ulterior după ce inculpatul Z.V. luase legătura cu reprezentantul IPJ Maramureș și îi învederase că s-a dispus punerea în libertate a inculpatului P.D.Ș.

Faptele inculpatului Z.V. care, folosindu-se de calitatea de judecător a determinat-o pe grefiera de ședință să consemneze în Adresa nr. 143/2000 către IPJ Maramureș, în mod mincinos, că reprezentantul parchetului a renunțat la calea de atac, fapt care a dus la punerea în libertate a lui P.D.Ș., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Astfel, pentru cele două infracțiuni reținute în sarcina inculpatului Z.V. sunt probe certe de vinovăție, fiind exclusă posibilitatea achitării acestuia.

Întrucât pentru aceste două fapte, raportat la data comiterii lor, a intervenit prescrierea răspunderii penale, în mod corect s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. pentru infracțiunile prevăzute de art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Având în vedere modalitatea de săvârșire a faptelor, persoana care le-a comis, scopul pentru care s-au săvârșit infracțiunile, acestea prezintă un grad ridicat de pericol social, fiind exclusă posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 181 C. pen., solicitată de apărătorul inculpatului Z.V.

Cu privire la infracțiunea de luare de mită reținută a fi săvârșită de inculpatul Z.V., Înalta Curte reține:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și prin hotărârea instanței de fond s-a arătat că, la 15 decembrie 1999, Ș.U. a fost arestat, întrucât printr-o decizie a Judecătoriei Târgu Lăpuș a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești (hotărârea de condamnare fiind pronunțată de judecătorul Z.V.). Ulterior, avocatul condamnatului a formulat o contestație în anulare și o cerere de întrerupere a executării pedepsei pe motive medicale, cereri înregistrate la Judecătoria Târgu Lăpuș și cărora inculpatul Z.V. le-a fixat termen de judecată la 15 martie 2000, tot el fiind cel care le-a și soluționat. Demersurile au fost făcute de soția condamnatului, U.M. și verișoara ei, S.I.V., acestea fiind de altfel prezente la termenul de judecată din 15 martie 2000. Numitele U.M. și S.I.V. s-au deplasat din satul Ungureni la judecătorie, cu ajutorul inculpatului B.V., care după ce ședința de judecată s-a terminat, le-a întrebat cine este judecătorul cauzelor, promițându-le că poate discuta cu acesta întrucât îl cunoaște. Urmare a acestei discuții, martora S.I.V. și inculpatul B.V., după terminarea ședinței de judecată din 15 martie 2000, deși cunoștea că pronunțarea hotărârii se amânase, s-au deplasat la Judecătoria Târgu Lăpuș, unde inculpatul B.V. s-a dus în biroul inculpatului Z.V., iar după ce a părăsit sediul judecătoriei le-a spus martorelor U. și S.I.V. că inculpatul Z.V. este de acord să-l pună în libertate pe condamnatul Ș.U., dar că pentru aceasta trebuie să dea o sumă de bani.

În seara zilei de 15 martie 2000, inculpatul B.V. a luat legătura cu martora S.I.V. (după ce în prealabil a fost contactat de P.P. care fusese trimis de judecătorul Z.V. pentru a le solicita suma de 2.000 dolari SUA) și i-a spus că trebuie să dea suma de 2.000 dolari SUA pentru judecătorul Z.V. pentru ca „Ș.U. să fie liber în 3 zile”. În aceeași seară martorele U. și S.I.V. au făcut demersuri pentru a strânge suma de bani solicitată, fiind predată a doua zi inculpatului B.V., care negăsindu-l pe judecător la serviciu a apelat la martorul P.P. cu care s-a deplasat la domiciliul judecătorului și acesta din urmă i-a înmânat banii judecătorului. Constatând că Ș.U. nu a fost pus în libertate, cele două martore au solicitat restituirea sumei de bani, însă acest lucru nu a fost posibil, deoarece banii au fost investiți în materiale de construcții de către judecător.

Inculpatul Z.V. nu a recunoscut săvârșirea faptei așa cum a fost reținută prin rechizitoriu și stabilită de către instanța de fond.

Apărarea acestuia se concentrează asupra lipsei probelor în acuzare, singura declarație pe care se bazează Parchetul, în opinia acestuia, este cea a martorului P.P. care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. Dușmănia dintre Ș.U. și judecătorul Z.V., conduita față de judecător în timpul judecării contestației în anulare în data de 15 martie 2000, reprezintă în viziunea apărătorului inculpatului Z.V. dovezi indubitabile că acesta nu a cerut nici un ban, prin intermediul altei persoane de la familia lui Ș.U.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, al cercetării judecătorești și readministrând în faza recursului o serie de probe (respectiv reaudierea martorilor P.P., P.F.V., R.E.O., C.G., B.D., a inculpatului B.V., a martorei U.M., constată ca fiind lipsite de suport probator apărările inculpaților Z.V. și B.V.

Deși instanța de recurs a făcut demersuri pentru ca inculpatul Z.V. să se prezinte în fața Înaltei Curți, dispunând citarea acestuia la adresele cunoscute și insistând ca și apărătorul ales să ia legătura cu acesta în vederea înfățișării la judecată, acestea nu au avut rezultatul scontat, inculpatul Z.V., neprezentându-se la termenele de judecată stabilite.

Infracțiunea de luare de mită prev. de art. 254 C. pen. constă în fapta funcționarului care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Pentru realizarea laturii obiective al infracțiunii de luare de mită trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- săvârșirea uneia dintre modalitățile alternative prevăzute în cuprinsul art. 254 C. pen.;

- acțiunea sau inacțiunea să aibă ca obiect bani sau alte foloase;

- acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să fie anterioară sau concomitentă îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii sau îndeplinirii unui act contrar atribuțiilor de serviciu solicitate;

- actul pentru a căror îndeplinire, neîndeplinire, funcționarul pretinde, primește bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale acestuia.

În speță sunt îndeplinite cumulativ atât elementele constitutive ale laturii obiective cât și ale celei subiective ale infracțiunii de luare de mită, probele administrate fiind relevante în acest sens.

Așa cum rezultă din actele dosarului, acțiunea de pretindere a existat din partea inculpatului Z.V. în momentul în care inculpatul B.V. s-a întâlnit cu judecătorul în sediul judecătoriei, spre sfârșitul programului, după luarea în pronunțare a dosarului privindu-l pe Ș.U. al cărui obiect consta în cererea de întrerupere a executării pedepsei.

Prezența inculpatului B.V. la judecătorie, cât și luarea legăturii cu judecătorul sunt dovedite cu declarațiile martorilor C.G., B.D., S.I.V., U.M., precum și ale inculpatului B.V.

Astfel, martora C.G. arată: „La un moment dat un bărbat m-a întrebat dacă poate să meargă să vorbească cu președintele judecătoriei. Bărbatul era însoțit de o femeie pe care o știam din vedere și care și ea m-a întrebat dacă poate să vorbească cu președintele (…). Bărbatul mi-a spus că vrea să intre în audiență (…) Mi-a spus că vine din partea unui domn D. (…) I-am spus grefierei șefe că președintele este căutat de un bărbat al cărui nume este D. Grefiera mi-a transmis că o să-l întrebe pe președinte.”

Declarațiile acesteia se coroborează cu cea a martorei S.I.V., cea care l-a însoțit pe inculpatul B.V. în sediul judecătoriei: „B.V. s-a deplasat în holul judecătoriei și a spus unei femei că dorește să meargă la judecătorul Z.V. De asemenea i-a precizat acestei persoane că este cumnat cu numitul D.D. din Baia Mare. La puțin timp pe acel hol a apărut o altă persoană de sex feminin care a întrebat cine este D.D., dar clarificându-se că este vorba de cumnatul lui D.D., adică de numitul B.V. l-a poftit în biroul judecătorului Z.V.”

„Am rămas afară aproximativ 30 - 40 min., după care pe ușa judecătorului a ieșit mai întâi B.V., apoi Z.V. și un avocat. În autoturism B.V. ne-a relatat discuția cu președintele Z.V. și că se poate rezolva problema lui Ș.U., dar că trebuie să dăm ceva (10 - 15 milioane ROL).”

Această declarație a martorei se coroborează cu cea a avocatului care l-a însoțit pe președinte la ieșirea din judecătorie și a confirmat acest fapt, respectiv numitul R.E.O. care, la rândul său, nu a exclus prezența inculpatului B.V. în judecătorie și a arătat că l-a însoțit pe judecător la ieșirea din judecătorie.

De altfel, nici inculpatul B.V. nu contestă faptul că a luat legătura cu inculpatul Z.V., însă acesta nu recunoaște că i s-a pretins vreo sumă de bani cu acea ocazie, ci doar că s-a dus la judecător cu scopul de a afla soluția dispusă în cauză. Or, declarația acestuia este infirmată de declarațiile celor două martore U. și S.I.V. care, după ce inculpatul B.V. a luat legătura cu judecătorul Z.V. și le-a spus despre pretențiile judecătorului, au început demersurile pentru a strânge suma de 15 milioane ROL. Dacă B.V. în biroul judecătorului Z.V., la întâlnirea cu acesta nu ar fi avut o discuție, chiar și aluzivă, cu privire la pretențiile acestuia pentru soluționarea favorabilă a cererii lui Ș.U., nu ar mai fi fost justificat demersul celor două martore cu privire la strângerea sumei de bani ce urma a fi dată judecătorului.

Susținerile inculpatului B.V. în legătură cu motivul pentru care l-a căutat pe judecător sunt neverosimile, deoarece existau mijloace oficiale pentru a afla soluția într-o cauză, care nu presupuneau luarea legăturii cu judecătorul pentru o asemenea situație. Mai mult, așa cum au declarat cele două martore U. și S.I.V. pronunțarea se amânase pentru a doua zi, aspect pe care inculpatul B.V. îl cunoștea de la acestea, și în acest context demersul său pentru aflarea soluției părea nejustificat.

De menționat este faptul că pe parcursul procesului penal martorii audiați nu și-au schimbat depozițiile, astfel încât să planeze suspiciunea că declarațiile lor nu corespund adevărului.

Astfel, pretinderea chiar dacă nu a fost expresă din partea judecătorului, ci doar aluzivă, a fost suficient ca să fie inteligibilă, adică a avut capacitatea de a fi înțeleasă de cel căruia i s-a adresat, dovadă fiind modul în care cele două martore U. și S.I.V. au acționat, după ce B.V. a luat legătura cu Z.V. și le-a transmis mesajul, respectiv au făcut demersuri pentru a se împrumuta de suma de bani pretinsă.

Existența unei înțelegeri prealabile între cei doi inculpați cu privire la pretinderea unui folos material de către judecătorul Z.V., în vederea rezolvării favorabile a cererii lui Ș.U. este demonstrată și de modul în care s-au derulat ulterior evenimentele.

Astfel, în după amiaza zilei de 15 martie 2000 (ulterior întâlnirii avute cu B.V. la judecătorie), inculpatul Z.V. s-a întâlnit în localul „S.” cu martorii P.P. și B.G. În prezența acestuia din urmă, inculpatul Z.V. i-a cerut lui P.P.: „să-i transmiți lui B.V. că dacă are 1.700 dolari SUA să-i trimită prin tine și astfel îi voi rezolva problema.” Or, nu s-ar justifica această solicitare a judecătorului, ulterioară întâlnirii celor doi inculpați de la judecătorie, dacă anterior nu existase între Z.V. și B.V. o înțelegere cu privire la solicitarea unei sume de bani, neparticularizată la acel moment, pentru rezolvarea în mod favorabil a cererii de întrerupere a executării pedepsei, formulată de Ș.U.

La momentul întâlnirii dintre judecătorul Z.V. și inculpatul B.V., la judecătorie a existat doar acțiunea de pretindere, fără ca folosul să fie particularizat, acest lucru făcându-se în după amiaza zilei de 15 martie 2000, la restaurantul „S.”, judecătorul solicitând suma de 1.700 dolari SUA. La momentul întâlnirii dintre judecătorul Z.V. și B.V. la judecătorie suma de bani pretinsă nu a fost determinată absolut, dovadă fiind că inculpatul B.V. a transmis martorelor U. și S.I.V. să dea suma de 10 - 15 milioane ROL, sumă pe care acesta a apreciat-o din punctul lui de vedere ca fiind suficientă pentru rezolvarea cauzei privindu-l pe Ș.U.

Solicitarea sumei de 1.700 dolari SUA de către judecătorul Z.V. este confirmată și de martorul B.G., prezent la discuția dintre P.P. și Z.V. care, prin declarația dată în faza de urmărire penală, cât și la instanța de fond, a arătat că a asistat personal la o discuție dintre inculpatul Z.V. și martorul P.P., în care primul l-a rugat pe P. să se deplaseze în satul Ungureni la inculpatul B.V. pentru a-i aduce o sumă de bani.

„Eu personal am asistat la o discuție dintre judecător și martorul P.P., în sensul că domnul judecător l-a rugat pe martorul P.P. să se deplaseze din Târgu Lăpuș până în satul Ungureni la numitul B.V., poreclit „M.”, pentru a-i aduce de la acesta o sumă de bani. Nu mai rețin dacă era vorba despre dolari sau ROL, dar cert este că martorul P.P. trebuia să se deplaseze la B.V. pentru a aduce acea sumă de bani. De altfel, martorul P.P. a mai rămas puțin timp, după care m-a rugat să-l scuz și mi-a explicat și el că l-a rugat judecătorul să se deplaseze din Târgu Lăpuș până în satul Ungureni la B.V., „M.”, pentru a lua și a aduce niște bani (declarația lui B.V. din 23 octombrie 2000).

Aceleași aspecte au fost relatate de către martor și în fața instanței de fond: „Pe inculpatul Z.V. îl cunoșteam pentru că Târgu Lăpuș este un orășel mic și dânsul lucra ca judecător acolo. Când a venit la masa noastră în acel birt, mi-am dat seama că Z.V. îl cunoaște pe P.P. și am auzit că i-a spus să meargă la Ungureni la B.V. să-i aducă niște bani”.

Astfel, declarația lui P.P. cu privire la solicitarea unei sume de bani de către Z.V. nu este singulară, ci se coroborează cu cea a martorului B.G. care a fost audiat și în fața instanței, părților dându-li-se astfel posibilitatea să-i adreseze întrebări, pentru a lămuri aspectele învederate de către acesta, însă martorul și-a menținut aceeași poziție procesuală din faza urmăririi penale.

Dacă nu ar fi existat la judecătorie nicio discuție între cei doi inculpați Z.V. și B.V., cu privire la rezolvarea favorabilă a cererii lui Ș.U., nu poate fi explicată abordarea ulterioară a martorului P.P. de către inculpatul Z.V., confirmată de martorul B.G., și solicitarea adresată martorului P.P. de a-l contacta pe B.V. pentru a-i remite suma de 1.700 dolari SUA, în vederea rezolvării problemei.

Din nicio probă a dosarului nu rezultă că P.P. știa de existența procesului lui Ș.U., că în ziua respectivă el s-ar fi întâlnit cu B.V. și s-ar fi putut înțelege cu acesta cu privire la o pretindere în nume propriu a vreunei sume de bani de la cele două martore - Ungur și S.I.V., astfel încât este exclusă ipoteza unui plan a celor doi pentru a obține vreo sumă de bani de la martorele U.M. și S.I.V., folosindu-se de numele judecătorului.

Ulterior acestei întâlniri din barul „S.”, în aceeași seară, martorul P.P. s-a deplasat la locuința lui B.V., spunându-i că este trimis de judecătorul Z.V. pentru a-i da suma de 2.000 dolari SUA și „problema se va rezolva”. La rândul său, inculpatul B.V., s-a deplasat la locuința lui S.I.V., spunându-i că dacă dă suma de 2.000 dolari SUA Ș.U. „va fi liber în trei zile”. Deși inculpatul B.V. a încercat să acrediteze ideea că nu a cunoscut destinația sumei de 2.000 dolari SUA, din declarațiile martorelor U. și S.I.V., ale împrumutătorilor, precum și ale lui P.P. s-a demonstrat că inculpatul B.V. a cunoscut foarte bine motivul predării banilor, fiind cel care a intermediat această tranzacție ilicită.

Relevantă este declarația martorei S.I.V. care arată: „În noaptea de 15 martie 2000 în jurul orelor 2200 - 2300 am fost căutată acasă de inculpatul B.V. Acesta m-a chemat în curte unde am purtat o discuție. Acesta mi-a spus că a venit la el președintele Z.V. care i-a relatat că dacă eu și U.M. îi dăm acestuia în acea noapte suma de 2.000 dolari SUA, Ș.U. în trei zile „îi afară”. B.V. mi-a declarat că suma de 2.000 dolari SUA e mare, dar și libertatea lui Ș.U. contează”.

Faptul că inculpatul B.V. cunoștea destinația banilor rezultă și din împrejurarea că atâta timp cât martorii împrumutători cunoșteau pentru ce sunt împrumutate sumele de bani de către U.M. și S.I.V. Ioana, este greu de crezut că inculpatul B.V. nu știa pentru ce se solicită banii.

Declarațiile martorilor împrumutători B.M., B.I., B.V., B.D., B.I., V.B., P.I., ale martorelor S.I.V. și U.M., ale martorilor B.G. și P.P. și ale inculpatului B.V. demonstrează o stare de fapt asupra căreia nu aplanează dubii.

Predarea sumei de bani solicitate de către inculpatul Z.V. a fost făcută către acesta de martorul P.P. și confirmată de inculpatul B.V., acesta din urmă încercând să ofere diverse explicații, care să-l exonereze de răspundere penală, însă implicarea sa în activitatea infracțională este pe deplin dovedită. Deși a acreditat ideea că nu a cunoscut destinația banilor înmânați de către cele două martore S.I.V. și U., ci doar faptul că trebuia să înmâneze suma de bani martorului P.P. (deși anterior îl căutase personal pe judecător la judecătorie, însă nu-l găsise), acest fapt este infirmat de declarațiile martorilor S.I.V., U.M. și P.P. Așa cum rezultă din probele dosarului, inculpatul B.V. l-a însoțit pe martorul P.P. până la domiciliul judecătorului, nu a urcat cu acesta la locuința inculpatului Z.V., însă a primit mesajul trimis de acesta prin martorul P. după predarea banilor, „să stea liniștit că problema cu Ș. se va rezolva până la Paști”, astfel încât nu avea cum să nu cunoască pentru ce erau dați banii judecătorului, confirmându-se înțelegerea preexistentă de la judecătorie dintre cei doi inculpați.

Mai mult, în momentul în care s-a întors la cele două martore S.I.V. și U., acestea i-au învederat lui B.V. faptul că a fost dată o sumă de bani mai mare decât cea solicitată, iar acesta a făcut demersurile pentru a fi restituită suma de 100 DM, spunându-le că „judecătorul a fost băiat bun și le-a dat suma de bani în plus”, fapt ce face să elimine orice urmă de îndoială cu privire la nevinovăția inculpatului B.V., acesta cunoștea scopul pentru care au fost dați banii judecătorului.

Astfel, predarea sumei de bani către judecătorul Z.V. cu titlu de mită este dovedită nu numai prin declarația martorului P.P., cel care efectiv i-a înmânat suma de bani în domiciliul inculpatului Z.V. (în declarația sa acesta face precizări cu privire la aranjamentul camerelor, la prezenta soției și fiicei inculpatului, fapt ce face credibilă prezența sa în apartamentul judecătorului), ci și prin declarația martorului B.V., care nu a negat faptul că cele două martore U. și S.I.V. i-au înmânat suma de bani, iar la rândul său i-a dat-o lui P.P. pentru a o duce judecătorului („S.I.V. mi-a dat un pachet de bani, respectiv bancnotele erau îndoite în două și eu am plecat să îl caut pe P., pe care l-am și găsit. Acesta m-a chemat la mașina lui, am intrat în mașină și i-am dat banii, i-a numărat, eu am văzut că erau dolari și mărci”).

Susținerea martorului P.P., referitoare la faptul că judecătorul ar fi fost în imposibilitate de a mai restitui banii, deoarece au fost investiți în materiale de construcții, este plauzibilă și se confirmă prin declarația martorului P.F. care a învederat că a executat lucrări de zidărie în apartamentul judecătorului.

Conflictul existent între P.P. și Z.V., necontestat de către primul și confirmat de către martorul P.F.V., invocat de apărare ca fiind esențial pentru dovedirea nevinovăției inculpatului Z.V., întrucât afirmațiile lui P.P. ar reprezenta o răzbunare a acestuia în urma acestui conflict, este ulterior săvârșirii infracțiunii (la sfârșitul lunii aprilie), așa cum rezultă din probele dosarului, astfel încât nu prezintă relevanță în solicitarea inculpatului Z.V. de a fi achitat.

De asemenea, susținerile inculpatului Z.V. privind relația de dușmănie cu Ș.U., obiectul dosarului care a fost soluționat la 15 martie 2000 de judecătorul Z.V. - contestație în anulare - fapt ce nu putea conduce la pronunțarea unei soluții privind punerea în libertate a numitului Ș.U. (deși apărarea omite faptul că în aceeași zi inculpatul Z.V. a soluționat și o cerere de întrerupere a executării pedepsei a numitului Ș.U. în Dosarul nr. 47/2000) sunt lipsite de relevanță, atâta timp cât din actele dosarului rezultă, în mod cert, vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de luare de mită, probele administrate neputând fi înlăturate, ele coroborându-se, ducând la concluzia că inculpatul Z.V. a pretins și primit de la U.M. și S.I.V., prin intermediul lui B.V., suma de 1.700 dolari SUA pentru ca în calitate de judecător la Judecătoria Târgu Lăpuș, să admită cererea de întrerupere a executării pedepsei formulată de Ș.U. și să-l pună în libertate pe acesta, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

Celelalte condiții pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii prevăzută de art. 254 C. pen. sunt îndeplinite, în sensul că pretinderea a avut ca obiect bani (1.700 dolari SUA), acțiunea de pretindere a unei sume de bani a inculpatului Z.V. a fost anterioară (pretinderea a fost făcută la judecătorie) îndeplinirii unui act ce intra în atribuțiile sale de serviciu (rezolvarea favorabilă a cererii privind întreruperea executării pedepsei formulată de Ș.U.).

Cu privire la recursul inculpatului B.V., Înalta Curte constată următoarele:

Inculpatul B.V. și-a formulat întreaga apărare în sensul nevinovăției sale, nu a negat existența faptelor, însă le-a oferit o interpretare care să excludă vinovăția sa.

Din probele dosarului (declarații U.M., S.I.V., P.P.) rezultă implicarea inculpatului B.V. în săvârșirea faptei, prezența sa fiind confirmată atât în momentul pretinderii, cât și al predării sumei de bani către judecătorul Z.V.

El a acționat în calitate de complice al inculpatului Z.V. prin intermediul acestuia fiind pretinsă și primită suma de 1.700 dolari SUA.

Așa cum am învederat, în cazul inculpatului Z.V., inculpatul B.V. a fost cel care a discutat cu acesta, într-o primă fază la judecătorie, despre dosarul lui Ș.U. și după discuția avută cu judecătorul le-a transmis celor două martore U. și S.I.V. să facă rost de suma de 10 - 15 milioane ROL pentru a fi dată judecătorului în vederea rezolvării favorabile a cererii lui Ș.U. (declarație C.G., B.D., S.I.V., U.M.).

Ulterior, inculpatul B.V., după ce a aflat de solicitarea expresă a judecătorului Z.V. cu privire la cuantumul sumei de bani pretinse pentru rezolvarea favorabilă a cererii condamnatului Ș.U., transmisă prin intermediul martorului P.P., le-a comunicat celor două martore U. și S.I.V. acest fapt, înmânându-i suma de 1.700 dolari SUA judecătorului, prin intermediul martorului P.P. (declarații inculpat B.V., martor P.P., B.G., U.M., S.I.V.).

Din declarațiile denunțătoarelor și ale martorilor împrumutători rezultă indubitabil că B.V. a cunoscut cu exactitate rațiunea predării banilor, el fiind acela care a intermediat întreaga tranzacție ilicită, neputând exista nici un alt motiv cu privire la împrumutarea în regim de urgență și pe timp de noapte a sumei de 1.700 dolari SUA

Susținerile inculpatului B.V. din fața instanței de recurs în sensul că declarațiile date din faza de urmărire penală nu corespund adevărului, întrucât au fost date sub presiunea celor doi procurori anchetatori sunt lipsite de suport probator.

Sub aspectul laturii subiective, inculpații au acționat cu vinovăție sub forma intenției directe, deduse din aceea că au avut reprezentarea clară a faptei săvârșite, urmărind și acceptând producerea rezultatului socialmente periculos.

Din materialul probator existent la dosar, rezultă că declarațiile inculpatului Z.V., cât și ale inculpatului B.V. sunt nesincere, nu se coroborează cu vreun alt mijloc de probă, caz în care vor rămâne fără valoare, sub aspectul aflării adevărului.

Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declarațiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci, doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susținerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte și împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate.

Chiar și în acest context, instanța are facultatea, iar nu obligația de a reține declarațiile inculpatului, câta vreme legiuitorul a folosit sintagma „declarațiile pot servi", iar nu „servesc", doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.

Așadar, declarațiile de nerecunoaștere ale inculpaților sunt simple afirmații, care au ca scop doar disculparea acestora de consecințele penale ale faptelor lor, fiind făcute vădit pro cauza, nu se coroborează cu celelalte probe administrate, motiv pentru care Înalta Curte le va aprecia ca atare.

Dând sens și dispozițiilor art. 3 din C. proc. pen., privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, Înalta Curte a reținut și a apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ținând seama de întregul material administrat în cauză.

Coroborând toate probele administrate, atât la urmărirea penală, în fața instanței de fond și de recurs, Înalta Curte a examinat cauza acordând întâietate principiului preeminenței dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).

Simpla afirmația a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpați, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe probe certe.

Faptul că în cauză se impune înlăturarea declarațiilor inculpaților ca nesincere și neluarea acestora în considerare ca probe, nu poate reprezenta o încălcare a prezumției de nevinovăție și nici a principiului egalității armelor în fața instanței, desprins din conținutul tratatelor internaționale, privind drepturile omului pe care România le-a ratificat, și de aplicare a dispozițiilor art. 69 C. proc. pen., în conformitate cu care declarațiile inculpaților făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.

Declarațiile martorilor audiați în cauză se coroborează între ele și nu pot fi înlăturate, pe când declarațiile celor doi inculpați sunt singulare și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Astfel, vinovăția inculpaților rezultă din probe certe de vinovăție, fiind exclusă posibilitatea achitării inculpaților pentru infracțiunea de complicitate la luare de mită - B.V. și respectiv, luare de mită - Z.V.

În ceea ce privește solicitarea inculpatului B.V. de schimbare a încadrării juridice dată faptei în infracțiunea de tentativă la complicitate de luare de mită, Înalta Curte o va respinge, întrucât este vorba de forma consumată a infracțiunii, simpla comunicare a mesajului către martore constituie un act de executare, atâta timp cât mesajul conține propunerea corespunzătoare, infracțiunea consumându-se în momentul pretinderii.

Criticile inculpatului B.V. referitoare la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului Z.V., cât și cu privire la nelegala sesizare a instanței au fost analizate în cadrul motivelor de recurs formulate de inculpatul Z.V., argumentele privind respingerea ca nefondate a acestor critici fiind aceleași.

4. Cu privire la cuantumul pedepselor aplicate inculpaților și la modalitatea de executare a acestora (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.), invocate atât de Parchet, cât și de recurentul inculpat B.V., Înalta Curte apreciază că pentru faptele săvârșite, inculpaților li se pot aplica pedepse cu închisoarea a căror executare va fi suspendată fie sub supraveghere (Z.V.), fie condiționat (B.V.).

În cauză aplicarea unor pedepse al căror cuantum să fie orientat spre minimul special prevăzut de lege se justifică prin faptul că rolul prioritar al pedepsei este acțiunea de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni, nu acela al represiunii, deoarece numai acțiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ceea ce privește adoptarea conduitelor destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conștiinței juridice și morale a membrilor societății și numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete trebuie utilizată constrângerea.

Necesitatea aplicării unei pedepse și evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermității care, în acest domeniu, nu însemnă aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei și persoanei făptuitorului, apt să-și realizeze cu maximă eficiență finalitatea educativ-preventivă.

Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcția constrângerii nu este o funcție a pedepselor, deoarece examenul realist al conținutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcțiile pedepsei, măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esența pedepsei, însușirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esență a pedepsei este însăși pedeapsa.

Primul scop al oricărei pedepse este prevenția specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat să săvârșească din nou o infracțiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcții: reeducarea și intimidarea.

Intimidarea își produce efectele imediat, cât există și durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea își produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conștiința subiectului și are un caracter relativ statornic, durabil.

Funcția de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând cunoștință de constrângerea la care va fi supus ca o consecință a infracțiunii, înțelege semnificația exigențelor sociale și necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă și disciplinată.

Această funcție de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepselor, precum și în cazul suspendării condiționate/sub supraveghere a executării acesteia, are în esență același rol și aceeași funcție, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situația în care conștientizează natura și rolul acestor sancțiuni menite să-i influențeze pozitiv conștiința, caracterul și deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigențele vieții în societate, fără a intra în conflict cu ceilalți oameni sau cu societatea însăși.

Inculpatul Z.V. a săvârșit o infracțiune de corupție cu un grad ridicat de pericol social concret, nu a recunoscut implicarea sa în faptele care au format obiectul judecății, motiv pentru care, Înalta Curte, apreciază că o pedeapsă într-un cuantum de 4 ani închisoare corespunde pe deplin criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.

Datorită semnificației deosebite și a impactului public pe care săvârșirea unor astfel de infracțiuni le au în societate, având în vedere și calitatea inculpatului - judecător - care cunoștea foarte bine consecințele săvârșirii unor fapte penale, în favoarea acestuia nu pot fi valorificate ca și circumstanțe atenuante, circumstanțele sale personale, întrucât acesta a lezat profund autoritatea și credibilitatea instituției chemate să răspundă la încălcarea legii.

Astfel, ca urmare a admiterii recursului inculpatului Z.V., Înalta Curte va reduce pedeapsa aplicată de Curtea de Apel Târgu Mureș, de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare.

Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului B.V., de 3 ani închisoare, Înalta Curte apreciază ca fiind judicios individualizată, în funcție de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., fiind aptă să asigure îndeplinirea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

Fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 861 C. pen. (în cazul inculpatului Z.V.), cât și de art. 81 C. pen. (în cazul inculpatului B.V.), Înalta Curte apreciază că de la data săvârșirii faptelor (anul 2000) a trecut o perioadă îndelungată de timp, pericolul social al faptelor s-a diminuat, inculpații nu au mai săvârșit nicio altă faptă prevăzută de legea penală în acest interval de timp, nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, astfel încât scopul pedepsei aplicate inculpaților poate fi atins fără executarea acesteia în regim de detenție. Faptul că inculpații provin din familii organizate - inculpatul Z.V. este absolvent de studii superioare, a optat ca interesele sale să fie reprezentate de apărător ales și să nu compară în fața instanțelor de judecată, inculpatul B.V. a cooperat cu organele judiciare, prezentându-se în fața instanței și dând declarații, că s-au reintegrat social în diverse medii, Înalta Curte apreciază că suspendarea sub supraveghere în cazul inculpatului Z.V. și condiționat, în cazul inculpatului B.V., a executării pedepselor aplicate este de natură să asigure îndeplinirea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. se vor interzice inculpaților exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei și ca pedeapsă accesorie.

Prin aplicarea în acest mod a pedepsei complementare și accesorii s-a respectat un procedeu rezonabil care este și în acord cu decizia CEDO din cz. Hirst contra Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, interdicția impusă inculpaților respectând gradul proporționalității, în sensul de a nu fi aleși în autoritățile publice sau în funcții elective publice și neavând dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

Cu privire la recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. -Serviciul Teritorial Târgu Mureș, întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. și care vizează greșita individualizare a pedepsei principale aplicată inculpaților Z.V. și B.V., precum și cu privire la neinterzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., inculpatului Z.V., Înalta Curte îl consideră fondat numai în ceea ce privește neaplicarea dispozițiilor art. 64 lit. c) C. pen., motiv pentru care inculpatului Z.V., întrucât a săvârșit fapta folosindu-se de funcția pe care o deținea, aceea de judecător, fapt ce dovedește o atitudine de dispreț și compromitere a funcției îndeplinite, îi va interzice și exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă complementară.

Ca urmare a activității infracționale desfășurate de inculpatul Z.V. în virtutea funcției publice pe care o deținea s-a adus atingere nu numai imaginii instituției pe care acesta o conducea și o reprezenta, ci și o denaturare gravă a profilului magistratului în sistemul judiciar român, magistrații fiind o categorie aparte în rândul celor care înfăptuiesc actul de justiție, trebuind să dea dovadă de o înaltă ținută morală ce presupune abținerea de la comportamentele infracționale, constituind în mod neîndoielnic adevărate repere în societatea românească.

Cu privire la cuantumul pedepselor aplicate pentru considerentele deja expuse, Înalta Curte apreciată că nu se impune majorarea acestora, inculpații dând dovezi de îndreptare pe parcursul unei perioade îndelungate de timp de la data declanșării urmăririi penale și până la pronunțarea prezentei hotărâri.

Individualizarea pedepsei nu se confundă cu duritatea și cu excesul, o pedeapsă este fermă nu atunci când este excesivă ci atunci când este dreaptă. A individualiza cu fermitate o pedeapsă înseamnă a stabili - cu respectarea strictă a legii și cu folosirea judicioasă a tuturor criteriilor de individualizare - acea pedeapsă care, în cazul concret, se învederează aptă a contribui la reeducarea făptuitorului și, totodată prin realizarea scopului preventiv, la apărarea societății și a membrilor săi. În materia individualizării pedepsei adevărata fermitate nu se exprimă prin cantitate, ci prin calitate, o pedeapsă este fermă nu pentru că este aspră, ci pentru că, fiind stabilită cu intransigență principială, pe baza criteriilor prevăzute de lege, reprezintă tratamentul penal cel mai adecvat necesităților de reeducare a făptuitorului și de apărare socială.

Astfel, pedepsele stabilite de Înalta Curte, cât și modalitatea de executare sunt de natură a contribui la reeducarea inculpaților și la reinserarea lor în viața socială, neimpunându-se majorarea acestora și nici executarea în regim de detenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș și de inculpații Z.V. și B.V. împotriva Sentinței penale nr. 18 din 20 mai 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează, în parte, sentința penală atacată și rejudecând:

I. inculpatul Z.V.

Reduce pedeapsa aplicată inculpatului Z.V. pentru infracțiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. de la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

Face aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), și c) C. pen. ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 861 și art. 862 C. pen., dispune suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei, pe o durată de 6 ani, care reprezintă termen de încercare pentru inculpat și care se socotește de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Baia Mare;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

Conform art. 359 C. proc. pen. atrage atenția inculpatului asupra disp. art. 864 C. pen.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza II lit. b) și c) C. pen.

II. inculpatul B.V.

Modifică conținutul pedepsei accesorii și complementare în sensul că face aplicarea disp. art. 71 - art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 - 82 C. pen. dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului B.V. pentru infracțiunea prev. de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., pe o perioadă de 5 ani, care reprezintă termen de încercare.

Conform art. 359 C. proc. pen. atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata termenului de încercare se suspendă executarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Menține restul dispozițiilor sentinței penale atacate.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentului inculpat Z.V. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 30 noiembrie 2011.

Procesat de GGC - LM