Challenge to debt assignment contracts; judicial determination of tax liability upon failure to specify claim value

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 noiembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, reclamanții O.I. și O.I. au chemat în judecata pe pârâții SC S.C. SRL, SC B.C.R. SA sucursala Județeană Vâlcea și SC B.F.P. SRL formulând contestație la executarea silită pornită împotriva acestora de creditor în Dosarul nr. 81/2011 al B.E.J. R.M.

Au solicitat instanței admiterea contestației la executare silită și să se dispună constatarea nulității contractului de cesiune de creanță din 10 iunie 2009 prin care B.C.R. Sucursala Județeană Vâlcea a cedat contractul de credit din 22 martie 2005 către SC B.F.P. SRL; constatarea nulității contractului de cesiune de creanță din 05 august 2009 încheiat între SC B.F.P. SRL; anularea executării silite; obligarea creditorului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 399 C. proc. civ.

La data de 21 mai 2011, pârâta SC B.C.R. SA a solicitat admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, scoaterea sa din cauza și citarea, în calitate de pârât, exclusiv a SC S.C. SRL, în al cărui portofoliu se găsește în prezent creditul la care fac referire în acțiunea lor reclamanții, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; iar pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată. Cauza dedusă judecății are un caracter patrimonial, întrucât, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții solicită anularea a două acte juridice - contracte de cesiune de creanță, respectiv: contractul de cesiune de creanță din 10 iunie 2009 încheiat între SC B.C.R. SA și SC B.F.P. SRL și contractul de cesiune de creanță din 05 august 2009 încheiat între SC B.F.P. SRL și SC S.C. SRL

De asemenea, s-a susținut că această cerere este supusă timbrajului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 146/1997, modificată și completată, având în vedere valoarea la care se cifrează aceste contracte de cesiune de creanță - valoarea cut-off-ului (prețul creanței cedate).

În raport de cele arătate, pârâta a solicitat instanței verificarea aspectelor legate de timbraj, în raport de dispozițiile Legii nr. 146/1997, cu modificările ulterioare, reclamanții urmând să achite taxa de timbru corespunzătoare, raportat la valoarea creanțelor cedate prin contractele de cesiune de creanță a căror nulitate se solicită.

La data de 22 mai 2012, reclamanți O.I. și O.I. au invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, raportat la dispozițiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 400 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care, contestațiile la executare sunt în competența materială a instanței de executare. Au solicitat să se constatate că prezenta cerere este o contestație la executare formulată în temeiul art. 399 alin. (3) C. proc. civ., compentența materială și teritorială aparținând instanței de executare, respectiv Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

La termenul din 22 mai 2012 tribunalul, din oficiu, a invocat excepția netimbrării cererii, iar prin sentința civilă nr. 7162 din 22 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost admisă excepția netimbrării și, în consecință, a fost anulată cererea formulată de reclamanții O.I. și O.I. ca netimbrată.

În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au fost citați cu mențiunea de a preciza valoarea obiectului cererii și de a timbra la valoare, sub sancțiunea anulării cererii, aspect care rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la filele 19-20 din dosar.

Astfel, constatându-se că, la termenul acordat în acest sens, reclamanții nu s-au conformat dispoziției instanței, prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, conform cărora neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit potrivit art. 20 alin. (2) se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

Împotriva sentinței civile nr. 7162 din 22 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, reclamanții O.I. și O.I. au declarat recurs, care, prin încheierea din 22 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost calificat de către instanță ca fiind apel.

Prin Decizia civilă nr. 338 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost admis apelul reclamanților, a fost anulată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, ca fiind întemeiate susținerile reclamanților vizând împrejurarea că instanța de fond nu a stabilit un cuantum al taxei de timbru pe care aceștia trebuia să-l achite, altul decât cel deja achitat în fața Judecătoriei Râmnicu Vâlcea în dosarul din care s-a disjuns prezenta cauză.

S-a apreciat că hotărârea apelată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbre, potrivit cărora determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată.

Astfel, în condițiile în care în mod corect a considerat prima instanță că acțiunea este evaluabilă în bani și se timbrează la valoarea pretențiilor solicitate și în situația în care, reclamanții, considerând că cererea formulată de ei este o contestație la executare, nu au precizat valoarea în bani a acesteia potrivit solicitării instanței, s-a apreciat că instanța de fond avea posibilitatea de a suspenda judecata cauzei în temeiul art. 1551 C. proc. civ. sau trebuia să determine cuantumul taxei judiciare de timbru, pe baza înscrisurilor de la dosar.

S-a mai reținut că dispozițiile art. 36 din Normele de aplicare a Legii nr. 146/1997 nu au aplicare în cauză, deoarece acestea se referă la acțiuni sau cereri care au fost trimise prin poștă, ceea ce nu este cazul de față.

Nu a putut fi primită susținerea apelanților în sensul că cererea formulată ar fi o contestație la executarea silită, instanța de apel constatând că prin sentința civilă nr. 4246 din 04 octombrie 011 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea s-a arătat faptul că prin cererea de chemare în judecată intitulată „contestație la executare" reclamanții au solicitat constatarea nulității unor contracte cu o valoare de peste 100.000 euro, astfel că, raportat la caracterul comercial și valoarea actelor contestate, competența de soluționare aparține Tribunalului București.

În considerarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, care dispun că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, au fost înlăturate criticile apelanților vizând prioritatea de soluționare a excepției necompetenței materiale a Tribunalului București, excepție invocată de reclamanți, față de soluționarea excepției netimbrării acțiunii invocată de instanță din oficiu.

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC B.C.R. SA București a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și menținerea sentinței apelate ca fiind temeinică și legală.

În opinia recurentei, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit potrivit art. 20 alin. (2) se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, arată, în esență, că, urmare a disjungerii, prezentul dosar are ca obiect constatare nulitate act, instanța fiind sesizată cu soluționarea a două capete de cerere în care reclamanții solicită instanței să constate nulitatea a două contracte de cesiune de creanță.

Astfel, fiind disjuns din Dosarul nr. 9923/288/2011 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea datorită obiectului diferit al primelor două capete de cerere ale acțiunii inițiale fată de capătul de cerere reprezentat de contestația la executare propriu-zisă, prezentul dosar are un obiect diferit de cel aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Consecința acestei împrejurări, consideră recurenta, este aceea că în acest nou dosar trebuie achitată taxa de timbru în conformitate cu prevederile legale, neprezentând absolut nicio relevanță faptul, că a fost deja achitată taxa de timbru în dosarul având ca obiect contestație la executare, întrucât, în prezent, în urma disjungerii, există două dosare, fiecare cu propriul său obiect, în fiecare fiind necesară achitarea taxei de timbru conform prevederilor legale în materie.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed:

Este de observat că instanța de apel a admis apelul, apreciind că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, găsind întemeiat doar motivul relativ la împrejurarea că instanța de fond nu a stabilit un cuantum al taxei de timbru pe care reclamanții aveau obligația de a-l achita.

Prin urmare, recurenta-pârâtă este ținută să formuleze critici prin raportare la soluția pronunțată de instanța de control judiciar, respectiv de admitere a apelului în raport de motivul anterior menționat, la argumentele folosite de instanță în fundamentarea soluției, în limitele în care aceasta s-a pronunțat.

Astfel, în condițiile în care, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, instanța de apel a arătat în mod expres că urmare a disjungerii, acțiunea pendinte este evaluabilă în bani și se timbrează la valoare, susținerile recurentei formulate în acest sens, nu-și găsesc justificarea, fiind lipsite de interes.

Celelalte critici se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că acestea sunt nefondate.

Este știut că potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată, iar în speță, astfel cum în mod judicios a reținut și instanța de control judiciar, rezultă cu evidență că prima instanță neprocedând în acest mod și anulând acțiunea ca netimbrată, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale anterior evocate.

În speță, instanța de apel a analizat și a reținut cu justețe că, în condițiile în care reclamanții nu au precizat valoarea în bani a acțiunii potrivit solicitării instanței de fond, instanța avea posibilitatea de a suspenda judecata cauzei în temeiul art. 1551 C. proc. civ. sau trebuia să determine cuantumul taxei judiciare de timbru, pe baza înscrisurilor aflate la dosar.

În consecință, în raport de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impunea admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, dat fiind că prima instanță a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale.

Fără a reitera considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect prevederile legale incidente în cauză, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B.C.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 338 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B.C.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 338 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 30 octombrie 2013.