Illegality of special salary rights granted via collective agreement beyond statutory budgetary limits

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluția instanței de fond

Reclamanții Primăria Comunei D., Comuna D., prin primar și Primarul Comunei D., în contradictoriu cu Camera de Conturi Constanța și Curtea de Conturi a României au formulat contestație împotriva procesului-verbal de constatare nr. 1073 din 6 septembrie 2010 întocmit de Camera de Conturi a Județului Constanța, numai cu referire la constatările concretizate prin aplicarea măsurii nr. 1 din Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010, solicitând anularea acestuia, precum și a Deciziei nr. 42 din 9 noiembrie 2010 emisă de Structura Curții de Conturi Constanța sub aspectul măsurilor dispuse la pct. 1 și a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României.

În motivarea contestației, reclamanții au arătat că prin Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010, Camera de Conturi Constanța a constatat că anumite sume plătite salariaților au caracter nelegal, impunându-se măsurile prevăzute la pct. 1 din decizie, pentru stabilirea întinderii prejudiciului și recuperarea acestuia.

Contestația formulată de reclamanți împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 394/CA din 11 noiembrie 2011 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți în sensul că a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de constatare nr. 1073 din 6 septembrie 2010, a anulat Decizia nr. 42/2010 sub aspectul măsurilor dispuse la pct. 1, precum și Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011, obligând pârâta Camera de Conturi a României la plata către reclamanți a sumei de 1.240 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele:

Excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea procesului-verbal de constatare nr. 1073 din 6 septembrie 2010 este întemeiată, întrucât acest act nu poate fi supus controlului de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004, fiind un simplu act de control în baza căruia se întocmește actul administrativ de restabilire a ordinii juridice încălcate.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că motivele invocate de reclamanți sunt fondate în parte, urmând a se anula Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi și Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010 în ceea ce privește măsura dispusă la pct. 1.

Astfel, s-a reținut că obligațiile decurgând din contractul/acordul colectiv de muncă nu puteau fi încălcate deoarece el a fost înregistrat, devenind opozabil și obligatoriu pentru părțile contractante, potrivit art. 243 C. muncii și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, iar obligativitatea executării contractului colectiv de muncă derivă și din prevederile Convenției OIM nr. 131/1970.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței nr. 394/CA din 11 noiembrie 2011 a formulat recurs Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 3041 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă susține, în esență, că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât prin pct. 1 din actul a cărui anulare s-a dispus de către instanța de fond, nu se încalcă competența și atribuțiile Curții de Conturi, așa cum au fost stabilite de lege. În mod corect s-a constatat că au existat abateri de la legalitate și regularitate la entitatea verificată, prin acordarea unor drepturi de natură salarială, care exced cadrului legal, iar în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, a adus la cunoștința conducerii unității administrativ-teritoriale acest fapt, singura în măsură să dispună stabilirea întinderii prejudiciului și să întreprindă demersurile necesare în vederea recuperării acestuia.

De asemenea, se susține că instanța de fond nu a analizat probele depuse la dosar și actul dedus judecății, astfel că în mod greșit nu a ținut cont de faptul că primarul, în calitate de ordonator de credite, a avut un mandat limitat de a negocia drepturile salariale ale personalului încadrat în Primăria Comunei D., limitarea fiind impusă de prevederile Legii nr. 273/2006 și Legea nr. 130/1996 republicată.

Regimul juridic al drepturilor salariale ale personalului bugetar, inclusiv al "drepturilor speciale reținute în actul de control", se stabilesc exclusiv prin lege, astfel cum s-a statuat și prin Deciziile Curții Constituționale nr. 818, nr. 819, nr. 820/2008 și nr. 838/2009.

Astfel, se conchide că hotărârea recurată s-a făcut cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă și ale art. 238 alin. (3) C. muncii, fără a ține cont de prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată și ale cadrului legal de salarizare a personalului din sistemul bugetar.

O altă critică, vizează greșita sa obligare la cheltuielile de judecată, motivat de faptul că este o entitate publică finanțată de la bugetul de stat, iar plata acestor cheltuieli ar contribui la cheltuirea nejustificată a banului public, nefiind incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ..

3. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei se reține faptul că prin Decizia nr. 3980 din 24 august 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, instanța de fond a fost desemnată ca instanță competentă să soluționeze litigiul dedus judecății.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., acestea fiind fondate.

Prin Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010 a Camerei de Conturi Constanța s-a constatat că salariații Primăriei D. au încasat pe statele de plată sume reprezentând drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, în valoare totală de 69.009 RON, dispunându-se la pct. 1 al acestei decizii ca ordonatorul de credite al acestei primării să dispună măsurile legale pentru stabilirea întinderii și mărimii prejudiciului reprezentând aceste plăți nelegale cât și pentru recuperarea acestora conform prevederilor legale, stabilind un termen de realizare - 31 ianuarie 2011.

Contestația împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Conturi a României.

Actele a căror anulare a fost solicitată de către reclamantă, au fost emise de către autoritățile pârâte, cu respectarea dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, coroborate cu dispozițiile art. 89 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 1/2009, publicat în M. Of. nr. 78/10.02.2009.

În esență, prin sentința recurată, instanța de fond a reținut că drepturile salariale ale personalului din administrația publică locală, au fost acordate în baza contractului/acordului colectiv de muncă, încheiat între sindicate și autoritatea publică locală, ce a fost înregistrat la Direcția de Muncă Județeană Constanța, devenind opozabil și-n același timp obligatoriu pentru părțile contractante, potrivit art. 243 C. muncii și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, iar obligativitatea executării contractului colectiv de muncă derivă și din prevederile Convenției OIM nr. 131/1970, astfel că se impune anularea măsurii dispusă la pct. 1 din Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010 și a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi.

Însă, soluția instanței de fond în raport de considerentele reținute, este netemeinică și nelegală, întrucât ordonatorul de credite al Primăriei Comunei D. a efectuat plăți de natură salarială în afara prevederilor O.G. nr. 6/2007 și O.G. nr. 10/2008, cu modificările și completările ulterioare, incidente cu privire la salarizarea personalului bugetar pentru anul 2009.

Instanța de fond, s-a rezumat la a susține că drepturile salariale au fost acordate în baza contractului/acordului colectiv de muncă, care odată înregistrat, devine opozabil și obligatoriu pentru părțile contractante.

În mod corect, prin actele contestate, s-a reținut, în esență, că autoritatea locală a depășit cadrul legal în negocierea, contractarea și acordarea drepturilor speciale ce fac obiectul acordului/contractului colectiv de muncă aprobate prin H.C.L. D. nr. 33 din 3 decembrie 2008, fiind eludate prevederile legislației specifice privind drepturile salariale ale personalului din instituțiile publice și cele privind protecția muncii. În cuprinsul contractului/acordului colectiv de muncă au fost cuprinse drepturi care nu au justificare legală, nefiind respectate la acordarea acestora prevederile legale, respectiv: art. 14 alin. (2) și (4), art. 22 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, art. 8, art. 12, art. 24 din Legea nr. 130/1996, art. 3 din Contractul colectiv de muncă nr. 25 din 29 decembrie 2006, art. 25 din H.G. nr. 833/2007, fiind încălcate și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 188/1999 republicată, art. 157 din Legea nr. 53/2003.

Pe de o parte, în mod constant, din jurisprudența Curții Constituționale, se desprinde concluzia potrivit căreia legiuitorul are atributul exclusiv de a adopta reglementări privind stabilirea drepturilor salariale (ex. Deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820/2008 și nr. 838/2009).

Potrivit art. 147 din Constituția României, republicată, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii.

Or, în respectarea atribuțiilor, recurenta a constatat abateri de la legalitate în ceea ce privește acordarea unor drepturi de natură salarială care exced cadrului legal.

Potrivit art. 12 alin. (1), art. 24 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă și cele inserate în cuprinsul acestora, trebuie să fie în acord și numai în limitele și condițiile prevăzute de dispozițiile legale.

Deci, respectarea legislației speciale în domeniul salarizării personalului bugetar, se impunea imperios la momentul încheierii contractelor/acordurilor colective de muncă, iar recurenta-pârâtă, potrivit competenței sale prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 trebuia să verifice legalitatea acordării drepturilor salariale de către autoritatea publică reclamantă.

În altă ordine, după cum se constată, reclamanta nu aduce critici actelor a căror anulare o solicită cu referire la cele reținute, în sensul că drepturile salariale exced cadrului legal special referitor la salarizarea personalului bugetar, astfel cum s-a reținut în cuprinsul actelor contestate, justificându-le doar în baza contractului/acordului colectiv de muncă.

Mai mult, nu se indică actele normative care să justifice temeiul legal al drepturilor acordate, fiind indicat ca temei al acestora doar acordurile colective care, astfel cum s-a reținut anterior, nu pot să cuprindă drepturile salariale fără o justificare legală, fiind atributul legiuitorului să stabilească categoria de drepturi salariale cât și cuantumul acestora.

Pe de altă parte, nici reglementările care vizează statutul funcționarului public sau al personalului contractual, respectiv Legea nr. 188/1999, Legea nr. 53/2004, Legea nr. 130/1996, nu prevăd categoriile de drepturi salariale și nici cuantumul acestora de natura celor acordate de autoritatea publică reclamantă.

Prin urmare, măsura dispusă la pct. 1 al Deciziei nr. 42/2010 este legală, drepturile salariale speciale acordate excedând cadrului legal referitor la sistemul de salarizare pentru salariații din instituțiile bugetare.

În consecință, față de toate considerentele expuse, se reține că instanța de fond a pronunțat o sentință netemeinică și nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cu raportare la art. 3041 C. proc. civ., impunându-se, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii privind anularea Deciziei nr. 42 din 9 noiembrie 2010 și a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Urmare a soluției instanței de recurs asupra fondului cauzei și în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge și cererea privind cheltuielile de judecată formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței civile nr. 394 din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată în sensul că respinge acțiunea privind anularea Deciziei nr. 42 din 9 noiembrie 2010 și a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 și cererea privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012.

Procesat de GGC - GV