Unjustified administrative delay in issuing statutory property compensation title constitutes excessive burden violating right to property

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Galați sub nr. 392/44/2011 din data de 30 martie 2011, reclamanta T.N.M. a solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților București să emită decizia de acordare a despăgubirilor, pentru suprafața de 3 ha vie, reconstituită conform Sentinței civile nr. 6023/2008 (Dosar nr. 8163/231/2008).

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București a formulat întâmpinare în cauză prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, precizând că în cauza de față Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este abilitată să figureze ca parte în proces.

Instanța a respins ca neîntemeiată excepția invocată, reținând că acțiunea introductivă a fost formulată în contradictoriu numai cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

2. Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința nr. 241 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Galați a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta T.N.M. - prin procurator R.G., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P - Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în sensul că a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantei decizia de acordare a despăgubirilor pentru imobilul teren în suprafață de 3 ha situat în com. B., jud. Vrancea.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că de la data statuării prin Sentința civilă nr. 60123/2008 în sensul îndreptățirii reclamantei la despăgubiri pentru imobil au trecut mai mult de 2 ani, ceea ce nu este un termen rezonabil în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât a apreciat instanța de primă jurisdicție faptul că tergiversarea acordării efective a despăgubirilor lipsește de substanță dreptul de proprietate al reclamantei, făcând ca aceasta să suporte în continuare o sarcină excesivă, incompatibilă cu spiritul convenției.

3. Recursurile declarate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

Recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

A arătat că instanța de fond în mod greșit a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, considerând că instanța a realizat o confuzie în ceea ce privește citarea autorităților pârâte în cauză. S-a arătat că trebuia ca reclamanta să-și precizeze acțiunea în raport de fiecare pârâtă.

Recurenta a precizat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu face parte din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea proprietăților, iar în aceste condiții procedura de citare a fost viciată, fapt ce a condus la privarea C.C.S.D. de dreptul la apărare în prezenta cauză.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că decizia de acordare a despăgubirilor se emite numai în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură care cuprinde mai multe etape.

S-a precizat că la acest moment a fost întocmit raportul de evaluare în dosarul reclamantei, raport care a fost înregistrat cu nr. 22109/R/2010 și care va fi supus aprobării în următoarea ședință a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va decide fie în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie în sensul trimiterii dosarului spre reevaluare. Astfel, s-a arătat că nu este vorba de un refuz nejustificat al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.

Recurenta Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor a criticat hotărârea instanței de fond, arătând că această autoritate funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, fiind o entitate diferită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât ambele autorități pot sta în instanță separat.

Recurenta a arătat că în mod greșit a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive, iar soluția dată de instanța de fond este nelegală, întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are competențe în emiterea titlului de despăgubire.

II. Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondat și va respinge recursul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților ca fiind lipsit de interes, pentru considerentele ce urmează:

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că în cauza de față Comisia Județeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a transmis la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamantei și a fost înregistrat la nr. 20436/FFCC, în vederea emiterii Deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligație ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deși la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluționării cauzei.

În aceste condiții, verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamantei se privește ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanța de fond.

Critica formulată de recurentul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este neîntemeiată, întrucât instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantei decizie conținând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Înalta Curte a constatat că reclamanta s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în soluționarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii formulată de reclamantă, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora "prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională."

Instanța de control judiciar nu poate reține criticile formulate de recurentă cu privire la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive.

Înalta Curte reține că în procesul civil guvernează principiul disponibilității părților și văzând petitul cererii introductive, cu privire la partea chemată în judecată de reclamantă și anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se constată că instanța de fond a dat o dezlegare corectă excepției invocate.

Cu privire la recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte a constatat că este lipsită de interes cererea recurentei, pentru considerentele ce urmează.

Condiția interesului în exercitarea căilor de atac este subliniată în mod expres prin dispozițiile art. 129 din Constituția României, care prevăd că împotriva hotărârilor judecătorești pot exercita căile legale de atac, Ministerul Public și părțile "interesate".

Recurentul nu este suficient să aibă capacitate procesuală (de folosință și de exercițiu) și legitimare procesuală, ci mai este necesar ca acesta să justifice un interes în exercitarea căii de atac, constând în remedierea, cu prilejul soluționării recursului, a hotărârii judecătorești atacate, care îi este defavorabilă.

Interesul recurentului în exercitarea căii de atac poate fi nu numai material ci și moral, sau și material și moral, și trebuie să îndeplinească, în principiu, în mod cumulativ, atributele de a fi legitim, de a fi născut și actual și de a fi personal.

Deși codul de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic pe care îl poate obține prin promovarea acțiunii, interes care trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.

Activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Lipsa totală a interesului recurentului în exercitarea recursului, precum și lipsa unuia din atributele acestuia are drept consecință respingerea căii de atac.

Astfel fiind, Înalta Curte a constatat că recurenta nu justifică niciun interes legitim în promovarea cererii de recurs în cauza de față, întrucât nu a fost instituită nicio obligație în sarcina acestei instituții prin hotărârea instanței de fond.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondat și ca fiind lipsit de interes recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 241 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Respinge recursul formulat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva aceleiași hotărâri ca fiind lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV