Expropriation compensation: limitation period for lost agricultural use and suspension of prescription for expropriated land value

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la nr. 2208/97 din 06 mai 2010, reclamanții D.A. și D.P. au chemat în judecată pe pârâții statul român - prin SC P.E.E.H.H. SA București și Sucursala Hidrocentrale Hațeg, solicitând să se constate calitatea lor de proprietari, ca fii ai defunctei M.O., căsătorită D., asupra terenului în suprafață de 12.932,67 mp, teren ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat pentru cauza de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără despăgubiri; să fie obligat pârâtul să le plătească despăgubiri în sumă de 436.866 lei, reprezentând valoarea terenului și suma de 349.421 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia, în perioada 1990-2010, precum și să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată a despăgubirilor. În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenurilor, în sumă de 157.244 lei, pentru perioada 2002-2010.

Ulterior, la termenul din 21 03 2012, urmare a identificării prin expertiză a suprafeței de teren în litigiu ca fiind de 17.132 mp, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând acordarea de despăgubiri pentru această suprafață de teren.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că având calitatea de fii ai defunctei Maier Olga, sunt proprietari ai terenului agricol, intravilan, în suprafață de 12.932,67 mp., situat pe raza localității Subcetate, în locul denumit „ în Luncă”, având destinația de holde și grădini, înscris în C.F., intabulat pe numele defunctei M.O. și a bunicii lor C.A., căsătorită M.

Terenul respectiv a fost ocupat integral și efectiv de către pârâtă, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice, de apele Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără acordarea de despăgubiri în bani sau în natură.

În anul 1991, antecesoarea lor a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis Titlul de proprietate din 19 iunie 1998, pentru suprafața de 5 ha și 495 mp, mai puțin suprafața terenurilor ocupate de amenajarea hidroenergetică, cu argumentul că acestea, fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.

Deși actul de declarare a utilității publice a fost emis, prin H.G. nr. 392/2002, deși prin H.G. nr. 969/2002 a fost desemnată o comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor expropriatorul nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic.

Prin sentința civilă nr. 194/2012 Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC P.E.E.H. SA București - din subordinea Ministerul Industriei și Resurselor, a M.F.P. A constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg și a respins acțiunea față de aceasta pentru acest considerent. A admis, în parte, acțiunea civilă, introdusă de reclamanții D.A., și D.P. - decedat pe parcursul procesului - și continuată de moștenitorii acestuia, D.I. și D.F., împotriva pârâtului statul român prin SC H. SA București și, în consecință:

A constatat că reclamanții, în calitate de proprietari, ca moștenitori ai defunctei M.O., căsătorită D., au consimțit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, a proprietăților imobiliare - terenuri agricole în suprafață de 15.685 mp, situate pe raza localității Subcetate, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare executat în cauză, parte integrantă a prezentei hotărâri.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 399.967 lei, echivalent a 97.337 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și suma de 143.442 lei, reprezentând prejudiciul creat acestora pentru lipsa folosului agricol, de tras, după terenurile agricole respective, pe perioada 2002-2010, inclusiv.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a motivat următoarele:

Reclamanții au calitatea de descendenți ai defuncților D.O., M.I. și C.A., care s-au înscris în C.A.P. Sîntămărie Orlea cu întreaga suprafață de teren pe care o dețineau în proprietate, conform Registrului agricol din 1959-1964.

Ca atare, pe baza acestui registru, antecesorii reclamanților erau îndreptățiți la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiți să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea.

Or, prin titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, defunctei M.O., după antecesorii ei, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepția celor care sunt afectate de lucrări hidroenergetice și apele lacului de acumulare Sîntămărie Orlea, în suprafață de 5 ha și 495 mp.

Succesiunea legală, în România, constituie un mod de dobândire a proprietății, astfel că, sub acest aspect, este evidentă vocația reclamanților de a primi despăgubiri pentru suprafețele de teren ce erau ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesoarei lor, însă demararea procedurii exproprierii a avut loc abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.

Prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, statul român prin SC P.E.E.H. SA.

Prin Hotărârea din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea din 2002. Art. 44 din Constituția României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În considerarea caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui articol constituțional, au fost preluate și ridicate la rang de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.

Așadar, nici o persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabile despăgubire.

Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real, afectat.

Cum expropriatorul și expropriatul nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, instanță a dispus efectuarea unei expertize.

Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 15.685 mp, având o valoare de 399.967 lei. Pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010 s-a stabilit o despăgubire de143.442 lei.

Cum declararea utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera” s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, este de apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani întrucât, potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice constituie condiție sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

Deoarece s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, în temeiul art. 262 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanților, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care acesta a fost privat de beneficiul proprietății sale.

Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., chemat în garanție de către SC P.E.E.H. SA București - din subordinea Ministerul Industriei și Resurselor.

Văzând că în cauză a fost citată, în calitate de pârâtă, și Sucursala „Hidrocentrale” Hațeg, instanța a apreciat că se impune respingerea acțiunii pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, raportat la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

Prin Decizia civilă nr. 30 din 28 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. a admis apelurile declarate de către reclamanții D.A., D.I. și D.F. și de către pârâta SC H. SA, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamanților cu titlu de despăgubiri suma de 436.866 lei - echivalent a 106.316 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și suma de 51.085 lei reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa de folosință a terenurilor agricole pe perioada 2007-2011 inclusiv - într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu referire la apelul declarat de reclamanți s-a motivat că:

Direct în apel nu se pot solicita dobânzi care curg după data pronunțării sentinței, dacă prima instanță nu a fost sesizată cu o cerere privitoare la dobânzi, întrucât astfel, cererea este nulă, deci inadmisibilă potrivit alin. (1) al art. 294 C. proc. civ.

Critica referitoare la contravaloarea despăgubirilor calculate pentru suprafața de 17.132 mp a fost considerată ca fondată, deoarece expertiza a constatat că terenul, la data inundării, era arabil în totalitate, astfel că valoarea terenului este cea stabilită în varianta I a expertizei, conform metodei de calcul pe bază de profit, de 17.132 mp X 25,5 lei/mp=436.866 lei, pe când valoarea folosului nerealizat se calculează pentru aceeași suprafață.

Cu referire la apelul pârâtei, s-au reținut următoarele:

Reclamanții sunt moștenitori ai proprietarilor tabulari, astfel cum rezultă din certificatele de naștere (filele 21-32) și extrasele de carte funciară (filele 3-15) depuse la dosarul de fond, iar imobilele în litigiu au fost colectivizate, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.

O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanților M.O., eliberându-i-se titlu de proprietate din 1998 (fila 17 dosar fond) pentru terenurile neocupate în temeiul Legii nr. 18/1991, iar prin adeverința din 12 ianuarie 2010, emisă de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, i s-a comunicat că terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, apreciindu-se că pentru acestea trebuie să fie urmată procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 (fila 18 dosar fond).

Pârâta a susținut că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren (filele 89-97 dosar apel), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal (filele 94-96) sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamanților (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin expertiza topo, filele 121 - 162 fond) nu figurează printre aceste terenuri.

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut statul român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei Hotărâri). Prin Hotărârea din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, iar expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii reclamanților, toți decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă.

Față de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect de către prima instanță pentru următoarele argumente:

În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă deoarece nu poate retroactiva și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Așa cum s-a reținut în cele ce preced, exproprierea nu a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

De altfel, până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).

În cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei care, deși susține că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, și i-a notificat pe antecesorii reclamanților, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, Curtea constată nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanții puteau beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamanților nefinalizarea procedurii prealabile stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici neacordarea unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Instanța a fost învestită cu cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, statul român, este reprezentat prin prezenta societate. Acesta a fost dată în judecată în calitate de reprezentant al statului român și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.

Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, s-a constatat că antecesoarea reclamanților, D.O., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii reclamanților (C.A.), inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamanților de organele statului, în speță Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.

Mai mult, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezența pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamanților cu privire la oferta de despăgubire.

Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamanților erau decedați, iar reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări.

Față de aceste aspecte, s-a constatat că reclamanții au justificat legitimare procesual activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului român, astfel că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Conform Jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

În cauzele Străin și alții împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall împotriva României, Aldea împotriva României, CEDO a stabilit că petenții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilelor.

În cazul Dragnea și alții împotriva României, C.E.D.O. a constatat că instanțele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra unui teren și apoi au obligat Comisia de aplicare a legii fondului funciar să-i pună pe reclamanți în posesie asupra terenurilor respective. Întrucât legislația internă reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective și emiterea titlurilor de proprietate aferente, C.E.D.O. a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătorești au creat reclamanților speranța legitimă de a fi puși în posesie și astfel „creanța” este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială care atrage aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 articolul 1 la Convenție.

Odată cu hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.

Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O. „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În speță, s-a considerat că reclamanții se pot prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol.

S-a reiterat că prin titlul de proprietate din 1998 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 și prin adeverința din 12 ianuarie 2010, emisă de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică, însă această lipsire de proprietate trebuie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, astfel încât să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură.

În speță, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În concluzie, Curtea a constatat că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.

Pârâta a mai invocat, în susținerea excepției lipsei calității procesual active, și împrejurarea că reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse a rezultat cu evidență că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu, aspect de altfel necontestat de pârâtă.

Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori după acești proprietari, Curtea nu poate primi susținerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanți nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Apelanta a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, critică ce nu a fost primită. Prin cererea de chemare în garanție, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanților. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează fondurile bănești ale statului.

Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea a apreciat că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție.

Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele:

Nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că reclamanții au acceptat prețul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamanților, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel, reclamanții nu au avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.

Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, au fost luate în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții, au fost înlăturate aceste prețuri estimative deoarece nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 436.866 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor de 17.132 mp arabil.

În fața instanței de apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu terțe persoane (filele 64-65) ce a fost încheiat în anul 2006 și a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,04 euro și fânaț de 1,47 euro. Însă, câtă vreme acest contract a fost încheiat cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și are ca obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art. 26 alin. (2), precitate.

Pentru cele reținute, Curtea a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaț, este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.

Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, în apel s-a administrat proba cu expertiza agricolă, la solicitarea apelantei, cu obiectivele solicitate de aceasta.

Prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 17.132 mp din care 2.112 mp teren intravilan, fânaț 1.152 mp, 164 mp pășune, 945 mp arabil și diferența teren extravilan, cu mențiunea că la data preluării terenului de către pârâtă, categoria de folosință a acestuia era de teren agricol pe toată suprafața.

De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada C.A.P. -ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P. ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 10.217 lei/an.

Prin raportul întocmit în apel, expertul a stabilit două variante, prima, în care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de Statistică și a doua, pe baza producțiilor medii ce se pot obține în raport de potențialul productiv al solului, de condițiile pedoclimatice ale zonei și de valorificarea potențialului de producție a soiurilor.

În ambele variante, expertul a plecat de la premisa absolut arbitrară și nejustificată că pe terenul în litigiu, reclamanții ar fi cultivat 780 mp cu legume, 780 mp cu cartofi și 1.559 mp cu porumb, deci un total de 3.119 mp arabil, restul de teren fiind fâneață. Pornind de la această distribuire a culturilor, expertul a calculat un profit anual de 6.198 lei, în prima variantă, și de 13.604 lei anual în varianta a doua.

Pentru a compara cuantumul lipsei de folosință determinat la fond și în apel, este necesar ca în ambele lucrări de specialitate, experții să aibă în vedere aceeași distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experții la fond este cea obiectivă și corectă, întrucât se are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă.

Modalitatea de calcul folosită în apel a fost înlăturată deoarece expertul a pornit de la aprecierea eronată că suprafața de 0,2675 ha este fâneață, în condițiile în care terenul se află în zonă de luncă și a stabilit arbitrar, fără niciun argument tehnic și obiectiv, suprafețele de teren care ar fi fost cultivate cu diverse culturi.

Față de cele ce preced, Curtea a constatat că, aplicând metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume, un au cu cartofi și un an cu porumb) la valorile calculate de expert în apel, se obțin următoarele sume:

- în varianta I (în care s-au luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de Statistică), profitul pe un hectar este de 9.133 lei/an (18.862 + 7.243 + 1.295 = 27.400:3 = 9.133 lei/ha/an), ceea ce înseamnă că profitul pentru suprafața de 17.123 mp este de 15.638 lei/an.

- în varianta a II-a (pe baza producțiilor medii ce se pot obține în raport de potențialul productiv al solului, de condițiile pedoclimatice ale zonei, de valorificarea potențialului de producție a soiurilor), profitul pe un hectar este de 15.133 lei/an (24.900 + 17.500 + 3.000 = 45.400:3 = 15.133 lei/ha/an), ceea ce înseamnă că profitul pentru suprafața de 17.123 mp este de 25.912 lei/an.

Comparând despăgubirile calculate la fond și în apel pentru lipsa de folosință, Curtea a constatat că valoarea determinată prin expertiza de la fond prin răspunsul la obiecțiuni, de 10.217 lei/ha/an este mai mică decât cea calculată în apel în care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de Statistică (4.245 lei/an). În plus, în prima expertiză, expertul a luat în considerare și circumstanțele concrete ale imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosință, fertilitatea terenului, aproprierea de sursa de apă.

Față de cele ce preced, Curtea a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată, astfel că sub acest aspect, criticile apelantei-pârâte au fost nefondate.

În ce privește prescripția dreptului material al reclamanților de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamanților, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Curtea nu a primit susținerile reclamanților intimați, în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Este de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamanților în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamanților că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanții au cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării, în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994, sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce preced, Curtea a constatat fondate criticile formulate de apelanta-pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2011 la suma de 51.085 lei (10.217 lei/an x 5 ani).

Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți D.I., D.A., D.F. și de apelanta-pârâtă SC P.E.E.H. SA pentru, motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanții-reclamanți au arătat următoarele:

Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, se recunoaște și se constată caracterul atipic al exproprierii, în sensul că inițial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990-1901 și exproprierea a fost dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, iar, pe de altă parte, se concluzionează că dreptul la acțiune privind valoarea terenului ar curge de la data notificării conform art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994.

Recurenții apreciază că propunerea de expropriere și notificarea sunt reglementate de art. 13 din Legea nr. 33/1994, aceste notificări (filele 67-77 din dosarul de fond) fiind făcute de către expropriator către antecesorii reclamanților, C.A. și D.O., care însă nu l-au primit pentru simplul motiv ca decedaseră anterior anului 1990. Dacă, potrivit tezei instanței de apel, dreptul la acțiune privind valoarea terenului s-ar naște de la data acestor notificări, respectiv din anul 2002, atunci acțiunea reclamanților, fiind introdusă la instanța competentă doar în anul 2010, ar fi prescrisă.

Un alt argument adus în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează neclaritatea motivării cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripție pentru lipsa de folosință. Astfel, în considerentele hotărârii atacate, instanța reține pe de o parte că „în ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani”, pentru ca mai apoi să arate că reclamantul a solicitat în subsidiar despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, luând în considerare actul exproprierii, H.G. nr. 392/2002.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a interpretat greșit acțiunea formulată de reclamanți, considerând-o ca o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsa de folosință pentru terenul ocupat și expropriat. În realitate, acțiunea civilă formulată de reclamanți este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 1-4, art. 21, 26 și art. 30 și art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1) și (3) din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acțiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal: constatarea unui drept real, deci imprescriptibilă sub aspect extinctiv, și un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat și echivalentul lipsei de folosință. Acțiunile complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către majoritatea autorilor din literatura juridică.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a interpretat greșit atât dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât și pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile cuvenite proprietarului expropriat, constând în valoarea terenului și prejudiciul adus acestuia cu ocazia exproprierii, sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994, dispoziții care se aplică cu precădere și atunci când vin în concurs cu cele de drept comun. Astfel, art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece nu face nicio referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului și nici o distincție în privința unor categorii de prejudicii, este de maximă generalitate și se interpretează în sensul că în noțiunea de prejudiciu se include și despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, de la data exproprierii și până la data plății despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.

Cu alte cuvinte, prejudiciul reglementat prin art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat, deci nu poate avea alte cauze și temeiuri juridice.

Dreptul la acțiune privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenționat nu se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul de prescripție se calculează de la data nașterii dreptului la acțiune, reclamantul-intimat este îndreptățit, în propria sa cerere, la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului, cel puțin de la data exproprierii (anul 2002), dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului (anul 1990).

Instanța de apel a stabilit fără nici o motivare și justificare că despăgubirile reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa de folosință sunt în suma de 51.085 lei aferente perioadei 2007 - 2011, inclusiv. Această sumă nu este corect calculată întrucât nu corespunde valorii reale de despăgubire nici raportat la perioada de ultimii 3 ani anteriori introducerii acțiunii și nici raportat la perioada 2007-2011 adică 4 ani.

Multe cauze similare cu cea de față au făcut obiectul judecății la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță supremă care a menținut hotărârile instanțelor inferioare cu privire la acordarea folosului de tras pe perioada 2002-2010 (ex. Decizia nr. 3383/2012 în Dosarul nr. 848/97/2008, Decizia nr. 4800/2012 în Dosarul nr. 4127/97/2007, Decizia nr. 5045/2017 în Dosarul nr. 4709/97/2006, Decizia nr. 1302/2013 în Dosarul nr. 1321/97/2010 și Decizia nr. 1764/2013 în Dosarul nr. 888G/97/2008, Decizia nr. 2648/2013 pronunțată în Dosarul nr. 1323/97/2010).

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta SC P.E.E.H.H. SA, în calitate de reprezentantă a statului român, a arătat că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile, care consacră principiul neretroactivității acesteia.

În mod eronat a reținut instanța de apel faptul că terenurile din litigiu nu au fost preluate prin Decretul nr. 40/1989, câtă vreme în cuprinsul pct. 5 al Anexei 2 la Decretul nr. 40/1989, se prevede în mod expres preluarea unei suprafețe de teren situate în județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic.

Terenurile au fost trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, din patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate.

Reținerile instanței de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat scoaterea din producția agricolă, ocuparea și începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiții precum și a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuție.

Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din proprietatea și posesia reclamanților ori a antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes național.

Reclamanții nu au probat proprietatea particulară asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora. Dovadă în acest sens sunt declarația martorului administrată în dosarul de fond și reținerile experților din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză.

Cum în speță reclamanții nu au făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, în speță nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994 deoarece, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor”, astfel încât acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții este inadmisibilă.

Art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, vizează exact situația existentă în speță, astfel încât trebuia urmată procedura acestei legi, iar nu cea a Legii nr. 33/1994. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere prin aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.

Nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsită în prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului în temeiul Legii nr. 1/2000.

Recurenta apreciază că, în situația în care se va constata că acțiunea este o cerere de expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 și, pe cale de consecință, prematuritatea promovării prezentei acțiuni. De asemenea, atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanții trebuie sancționați cu respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute, recurenta susține că SC H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este statul român, care a concesionat societății care îl reprezintă aceste obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes național, bunurile în litigiu aparținând domeniului public al statului, nefiind supuse amortizării.

În cazul în care instanța reține îndreptățirea reclamanților la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în sarcina SC H. SA, ci a statului român, prin entitatea în măsură să facă aceste plați, în speță M.F.P.

Deși s-a solicitat prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a M.F.P., ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susținerea excepției lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor, ceea ce face incident în speță motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, recurenta susține că nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete.

Probatoriul administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanților din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.

Reclamanții nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorilor acestora la momentul decesului.

Mai mult decât atât, reclamanții nu au dovedit calitatea lor de persoană îndreptățită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Statul român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.

În baza acestei hotărâri, SC H. SA a demarat de urgență procedura privind notificarea persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

SC H. SA a demarat procedura de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamanților este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară și doar pentru că C.A.P.-ul nu își intabulase dreptul de proprietate, așa fiind procedura la acel moment.

Reclamanții din prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că aceștia au acceptat în mod tacit oferta de preț propusă. Reclamanții nu au depus niciodată actele doveditoare ale calității lor de proprietari ai acestor terenuri (certificate de moștenitor, acte de stare civilă, documente de proprietate, etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.

Instanța de apel realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reține că „reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări”, iar pe de altă parte reține că „pârâta i-a notificat pe aceștia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994”.

Aceste aspecte greșit reținute de instanța de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a M.F.P., H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a stabilit că exproprierea este făcută de statul român prin SC H. SA Expropriatorul este statul român, iar obiectivul este declarat de interes național.

SC H. SA este o persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.

În aceste condiții, statul, ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speță plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă aduce critici referitoare la suprafața de teren expropriată, motivate pe aceleași argumente care au susținut excepția lipsei calității procesuale active în cauză, cât și sub aspectul despăgubirilor acordate, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, sub aspectul greșitei aprecieri asupra inexistenței unei piețe a terenurilor în zonă.

Recurenta susține că valorile indicate de experți sunt stabilite arbitrar. În opinia sa, aceste valorile sunt ipotetice și nereale și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând că în zonă nu există o piață a terenurilor.

Apreciază ca neprobată existența dreptului de proprietate al reclamanților (direct sau prin antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări, întrucât la momentul deversării lacului de acumulare terenul era proprietatea fostei C.A.P.

În opinia sa, reclamanții nu ar fi îndreptățiți să primească prețul propus prin notificarea transmisă, întrucât nu societatea este vinovată de pasivitatea acestora, care nu au înțeles să formuleze în termen legal întâmpinare la propunerea formulată și nu au răspuns solicitărilor făcute în vederea completării dosarelor privind dovedirea calității lor de persoană îndreptățită a primi despăgubiri ca urmare a acestor exproprieri.

În mod nejustificat instanța de fond și, ulterior, instanța de apel au acordat reclamanților despăgubirile menționate în sentința de fond, omologând în acest sens concluziile raportului de expertiză, deși acestea au fost criticate de către recurentă prin obiecțiuni și chiar printr-o solicitare de contraexpertiză.

În faza procesuală a recursului au fost depuse întâmpinări de către recurenți, prin care s-a solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă. M.F.P. a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului declarat de SC H. SA și menținerea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. și de respingere a cererii de chemare în garanție a acestuia formulată de către SC H. SA.

În această fază procesuală a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar două contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri de pe raza comunei Bretea Romană, județul Hunedoara, încheiate în luna octombrie 2012, înscrisuri pe care Înalta Curte le apreciază ca neconcludente din perspectiva faptului că nu îndeplinesc cerința impusă de art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, deoarece nu se referă la terenuri de aceeași categorie, situate în aceeași unitate teritorial-administrativă (comună) cu cea în litigiu, respectiv comuna Sântămăria Orlea.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte constată următoarele:

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții invocă mai multe argumente.

Primul se referă la reținerea de către instanță a două momente la care a avut loc exproprierea: în fapt, în anul 1990, iar în temeiul unui act de expropriere, în anul 2002, pentru ca mai apoi, în ceea ce privește valoarea terenului expropriat, instanța să aprecieze că momentul de la care curge termenul de prescripție este cel la care s-a realizat notificarea dispusă în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994, adică anul 2002. Recurenții apreciază că motivarea este contradictorie deoarece, raportat la acest moment, dreptul la acțiune ar fi fost prescris.

Înalta Curte consideră că raționamentul instanței de apel nu este contradictoriu, deoarece nu prezintă relevanță distincția dintre momentul preluării imobilului în fapt și cel al exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002 pentru curgerea termenului de prescripție a dreptului la acțiune privind acordarea de măsuri reparatorii constând în valoarea terenului expropriat.

Cuantumul măsurilor reparatorii constând în valoarea terenului expropriat se identifică după criteriile prevăzute în temeiul legii speciale privind exproprierea, în vigoare în anul 2002, care este Legea nr. 33/1994.

Relevanță pentru determinarea temeiului juridic al cererii având ca obiect plata contravalorii imobilului expropriat prezintă numai momentul exproprierii legale, deci anul 2002, nu și momentul la care se susține că a avut loc o expropriere în fapt, respectiv anul 1990, întrucât, potrivit art. 3 al Legii nr. 33/1994, utilitatea publică se poate declara numai în temeiul legii.

Conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”, iar dreptul la acțiune având ca obiect plata de despăgubiri pentru imobilul expropriat se naște în momentul în care persoana expropriată a luat cunoștință despre măsura exproprierii și despre despăgubirea propusă. O astfel de încunoștințare a fost realizată prin notificarea dispusă în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994.

Ca atare, este legală concluzia instanței de apel că termenul de prescripție curge de la momentul notificării.

Însă imediat începerii curgerii sale, termenul de prescripție a fost suspendat, întrucât notificarea a fost realizată pe numele unor persoane decedate, astfel încât reclamanții, în calitate de moștenitori legali, s-au aflat în imposibilitate de a face acte de întrerupere, ceea ce determină incidența art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Suspendarea a subzistat până la data la care reclamanții au luat cunoștință despre măsura exproprierii și a despăgubirilor propuse de către expropriator. Acest moment poate fi stabilit cu certitudine doar prin raportare la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată de către reclamanți, al cărui obiect dovedește că fuseseră încunoștințați despre drepturile recunoscute autorilor săi.

Suspendarea a încetat în anul 2010, când a fost introdusă acțiunea, astfel încât dreptul la acțiune privind acordarea de măsuri reparatorii constând în contravaloarea terenului, născut în anul 2002, nu este prescris după 7 ani, când a fost introdusă acțiunea, fiind suspendat în tot acest răstimp, astfel că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

Un al doilea argument adus în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. constă în motivarea contradictorie cu privire la momentul avut în vedere pentru începerea curgerii termenului de prescripție al dreptului la acțiune referitor la acordarea despăgubirilor constând în lipsa de folosință a terenului expropriat. În opinia recurenților-reclamanți nu este clar dacă instanța de apel s-a raportat la anul 1990 sau la anul 2002.

Înalta Curte observă că cele două momente de referință reflectă situația juridică a terenului care a fost „expropriat în fapt” în anul 1990, pentru ca în anul 2002 să facă obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002. De aceea și pretențiile reclamanților vizează ambele momente.

Întrucât criticile au repercusiuni asupra stabilirii momentului curgerii termenului de prescripție pentru cererea de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului expropriat, nu pot fundamenta motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și urmează a fi analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți precizează că instanța de apel a interpretat greșit art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 care, nefăcând nici o referire la natura prejudiciului cauzat, este de maximă generalitate, incluzând în cadrul despăgubirilor acordate pentru expropriere și lipsa de folosință a terenului. S-a făcut, în opinia recurenților-reclamanți, o greșită interpretare a art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul la acțiune cu privire la această categorie de despăgubiri se naște din momentul sesizării instanței de către expropriator, în temeiul art. 21 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 și, cum o astfel de sesizare nu s-a realizat, reclamanții sunt îndreptățiți la contravaloarea lipsei de folosință începând cu anul 2002, dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului, anul 1990.

Înalta Curte observă că instanța de apel a modificat soluția primei instanțe de fond doar prin restrângerea intervalului pentru care a fost acordată contravaloarea lipsei de folosință, la termenul de prescripție de 3 ani.

Astfel, ambele instanțe de fond au apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească și contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe ultimii trei ani, anterior introducerii acțiunii. Deși instanța de apel motivează în principal nelegalitatea acordării acestor despăgubiri, în subsidiar recunoaște posibilitatea recunoașterii acestui drept, considerând că în noțiunea de prejudiciu, la care face referire art. 26 al Legii nr. 33/1994, intră și contravaloare lipsei de folosință a terenului, dovadă fiind menținerea în apel a soluției de acordare a acestei categorii de despăgubire.

Îndreptățirea reclamantului la plata despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosință nu face obiect al nici unui recurs, deci nu poate fi reanalizat în această fază procesuală.

În ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție al dreptului de a cere contravaloarea lipsei de folosință, Înalta Curte consideră că trebuie să se aibă în vedere natura unui astfel de prejudiciu, rezultând din izvorul său.

Din coroborarea art. 3 și art. 31 alin. (1) ale Legii nr. 33/1994 rezultă că exproprierea se realizează numai în temeiul unui act normativ, iar punerea în posesie a expropriatorului are loc după constatarea de către instanță a îndeplinirii obligațiilor privind despăgubirea, stabilite prin hotărâre judecătorească. Ca atare, pierderea posesiei imobilului de către expropriat anterior acestui moment constituie o faptă ilicită care antrenează răspunderea civilă delictuală. Totodată, se observă că izvorul despăgubirilor pentru lipsa de folosință este diferit de cel al despăgubirilor care se referă la valoarea imobilului expropriat, care este un fapt licit, rezultând din puterea legii.

Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, deci din momentul deposedării.

Lipsa de folosință pretinsă constă în pierderea suferită ca urmare a imposibilității cultivării agricole a terenului expropriat motivată de pierderea posesiei. Datorită periodicității pe care o presupun culturile agricole, devine incident art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, fiind vorba despre prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.

Ca atare, primul termen de prescripție a început să curgă încă de la momentul deposedării, împlinindu-se după o perioadă de 3 ani, reclamanții rămânând îndreptățiți la despăgubiri numai pentru ultimii trei ani anteriori datei formulării prezentei acțiuni, corespunzători termenului general de prescripție de 3 ani.

În cazul despăgubirilor solicitate pentru lipsa de folosință, suspendarea cursului prescripției nu mai poate fi invocată întrucât faptul ilicit al deposedării putea fi cunoscut, persoanele care se considerau îndreptățite la obținerea contravalorii lipsei de folosință nefiind împiedicate să acționeze de un caz de forță majoră pentru a fi incident art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă greșita calificare a naturii juridice a cererii de chemare în judecată ca fiind o cerere pur patrimonială, în despăgubiri deși, în opinia lor, această cerere are natura unei acțiuni mixte, care vizează atât constatarea unui drept real, cât și acordarea de despăgubiri, iar acțiunea mixtă este imprescriptibilă. Prin aceasta recurenții-reclamanți susțin implicit că este greșită aprecierea capătului doi al cererii ca fiind supus regulilor prescripției extinctive.

Se constată însă că și această critică se circumscrie tot motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, care nu se confundă cu cererea de chemare în judecată.

Actul juridic dedus judecății constituie manifestarea de voință făcută cu intenția de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, pe când cererea de chemare în judecată constituie actul de procedură prin care se pune în mișcare acțiunea civilă. Astfel, interpretarea actului juridic dedus judecății, la care face referire art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu este echivalentă cu greșita calificare a acțiunii civile, care poate constitui doar motiv de aplicare greșită a legii care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Calificarea prezentei acțiuni civile ca fiind o acțiune mixtă, adică o acțiune care împrumută caracteristicile unei acțiuni reale, personale și în constatare, este invocată de către recurenții-reclamant pentru a justifica imprescriptibilitatea celui de-al doilea capăt de cerere în ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru contravaloarea lipsei de folosință.

Cererea de chemare în judecată are un prim capăt de cerere principal, cel prin care se solicită constatarea calității reclamanților de proprietari ai terenului expropriat și un al doilea capăt de cerere, accesoriu, constând în obligarea pârâtului la plata de despăgubiri (reprezentând contravaloarea terenului și a lipsei de folosință), deoarece acordarea de despăgubiri depinde de soluția dată cererii principale.

Înalta Curte nu își însușește opinia doctrinară invocată de recurenți, potrivit căreia acțiunea mixtă ar avea caracter imprescriptibil, întrucât nu se poate susține că dreptul de creanță, supus prescripției, ca drept patrimonial, ar deveni imprescriptibil doar în considerarea caracterului său accesoriu față de acțiunea în constatare, care este imprescriptibilă.

Deși doctrina nu constituie izvor de drept, chiar opiniile doctrinare sunt divergente atât în ceea ce privește acceptarea calificării acțiunilor în acțiuni reale, personale și mixte, cât și asupra imprescriptibilității acțiunilor mixte.

În doctrină este exprimată și opinia potrivit căreia problema prescriptibilității acțiunilor mixte nu depinde de calificarea dată acestora, ci se determină de la caz la caz, în funcție de calificarea dată în concret acțiunii sau capetelor de cerere formulate în cuprinsul aceleiași acțiuni, după cum dreptul pretins dedus judecății este patrimonial sau extrapatrimonial, real sau de creanță.

Cum prin ambele capete ale cererii de chemare în judecată se valorifică drepturi patrimoniale, Înalta Curte consideră că ambele capetele de cerere sunt supuse prescripției, în temeiul art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.

Însă capătul 1 al cererii, punând în mișcare o acțiune în constatare, are caracter imprescriptibil, caracter recunoscut acestui tip de acțiune tocmai în considerarea faptului că nu urmărește realizarea dreptului prin obținerea unui folos imediat, caz în care acțiunea în constatare ar deveni inadmisibilă, potrivit art. 111 C. proc. civ.

Întrucât prin capătul doi al prezentei acțiuni reclamantul tinde la valorificarea dreptului de a obține măsuri reparatorii, deci la obținerea unui folos material, caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatare nu se poate extinde, deoarece ar dispare rațiunea pentru care a fost recunoscut.

Totodată, Înalta Curte consideră că prescriptibilitatea în materia acțiunilor întemeiate pe drepturi patrimoniale constituie o regulă care nu poate fi înlăturată de caracterul accesoriu pe care o asemenea cerere îl are față de o cerere principală în constatare, care este imprescriptibilă.

Critica recurenților privind greșita calculare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe ultimii trei ani la suma de 51 086 lei este nefondată, întrucât această sumă reprezintă contravaloare lipsei de folosință a terenului în suprafață de 17 132 mp pentru o perioadă de 5 ani, astfel cum se menționează chiar în considerentele deciziei recurate, iar nu pentru trei ani, astfel cum susțin recurenții.

La cei trei ani, anteriori introducerii acțiunii, corespunzători termenului de prescripție extinctivă, au fost adăugați încă doi ani, termen scurs până la momentul pronunțării hotărârii de către prima instanță de fond, 12 04 2012, fără a fi luat în calcul anul 2012, deoarece acesta se afla în curs.

Analizând recursul declarat de pârâta SC P.E.E.H.H. SA, în calitate de reprezentantă a statului român, Înalta Curte constată următoarele:

Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanților, conform mențiunilor de carte funciară, această calitate nefiind contestată.

Statul român a preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilității publice pentru lucrarea de interes național "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".

Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deși fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foștilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceștia continuau să figureze în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea foștilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri, deși aceștia erau decedați la acel moment.

Recurenta susține că în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafața de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuție în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în fața instanței de apel.

Prin urmare, în perioada 1990-2002, anterioară adoptării H.G. nr. 392/2002, imobilul s-a aflat în proprietatea statului român în absența unui titlu valabil, aspect care constituie un fapt ilicit și determină analizarea cererii de acordare de despăgubiri pentru această perioadă în temeiul răspunderii civile delictuale, iar nu în temeiul Legii nr. 33/1994, care se aplică exclusiv imobilelor expropriate în temeiul legii. Ca excepție, în perioada 2000-2002, ca urmare a adoptării Legii nr. 1/2000, care în art. 4 prevedea posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în mod abuziv pentru efectuarea de lucrări hidroenergetice, temeiul juridic al cererii de despăgubiri este constituit de această lege specială care, la rândul său își încetează efectele odată cu realizarea exproprierii legale a terenului prin H.G. nr. 392/2002, moment care determină incidența Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii.

În prezenta cauză au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat și contravaloarea lipsei de folosință a terenului în perioada 1989-2010.

Dacă în privința despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile dispozițiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii, în ceea ce privește despăgubirile solicitate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru perioada 1990-2010, urmează a se face distincție între perioada anterioară și cea ulterioară exproprierii prin H.G. nr. 392/2002, întrucât temeiul juridic al acestor pretenții este diferit.

Astfel, ca urmare a absenței unui titlu valabil al statului, în perioada 1990-2000 aceste despăgubiri pot fi analizate numai în temeiul răspunderii civile delictuale, în perioada 2000-2002 în temeiul Legii nr. 1/2000, pentru ca, ulterior H.G. nr. 392/2002, să devină incidentă Legea nr. 33/1994, noțiunea de prejudiciu urmând a fi analizată în temeiul accepțiunii date de art. 26 al Legii nr. 33/1994.

În contextul menționatei succesiuni în timp a legilor de reparație și a faptului ca exproprierea de fapt nu atrage incidența Legii nr. 33/1994, apare ca nefondată susținerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determină ca prezenta acțiune să devină inadmisibilă.

Recurenta invocă inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 1/2000.

Deși la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare și art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situația imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepției inadmisibilității, pentru două considerente.

Primul este acela că, în forma inițială a acestui articol, se solicita ca preluarea imobilului să fie una abuzivă, situație care se regăsește în speță numai pentru perioada 2000-2002, adică de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 și până la preluarea imobilului de către stat prin expropriere, când preluarea nu mai are caracter abuziv, fiind dispusă în temeiul unui act normativ de expropriere.

În urma modificării, ulterioare anului 2002, aduse art. 4 al Legii nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005, condiția preluării abuzive a fost înlăturată, solicitându-se numai ca terenurile să fie preluate de către stat, fără a se preciza modalitatea de preluare.

Întrucât Legea nr. 1/2000 se referă la preluarea de către stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în anul 2002 prin expropriere, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, ca lege care reglementează în concret ipoteza preluării imobilelor de către stat prin expropriere.

În aplicarea principiului „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”, Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000, astfel încât dispozițiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002, acestea putând fi invocate ca temei juridic numai pentru despăgubirile rezultate din preluarea imobilului de către stat în perioada 2000-2002.

De asemenea, admisibilitatea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează și pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al C.E.D.O., care cere ca accesul la justiție să fie efectiv.

Această cerință nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamanților să inițieze o nouă procedură, în condițiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii reclamanților, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase.

Prin urmare, dispozițiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acțiuni.

Celelalte critici în susținerea excepției inadmisibilității privesc lipsa calității de proprietari ai autorilor reclamanților asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurenta invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menționată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptățite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii și susține că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanților.

Înalta Curte observă că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acțiunii, fiind mai degrabă o critică de nelegalitate.

Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalității soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale active.

Recurenta a criticat și soluția dată excepției prematurității, arătând că cererea de chemare în judecată este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor speciale de reparație, respectiv a Legii nr. 33/1994 și a Legii nr. 18/1991, legi în temeiul cărora puteau fi obținute despăgubiri.

Înalta Curte observă că autorii reclamanților au dat dovadă de maximă diligență pentru valorificarea dreptului lor solicitând, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în litigiu. Această procedură a fost finalizată prin eliberarea Titlului de proprietate din 19 iunie 1998 pentru suprafața de 5 ha și 495 mp teren, proprietate a autorilor săi, care a fost cooperativizată, dar care nu a făcut obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002. Conform adeverinței din 12 ianuarie 2010, emisă de comuna Sîntămăria Orlea, pentru terenul suspus exproprierii, reclamanții au fost îndrumați să urmeze procedura Legii nr. 33/1994. Acesta procedură a fost inițiată, dar nu este finalizată.

Prin urmare, reclamanților li s-a comunicat că nu pot beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât regimul juridic al terenului s-a modificat, iar procedura de reparație prevăzută de Legea nr. 33/1994 a fost inițiată și se află în curs.

În aceste condiții, aplicarea sancțiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar aduce atingere intereselor reclamanților care și-ar vedea zădărnicite șansele finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în condițiile în care obligația finalizării acestei proceduri revenea statului. Statul, reprezentat legal de recurentă, nu își poate invoca propria turpitudine, constând în nefinalizarea procedurii, pentru a pretinde sancționarea persoanei îndreptățite prin respingerea cererii ca prematură.

Nici criticile vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.

Înalta Curte observă că prima instanță de fond a obligat pârâtul statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamanților suma de 399.967 lei reprezentând contravaloare teren și 143.442 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, soluție menținută în parte de către instanța de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras, respectiv pentru perioada 2007-2011.

Cuprinsul acestei dispoziții relevă în mod neechivoc că debitor al obligației de plată este statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligației ce face parte din conținutul raportului juridic dedus judecății, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.

Instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei SC H. SA pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potrivit cărora statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în procese prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop) deoarece există o prevedere derogatorie de la această regulă, cu caracter de normă specială, cea instituită art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Această motivare nu atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocată ca urmare a neanalizării argumentului suplimentar, adus în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la plata despăgubirilor. Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluției date acestei excepții, întrucât SC H. SA nu putea fi obligată la plată, cât timp nu este calitatea de parte în proces.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă se referă la greșita respingere a cererii de chemare în garanție a M.F.P., deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată de calitatea de debitor a statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes național, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de chemat în garanție, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

Însă SC H. SA nu poate „cădea în pretențiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în raportul juridic dedus judecății, astfel că nu justifică un interes pentru formularea unei astfel de cereri. Mai mult, nu s-a invocat nici un temei care să dovedească existența unui raport juridic în temeiul căruia recurenta să se poată îndrepta direct împotriva M.F.P., pentru că, astfel cum s-a motivat anterior, dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 nu sunt aplicabile în cauză, astfel încât acesta nu poate avea în cauză nici măcar calitate de reprezentant legal al statului român.

Greșita respingere a excepției lipsei calității procesual active este motivată de faptul că reclamantul nu a dovedit vocație concretă la moștenire, întrucât autorii săi nu mai erau proprietari ai terenului la momentul preluării acestuia de către stat prin expropriere, terenul fiind anterior cooperativizat. Recurenta susține în consecință că, atâta vreme cât foștii proprietari nu au redobândit proprietatea asupra terenului, în temeiul legilor de reparație, anterior momentului exproprierii, simpla notificare făcută autorilor reclamanților în temeiul Legii nr. 33/1994 nu constituie o recunoaștere a dreptului de proprietate al autorilor reclamanților, ci doar declanșarea procedurii pentru clarificarea situației juridice a terenurilor.

Înalta Curte apreciază aceste apărări ca nefondate pentru următoarele considerente: autorii reclamanților au fost proprietari ai terenului în litigiu la momentul preluării acestuia de către stat prin cooperativizare, aspect de altfel necontestat. Menționarea lor ca proprietari în cartea funciară și în prezent dovedește numai faptul că imobilul nu a fost înstrăinat anterior cooperativizării, astfel că reclamanții sunt persoane îndreptățite să solicite despăgubiri în temeiul legilor de reparație, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari.

Întrucât terenul în litigiu a trecut inițial în proprietate statului ca urmare a cooperativizării, autorii reclamanților au urmat procedura Legii nr. 18/1991, ca primă lege specială de reparație, obținând Titlul de proprietate din 19 iunie 1998 numai pentru o parte din terenul deținut în proprietate, iar pentru terenul ce face obiectul prezentului litigiu, prin adresa din 21 ianuarie 2010 a comunei Sîntamaria Orlea, li s-a recomandat să urmeze procedura Legii nr. 33/1994 privind exproprierea.

Odată cu emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care a fost expropriat și terenul în litigiu, procedura Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materie de expropriere, a fost inițiată, autorii reclamanților fiind notificați cu propunere de despăgubiri de către expropriator.

Ca atare, autorii reclamanților au urmat procedura legii de reparație, respectiv a Legii nr. 18/1991, însă instituțiile competente au apreciat că terenul în litigiu intră numai sub incidența Legii nr. 33/1994 și au recunoscut calitatea autorilor reclamanților de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, prin emiterea notificării cu propunere de despăgubiri pe numele autorilor lor.

Recunoașterea de către expropriator a calității de foști proprietari ai imobilului în litigiu în persoana autorilor reclamanților naște în patrimoniul acestora o speranță legitimă, constând într-o creanță născută din dreptul la despăgubiri.

Această speranța legitimă, protejată de art. 1 al Primului Protocol al C.E.D.O., se întemeiază pe faptul că respectiva creanță are valoare patrimonială, câtă vreme se bucură de o bază suficientă în dreptul intern.

Prin recunoașterea parțială a dreptului de proprietate al autorilor reclamanților cu privire la partea din teren care intra sub incidența Legii nr. 18/1991, prin recomandarea ca, pentru restul terenului care face obiect al prezentului litigiu, să se urmeze procedura de expropriere conform Legii nr. 33/1994, prin demararea acestei proceduri în baza H.G. nr. 392/2002 și notificarea autorilor reclamanților cu propunere de acordare de despăgubiri, se poate considera că există o bază suficientă în dreptul intern.

Reclamanții au îndeplinit condiția parcurgerii procedurilor legale și a recunoașterii de către instituțiile competente, potrivit dreptului intern, a faptului că îndeplinesc condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecție în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenție), s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparație și a devenit speranță legitimă prin verificarea, de către instituțiile competente, a îndeplinirii condițiilor legale în persoana reclamanților pentru ca aceștia să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanță în acest context, reclamanții dobândesc o speranță legitimă, care impune respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenției, deoarece se află sub protecția sa.

Reclamanții își justifică astfel vocația concretă la moștenire întrucât, în momentul notificării, în patrimoniul autorilor lor s-a născut o speranță legitimă, care poate fi transmisă pe cale succesorală. Numai de la acest moment reclamanții pot pretinde repararea prejudiciului ce le-a fost produs, deoarece numai de la acest moment s-a reîntors în patrimoniul acestora o valoare patrimonială protejată de art. 1 al Primului Protocol la Convenție ca măsură reparatorie pentru dreptul de proprietate de care au fost privați prin cooperativizare.

Apărarea recurentei potrivit cu care notificările, emise în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994, nu fac dovada recunoașterii dreptului de proprietate, ci declanșează procedura de clarificare a situației juridice a terenului nu poate fi primită întrucât notificarea proprietarilor are loc ulterior clarificării situației juridice a terenului expropriat, care include și stabilirea titularilor dreptului de proprietate, realizată în temeiul art. 8 și 12 al Legii nr. 33/1994, astfel cum rezultă din chiar numerotarea articolelor.

Conform art. 8 al Legii nr. 33/1994, „Declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea ei”, iar în art. 12 al Legii nr. 33/1994 se prevede că „După declararea utilității publice, expropriatorul imobilului va executa planurile cuprinzând terenurile și construcțiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum și a ofertelor de despăgubire”.

Întrucât lucrarea se va înscrie în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, iar acestea trebuie aprobate conform legii, cu indicarea numelui proprietarilor, este evident că toate aspectele referitoare la situația juridică a terenurilor sunt clarificate anterior notificării.

Astfel, sunt identificate terenurile care vor fi expropriate cât și proprietarii afectați, după care are loc notificarea.

Nu constituie un argument pertinent în susținerea excepției lipsei calității procesuale active nici faptul că reclamanții nu au formulat întâmpinare în condițiile Legii nr. 33/1994 și că nu au depus actele necesare în scopul finalizării procedurii de expropriere, câtă vreme notificările formulate în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994 au fost comunicate autorilor reclamanților, decedați la acel moment, iar nu reclamanților. Prin urmare, aceștia nu puteau formula întâmpinare, nefiind încunoștințați despre declanșarea procedurii Legii nr. 33/1994. În condițiile în care oferta de despăgubire nu le-a fost comunicată, nu se poate susține că reclamanții au acceptat-o tacit. De asemenea, nu li se poate imputa că nu s-au supus obligațiilor legale impuse de o procedură de care nu au avut cunoștință.

Cu privire la procedura de notificare, instanța de apel a reținut că notificarea a fost adresată autorilor reclamanților, iar nu reclamanților astfel că, sub acest aspect, nu se poate reține existența unei motivări contradictorii, astfel cum se susține în recurs.

În ceea ce privește fondul pretențiilor, recurenta critică nerespectarea art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, fiind nemulțumită de valorile despăgubirilor stabilite de experți, motivând că evaluarea nu se bazează pe comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri asemănătoare, întrucât nu ar exista o piață a terenurilor din zonă. Celelalte argumente aduse în susținere recursului pe fondul cauzei constituie o reiterare a aspectelor vizând nedovedirea calității procesuale active de către reclamant, astfel că li s-a răspuns anterior.

Ca atare, singura critică de nelegalitate asupra modului de soluționare a cauzei pe fond, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este aceea a nerespectării art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994.

Înalta Curte observă că raportul de expertiză efectuat în primă instanță a luat în considerare alte metode de stabilire a prețului, deoarece nu existau comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare, întrucât terenuri asemănătoare cu cel în litigiu se află sub ape, neputând fi tranzacționate pe piață. Astfel cum s-a motivat și în practicaua prezentei decizii, această probă nu a fost realizată nici cu cele două contracte de vânzare-cumpărare depuse în recurs.

Recurenta nu a precizat care ar fi comparabilele pe care instanța trebuia să le solicite pentru o corectă aplicare a art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, însă afirmă că puteau fi acordate cel mult despăgubiri în cuantumul propus prin notificarea adresată autorilor reclamanților în temeiul Legii nr. 33/1994.

Această susținere nu poate fi primită deoarece introduce un criteriu de cuantificare a despăgubirilor stabilit în mod unilateral de către pârât, cu privire la care reclamantul nu poate formula obiecțiuni, încălcându-se principiul egalității de arme a părților în administrarea probelor.

Înalta Curte consideră că au fost respectate dispozițiile art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 întrucât metodele de stabilire a prețului avute în vedere de instanță prezintă caracter obiectiv, iar dintre acestea a fost aleasă varianta cu valoarea cea mai mică, pe care reclamantul nu a contestat-o.

Pentru argumentele expuse anterior și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții D.I., D.A., D.F. și de pârâta SC P.E.E.H. SA împotriva Deciziei nr. 30 din 28 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2013.