Land revendication against state-taken property dismissed for lack of recognized "property" under special restitution law; appeals rejected

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova reclamanții C.L.T., G.L.A., C.G.T. și W.R.V.C., în calitate de moștenitori ai fostului proprietar P.V., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploiești, prin primar, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate inexistența titlului statului cu privire la imobilul situat în Ploiești, județul Prahova, teren în suprafață de 60.000 mp, preluat de stat fără titlu și să fie obligat pârâtul să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul menționat.

Expertiza dispusă în cauză a identificat terenul revendicat, expertul arătând că, prin suprapunerea planurilor vechi peste situația actuală, suprafața terenului este de 27.528 mp, iar restul terenului până la concurența de 60.000 mp, dacă s-ar afla în vecinătate, este ocupată în prezent de proprietăți particulare.

S-a mai arătat că, în cadrul perimetrului delimitat în suprafață de 27.528 mp, au fost identificați mai mulți deținători, respectiv O.S. Ploiești cu suprafața de 3.577 mp, SC M. SA Cluj-Napoca cu suprafața de 17.591 mp, SC C.B. SA cu suprafața de 5.688 mp și SC D.S. SA cu o suprafață de 592 mp.

Ca urmare a concluziilor raportului de expertiză, instanța de fond, prin încheierea de ședință din 30 aprilie 2010, a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a societăților menționate.

La data de 16 august 2010, reclamanții au depus o cerere precizatoare, în sensul că obiectul acțiunii în revendicare îl constituie terenul în suprafață de 27.528 mp, situat în Ploiești, județul Prahova, astfel cum a fost identificat pe schița de plan a raportului de expertiză întocmit de expertul B.L. Prin aceeași cerere precizatoare reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a SC B. SRL, arătând că această societate este proprietara unui teren în suprafață de 5642 mp, situat la aceeași adresă, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 04 iulie 2006.

Prin întâmpinare, SC R. SRL a invocat excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată, inadmisibilitatea introducerii acestei societăți în cauză, întrucât nu există o cerere a reclamanților în acest sens și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, în condițiile în care actele depuse de aceștia nu dovedesc dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului revendicat. S-a mai invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, susținându-se, pe de o parte, nerespectarea regulii unanimității, iar pe de altă parte, faptul că acțiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

SC G.D.F.S.E.R. SA (SC D.S. SA) a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată, în condițiile în care reclamanții nu au depus la dosar dovada dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului revendicat.

SC B. SRL a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune față de societate, a formulat cerere de chemare în garanție a persoanelor care, după anul 1990, au deținut în proprietate lotul revendicat și au transmis succesiv acest drept de proprietate, respectiv SC E. SA, SC C.B. SA Ploiești, prin lichidator, A.F., A.V. și A.V.A.S. București, iar pe cale de cerere reconvențională, a solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii principale, să se constate calitatea sa de proprietară a construcțiilor aflate pe terenul în litigiu și a rețelelor de utilități și să fie obligați reclamanții să o despăgubească cu valoarea de circulație a bunurilor menționate, iar în subsidiar, să se constituie în favoarea sa un drept de superficie asupra terenului pe care se află construcțiile și rețelele de utilități. Totodată, pârâta a solicitat obligarea chemaților în garanție s-o despăgubească, în solidar, cu contravaloarea terenului evins, pe care, ca efect al admiterii acțiunii principale, ar fi obligată să-l restituie reclamanților.

Ulterior, SC B. SRL a precizat în scris că înțelege să-și mențină cererea de chemare în garanție exclusiv în raport cu persoanele fizice A.F. și A.V., de la care a cumpărat imobilul, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 04 iulie 2006.

R.N.P. R.O.M.S.I.L.V.A. - Direcția Silvică Prahova a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum și cerere reconvențională prin care a solicitat ca, în cazul în care se va admite acțiunea, să se constate calitatea sa de proprietară a construcțiilor edificate la adresa din Ploiești și să se constituie în favoarea sa un drept de superficie asupra terenului pe care se află situate construcțiile respective, pe toată durata existenței lor, precum și a unui drept de servitute și acces la toate construcțiile și instalațiile proprietatea R.N.P. R.O.M.S.I.L.V.A. Totodată, a solicitat să se instituie un drept de retenție în favoarea sa, până la plata efectivă a despăgubirilor la valoarea de circulație a construcțiilor.

Chemații în garanție A.F. și V. au formulat întâmpinare prin care, au invocat excepția lipsei de interes a SC B. SRL de promovare a cererii de chemare în garanție, excepția prescripției dreptului societății cumpărătoare de a solicita chemarea lor în garanție în temeiul art. 520 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale active a reclamaților în promovarea acțiunii, pentru nedovedirea dreptului de proprietate al autorului lor, excepția prescripției dreptului de a promova acțiunea pentru suprafața de 5.642 mp, în temeiul art. 520 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând, în esență că, pe de o parte, reclamanții nu dețin un titlu privind proprietatea bunului revendicat, iar pe de altă parte, atât chemații în garanție, cât și intimata SC B. SRL au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 1295 din 16 iunie 2011, Tribunalul Prahova a respins excepțiile tardivității modificării cererii de chemare în judecată, a inadmisibilității introducerii în cauză a SC R. SRL, a lipsei calității procesuale active a reclamanților, a inadmisibilității acțiunii în revendicare, a prescripției dreptului la acțiune față de SC B. SRL, a prescripției dreptului SC B. SRL de a solicita chemarea în garanție a chemaților în garanție A.F. și A.V., a lipsei de interes a SC B. SRL de a formula cererea de chemare în garanție.

A respins ca neîntemeiată acțiunea precizată, formulată de reclamanții C.L.T., G.L.A., C.G.T. și W.R.V.C.

A respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta R.N.P., D.S. Prahova.

Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 23.840 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către SC B. SRL și la plata sumei 4.250 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către chemații în garanție A.F. și A.V.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Conform actului de vânzare din anul 1914, V.P. și P.P. au cumpărat un teren situat în Ploiești, județul Prahova, în suprafață de 10.021 mp, iar potrivit cererii de înmatriculare din 06 octombrie 1937, V.P. figura cu F.C.T., E.P., situată în Ploiești, județul Prahova.

Prețul vânzării a fost de 19.039 lei, din care vânzătorul a primit suma de 2.000 lei, restul de preț urmând să fie achitat în termen de 4 ani de la data autentificării actului, vânzătorul păstrându-și, pentru garantarea restului de preț, privilegiul prevăzut de art. 1737 C. civ.

Potrivit fișei imobilului bombardat, tabloului de distrugeri suferite, raportului de expertiză din anul 1945, întreaga Fabrică situată în Ploiești, județul Prahova a fost distrusă de bombardament, pentru care s-au acordat despăgubiri, menționându-se în cuprinsul fișei imobilului bombardat că această fabrică s-ar afla pe un teren în suprafață totală de 60.000 mp.

Conform raportului de expertiză topo efectuat în cauză de către expertul B.L., terenul, fostă proprietate a lui P.V., ar avea suprafața de 27.528 mp, restul până la concurența suprafeței revendicate, dacă s-ar afla în vecinătate, fiind ocupat de proprietăți particulare. Expertul a mai precizat că terenul de 27.528 mp este în prezent deținut de mai multe societăți comerciale.

Prima instanță a reținut că, din niciun act depus la dosar nu rezultă că, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1914, cumpărătorii au devenit proprietarii terenului, respectiv că au achitat întregul preț, că terenul cumpărat de V. și P.P. în anul 1914, este unul și același cu terenul pe care s-a aflat fosta F.C.P.T. și cu terenul identificat de expertul desemnat în cauză și deci, că V.P. era și proprietarul terenului revendicat, cererea de înmatriculare în registrul comerțului sau fișa imobilului bombardat nefiind acte de natură să confere un drept de proprietate asupra terenului pe care a fost situată F.C.

În raport cu cele constatate, instanța a apreciat ca nefiind dovedită susținerea contestatorilor în sensul că imobilul proprietatea autorului lor a fost preluat de către stat fără titlu.

În plus față de aceste considerente, prima instanță a apreciat că, și în situația în s-ar fi dovedit identitatea între terenul ce a aparținut autorului lor și cel revendicat în prezent, reclamanții ar fi avut posibilitatea să-și valorifice aceste drepturi pe calea legii speciale, nr. 10/2001, Lege în cadrul căreia se analizează modalitatea de preluare de către stat a terenurilor în litigiu, persoana de la care s-au preluat, dacă preluarea a fost abuzivă, dacă notificatorii au sau nu dreptul la măsuri reparatorii și în ce constau acestea.

De asemenea, s-a reținut de către instanță că reclamanții nu sunt îndreptățiți să solicite revendicarea întregii suprafețe de teren de circa 10.000 mp, deoarece nu a fost cumpărat numai de V.P., ci și de fratele acestuia, P.P., neexistând nicio dovadă la dosar că, ulterior, V.P. ar fi cumpărat și partea de teren dobândită de fratele său, fie că acesta din urmă ar fi decedat fără moștenitori sau că, deși a avut moștenitori, aceștia din urmă ar fi refuzat în mod nejustificat să promoveze acțiunea în revendicare alături de reclamanți. Or, în cadrul acțiunii de revendicare, este aplicabilă regula unanimității, în sensul că o asemenea acțiune nu poate fi formulată decât de toți coproprietarii terenului.

Prima instanță a mers mai departe cu raționamentul subsidiar, în cadrul căruia, pornind de la premisa că s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate și că principiul unanimității ar fi fost surmontat, a apreciat că, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001 și de cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, restituirea în natură nu poate fi dispusă, în condițiile în care terenul revendicat de către reclamanți se află în prezent în proprietatea unor societăți comerciale, fie în baza unor acte normative cu caracter special, fie în baza unor contracte de vânzare cumpărare. În caz contrar, ar însemna că s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acestor societăți comerciale.

Excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată și a inadmisibilității introducerii în cauză a SC R. SRL a fost respinsă de tribunal cu motivarea că reclamanții au solicitat inițial obligarea pârâtului Municipiul Ploiești să le lase în deplină proprietate și posesie un teren în suprafață de 60.000 mp, iar din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză a reieșit că terenul revendicat aparține unor persoane juridice, rezultând astfel din dezbateri necesitatea introducerii în cauză a acestora. Reclamații au fost de acord cu introducerea în cauză a acestor societăți, efectuând demersuri pentru aflarea sediilor acestora, tocmai pentru ca societățile respective să-și poată exercita dreptul la apărare și pentru a beneficia de un proces echitabil.

Totodată, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că, atât timp cât aceștia pretind un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, înseamnă că au calitate procesuală activă, existând identitate între persoana reclamanților și titularul dreptului dedus judecății, având dreptul să se adreseze în principiu instanței de judecată cu acțiune în revendicare, urmând ca instanța să stabilească pe baza probelor administrate, dacă aceste pretenții sunt sau nu întemeiate.

Excepția prescripției dreptului la acțiune față de SC B. SA a fost respinsă, întrucât textul de lege invocat vizează reintrarea bunului în patrimoniul debitorului, astfel încât, față de acesta ar opera eventual excepția prescripției și nicidecum față de un terț.

Instanța de fond, a respins și excepția prescripției dreptului de a solicita chemarea în garanție a numiților A.F. și A.V., întrucât excepția prescripției vizează dreptul la acțiune, respectiv dacă s-a prescris sau nu dreptul de a se formula acțiunea în revendicare și nicidecum dreptul de a fi chemate în garanție anumite persoane.

Tribunalul a respins și excepția lipsei de interes a SC B. SRL de a formula cerere de chemare în garanție, reținând că, în situația admiterii acțiunii în revendicare, societatea, considerându-se evinsă în dreptul său de proprietate asupra terenului, are interes să solicite să fie despăgubită de către chemații în garanție, în raport cu care s-ar fi pus în discuție problema evicțiunii.

Cererea reconvențională formulată de R.N.P.R. a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât aceasta nu a administrat nicio probă în baza căreia să-și dovedească pretențiile invocate prin această cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții C.L.T., C.G.T., G.L.A. și W.R.V.C., intervenienta SC B. SRL Ploiești și chemații în garanție A.V. și A.F.

Apelanții reclamanți au susținut, în esență, motive de netemeinicie, referitoare la aprecierea instanței cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate al autorului lor. De asemenea, au invocat aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, incidente în cauză fiind, în opinia apelanților reclamanți, normele de drept comun în materie de revendicare. De asemenea, reclamanții au criticat dispoziția primei instanțe de obligare a lor la plata cheltuielilor de judecată.

Chemații în garanție A.V. și A.F. au criticat sentința sub aspectul modului de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de SC B. SRL, apelanții considerând că soluția corectă era de respingere a cererii de chemare în garanție, ca inadmisibilă sau ca prescrisă, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate, iar nu ca neîntemeiată.

Acești apelanți au criticat soluția primei instanțe și sub aspectul modului de rezolvare a cererii principale, arătând că, în opinia lor, acțiunea în revendicare trebuia respinsă ca inadmisibilă, fiind formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Apelanții chemați în garanție au mai susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în promovarea cererii de chemare în judecată și au arătat că acțiunea trebuia respinsă ca prescrisă în ceea ce privește suprafața de 5.642 mp aflată în prezent în proprietatea SC B. SRL, ca efect al aplicării prevederilor art. 520 alin. (1) C. proc. civ.

Intervenienta SC B. SRL a criticat în apel faptul că, prin sentința apelată, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată, și nu ca rămasă fără obiect, ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată. De asemenea, a arătat că acțiunea în revendicare a terenului proprietatea sa este prescrisă, întrucât a fost formulată după împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 520 alin. 1 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, SC B. SRL a solicitat respingerea apelului reclamanților, ca nefondat, și admiterea în parte a apelului declarat de Apelanții A.F. și A.V., în sensul constatării prescrierii dreptului reclamanților de a revendica terenul în suprafață de 5.642 mp.

Apelanții A.F. și A.V. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea apelului declarat de reclamanți și admiterea în parte a apelului declarat de SC B. SRL.

Prin întâmpinarea depusă de intimata SC R. SRL București s-au invocat: excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția inadmisibilității cererii de introducere în cauză a SC R. SRL raportat la prevederile art. 1291 alin. (6) C. proc. civ., excepția tardivității raportat la prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității aceleiași cereri raportat la art. 56-57 C. proc. civ., excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar pe fond a solicitat respingerea apelului declarat de reclamanți.

De asemenea, intimata SC G.D.F.S.E.R. SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului reclamanților, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins excepțiile invocate de intimata SC R. SA prin întâmpinare și a respins toate apelurile, ca nefondate.

În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele:

Cu privire la apelul formulat de reclamanții C.L.T., C.G.T., G.L.A. și W.R.V.C., Curtea a reținut că susținerea acestora, în sensul că imobilul construcție a suferit distrugeri în bombardamentele din 05 aprilie 1944 și, respectiv, 05 mai 1944, iar autorul lor V.P. nu a primit nicio despăgubire, nu este relevantă în cadrul acțiunii de drept comun, acest aspect fiind relevant doar în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la critica apelanților, potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să rețină vecinătățile terenului cumpărat în 1914 în suprafață de 10.021 mp situat în Ploiești, jud. Prahova, respectiv: la față - strada R., pe laturi Cimitirul R.B., L.G.S. și O.V., Curtea a reținut că era necesară delimitarea terenului, pe care apelanții susțin că l-a avut autorul lor în proprietate, numai în situația în care se făcea o comparare de titluri.

Or, în cauza de față, ca urmare a faptului că acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar înainte de intrarea în vigoare a acestei legi reclamanților nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul de a păstra imobilul în litigiu sau o speranță legitimă în acest sens, nu se poate susține că aceștia dețin un bun, în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Curtea a mai reținut că, atâta timp cât prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că Legea nr. 10/2001 înlătură aplicarea dreptului comun, nu se mai impunea în speță evidențierea vecinătăților terenului.

Verificând contractul de vânzare-cumpărare din 05 ianuarie 1914, prin care autorul reclamanților a cumpărat suprafața de 10.021 mp, contractul de vânzare cumpărare autentificat sdin 1921 de Tribunalul Județului Prahova, pentru suprafața de 10.500 mp și cel autentificat din 1927, Curtea a constatat că nu rezultă suprafața de teren viran cumpărată, nu rezultă că autorul contestatorilor, P.V., a avut în proprietate suprafața revendicată și că era singurul proprietar al terenului.

Cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în cauză, Curtea a reținut că Statul român are dreptul de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce au intrat în patrimoniul său înainte de ratificarea Convenției, inclusiv asupra modalității concrete de restituire, neimpunându-se vreo obligație, în sensul restituirii acestora. Curtea a apreciat că Legea nr. 10/2001 este de aplicabilitate imediată, în sensul că acțiunea ei se extinde nu numai asupra situațiilor juridice ce se vor produce în viitor, se vor modifica ori se vor stinge, ci și faptelor juridice pendinte, precum și efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute.

Critica contestatorilor, în sensul că instanța de fond, respingând acțiunea în revendicare, ar fi schimbat natura juridică a acțiunii în revendicare, transformând-o în acțiune personală imobiliară, încălcând astfel principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil, a fost apreciată de curtea de apel ca fiind nefondată, întrucât în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 se arată că, dacă bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în despăgubiri, situație în care acțiunea devine personală.

Curtea a observat, însă, că instanța de fond nu a schimbat natura juridică a acțiunii în revendicare, transformând-o într-una personală, ci dimpotrivă, a arătat temeiul de drept pentru care nu este întemeiată acțiunea reclamanților.

S-a mai reținut, în considerentele deciziei recurate, că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, însă, în acțiunea de față, apelanții contestatori nu se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., pentru că nu au o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască dreptul de a păstra imobilul.

În ceea ce privește critica ce vizează acordarea cheltuielilor de judecata către SC B. SRL pentru suma de 23.840 lei și către chemații în garanție A.F. și A.V. pentru suma de 4.250 lei, Curtea a reținut că ambele sume reprezintă onorarii de avocat, iar în raport cu prevederile art. 36 din Legea nr. 51/1995, nu se poate dispune reducerea cuantumului acestor sume.

Referitor la apelul formulat de chemații în garanție A.V. și A.F., Curtea a reținut că acesta este nefondat.

Critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție formulată de SC B. SRL a fost găsită nefondată, întrucât potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubiri. Ca atare, SC B. SRL era îndreptățită, conform textului legal menționat, să formuleze împotriva apelanților A. cerere de chemare în garanție, mai ales că această cerere este asimilată cu o adevărată acțiune.

Curtea a mai reținut că analizarea sumară a unor excepții nu determină nelegalitatea sentinței civile apelate. În ceea ce privește temeiul respingerii cererii de chemare în garanție, instanța de apel a reținut că în mod corect s-a respins ca neîntemeiată, deoarece potrivit art. 1336 din fostul C. civ., în vigoare la data nașterii raportului juridic dintre părți, vânzătorii, respectiv apelanții A., răspund față de cumpărător de liniștita posesie a bunului, potrivit art. 1337 din fostul C. civ., vânzătorul este obligat de drept a răspunde față de cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, iar potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală, SC B. SRL având interes și calitate procesuală în promovarea cererii de chemare în garanție.

Cu privire la critica ce vizează respingerea în mod greșit a excepției prescripției dreptului societății cumpărătoare de a solicita chemarea în garanție a numiților A.F. și A.V., curtea a reținut că art. 520 C. proc. civ. se referă la evicțiune privind imobilul adjudecat și nu la posibilitatea societății de a formula cerere de chemare în garanție, cerere care este supusă regulilor de procedură, respectiv art. 60 și urm. C. proc. civ.

Susținerea apelanților chemați în garanție, în sensul că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți este inadmisibilă, întrucât a fost promovată după apariția Legii nr. 10/2001, fără a se respecta procedura prealabilă, nu a mai fost analizată, Curtea apreciind că a răspuns implicit acestei critici cu ocazia analizei apelului declarat de reclamanți.

S-a respins ca nefondată și critica referitoare la faptul că instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în promovarea cererii de chemare în judecată, Curtea reținând că reclamanții au interesul de a se adresa instanței pentru recunoașterea drepturilor lor, având în vedere faptul că cel care are un drept are și calitatea de a intenta acțiune în justiție.

În ceea ce privește critica ce vizează faptul că, în mod eronat, instanța de fond a respins excepția prescrierii dreptului de a promova acțiunea în revendicare pentru suprafața de 5.642 mp, teren intravilan situat în Ploiești, județul Prahova, aflată în prezent în proprietatea SC B. SRL, Curtea a respins-o, ca nefondată, întrucât acțiunea în revendicare, acțiune reală, nu este supusă prescripției extinctive.

Referitor la apelul formulat de intervenienta SC B. SRL, Curtea a reținut că acesta este nefondat, cu motivarea că, atâta timp cât cererea dedusă judecății a fost respinsă ca neîntemeiată, și cererea de chemare în garanție va fi respinsă ca atare, astfel că soluția asupra cererii de chemare în garanție depinde de soluția cererii principale. Curtea a mai reținut că dreptul de a revendica imobilul nu este supus prescripției extinctive, întrucât acțiunea în revendicare este o acțiune reală, imprescriptibilă.

Excepțiile invocate prin întâmpinare de intimata SC R. SRL au fost respinse de instanța de apel, reținându-se că, referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a răspuns în motivarea soluției date apelului formulat de apelanții A.F. Excepția inadmisibilității cererii raportată la prevederile art. 1291 alin. (6) C. proc. civ. este mai degrabă o apărare, pe care intimata o putea formula în cadrul căii de atac a apelului. Excepția tardivității trebuia valorificată de intimată prin exercitarea căii de atac prevăzută de lege, respectiv aceea a apelului. Curtea mai reținut că, referitor la excepția inadmisibilității, raportată la dispozițiile art. 57- 66 C. proc. civ., s-a răspuns atunci când s-a analizat apelul formulat de apelanții A.F. De asemenea, Curte a reținut că, și cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată raportată la dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța a răspuns pe larg în motivarea soluției date apelului formulat de apelanții reclamanți. În mod similar s-a răspuns aceleiași excepții invocate de SC D.G.F.S.E.R. SA și intervenienta SC B. SRL, prin întâmpinare.

Împotriva Deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții C.L.T., G.L.A., C.G.T. și W.R.V.C., intervenienta SC B. SRL și chemații în garanție A.V. și A.F.

1. Recurenții reclamanți au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 480 C. civ., a Legii nr. 213/1998, a art. 20, art. 21, art. 148 din Constituția României și a jurisprudenței C.E.D.O.

Instanța de apel a făcut o motivare sumară și incompletă a situației deduse judecății, neanalizând probatoriile administrate la instanța de fond și nici incidența dovezilor cu acte noi din apel, care dovedeau dreptul de proprietate al recurenților și admisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de aceștia.

Instanța de apel a apreciat greșit, raportat la critica apelanților reclamanți, că stabilirea vecinătăților terenului s-ar fi impus numai în cazul unei acțiuni în revendicare, prin comparare de titluri.

Motivarea instanței este nelegată, deoarece reclamanții solicitau, în cadrul acțiunii în revendicare, analiza titlului de proprietate al autorului lor, în raport de vecinătăți, dat fiind conținutul actelor și corespondența în teren a acestora, unită cu constatările expertului topograf, dovezi ce puteau conduce la admiterea acțiunii promovate.

Completarea actelor în apel, unite cu cele deja depuse la instanța de fond, duceau la concluzia că între cei doi cumpărători (frați) a intervenit un act de partaj voluntar prin care V.C.P. a devenit unic proprietar al respectivului teren.

Întrucât construcțiile aflate pe terenul în litigiu (fabrica de cherestea și casa de locuit) și în care se aflau toate actele de proprietate ale autorului recurenților, au fost bombardate de aviația americană în 1944, au întâmpinat reale probleme în procurarea tuturor documentelor.

Recurenții reclamanți mai arată că, în apel au depus înscrisuri din care rezultă că, toate actele din perioada 1914 - 1923, datorită condițiilor în care au fost depozitate, sunt distruse parțial și incomplete, astfel că recurenții au fost în imposibilitate de a procura aceste acte.

În acest context, urma să se analizeze și alte înscrisuri care puteau forma convingerea instanței că numai autorul recurenților era unic proprietar al acestui teren și anume: certificatul din 31 septembrie 1923 dat de Grefa Tribunalului Prahova, prin care se confirmă că la 16 martie 1922 a fost înscrisă firma individuală a lui V.C.P. pentru vânzare de cherestea și exploatare de păduri cu sediul în Ploiești; foaia matricolă (impozitul pe clădiri) care atestă că P.V. este titularul rolului fiscal pe un teren viran de 20.618 mp la nivelul anilor 1942-1949; contractul de vânzare cumpărare autentificat din 3 martie 1921 și încheiat cu S.G.S., act prin care a achiziționat un al doilea teren de 10.500 mp la aceeași adresă poștală, din care reiese faptul că acest nou teren achiziționat se învecina la miazăzi cu V.C.P. (singur).

Recurenții reclamanți mai susțin că, în cazul în care autorul lor nu era unic proprietar al terenului, Orașul Ploiești ar fi înregistrat în rolul fiscal toți coproprietarii, deci și pe P.P. De asemenea, în cazul în care V.C.P. nu ar fi achitat întregul preț al contractului, așa cum a reținut instanța de fond în mod greșit, atunci acest teren ar fi apărut înscris pe numele vânzătorului G.I.D. care și-a păstrat și privilegiul vânzătorului.

Recurenții mai fac referire la contractul de vânzare cumpărare autentificat din 20 aprilie 1927, prin care autorul lor a cumpărat un loc viran, pe care a construit casa sa de locuit (distrusă la bombardamentele din 1944), și care este ocupat în prezent de pârâtele SC B. SRL și G.D.F.S. Acest teren era situat la aceeași adresă și era învecinat: la Răsărit cu str. X, la Apus cu cumpărătorul (autorul V.C.P.), la Sud str. Y și la Nord I.C.

Mai susțin că au depus în apel dovezi suplimentare despre care instanța de apel nu face vorbire: actul de partaj voluntar autentificat din 26 martie 1927 cu privire la terenul ce i-a revenit vânzătorului C.A.Ș. de pe urma autorului său A.C.Ș., teren ce a fost înstrăinat la data de 20 aprilie 1927 în favoarea autorului recurenților V.C.P.

Pe acest teren (curte și grădină), V.C.P. și-a construit casa de locuit, iar pe terenurile cumpărate în 1914 și 1921 fabrica de cherestea, distruse în bombardamente din 1944 și pentru care acesta nu a primit niciun fel de despăgubiri.

Mai susțin recurenții că au depus fotografii din 1940 cu casa de locuit și castelul de apa al fabricii, pe care se poate citi „fabrica de parchete, cherestea și tâmplărie - V.C.P. - Ploiești”, precum și ridicarea topo din 1934, ulterior recenzată în 1954, unde este evidențiat acest teren achiziționat în1927, cu vecinătăți și suprafață.

Dacă s-ar fi avut în vedere aceste acte, care puteau fi coroborate cu raportul de expertiză topo efectuat la instanța de fond, s-ar fi constatat că s-a făcut dovada că, cel puțin până la data preluării de către stat (probabil după anul 1950, întrucât la nivelul anului 1949 existau aceleași înscrieri în rolul fiscal), terenul în suprafață de 27.528 mp s-a aflat în deplină proprietate și posesie a numitului V.C.P., situație ce putea conduce la admiterea acțiunii în revendicare, titlul autorului recurenților reclamanții, în comparație cu așa zisele titluri opuse de intimați pârâți, fiind vechi și mai bine caracterizate .

Recurenții reclamanți susțin că instanța de apel nu a analizat actele depuse în cauză, nu a făcut vorbire de conținutul acestora, nu a motivat de ce anume a menținut soluția fondului, de respingere a acțiunii, această situație putând fi considerată ca o nemotivare a soluției, incidente fiind dispozițiile art. 261 pct. 5 . C. proc. civ.

În ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, recurenții reclamanți arată că motivarea instanței de apel este nelegală, deoarece a fost luată în considerare numai Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție și art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., neanalizându-se în nici un mod situațiile invocate de recurenți, incidența art. 6 din C.E.D.O. și încălcarea principiului liberului acces la justiție.

Recurenții susțin că și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dreptul comun, art. 480 și urm. C. civ. și Legea nr. 213/1998. Acțiunea în revendicare pe dreptul comun nu este ținută de Legea specială nr. 10/2001. Instanța de apel trebuia să facă diferența între natura juridică a celor două căi procesuale în discuție, și anume, acțiunea în revendicare și cererea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Spre deosebire de acțiunea în revendicare de drept comun, care este o acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă, contestația împotriva unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001 este o cerere în despăgubiri (în natură sau echivalent), o acțiune personală imobiliară, cu caracter reparatoriu, fiind supusă atât prescripției, cât și decăderii. În acest caz, cererea se judecă în contradictoriu cu statul sau o altă persoană deținătoare care a intrat în posesia imobilului printr-o politică de forță, contrară tuturor normelor legale sau în baza unor legi/decrete abrogate sau declarate ca fiind abuzive, cu ignorarea Constituției și a tuturor tratatelor internaționale în care România a fost și este parte.

Finalitatea urmărită de către legiuitor la adoptarea Legii nr. 10/2001 nu o reprezintă instituirea unei noi forme de revendicare de la unitățile deținătoare ale imobilelor preluate abuziv de către statul român, ci repararea daunelor produse de acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naționalizate.

Scopul acțiunii în revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservarea a însuși dreptului de proprietate prin compararea titlurilor celor două părți angrenate în litigiu (în speță statul nu are niciun titlu pe acest teren, sau mai bine zis nici măcar nu a încercat să inducă aparența vreunui titlu în baza căruia stăpânește bunul).

Scopul contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001 este acela de a anula o decizie/dispoziție pronunțată de către un organ al statului care, de cele mai multe ori, este subiectiv în emiterea actului criticat tocmai pentru că are interese personale (în calitate de unitate deținătoare) cu privire la imobilul (teren și/sau construcție) revendicat.

Recurenții consideră că instanța de apel ca și cea de fond, atunci când au respins acțiunea, considerând că prevederile art. 480 C. civ. sunt înfrânte de către Legea nr. 10/2001, au schimbat direct natura juridică a acțiunii în revendicare, transformând-o în acțiune personală imobiliară, încălcând astfel principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil judecat de o instanță independentă.

Legea nr. 10/2001 nu suprimă calea dreptului comun, actul normativ invocat neavând rolul de a exclude aplicarea C. civ., iar fostul proprietar sau succesorul acestuia poate alege între cele două posibilități.

Se mai arată în susținerea recursului că Legea nr. 10/2001 nu exclude formularea unor acțiuni pe drept comun. Potrivit art. 47 (devenit art. 46 după republicare), persoana a cărei acțiune se află pe rol la data apariției legii poate alege calea Legii nr. 10/2001, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Legea nr. 10/2001 nu interzice nici pornirea unei astfel de acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor odată cu contestarea unei decizii/dispoziții nelegale și nici după eventuala pronunțare a unei hotărâri definitive și irevocabile într-o astfel de contestației.

Recurenții mai arată că, ulterior pronunțării Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, C.E.D.O. a stabilit, prin hotărârea pronunțată în cazul Faimblat împotriva României, la 13 ianuarie 2009, că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din C.E.D.O. și că formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară).

Raportându-se la practica instanței europene și a instanței de contencios constituțional, recurenții consideră că în mod greșit curtea de apel a dat întâietate Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în fața prevederilor Constituției și a jurisprudenței C.E.D.O., deoarece, în cazul în care există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.

Instanțele au pronunțat o hotărâre nelegală, prin care au omis să se raporteze la prevederile art. 20 din Constituția României, care instituie obligația pentru instanțele și autoritățile române ca legile interne ale statului român să fie interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului.

Instanțele au nesocotit și prevederile dreptului Intern, respectiv art. 20 și art. 148 din Constituția României, care impun aplicabilitatea normelor comunitare în detrimentul celor ale dreptului comun, atunci când acestea se află în conflict. În acest sens, recurenții invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ (Decizia nr. 832/2009).

Recurenții reclamanți critică soluția instanței ce apel și sub aspectul menținerii obligației de plată a cheltuielilor de judecată. Se susține că suma acordată intimatei SC B. SA este nejustificat de mare, iar motivarea instanței de apel este nelegală, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permit instanței să micșoreze onorariile de avocat, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minime, ori de câte ori se constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoare pricinii și munca îndeplinită de avocat.

În speța de față, recurenții au cerut micșorarea valorii cheltuielilor de judecată ale intimatei interveniente, în suma de 23.840 lei (echivalentul sumei de 5.400 euro), valoarea terenului revendicat (în suprafața de 5.000 mp) fiind aproape egală cu suma cheltuielilor acordate, iar munca depusă în prezenta cauză, nefiind de natură să justifice un asemenea onorariu.

Cenzura instanței de judecată intervine în cazul prevăzut de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., asupra onorariului solicitat, excesiv, față de natura pricinii și valoarea bunului revendicat, cum este în cazul de față, aceasta neînsemnând o modificare sau anulare a contractului de asistență juridică. Acordarea unui asemenea onorariu înseamnă o prejudiciere a recurenților și o îmbogățire fără justa cauză a intimaților.

Cu privire la onorariul de 4.250 lei acordat pentru intimații A.F. și A.V., recurenții contestă soluția instanței, având în vedere calitatea acestora (chemați în garanție de către SC B. SRL.) și faptul ca nu reclamanții i-au acționat în judecata.

2. Recurenții chemați în garanție A.F. și A.V. au invocat motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:

Au dobândit în proprietate imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova, compus din terenul în suprafață totală de 5.642 mp și construcțiile aflate pe acesta, în cadrul procedurii executării silite, de la SC C.B. SA, dovadă în acest sens fiind procesul - verbal de licitație încheiat la data de 27 aprilie 2005. După plata prețului pentru imobilul achiziționat, l-au înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iulie 2006 către cumpărătoarea SC B. SRL.

Cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SRL este nu doar nefondată, ci și inadmisibilă. Soluția la care s-a oprit instanța de apel cu privire la cererea de chemare în garanție este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. și art. 1337 C. civ.

Cererea de chemare în garanție trebuia respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate, iar nu ca neîntemeiată.

În mod nelegal s-a respins excepția lipsei de interes a SC B. SRL în promovarea cererii de chemare în garanție. Societatea arătată nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, fiind atrasă în proces după administrarea probatoriilor, având cel mult calitatea de intervenient forțat, în măsura în care ar fi îndeplinite cerințele legale în acest sens.

Prin cererea de chemare în judecată se determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata, inclusiv din punctul de vedere al părților.

Este adevărat că reclamanții aveau posibilitatea de a-și modifica cererea și după prima zi de înfățișare, însă acest drept este condiționat de acordul pârâtului sau de existența unei situații dintre cele reglementate de dispozițiile art. 132 C. proc. civ. Aceste cerințe nu erau îndeplinite, astfel încât reclamanții nu puteau să-și modifice cererea de chemare în judecată, sub aspectul părților, după doi ani de la promovarea litigiului și, mai ales după administrarea probatoriului încuviințat, inclusiv a unei expertize de specialitate.

Nu se poate aprecia că aceștia au luat la cunoștință de situația actuală a terenului abia după efectuarea expertizei de specialitate dispusă de către instanță.

Reclamanții aveau posibilitatea să obțină detalii de la cartea funciară, dar nu au fost interesați să efectueze demersuri în acest sens.

De aceea, fiind introdusă în proces abia la data de 30 aprilie 2010, SC B. SRL putea fi cel mult un intervenient forțat care, însă, nu poate formula cerere de chemare în garanție, întrucât nu poate cădea în pretenții față de reclamanți. Ca atare, cererea de chemare în garanție era, sub acest aspect, inadmisibilă, societatea arătată, în calitate de intervenient forțat, nejustificând niciun interes practic în atragerea recurenților A. în prezentul proces.

Aceiași recurenți consideră că, în mod eronat, a fost respinsă excepția prescripției dreptului societății cumpărătoare de a solicita chemarea lor în garanție.

Potrivit art. 520 C. proc. civ., orice cerere de evicțiune totală sau parțială privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Or, procesul - verbal de licitație din 27 aprilie 2005 a fost înscris în C.F. a localității Ploiești prin încheierea din 14 iulie 2005 a Oficiului de cadastru și publicitate imobiliară Prahova. După trecerea termenului de 3 ani prevăzut de lege, datorită efectelor publicității imobiliare, dreptul cumpărătorilor la licitație s-a consolidat și nu mai pot fi răspunzători de pierderea dreptului de proprietate de către societatea cumpărătoare în favoarea altor persoane.

Recurenții mai arată că și soluția dată cererii principale încalcă prevederile art. 480 C. civ. și 520 C. proc. civ.

Se susține că în mod eronat a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în promovarea cererii de chemare în judecată. În speța dedusă judecății, reclamanții nu au dovedit existența dreptului de proprietate în patrimoniul lor, neavând niciun act de proprietate care să le justifice susținerile.

Actele care dovedesc faptul că, în anul 1944 construcțiile din str. X au fost distruse de bombardamente nu sunt suficiente pentru a le dovedi calitatea procesuală activă.

Reclamanții nu au nici titlul de proprietate al lui P.V., titlu în baza căruia s-ar putea stabili dacă acesta a fost sau nu singurul proprietar al imobilului în litigiu și din ce era constituită proprietatea sa.

Mai mult, aceștia nu pot dovedi faptul că ulterior anului 1945 imobilul a trecut din patrimoniul autorului lor în cel al statului prin naționalizare, existând și posibilitatea ca bunul să fi fost înstrăinat altei persoane de la care să fi fost preluat de către stat.

Tocmai de aceea, reclamanții trebuiau să depună titlul de proprietate al autorului lor, să facă dovada că imobilul era în proprietatea sa la momentul naționalizării și că acesta a trecut succesiv prin mai multe patrimonii, aflându-se în prezent în posesia mai multor persoane care sunt antrenate în prezentul proces.

Or, lipsa acestor dovezi conduce la dubii cu privire la existența bunului imobil în proprietatea reclamanților, ceea ce face ca aceștia să nu aibă calitate procesuală activă în prezenta acțiune în revendicare.

Recurenții chemați în garanție mai arată că în mod eronat a fost respinsă excepția prescrierii dreptului de a promova acțiunea în revendicare pentru suprafața de 5.642 mp teren intravilan situat în Ploiești, jud. Prahova, aflată în prezent în proprietatea SC B. SRL.

De la principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare a imobilelor există excepția dedusă din art. 520 C. proc. civ., în conformitate cu care, în cazul vânzării la licitație publică a unui imobil supus urmăririi silite, acel bun nu va mai putea fi revendicat de către cel care se pretinde a fi proprietar dacă au trecut 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.

La data organizării licitației publice, imobilul compus din terenul în suprafață de 5.642 mp și construcțiile aflate pe acesta era înscris în cartea funciară prin încheierea din 1999 în favoarea SC C.B. SA Ploiești.

Vânzarea la licitație în cadrul executării silite a avut loc la data de 27 aprilie 2005. Procesul verbal de licitație din 27 aprilie 2005 a fost înscris în C.F. a localității Ploiești prin încheierea din 14 iulie 2005 a Biroului de C.F. Ploiești.

Astfel, imobilul putea fi revendicat doar până la data de 14 iulie 2008, în considerarea dispozițiilor textului de lege menționat.

Reclamanții nu au întreprins niciun demers la cartea funciară pentru a vedea, în concret, care este situația juridică a imobilului pe care se pretind proprietari, preferând să promoveze acest litigiu, inițial doar în contradictoriu doar cu autoritatea administrativă.

Întrucât aceștia au solicitat obligarea SC B. SRL la restituirea imobilului abia în cursul anului 2010, acțiunea față de societatea arătată, este prescrisă.

3. Recurenta SC B. SRL a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 60 și urm. C. proc. civ. și art. 1337 C. civ., în ceea ce privește soluția adoptată relativ la cererea de chemare în garanție formulată de această parte.

Recurenta susține că, atât timp cât cererea dedusă judecății de către reclamanți a fost considerată neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a vânzătorilor nu putea fi considerată neîntemeiată, întrucât aceasta a rămas fără obiect.

Caracterul neîntemeiat al unei astfel de cereri putea fi stabilit de către instanța de judecată numai în condițiile admiterii cererii principale, caz în care judecătorul fondului ar fi trebuit să cerceteze temeinicia cererii de chemare în garanție. Întrucât nu s-a procedat la verificarea fondului dreptului dedus judecații pe calea cererii de chemare în garanție, în mod clar nu se putea stabili nici eventualul caracter fondat sau nefondat al acestei cereri, soluția adoptată de instanța de judecată fiind o consecință directă a respingerii cererii de chemare în judecată promovată de reclamanți.

Cea de-a doua critică formulată de recurenta SC B. SRL vizează încălcarea dispozițiilor art. 520 alin. (1) și (2) C. proc. civ. În dezvoltarea acestei critici se arată că, la data vânzării la licitație publică a imobilului, acesta era înscris în cartea funciară, conform încheierii din 1999. Vânzarea la licitație publică în cadrul executării silite s-a realizat la data de 27 aprilie 2005, conform procesului verbal de licitație de la acea dată, proces verbal ce a fost înscris în cartea funciară în favoarea adjudecatarilor A.F. și A.V. Începând cu anul 2006, a fost înregistrat în C.F. dreptul de proprietate al recurentei.

Ca atare, susține recurenta, de la data la care a dobândit proprietatea și a înscris-o în cartea funciară dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar al terenului vândut la licitație publică, au trecut mai mult de 3 ani, termen care este considerat un termen special de prescripție a dreptului de a revendica imobilul vândut la licitație publică.

În ceea ce privește aspectul reținut de curtea de apel privind caracterul real și imprescriptibil al acțiunii în revendicare, recurenta arată că situația din speță excede de la regula enunțată de instanța de apel, termenul de 3 ani prevăzut expres de dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. fiind un termen special de prescripție a dreptului de a revendica imobilul vândut la licitație publică. În acest caz, regula generală pe care instanța de judecată își întemeiază opinia nu își mai găsește aplicabilitatea.

Prin întâmpinările depuse la dosar, reclamanții au solicitat respingere celorlalte recursuri, ca nefondate.

Intimata SC R. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți.

Intimata SC G.D.F.S.E.R. SA a invocat, prin întâmpinare, nelegalitatea încheierii din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Prahova, prin care s-a dispus introducerea în cauză a posesorilor terenului revendicat, intimata susținând că această măsură a fost dispusă cu încălcarea normelor procedurale care reglementează participarea terților în proces.

În ceea ce privește recursurile declarate în cauză, Intimata SC G.D.F.S.E.R. SA a solicitat respingerea recursului reclamanților, ca nefondat, iar cu privire la recursurile declarate de intervenienta SC B. SRL și chemații în garanție A., a invocat lipsa de interes a criticilor formulate, în condițiile în care acțiunea în revendicare a fost respinsă, iar apelul declarat de reclamanți a fost respins, cu consecința soluționării litigiului în mod favorabil acestor recurenți.

Recurenții A.F. și A.V. au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului reclamanților și admiterea recursului formulat de SC B. SRL, sub aspectul criticii referitoare la prescripția acțiunii principale în revendicare.

Intervenienta SC B. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților și admiterea recursului declarat de chemații în garanție A., sub aspectul criticilor referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamanților și prescripția acțiunii în revendicare.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

1. Recurenții reclamanți susțin motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără a le dezvolta în mod separat.

Recurenții consideră că instanța de apel a făcut o motivare sumară și incompletă a situației deduse judecății, neanalizând probatoriile administrate la instanța de fond și nici incidența dovezilor cu acte noi din apel, care dovedeau, în opinia recurenților reclamanți, dreptul lor de proprietate și admisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de aceștia.

Rezultă din aceste susțineri că, recurenții reclamanți invocă, pe de o parte, motivarea sumară și incompletă a hotărârii, iar pe de altă parte, neanalizarea unor probe administrate în apel.

În ceea ce privește critica referitoare la motivarea hotărârii, Înalta Curte constată, din lecturarea deciziei din apel, că instanța și-a argumentat soluția prin raportare la înscrisurile depuse de reclamanți, reținând din analiza acestora că nu s-a făcut dovada că autorul reclamanților a avut în proprietate suprafața revendicată și că acesta era singurul proprietar.

În plus, instanța de control judiciar a reținut, ca și prima instanță, că problema care se impune a fi analizată cu prioritate este aceea dacă, în raport de situația terenului revendicat, care este supus prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanții pot justifica existența în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că numai într-o astfel de situație se poate ajunge la compararea titlurilor într-o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv.

Cu privire la această problemă de drept, instanța de apel a considerat corecte argumentele primei instanțe, reținând incidența Legii nr. 10/2001 și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, iar față de împrejurarea că reclamanții nu se pot prevala de un „bun” în sensul textului convențional menționat, a apreciat că reclamanții nu pot obține o soluție favorabilă în cadrul acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun.

Această motivare a instanței de apel, în acord cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este suficientă pentru a justifica convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește neanalizarea probelor administrate la instanța de fond și a actelor noi din apel, precum și expunerea de către recurenți în cadrul cererii de recurs, a situației de fapt care ar rezulta, în opinia lor, din înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte reține că, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

Recurenții tind la reaprecierea situației de fapt, finalitate incompatibilă cu controlul judiciar ce se poate exercita de către instanța de recurs, circumscris cazurilor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care reglementau ca motiv de recurs situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, au fost abrogate prin art. 1 pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

Înalta Curte mai constată că în mod corect instanța de apel a reținut că stabilirea vecinătăților terenului revendicat s-ar fi impus numai în ipoteza în care s-ar fi dovedit existența în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul Convenției, deoarece, așa cum s-a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv în sensul legii speciale de reparație, poate fi exercitată numai în situația în care reclamantul se prevalează de existența unui „bun”, situație în care trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Or, o astfel de situație nu se regăsește în speță. Așa cum C.E.D.O. a reținut în cauza Atanasiu împotriva României, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților un drept de a li se restitui imobilul revendicat.

Modul în care instanța de apel a soluționat criticile din apel referitoare la capătul de cerere în revendicare nu încalcă dreptul de acces la justiție al reclamanților, astfel cum acesta este reglementat în Constituția României și în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că reclamanții au invocat ca temei de drept al acțiunii prevederile art. 480 și următoarele C. civ. și Legea nr. 213/1998 nu împiedică instanța învestită cu soluționarea acțiunii să constate că, în raport de obiectul revendicării, sunt aplicabile reguli speciale și nu criteriile clasice în materia comparării titlurilor de proprietate.

Distincția pe care o fac recurenții între acțiunea în revendicare pe dreptul comun și contestația împotriva unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001 nu este oportună în prezenta cauză, deoarece, prin decizia recurată nu s-a soluționat o asemenea contestație, ci o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile criteriile stabilite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Încadrarea de către reclamanți a criticii referitoare la schimbarea naturii juridice a acțiunii în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este greșită, deoarece textul legal menționat are în vedere schimbarea naturii „actului juridic dedus judecății”, recurenții făcând confuzie între actul juridic dedus judecății și acțiunea prin care actul respectiv este valorificat.

Examinând această critică, ce se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanțele nu au schimbat natura juridică a acțiunii în revendicare, transformând-o în acțiune personală imobiliară, așa cum susțin recurenții, ci au analizat acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, în raport de cauza juridică a acestei acțiuni, care presupune nu numai temeiul juridic invocat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, ci și împrejurările de fapt și de drept care determină afirmarea în justiție a dreptului ce se pretinde a fi încălcat, situație în care instanța este chemată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să soluționeze obiectul cererii deduse judecății, prin calificarea și încadrarea exactă a acesteia în normele de drept aplicabile. În acest mod, nu se încalcă principiul disponibilității în procesului civil, ci se concretizează substanța și finalitatea activității judiciare, care este guvernată de principiu legalității, prevăzut de art. 124 din Constituție.

Faptul că Legea nr. 10/2001 nu suprimă în toate situațiile calea dreptului comun, aspect susținut în motivarea recursului, nu este contestat prin decizia recurată. De asemenea, nu se contestă nici faptul că reclamanții pot urma calea dreptului comun. Însă condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare sunt cele stabilite prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanțe.

Prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 46 după republicare) nu sunt aplicabile în cauză, deoarece acțiunea în revendicare a fost promovată după intrarea în vigoare a legii speciale, nefiind întrunită ipoteza textului legal invocat.

Jurisprudența C.E.D.O. invocată de recurenții reclamanți în motivarea recursului este anterioară hotărârii pronunțate în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României (publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010).

Spre deosebire de practica instanței europene, anterioară acestei hotărâri, care permitea recunoașterea unui drept la restituire a bunului ca urmare a simplei constatări a nevalabilității titlului statului, în cauza Atanasiu și alții contra României, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Recurenții reclamanți nu invocă un „bun” în sensul jurisprudenței instanței europene, ci se prevalează de titlurile vechi de proprietate. Or, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun, preluat de stat anterior intrării în vigoare a Convenției pentru România. Cel care pretinde protecția Convenției, trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual, astfel cum această noțiune a fost clarificată în jurisprudența recentă a instanței europene.

În ceea ce privește susținerea recurenților referitoare la încălcarea art. 6 din Convenție, Înalta Curte constată, contrar afirmației recurenților, că acțiunea lor în revendicare nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci, dimpotrivă, a fost analizată pe fond, însă în contextul legislației și jurisprudenței interne și europene actuale.

Critica recurenților, potrivit căreia în mod greșit curtea de apel a dat întâietate deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în fața prevederilor Constituției și a jurisprudenței C.E.D.O., nu poate fi primită. Nu se pune problema unei neconcordanțe între Decizia nr. 33/2008 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care însăși decizia în interesul legii, aplicată de instanță, a uniformizat practica în privința acțiunilor în revendicare referitoare la imobile preluate de stat în mod abuziv, în considerentele deciziei respective fiind dezvoltate argumente bazate tocmai pe jurisprudența instanței europene.

Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca etapă în cadrul examinării acțiunii în revendicare, în sensul deciziei în interesul legii, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun actual” în patrimoniul reclamanților. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective. În consecință, este nefondată critica privitoare la încălcarea prevederilor art. 20 din Constituție.

Dispozițiile art. 148 din Constituție, invocate în motivarea recursului reclamanților, nu sunt incidente în speță, deoarece litigiul dedus judecății nu este guvernat de norme comunitare, recurenții făcând confuzie între legislația comunitară, pe de o parte, și tratatele internaționale în materia drepturilor omului, la care se referă art. 20 din Constituție, pe de altă parte.

În ceea ce privește obligația recurenților, stabilită de prima instanță, de a plăti cheltuieli de judecată către intimații SC B. SRL și chemații în garanție A., Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a reținut greșit că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu permit reducerea cuantumului onorariului de avocat, o astfel de măsură nu se impunea în cauză, în raport de complexitatea cauzei și munca depusă de avocații intimaților.

Susținerea potrivit căreia valoarea cheltuielilor de judecată acordate intimatei interveniente, în suma de 23.840 lei ar echivala cu valoarea terenului revendicat reprezintă o simplă speculație, întrucât recurenții nu arată modalitatea de evaluare a terenului, pe baza căreia au ajuns la această concluzie, iar în recurs nu se pot face verificări de fapt privind valoarea terenului, incompatibile cu structura acestei căi de atac.

Împrejurarea că intimații A.F. și A.V. au avut calitatea de chemați în garanție, iar titulara cererii de chemare în garanție este SC B. SRL, nu exclude incidența prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul obligării părților care au căzut în pretenții, în speță, a reclamanților, la plata cheltuielilor de judecată și către acești intimați.

2. Recursul declarat de chemații în garanție A.F. și A.V. este nefondat.

Se susține de către acești recurenți că cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SRL este inadmisibilă, soluția instanței de apel fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. și art. 1337 C. civ. De asemenea, se susține lipsa de interes a SC B. SRL în promovarea cererii de chemare în garanție, deoarece societatea arătată nu are calitate procesuală pasivă, având cel mult calitatea de intervenient forțat.

Aceste susțineri sunt nefondate, deoarece SC B. SRL a dobândit calitatea de parte în proces în baza cererii precizatoare formulată de reclamanți la data de 16 august 2010, iar prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 17 septembrie 2010, aceasta nu a invocat decăderea reclamanților din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată. Neregularitatea de ordin procedural decurgând din nerespectarea termenului de modificare a cererii prevăzut de art. 132 C. proc. civ. trebuia invocată de persoana vătămată, în speță de SC B. SRL, cel târziu la termenul de judecată următor celui la care s-a săvârșit. Întrucât dispozițiile art. 132 C. proc. civ. nu au caracter imperativ, se consideră că această societate comercială a acceptat tacit modificarea cererii de chemare în judecată după prima zi de înfățișare. Întrucât aceasta nu a invocat neregularitatea la primul termen imediat următor, nu o mai putea invoca ulterior, fiind decăzută din acest drept.

SC B. SRL a formulat cererea de chemare în garanție ulterior introducerii sale în cauză, moment în care pretinsa neregularitate procedurală decurgând din încălcarea art. 132 C. proc. civ. fusese acoperită. În consecință, nici chemații în garanție, care se pot substitui în drepturile procedurale ale părții care a formulat cererea de chemare în garanție, nu mai pot invoca această neregularitate.

Fiind chemată în judecată de reclamanți, prin cererea precizatoare, SC B. SRL a dobândit calitate procesuală pasivă, putând formula cerere de chemare în garanție. În cazul dat, cererea de chemare în garanție este admisibilă, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 60 și următoarele C. pr. civ. De asemenea, SC B. SRL a avut interes să formuleze cererea de chemare în garanție, pentru a-și putea valorifica pe această cale dreptul de a obține de la vânzători prețul imobilului, în cazul în care ar fi fost evinsă de reclamanți.

Soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului societății cumpărătoare de a solicita chemarea în garanție (excepție invocată de chemații în garanție), menținută de instanța de apel, este corectă, deoarece termenul de 3 ani reglementat de dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. nu vizează cererea de chemare în garanție, ci „cererea de evicțiune”.

Și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților a fost în mod corect respinsă, însă motivarea acestei soluții constă în strânsa legătură care există între soluția ce se poate da acestei excepții și soluția fondului cererii de revendicare (întrucât stabilirea calității de proprietar presupune administrarea de probe care servesc la soluționarea pe fond a cauzei). Toate aspectele invocate de recurenții intervenienți în susținerea criticii pe aceste aspect (respectiv, faptul că reclamanții nu au dovedit existența dreptului de proprietate în patrimoniul lor, că nu au dovedit că autorul lor a fost singurul proprietar al imobilului în litigiu și că bunul a fost preluat de stat) constituie împrejurări avute în vedere de instanțele anterioare la soluționarea pe fond a cererii de revendicare.

Pe de altă parte, întrucât acest capăt de cerere a fost respins, critica chemaților în garanție este lipsită de interes, respingerea pe fond a cererii de revendicare, justificată cu argumentele ce rezultă din considerentele sentinței și ale deciziei recurate, constituind în același timp o recunoaștere a justeții apărărilor formulate de recurenții chemați în garanție, alături de intervenienta SC B. SRL.

În ceea ce privește critica referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului reclamanților de a promova acțiunea în revendicare pentru suprafața de 5.642 mp teren aflată în prezent în proprietatea SC B. SRL, Înalta Curte constată că recurenții invocă prevederile art. 520 C. proc. civ., fără a face cuvenita distincție între cele două alineate ale textului, care reglementează două situații diferite.

Art. 520 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „Orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară și dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar, au trecut cel puțin 3 ani”.

Dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., spre deosebire de alineatul al doilea al aceluiași articol, nu reglementează un termen de prescripție extinctivă. În această ipoteză (aplicabilă imobilelor care erau înscrise în cartea funciară la momentul adjudecării, cum este și cazul imobilului revendicat în speță), la împlinirea termenului de 3 ani (care curge de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior, respectiv, de debitorul executat silit) terțul adjudecatar dobândește definitiv dreptul de proprietate inatacabil asupra imobilului cumpărat la licitație, iar în mod corelativ, se stinge dreptul de proprietate al adevăratului proprietar, care nu va mai putea formula acțiune în revendicare.

Dobândirea dreptului de proprietate de către adjudecatar, în temeiul art. 520 alin. (1) C. proc. civ., constituie o apărare de fond în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât ceea ce se opune terțului reclamant nu este simpla excepție a prescripției dreptului material la acțiune (care presupune că dreptul subiectiv civil supraviețuiește și după intervenirea prescripției), ci chiar pierderea dreptului de proprietate, ca rezultat al efectului achizitiv al înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară în favoarea adjudecatarului.

Alineatul al doilea al art. 520 C. proc. civ. reglementează, într-adevăr, un termen de prescripție, însă se referă la imobilele înscrise pentru prima dată în cartea funciară, în temeiul actului de adjudecare, situație care nu se regăsește în speță (imobilul teren deținut în prezent de SC B. SRL fiind înscris în cartea funciară prin încheierea din 1999 în favoarea SC C.B. SA Ploiești, debitoare, iar ulterior, ca urmare a vânzării la licitație în cadrul executării silite, s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate în favoarea chemaților în garanție, în baza procesul verbal de licitație din 27 aprilie 2005).

În consecință, soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în ceea ce privește revendicarea terenului de la SC B. SRL este corectă, însă cu motivarea expusă mai sus.

3. Recursul formulat de recurenta SC B. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

Se invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 60 și următoarele C. proc. civ. și a art. 1337 C. civ., deoarece, față de modul de soluționare a cererii de chemare în judecată, cererea de chemare în garanție a vânzătorilor trebuia respinsă ca rămasă fără obiect.

Această critică este lipsită de interes, deoarece în considerentele sentinței s-a precizat clar că respingerea cererii de chemare în garanție este consecința respingerii acțiunii principale, nicidecum rezultatul unei analize pe fond a răspunderii vânzătorilor pentru evicțiune. Împrejurarea că în dispozitivul sentinței s-a menționat că cererea de chemare în garanție este respinsă ca neîntemeiată și nu ca rămasă fără obiect nu produce nicio vătămare recurentei SC B. SRL, de natură a justifica admiterea recursului și modificarea deciziei din apel și a sentinței primei instanțe sub acest aspect.

Cea de-a doua critică formulată de recurenta SC B. SRL, care vizează încălcarea dispozițiilor art. 520 alin. (1) și (2) C. proc. civ., este nefondată pentru aceleași considerente expuse deja în analiza motivului de recurs similar invocat de recurenții chemați în garanție.

În ceea ce privește nelegalitatea încheierii din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Prahova, invocată prin întâmpinare de intimata SC G.D.F.S.E.R. SA (sub aspectul faptului că în mod nelegal prin această încheiere Tribunalului Prahova a dispus introducerea în cauză a posesorilor terenului revendicat), Înalta Curte constată că această susținere nu poate fi examinată, în condițiile în care intimata SC G.D.F.S.E.R. SA nu a exercitat căile de atac în cauză.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii C.L.T., G.L.A., C.G.T. și W.R.V.C., de intervenienta SC B. SRL și de chemații în garanție A.V. și A.F. împotriva Deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 decembrie 2013.