Revocation of donation with burdens: res judicata interpretation of continuous maintenance obligations and insufficient expert evidence on individual artwork conservation

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1621 din 27 martie 2012 a Tribunalului Constanța, a fost respinsă acțiunea reclamantului V.M., formulată în contradictoriu cu pârâții Comuna Topalu prin Primar și Muzeul De Artă Constanța, cererea față de Muzeul,,D. și S.V.” din Topalu fiind respinsă pentru lipsa capacității de folosință a acestei entități.

Prima instanță a pornit de la premisa acestui litigiu, anume încheierea, la data de 27 august 1960, a contractului de donație între V.D.G., în calitate de donator și Sfatul Popular al Comunei Topalu, în calitate de donatar, pentru întreaga colecție de lucrări de artă a donatorului, însumând 228 de piese (picturi, rasteluri, acuarele, schițe și sculpturi).

Contractul stipula că această colecție, cu inventar anexat, a fost donată în mod expres și exclusiv Sfatului Popular al comunei Topalu, ca un semn de omagiu adus locului unde s-a născut; că voința donatorului, de care depindea însăși soarta contractului, a fost ca operele de artă să nu iasă niciodată din patrimoniul donatarului, urmând ca ele să fie totodată expuse în condiții bune, spre a nu fi supuse la intemperii și avarii, în clădirea Muzeului ,,D. și S.V.’’ din comuna Topalu, jud. Constanța.

La finalul contractului a fost inserată și sancțiunea nulității actului în situația nerespectării totale sau parțiale a sarcinilor donației, consecința fiind reintrarea colecției, de drept și de fapt, în patrimoniul donatorului sau al moștenitorilor săi legali, fără nici un fel de pretenții.

Instanța de fond a parcurs referirile doctrinare privitoare la contractul de donație, cu trimitere la normele în vigoare la data sesizării tribunalului (art. 801, 803 și 822-824 C. civ. 1864).

S-a reținut că principalele argumente pentru care reclamantul - fiul donatorului - susține că donatarul comuna Topalu nu și-a îndeplinit sarcinile impuse prin contract vizează: presupusul transfer de piese din colecție către Muzeul de Artă din Constanța (realizându-se în acest mod ieșirea din patrimoniul donatarului a multor opere de artă); absența unei expuneri publice integrale și continue a colecției; neasigurarea condițiilor corespunzătoare de protejare, conservare și restaurare a operelor de artă.

În baza probelor administrate, judecătorul fondului a stabilit că aceste susțineri nu sunt întemeiate, câtă vreme prin raportul de expertiză muzeografică efectuat de d-na expert D.E.M. s-a constatat că sunt în circuitul public 199 de piese, adică integral donația de pictură - 181 de lucrări, 16 sculpturi în bronz și 2 piese de grafică, restul de 29 de piese de grafică fiind păstrate în custodie la Muzeul de Artă din Constanța, în depozitul de grafică, fiecare piesă fiind protejată cu hârtie Japon, conform normelor internaționale de conservare; cele 199 de piese expuse la Topalu sunt în stare foarte bună de conservare, fără urme de degradări, picturile fiind încadrate corect, iar sculpturile în bronz nu au urme de degradări fizico-chimice, ceea ce demonstrează că s-a realizat o atentă prezervare a operelor de-a lungul timpului.

Instanța a mai reținut că expertiza a regăsit urme ale îmbătrânirii pe cele 29 de lucrări de grafică românească modernă păstrate în depozitul Muzeului din Constanța, expertul exprimându-și însă opinia că această situație poate fi anterioară momentului donării - conservatorul muzeului constănțean luând măsura corectă a dezrămării lor și depozitarea în casete, în mape de hârtie neutră tip Japon, pentru cel puțin 3 ani.

Tribunalul a considerat că toate acțiunile Muzeului ,,D. și S.V.’’, dar și ale Muzeului de Artă Constanța, au vizat asigurarea bunelor condiții de expunere a colecției donate, prin amenajarea spațiului care să corespundă parametrilor și cerințelor pe care le implică operele de artă, clădirea muzeului fiind integral renovată în anul 2007; astfel, la data întocmirii raportului de expertiză s-a constatat existența unui microclimat situat în parametri acceptabili (temperatura cuprinsă între 190 C și 240 C, valoarea umidității fiind între 39% și 34%, conformă cu studiile de conservare ale I.C.O.M).

Muzeul de Artă Constanța a arătat la interogatoriu că la 15 august 2003 au fost plătiți 198.290,50 lei, ca măsură reparatorie în echivalent pentru clădirea muzeului din Topalu, conform Legii nr. 10/2001, ulterior fiind efectuate reparații capitale în decursul anilor 2006, 2007 și 2008, evaluate la cca. 100.000 euro, cheltuielile suportate fiind evidențiate prin înscrisurile depuse: ordine de plată, devize de lucrări și facturi fiscale. Că rezultă din chiar Decizia civilă nr. 195/ C din 24 februarie 2003 a curții de apel că modificările aduse la clădirea Muzeului ,,D. și S.V.’’ depășeau la acea dată de 9 ori valoarea acestuia, în considerarea acestui fapt dispunându-se restituirea prin echivalent a imobilului, către foștii proprietari.

Tribunalul a înlăturat și critica privitoare la pretinsa înstrăinare a unei părți din colecție, prin transferarea ei în patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța, reținând că Muzeul de Artă are atribuții de conservare față de toate operele din patrimoniul pe care îl administrează, fiind administratorul lucrărilor deținute în calitate de proprietari de către Consiliul Județean Constanța și de Consiliul Local Topalu; că în îndeplinirea acestor atribuții s-a procedat la aducerea unora dintre operele de artă în conservatorul muzeului constănțean.

Concluziile expertizei au fost corelate cu declarațiile martorilor M.M. (directorul Muzeului de Artă Constanța) și B.M. (gestionar la Muzeul ,,D. și S.V.’’), care au relevat faptul că muzeul din Topalu a fost renovat integral și dotat cu aparatura necesară în vederea expunerii colecției în parametri optimi; că operele de artă sunt expuse publicului, cu excepția pieselor ce necesită lucrări de conservare și că întreaga colecție a fost depozitată la Muzeul de Artă Constanța doar în perioada în care muzeul s-a aflat în reparații capitale. În același sens, instanța de fond a apreciat ca subiectivă declarația martorei P.L.D., care a vizitat Muzeul din Topalu după formularea acțiunii de către reclamant și care a susținut că acea clădire nu îndeplinește condițiile necesare expunerii operelor de artă donate, că nu s-ar regăsi expuse toate piesele, că atmosfera părea a fi umedă, în capătul muzeului fiind văzută o baltă de apă (cca. ½ l), iar pe doi dintre pereții din ultima sală fiind zone cu tencuială degradată.

Această declarație, care nu a relevat că există vreo lucrare compromisă datorită microclimatului perceput la momentul vizitei, a fost înlăturată, așa cum s-a procedat și cu cea a martorei P.R. - profesor la Universitatea Națională de Artă București, care a vizitat muzeul împreună cu d-na P. după numirea lor ca martore în proces; d-na P. a declarat că,,starea muzeului nu era cea pe care orice doritor de artă și-ar dori-o’’, în ultima sală fiind văzută igrasie, existând urme de degradare a peretelui din cauza umidității excesive, o baltă sub un calorifer, fără însă ca lucrările de pictură să fie afectate.

Pe de altă parte, au fost înlăturate de către prima instanță și susținerile reclamantului privind degradarea în timp a imobilului Muzeului din Topalu, cu decenii în urmă, câtă vreme prin decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 7 octombrie 2010 s-a stabilit că instanța este învestită cu analiza neîndeplinirii sarcinilor donației, în termenul de prescripție de 3 ani calculat de la data promovării acțiunii.

În aceste condiții s-a conchis de către judecătorul fondului că sarcinile impuse prin contractul de donație au fost și sunt în continuare îndeplinite, toate piesele din colecție fiind în proprietatea donatarului - comuna Topalu, transferarea acestora către Muzeul de Artă fiind doar pe perioade determinate, în scopul conservării, colecția fiind expusă publicului, cu excepția pieselor de grafică ce necesită conservarea; că donatarul a asigurat și asigură condiții corespunzătoare expunerii operelor de artă și se preocupă de întreținerea colecției, astfel cum s-a stipulat prin contract, astfel că nu sunt îndeplinite premisele revocării donației.

Împotriva acestei hotărâri, cât și a încheierii din 13 martie 2012 (prin care au fost respinse probele suplimentare cerute de reclamant), V.M. a formulat, în termen legal, apel, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în tot a încheierii menționate, dar și a sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Criticile dezvoltate în cuprinsul apelului s-au raportat, în esență, la greșita interpretare a probelor administrate în fața instanței de fond ori la ignorarea altora, apreciate ca relevante, reclamantul apelant considerând că este necesară completarea probelor care pot atesta neîndeplinirea sarcinilor donației.

S-a susținut, sub un prim aspect, că tribunalul a dat expertizei efectuate de d-na expert M. o valoare probatorie superioară celorlalte probe, cu toate că raportul nu a respectat obiectivele impuse, ignorându-se totodată de către instanță carențele evidențiate de dl. expert parte I.D. și de reclamant; că argumentul îndeplinirii tuturor sarcinilor donației a fost dedus exclusiv în urma redării unor pasaje din acest raport, fără nici o referire la concluziile expertului în restaurare și conservare I.D.

Fiind făcută trimiterea la rolul și forța juridică a expertizei în ansamblul probelor, astfel cum sunt reflectate în literatura juridică și în jurisprudență, apelantul a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a achiesat, într-un mod necondiționat și nemotivat, la datele raportului de expertiză M., preluând afirmațiile neprobate ori imposibil de verificat ale acestuia (referitoare la starea de conservare a unora dintre operele de artă și la cauza probabilă a urmelor de îmbătrânire prezente pe unele din ele), deși experta a arătat că nu a evaluat ca stare fiecare lucrare în parte.

Apelantul a criticat, în același context, înlăturarea relevanței probatorii a declarațiilor martorelor P.L.D. și P.R., considerate a fi subiective, exclusiv pe argumentul că ele contravin raportului de expertiză efectuat de d-na M.; s-a solicitat să se constate că P.D. are calitatea de expert restaurator, iar R.P. este profesor la Universitatea Națională de Artă din București, martorele spunându-și părerea ca experți și relevând în această calitate disfuncționalitățile percepute în mod direct, cu ocazia vizitării muzeului din Topalu: lipsa a două sculpturi și a pieselor de grafică, precum și un microclimat necorespunzător. Apelantul a arătat că martora P. nu a fost întrebată dacă există vreo lucrare compromisă, declarația sa fiind denaturată.

O altă critică în apel a vizat înlăturarea forței probante a adresei din 19 aprilie 2011 emisă de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, prin care se atestă că potrivit inventarului bunurilor aparținând patrimoniului cultural național, unicul deținător al bunurilor mobile incluse în colecția ,,D. și S.V.’’ este Muzeul de Artă Constanța, iar nu comuna Topalu; această situație este atestată explicit de Hotărârile de clasare din 2004 și 2008.

Apelantul reclamant a susținut că în acest mod au fost ignorate clauzele care prevedeau, sub sancțiunea nulității, interdicția impusă de donator ca această colecție să iasă vreodată, în tot sau în parte, din patrimoniul sfatului popular al comunei Topalu, respectiv din muzeul ,,D. și S.V.’’, precum și obligația expunerii ei zilnice, în bune condiții, ferită de intemperii și avarii.

S-a susținut că instanța de fond a ignorat transferarea mai întâi de facto și ulterior de jure, din patrimoniul comunei Topalu în cel al Muzeului de Artă Constanța, a unor piese importante ale colecției de artă, multe dintre acestea ieșind din,,aria teritorială a comunei Topalu’’, împotriva voinței donatorului, ele fiind ulterior văzute la muzeul din Constanța.

A fost apreciată ca neîntemeiată argumentația privitoare la asigurarea de către donatar, ori de câte ori era necesar, a condițiilor corespunzătoare de expunere a operelor de artă, apelantul arătând că instanța de fond a ignorat neîndeplinirea acestei cerințe în perioada 2006-2008; că starea anterioară de degradare a clădirii este recunoscută implicit prin alocarea sumelor importante pentru reparații (ceea ce prezumă o degradare corelativă și a operelor de artă, ca,,efect firesc al expunerii într-un mediu necorespunzător’’).

S-a criticat ignorarea expunerii și în prezent a picturilor sub caloriferele care degajă temperaturi nocive, a existenței instalației de apă pe deasupra, ceea ce poate duce la scurgeri accidentale, precum și nefuncționarea sistemului de supraveghere video la momentul efectuării expertizei; că împrejurarea remedierii, în timpul procesului, a unora din neregulile constatate nu scuză lipsa de diligență a pârâților de-a lungul deceniilor.

Apelantul a solicitat să se ia act că unele picturi relevă la vizualizare craq-ueluri în stratul de culoare, ceea ce arată omisiunea donatarului de a restaura piesele vădit degradate din colecție. S-a făcut trimitere la expertiza efectuată de dl. D.I. și la concluziile acesteia privitoare la consecințele nefaste ale condițiilor de expunere a lucrărilor, cu atât mai mult cu cât - arată apelantul - degradarea unor piese (găurirea lor, lipsa unui colț sau afectarea de cleiuri rigidizate) fiind constatată și de d-na expert M.

S-a conchis de către apelant că în speță s-a făcut pe deplin dovada neîndeplinirii sarcinilor donației, operând în acest caz sancțiunea revocării.

A fost totodată criticată și soluția dispusă în privința lipsei capacității de folosință a Muzeului din Topalu, apelantul susținând că ea nu este confirmată de înscrisurile existente la dosar.

S-a solicitat să se aibă în vedere că, în disonanță cu prevederile legale incidente și cu hotărârile judecătorești pronunțate în primul ciclu procesual, tribunalul nu a dat eficiență situației de neîndeplinire a sarcinilor donației în perioada anterioară termenului de trei ani dinaintea promovării acțiunii, invocându-se incorect Decizia civilă nr. 5068 din 07 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care nu impune o limitare temporală, ci doar indică data de la care a început să curgă termenul prescripției.

Prin cererea fondată pe disp. art. 295 alin. (2) C. proc. civ., apelantul a solicitat să se ordone prezentarea de către pârâți a înregistrărilor termohigografice efectuate în sălile muzeului din Topalu și constatarea printr-o nouă expertiză a stării fizice a fiecăreia dintre cele 228 de piese ale Colecției de Artă Plastică ,,D. și S.V.’’, gradul de întreținere, conservare și condițiile de păstrare, stabilirea existenței condițiilor optime de păstrare și expunere.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2012, curtea a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării de către pârâtul Muzeul de Artă Constanța, prin raportare la dispozițiile art. 1141 alin. (2) și art. 118 alin. (1) C. proc. civ., iar prin încheierea din 10 decembrie 2012 a fost respinsă cererea de suplimentare a probei cu expertiza de specialitate vizând identificarea stării fiecărei piese din colecție, fiind însă admisă proba cu înscrisuri în susținerea tezei probatorii a neîndeplinirii sarcinii de menținere în patrimoniul comunei Topalu a colecției donate, dar și a celei vizând lucrările efectuate ca reparații capitale, amenajări și utilări a clădirii muzeului.

Prin Decizia civilă nr. 9C din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului V.M., formulat împotriva încheierii de ședință din data de 13 martie 2012 și a sentinței civile nr. 1621 din 27 martie 2012 pronunțate de Tribunalul Constanța.

Analizând criticile de netemeinicie și de nelegalitate a soluției pronunțate (cu referire atât la dezlegarea dată fondului raportului litigios, cât și la încheierea care a tranșat sfera probatoriului înainte de închiderea dezbaterilor), față de disp. art. 295 alin. (1) și (2) C. proc. civ., curtea de apel a reținut următoarele considerente:

În speță, apelantul reclamant a solicitat revocarea donației făcută de tatăl său, G.V., în favoarea donatarei pârâte comuna Topalu conform contractului de donație cu sarcini autentificat din 1960, pe considerentul că nu au fost îndeplinite sarcinile donației, de menținere a operelor de artă în patrimoniul comunei Topalu și de a întreține colecția; ca o consecință a revocării, reclamantul a cerut obligarea pârâților comuna Topalu, Muzeul ,,D. și S.V.’’ din Topalu și Muzeul de Artă Constanța să-i predea piesele „Colecției de Artă Plastică D. și S. V.”.

Întrucât cauza a parcurs un prim ciclu procesual, instanța a reținut că problema de drept dezlegată înainte de rejudecare a vizat determinarea perioadei înăuntrul căreia se putea exercita acțiunea în revocare, care prin natura ei personală și caracterul patrimonial este supusă dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În acest sens, prin Decizia civilă nr. 289/ C din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, menținută prin Decizia 5068 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în Dosarul nr. 6474/118/2008, s-a decis că reclamantul V.M. a luat cunoștință de starea colecției de artă plastică la data de 18 iunie 2008, când a apreciat că nu sunt îndeplinite în mod corespunzător sarcinile donației făcute de autorul său - astfel că acțiunea promovată la 5 august 2008 era promovată în termenul general de prescripție.

Din această perspectivă, aserțiunile legate de ignorarea de către prima instanță a nerespectării clauzelor contractului de donație,,de-a lungul deceniilor’’ este vădit nefondată, instanțele stabilind în prima judecată că reclamantul nu are dreptul de a acționa pentru pretinsele nesocotiri ale sarcinilor donatorului produse în afara termenului de prescripție de trei ani, calculat retroactiv de la momentul sesizării lor (18 iunie 2008).

O a doua chestiune care trebuie clarificată în ordinea logică a motivelor de apel, chiar dacă apelul nu a fost dezvoltat în susținerea ei, o reprezintă calitatea procesuală a pârâtului Muzeul ,,D. și S.V.’’ din comuna Topalu - aspect care permite verificarea corectei statuări asupra cadrului procesual.

Instanța de fond a pronunțat o soluție judicioasă în acest sens, câtă vreme documentația depusă în cursul judecății atestă că această entitate este organizată ca secție teritorială a Muzeului de Artă Constanța, conform hotărârilor Consiliului Județean din 2007 și 2008 de aprobare a înființării și organigramei, situație față de care disp. art. 13 alin. (2) și (4) din Legea nr. 311/2003 a muzeelor și colecțiilor publice, entitatea menționată ce nu are personalitate juridică - această aptitudine având-o forul tutelar, Muzeul de Artă Constanța.

Asupra fondului a reținut că:

1). Una din principalele obligații impuse conform contractului autentificat din 1960 și pretins încălcate de donatar, ar constitui-o scoaterea de fapt și ulterior de drept a unor părți ale colecției de artă din patrimoniul comunei Topalu, pentru ca acestea să se regăsească mai târziu în patrimoniul Muzeului de Artă Constanța.

Astfel, contractul de donație impunea ca sarcină ca această colecție de artă să,,nu poată ieși niciodată, sub nici o formă, nici în total și nici în parte, din patrimoniul sfatului popular al comunei Topalu, respectiv din muzeul comuna Topalu D. și S.V.’’, donatorul explicând natura expresă a clauzei - anume, conferirea donației ca semn de omagiu adus locului în care s-a născut, dar și părinților săi.

În această privință, având în vedere că apelantul reclamant a înțeles să probeze nesocotirea acestei cerințe explicite prin conținutul adresei din 19 aprilie 2011 emisă de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național (fila 43 vol. 1 fond) și prin hotărârile de clasare (filele 96-100 apel), prin care se atestă că potrivit inventarului bunurilor aparținând patrimoniului cultural național, unicul deținător al bunurilor mobile incluse în colecția ,,D și S.V.’’ este Muzeul de Artă Constanța, instanța a reținut că în cauză trebuie făcută distincția între noțiunea de patrimoniu, înțeleasă în sens juridic ca ansamblu al drepturilor și obligațiilor unei persoane (deci, incluzând și dreptul de proprietate asupra bunurilor) și cea de patrimoniu cultural național definit prin art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 182/2000 modif. prin Legea nr. 488/2006.

Conform art. 4 din Lege, bunurile aparținând patrimoniului cultural național mobil (în care se includ și operele de artă plastică potrivit art. 3 alin. (2) pct. 2, indiferent de forma de proprietate) fac parte din fondul patrimoniului cultural național, textul art. 2 alin. (4) al legii definind ansamblul operațiunilor menite să asigure protejarea acestui patrimoniu (între care, inventarierea, clasarea, conservarea, asigurarea securității, restaurarea). Art. 10 din Legea nr. 182/2000 arată în ce constă procedura clasării (respectiv, stabilirea apartenenței unor bunuri culturale la acest patrimoniu specific), iar textul art. 17 prevede că în timpul desfășurării procedurii de clasare din oficiu a unui bun cultural mobil, acesta se află sub regimul de protecție prevăzut, potrivit dispozițiilor prezentei legi, pentru bunurile clasate în,,tezaur’’ (astfel cum arată de altfel și hotărârile de clasare depuse la dosar).

Art. 28, ca și legislația adiacentă (Norma aprobată prin H.G. nr. 216/2004, modif.) indică faptul că lucrările de conservare și restaurare se fac în acest caz numai de către persoane specializate, conservatori și restauratori acreditați, în laboratoare care funcționează în cadrul instituțiilor publice muzeale.

Art. 52 din Legea nr. 182/2000 modificată arată că descoperirea, colectarea, cercetarea, expertizarea, clasarea, inventarierea, depozitarea, conservarea, prepararea, restaurarea, protejarea, achiziționarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural național mobil se realizează prin organisme și instituții specializate, care au competențe generale și speciale în domeniu (în speță, Muzeul de Artă din Constanța), iar art. 6 alin. (1) stabilește că atributul coordonării activităților specifice din domeniul patrimoniului cultural național mobil revine Ministerul Culturii și Patrimoniului Național (deci, și entităților cu personalitate juridică din subordine) și Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor.

Legea nr. 182/2000 prevede și că aceste bunuri pot face obiectul expozițiilor (art. 34), cu procedurile prin care ele pot fi relocate în acest scop.

Prin urmare, operațiunile realizate cu bunurile aparținând fondului patrimoniului cultural național, ca în speță, privind clasarea, transferul în laboratoarele specializate pentru conservare sau prezentarea în expoziții nu au semnificația indusă de apelantul reclamant, piesele acestei colecții de artă nefiind apropriate de Muzeul de Artă prin sustragerea lor din patrimoniul juridic al donatarului. Faptul că o parte din operele de artă au ieșit din,,aria teritorială’’ a comunei donatare pentru a fi prezentată în expoziții organizate la Muzeul de Artă din Constanța, ori pentru a fi supusă procedurii de conservare, în condițiile legii, nu echivalează cu nesocotirea voinței donatorului, ca aceste valori culturale să aparțină din punct de vedere juridic comunității față de care a înțeles să dispună cu titlu gratuit.

Clauza sus-menționată nu poate fi interpretată într-o manieră excesivă, în sensul că donatorul ar fi urmărit ca operele de artă să nu părăsească niciodată incinta muzeului din Topalu, interzicând integrarea lor în circuitul firesc al bunurilor de patrimoniu; ceea ce a pretins donatorul a fost respectarea scopului pentru care a înțeles să lase această colecție comunității locale de care a fost legat afectiv și în care părinții săi și-au adus la rândul lor contribuția, fiind așadar exclusă prin actul donației posibilitatea transferării dreptului de proprietate în favoarea unui terț.

Din acest punct de vedere nu pot fi apreciate ca relevante, așa cum solicită apelantul reclamant, declarațiile martorei P. privind constatarea lipsei din expoziție a unor piese ale colecției la data vizitării muzeului din Topalu, ori consemnarea - în procesul-verbal datat 18 iunie 2008 al B.E.J. S.N. încheiat prin compararea cu lista inventar - a absenței unor lucrări din incinta muzeului.

Cu aceste argumente, care acoperă integral criticile referitoare la scoaterea unei părți din colecție din muzeul din Topalu și înlătură probele care atestă, în acest context, nerespectarea acestei sarcini a donației, au fost respinse ca neîntemeiate aceste critici ale apelului.

2). Cât privește pretinsa impunere a obligației de prezentare integrală și zilnică a acestor opere de artă, curtea a avut în vedere că aceste susțineri nu sunt întemeiate. Parcurgând clauzele contractului se constată că donatorul nu a impus o sarcină excesivă, de această natură, ci doar ca expunerea lucrărilor să se facă,,în zilele fixate prin regulament’’ și,,în condiții bune’’, ceea ce implică derularea unui program de vizitare impus de instituție, precum și luarea măsurilor de întreținere și/sau conservare, acestea implicând indiscutabil retragerea pentru aceste operațiuni, pe perioade de timp determinate prin reglementările din domeniu, a operelor care urmează a fi recondiționate.

3). Întrucât este susceptibilă de o motivare mai amplă, principala critică adusă soluției pronunțate de instanța de fond - vizând neîndeplinirea obligației asumate de donatar de păstrare în stare corespunzătoare și de asigurare a condițiilor necesare expunerii colecției - a fost analizată în cele ce urmează, cu referire și la dispozițiile asupra probelor suplimentare solicitate în calea de atac.

În esență, reclamantul a invocat prin cererea de chemare în judecată că deși în perioada 2006 - august 2007 au fost efectuate lucrări de reparație capitală și de reamenajare a clădirii în care funcționează Muzeul ,,D. și S.V.’’, imobilul nu era apt nici la data judecării cauzei să asigure expunerea și conservarea lucrărilor de artă; s-a apreciat că nici la momentul redeschiderii muzeului reamenajat, în septembrie 2007, nu erau asigurate aceste condiții speciale privind climatul în încăperi cu dotarea tehnică necesară controlului temperaturii și umidității, încăperile prezentând urme de igrasie (aspecte consemnate cu ocazia unei deplasări la sediul muzeului, împreună cu executorul jud. S.N., în data de 18 iunie 2008).

În evaluarea acestei sarcini, curtea a pornit de la conținutul actului de donație care reflectă voința donatorului, reținând că obligația impusă s-a referit la expunerea publică,,în clădirea amenajată expres de organele sfatului popular al comunei Topalu’’, ca,,lucrările de artă să fie expuse în condițiuni bune, spre a nu fi supuse la intemperii și avarii, deoarece știința muzeologiei a ajuns să creeze condițiuni în care operele de artă să reziste secolelor’’.

Actul mai prevede că donatarul are obligația de a restaura eventualele deteriorări de rame, geamuri etc. și,,să întrețină colecția donată, tablourile neputând fi lăsate fără geamuri, pentru buna lor întreținere’’.

Astfel fiind, curtea a reținut că cerința impusă de donator a fost una de diligență, impunând donatarului păstrarea, conservarea și expunerea în bune condiții, în acord cu realizările științei, operele de artă lăsate în clădirea muzeului din Topalu. Îndeplinirea unei asemenea condiții, cât privește reabilitarea și amenajarea clădirii, a fost sub un prim aspect certificată prin soluția irevocabilă pronunțată în cauza vizând restituirea acestui imobil în deplină proprietate și liniștită posesie; s-a indicat în acest context în considerente că restituirea în natură nu este posibilă față de modificările aduse construcției și transformarea esențială a edificiului care adăpostește operele de artă - Decizia civilă nr. 195/ C din 24 februarie 2003 a Curții de Apel Constanța (Dosar nr. 163/C/2003).

Sub un al doilea aspect, această obligație de diligență în asigurarea bunelor condiții de expunere și conservare a colecției nu poate fi privită decât din perspectiva asigurării dotărilor interioare necesare protecției și conservării lucrărilor de artă, iar din acest punct de vedere, ea a fost îndeplinită.

În speță s-a probat, prin înscrisurile prezentate în fond și apel, că muzeul a beneficiat de reparații curente în baza contractului de proiectare din 25 octombrie 2006, al cărui deviz general atestă efectuarea de lucrări la instalațiile electrice, sanitare și termice, montarea de utilaje și echipamente tehnologice, precum și a unui sistem de supraveghere video potrivit documentației tehnice din 15 noiembrie 2007; că sediul muzeului beneficiază de centrală termică, precum și de aparate de aer condiționat și pentru păstrarea controlului umidității (ultimele regăsite și de executorul jud. la 18 iunie 2008). Această stare de fapt a fost consemnată în procesele-verbale încheiate la 9 noiembrie 2011 și respectiv 21 noiembrie 2011, cu ocazia deplasării la sediul muzeului din Topalu și la Muzeul de Artă din Constanța a experților D. și M., fiind indicată existența sistemelor de protecție antiefracție și incendiu, a celui de supraveghere video pentru interior și exterior, a pazei și supraveghetorului, a aparatelor de umidificare/dezumidificare a aerului etc.

Astfel fiind, este cu totul irelevant faptul că la data deplasării executorului judecătoresc (18 iunie 2008), în vederea constatării numărului lucrărilor din incinta muzeului din Topalu și inventarierii lor, s-a menționat că există patru încăperi cu urme de igrasie, precum și trei aparate de dezumidificare a aerului, dintre care doar unul în funcțiune; consemnările executorului nu puteau fi decât în acord cu sentința ce se executa, ca elemente faptice constatate într-un moment dat, fără ca acestea să se constituie într-o probă a neîndeplinirii vreunei sarcini a donatarului. Executorul nu putea evalua oportunitatea punerii în funcțiune a tuturor aparatelor din dotarea muzeului și funcționalitatea lor, la acel moment; pe de altă parte, existența conjuncturală a unor urme de degradare a pereților interiori (neindicate de altfel ca amploare) nu poate fi interpretată în sensul cerut de apelantul reclamant, al nerespectării acestei sarcini impuse donatarului.

Pe același considerent în mod corect au fost înlăturate de către instanța de fond declarațiile testimoniale ale martorelor P.R. și P.L.D., care au vizitat împreună Muzeul din Topalu înainte de a se prezenta în fața instanței în data de 24 mai 2011 și care au declarat că, la momentul vizitei, au constatat o cantitate redusă de apă sub un calorifer, într-o singură încăpere, pereți cu tencuiala deteriorată și o atmosferă ce părea umedă. Martora P. (care a declarat că este fiica fostului director al muzeului din Topalu, F.C.) a arătat că și la momentul vizitei sale exista un termohigograf (pentru măsurarea temperaturii și a umidității), ca și în perioada în care mama sa îndeplinea funcția de director, dar și faptul că nu a văzut pete de mucegai în incintă; martora P.R. (care a arătat că îl cunoaște încă din copilărie pe reclamant) a susținut însă că a văzut urme de igrasie pe pereți. Niciuna dintre martore nu a precizat că au fost identificate lucrări degradate datorită umidității.

Aceste depoziții, care reflectă părerea formată pe baza percepției personale a martorelor la un moment dat, nu sunt de natură să releve nesocotirea principalei obligații a donatarului, de păstrare și expunere în bune condiții a acestor lucrări.

De altfel, tribunalul a constatat că declarațiile martorelor B.M. și M.M. sunt concordante cu înscrisurile prezentate la dosar în ce privește asigurarea dotărilor necesare prezervării colecției, înlăturând în mod întemeiat pe cele ale martorelor P. și P., prezentate după desemnarea lor ca martori ai reclamantului și vizitarea într-o anumită zi a muzeului.

Ceea ce este cert este faptul că au fost asigurate, prin intermediul Muzeului de Artă din Constanța, sumele necesare reparării, extinderii și amenajării incintei și clădirii muzeului chiar înainte de anul 2005 (cum atestă decizia din 2003 a Curții de Apel Constanța), operațiuni continuate prin fondurile importante ale Consiliului Județean Constanța, din 2007 (cum se arată în volumul de prezentare a muzeului, apărut la editura E.P. sub semnătura d-nei F.C., în decembrie 2007 - fila 99 vol. 1 Dosar nr. 17324/118/2010 al Tribunalului Constanța), cu consecința creării condițiilor de expunere și păstrare a lucrărilor de artă în acest spațiu - cu excepția celor aflate în procedura conservării în laboratorul muzeului din Constanța.

Au fost înlăturate ca vădit nefondate aserțiunile legate de modalitatea de expunere a lucrărilor de pictură față de instalația termică, a rețelei de apă din clădire și a existenței unor anterioare urme de degradare a tencuielii, aceste aspecte nefiind de natură să probeze prin ele însele că donatarul manifestă o neglijență incompatibilă cu sarcinile donației, din moment ce nici unul din martorii audiați nu a relevat degradarea vreunei piese sau expunerea iminentă la un pericol de distrugere - astfel cum susține apelantul reclamant.

În fine, cât privește critica vizând înlăturarea ca neîntemeiată - în primă instanță - conform încheierii din 13 martie 2012, a cererii de depunere a înregistrărilor termohigografice ale muzeului din Topalu și de efectuare a unei expertize de specialitate care să ateste starea fizică a fiecăreia din cele 228 de piese ale colecției, gradul de întreținere și de conservare a acestora în parte, curtea a găsit-o nefondată.

Faptul că expertul-parte I.D. (expert restaurator), desemnat de reclamant și încuviințat de instanță, a relevat că expertul D.M. nu a analizat în amănunt fiecare lucrare, pentru a releva cracq-ulurile pe suprafața lucrării lui N.T. „Margine de crâng la Balcic” și lipsa restaurării lucrărilor de grafică, nu impunea instanței de fond administrarea unei noi expertize, pe obiectivele menționate.

Sub un prim aspect, curtea a reținut că experții în domeniu aparțin, prin specializarea stabilită potrivit Ordinelor Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2008 și 2009/2001, categoriei experților conservatori și restauratori, respectiv, experților în istoria și studiul artei plastice; d-na. expert M. intră sub incidența O.M.C.C. nr. 2009/2001, în timp ce dl. expert D. în sfera O.M.C.C. nr. 2008/2001.

Ceea ce a avut de stabilit instanța de fond a fost determinarea condițiilor de păstrare și expunere a operelor acestei colecții în incinta muzeului din Topalu, ca o cerință ce derivă din clauzele actului de donație, iar nu starea punctuală a fiecărei exponate (cu identificarea corelativă a degradărilor existente pe suprafața acestora).

Argumentul pentru care atât în judecata fondului, cât și în apel (conform încheierii din 10 decembrie 2012) a fost respinsă administrarea suplimentară a unei expertize care să stabilească gradul de conservare al fiecărei lucrări (așadar, a unei expertize efectuate de către un specialist conservator și restaurator) a fost acela că la data efectuării inventarului de predare a operelor donate - august 1960 - nu s-a stabilit și gradul lor de conservare, pentru a se putea determina pe baza probelor dacă a intervenit o degradare a lor din culpa donatarului. Astfel, expertiza efectuată de d-na M. a arătat (iar instanța în mod corect și-a însușit considerentele expertului) că nu i se pot imputa donatarului cracqu-lurile de pe stratul pictural sau urmele de îmbătrânire a hârtiei unora din lucrările de grafică românească, în condițiile în care aceste lucrări au fost achiziționate de donator în decursul anilor și expuse în colecții private până la momentul donării.

S-a reținut, în acest context, că lucrarea lui N.T. ,,Margine de crâng la Balcic” figurează în datele de inventar de patrimoniu ca fiind realizată în perioada 1933 - 1934 (fila 128 vol. 1 dosar nr. 17324/118/2010 al Tribunalului Constanța), iar lucrările lui I.I. datează din 1908; însăși prezentarea în albumul editat al muzeului atestă că multe din lucrările de pictură și grafică aflate în colecția ,,D. și S.V.” sunt anterioare anului 1920, fiind achiziționate de dr. G.V. în perioada 1920 - 1950 (filele 58-63 vol. 1 Dosar nr. 17324/118/2010 al Tribunalului Constanța).

Astfel fiind, proba pretinsă de apelantul reclamant a fi utilă spre a dovedi neîndeplinirea de către donatarul intimat a sarcinii de păstrare în bune condiții a acestei colecții (așa cum este impusă în actul de donație) a fost corect respinsă la fond și neadministrată în apel pe argumentul neconcludenței; nu se poate prezuma, cum susține apelantul, că fiecare lucrare din colecție era la momentul încheierii actului de donație într-o stare perfectă, revenindu-i intimatului donatar să probeze contrariul, câtă vreme la acel moment nu s-a realizat o expertiză de specialitate, care să ateste starea fiecărei lucrări și gradul de afectare datorită vremii și expunerii în colecția privată.

Pe de altă parte, intimații au probat că au acționat în virtutea procedurilor specifice asupra lucrărilor care au impus de-a lungul timpului măsuri de retragere de la expunere și de conservare la Muzeul de Artă din Constanța - aspect arătat și prin expertiză.

Nu a fost reținută, în egală măsură, nici utilitatea prezentării înscrisurilor care să certifice funcționalitatea aparaturii ventilo-convectoare pentru păstrarea umidității și temperaturii optime (înregistrările termohigografice), câtă vreme acestea nu îndeplinesc cerința probei relevante. În speță nu s-a contestat existența și funcționarea acestei aparaturi în incinta muzeului (fiind certificate de executorul judecătoresc în procesul-verbal din iun. 2008, de martorii audiați și de procesul-verbal încheiat cu ocazia deplasării experților la Topalu, în nov. 2011), împrejurare față de care prezentarea acestor înregistrări nu prezintă nici o relevanță în cauză.

Prin urmare, înlăturarea unora dintre probele administrate și reținerea relevanței altora țin de aplicarea disp. art. 167 și urm. cod proc. civilă, tribunalul neacordând o valoare probatorie supremă expertizei efectuate, cum susține apelantul, ci corelând probele care au relevat adevărata situație de fapt, pentru a proceda ulterior la o judicioasă încadrare în drept.

În raport de toate aceste considerente, curtea a reținut că, în aplicarea dispozițiilor art. 829 C. civ. 1864, în mod corect prima instanță a stabilit că nu s-a dovedit neîndeplinirea condițiilor impuse de donator pentru valabilitatea actului donației, apelul reclamantului fiind respins ca nefondat.

Împotriva deciziei și a încheierii de ședință din data de 10 decembrie 2012 a declarat recurs reclamantul, care a susținut următoarele:

1. Prin măsurile dispuse prin încheierea de ședință din data de 10 decembrie 2012 și prin soluția pronunțată prin Decizia civilă nr. 9/ C din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Constanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.):

Curtea de Apel Constanța, prin soluția pronunțata, a nesocotit atât aspecte intrate în puterea lucrului judecat, dispuse în mod definitiv și irevocabil prin hotărâri judecătorești pronunțate în primul ciclu procesual, cât și forme de procedură menite să asigure realizarea dreptului la apărare în bune condiții:

1. Din dinamica etapelor procesuale parcurse deja în cadrul primului ciclu al cauzei rezultă, în mod clar, că anumite aspecte esențiale aflării adevărului în cauza au fost tranșate în mod definitiv și irevocabil: „Pentru a fi îndeplinit scopul urmărit de către donatorul G.V. la acordarea liberalităților, acesta a instituit în sarcina beneficiarului comuna Topalu, mai multe obligații continue și anume: colecția ce face obiectul donației să nu iasă niciodată, sub nicio formă, în tot sau în parte, din patrimoniul comunei Topalu, colecția să fie expusă public în incinta unei clădiri amenajate expres de autoritățile locale ale Comunei Topalu iar donatarul să asigure condițiile necesare conservării lucrărilor ce fac parte din colecția ce face obiectul donației atât în ceea ce privește expunerea acestora, cât și în ceea ce privește întreținerea lor.

Prin urmare, donatorul a impus în sarcina donatarului - comuna Topalu - o obligație de a face -respectiv obligația de a organiza un serviciu determinat, și de a-i asigura în permanență condițiile formale de funcționare pentru a realiza scopul comemorativ urmărit de autorul reclamantului. Obligația de a menține colecția într-o stare corespunzătoare în vederea expunerii sale publicului implică o serie de lucrări de conservare și reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării ca urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfășoară în timp, ele având un caracter de continuitate”. (a se vedea în acest sens, Decizia civilă ut. 289/ C din 09 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, pag. 9, parag. 4-5).

Aceste aspecte nu au format obiect al recursului declarat de intimații-pârâți în cadrul primului ciclu procesual, intrând în puterea lucrului judecat. Oricum, Decizia civilă nr. 289/ C din 09 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța a devenit irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Iată, deci, că instanțele au dat deja o interpretare juridică voinței donatorului astfel cum aceasta a fost exprimată în cadrul contractului de donație: îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractual de donație presupune realizarea unor lucrări de conservare și de restaurare a acestor opere de artă supuse degradării ca urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfășoară în timp, ele având un caracter de continuitate.

Hotărându-se astfel este evident că sarcina instanțelor de judecată în cadrul celui de-al doilea ciclu procesual era să cerceteze realizarea acestor lucrări de conservare și reabilitare a operelor de artă.

Ignorând caracterul obligatoriu al dispozițiilor judecătorești din primul ciclu procesual, Curtea de Apel Constanța re-interpretează clauzele contractuale: „În evaluarea acestei sarcini, Curtea va porni de la conținutul actului de donație care reflectă voința donatorului, reținând că obligația impusă s-a referit la expunerea publică „în clădirea amenajată expres de organele sfatului popular al comunei Topalu”, ca „lucrările de artă să fie expuse în condițiuni bune, spre a nu fi supuse la intemperii și avarii, deoarece știința muzeologiei a ajuns să creeze condițiuni în care operele de artă să reziste secolelor”. Actul mai prevede că donatorul are obligația de a restaura eventualele deteriorări de rame, geamuri etc. și „să întrețină colecția donată, tablourile neputând fi lăsate fără geamuri, pentru buna lor întreținere”. Astfel fiind, curtea a reținut că cerința impusă de donator a fost una de diligență, impunând donatarului păstrarea, conservarea și expunerea în bune condiții, în raport cu realizările științei, operelor de artă lăsate în clădirea muzeului Topalu”. (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 9 din 21 ianiarie 2013 a Curții de Apel Constanța, pag. 10, parag. 2, 3, 4).

Prin adoptarea acestei interpretări a voinței donatorului, vădit diferită față de cea intrată în puterea de lucru judecat, Curtea de Apel Constanța a încălcat în mod flagrant dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

1. a. Deși a evidențiat, în mod repetat, instanței de apel că verificarea fiecărei opere în parte, pentru a putea determina starea de conservare sau degradare a pieselor Colecției, a reprezentat un obiectiv al expertizei de judecată încuviințate de către Tribunalul Constanța prin încheiere interlocutorie, Curtea de Apel, prin hotărârea finală, a calificat cererea ca fiind o cerere de suplimentare a probatoriului administrat în cauză. Calificarea corectă a cererii este demonstrată de chiar transcrierea înregistrării brute a ședinței de judecată din data de 10 decembrie 2012: „Pe cale de consecință, completarea raportului de expertiză reprezintă o consecință firească a neîndeplinirii acestei obligații de către expert, în primă fază procesuală.” (a se vedea în acest sens, transcrierea înregistrării brute a ședinței de judecată din data de 10 decembrie 2013, pag.7).

2. a. În egală măsură, instanța de apel a înlăturat, în cadrul demersului deliberativ, probe ce demonstrează neîndeplinirea sarcinilor donației folosind o argumentație profund artificială:

2.1. O analiză minuțioasă a operelor de artă nu ar fi fost concludentă (deși Tribunalul Constanța a încuviințat-o) atâta vreme cât, la momentul predării-primirii operelor donate, nu s-a stabilit gradul de conservare al operelor de artă: „Argumentul pentru care atât în judecata fondului, cât și în apel (conform încheierii din 10 decembrie 2012) a fost respinsă administrarea suplimentară a unei expertize care să stabilească gradul de conservare al fiecărei lucrări (așadar, a unei expertize efectuate de către un specialist conservator și restaurator) a fost acela că la data efectuării inventarului de predare a operelor donate - august 1960 - nu s-a stabilit și gradul lor de conservare, pentru a se putea determina pe baza probelor dacă a intervenit o degradare a lor din culpa donatarului.” (a se vedea în acest sens, Decizia civila nr. 9 din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța, pag. 12, ultimul parag.).

Dacă, prin reducere la absurd, s-ar accepta soluția propusă de instanța de apel ca fiind legală și temeinică ar însemna ca donatorului sau succesorului său în drepturi să-i fie imposibil să demonstreze o neexecutare a sarcinilor donației. Raționamentul instanței lipsește, practic, de efecte juridice însăși voința lui G.V. cu privire la obligarea comunei Topalu de a asigura o stare optimă a pieselor Colecției sale conform ultimelor cuceriri ale „științei muzeologiei”.

Mai mult decât atât, confirmând raționamentul Curții de Apel Constanța, se încalcă în mod flagrant principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans - nimeni nu poate invoca în apărare propria turpitudine; la momentul predării-primirii pieselor de artă ale colecției donate, donatarul își asumase deja sarcinile donației. Pentru a se asigura că nu i se va putea imputa ulterior o neexecutare culpabilă a sarcinilor, ar fi trebuit să depună toate diligențele în vederea consemnării stării de conservare a operelor de artă primite în dar. Lipsa de diligență a donatarului nu îl poate exonera de răspundere contractuală și nici au îl poate condamna pe donator, așa cum încearcă să demonstreze Curtea de Apel Constanța.

Oricum, sarcina de a asigura „condițiuni bune” de expunere precum și conservarea și restaurarea lucrărilor, astfel încât „operele de artă să reziste secolelor”, este valabilă indiferent de consemnarea stării lucrărilor la momentul predării-primirii lor.

2.2. Neasigurarea, chiar și după renovare, a unor condiții firești expunerii operelor de artă nu este imputabilă donatarului: „Vor fi înlăturate ca vădit nefondate aserțiunile legate de modalitatea de expunerea lucrărilor de pictură față de instalația termică, a rețelei de apă din clădire și a existenței unor anterioare urme de degradare a tencuielii, aceste aspecte nefiind de natură să probeze prin ele însele că donatarul manifestă o neglijență incompatibilă cu sarcinile donației, din moment ce niciunul din martorii audiați nu a relevat degradarea vreunei piese sau expunerea iminentă la un pericol de distrugere - astfel cum susține apelantul-reclamant.” (a se vedea în acest sens, decizia civilă nr. 9/21 ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța, pag. 12, parag. 1).

Astfel, se ignoră cu desăvârșire trimiterile recurentului- intimat la Vade-Mecum de la Conservation preventive, Centre de recherche et de restauration des Musees en France, Paris, 2006, care califică drept situație de urgență neasigurarea unui climat corespunzător din punct de vedere al temperaturii și umidității.

Soluția recurată contrazice norme elementare de conservare prevăzute la an. 8-3) din același Vade-Mecum, invocate de apelantul-reclamant, care enumeră, printre măsurile de prevenție, și obligația de a ști unde se află locurile cu risc crescut de inundație sau de incendiu. Or, prin amplasarea conductelor de apă deasupra exponatelor, întreaga incintă a Muzeului Topalu prezintă risc ridicat de inundație.

În demersul său de a-l exonera total de răspundere pe beneficiarul Colecției de Artă „D. și S.V.”, Curtea de Apel Constanța revine asupra propriilor hotărâri dând dovadă de o inconsecvență flagrantă.

Astfel, în cadrul ședinței de judecată din data de 10 decembrie 2012, instanța de apel a considerat necesar, ca, pentru aflarea adevărului în cauză, Muzeul de Artă Constanța să depună la dosarul cauzei documente care să ateste lucrările de conservare efectuate de către specialiștii muzeului pentru ca, la următorul termen de judecată, instanța l-a constatat că intimatul nu a depus probele solicitate.

În pofida celor constatate, instanța de apel a hotărât că astfel de acte de conservare nici nu intrau în sarcina donatarului: "[...] sens în care a reținut că această obligație de diligență în asigurarea bunelor condiții de expunere și conservare a colecției nu poate fi privită decât din perspectiva asigurării dotărilor interioare necesare protecției și conservării lucrărilor de artă, iar din acest punct de vedere, ea a fost îndeplinită.”

3. a. Prin atitudinea sa consemnată în cadrul transcrierilor ședințelor de judecată, precum și în cadrul considerentelor hotărârii recurate, Curtea de Apel Constanța nesocotește atât caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătorești pronunțate în primul ciclu procesual cât și dreptul la un proces echitabil al recurentului-reclamant consfințit prin norme de drept intern, inclusiv la nivel constituțional, dar și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

C.E.D.O. sau Curtea de Convenție, cum mai este denumita în literatura de specialitate, a stabilit în mod clar, în jurisprudența sa, că noțiunea de proces echitabil include modul în care instanțele naționale au procedat la examinarea probatoriului administrat în cauză; „Curtea rămâne competentă numai în a cerceta procedura în ansamblul ei, inclusiv cu privire la modul de administrare a probelor, spre a vedea dacă au fost respectate garanțiile înscrise în art. 6 din Convenție”. (C.H.D.O., 18 martie 1997, Montovanelli c/France, C.E.D.O. 25 martie 1999, Pelissier et Sassi c/France, citate de Corneliu Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. 1 Drepturi și Libertăți, Ed. All Beck, București, pag. 517). În același sens, prin hotărârea C.E.D.H., 19 decembrie 1997, instanța de contencios european a arătat că „Sarcina Curții constă în a determina dacă procedura contestată, în ansamblu ei, a fost echitabilă în sensul art. 6 paragraf I. prin luarea în considerare a tuturor circumstanțelor cauzei, inclusiv natura litigiului și caracterul procedurii potrivit cu care acesta a fost soluționat, modul în care probele au fost evaluate și dacă această procedură i-a dat reclamantului ocazia să-și susțină cauza în condiții care să nu fie de natură a-l plasa în situația net dezavantajoasă față de angajatorul lui.”

2. Curtea de Apel Constanța, prin decizia recurată, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit și vădit, neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.);

Independent de faptul că, urmare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Constanța era învestită doar cu constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii sarcinilor donației după ce acestea fuseseră determinate deja pe cale judiciară: „obligația de a organiza un serviciu determinat, și de a-i asigura în permanență condițiile normale de funcționare pentru a realiza scopul comemorativ și cultural urmărit de autorul reclamantului. Obligația de a menține colecția într-o stare corespunzătoare în vederea expunerii sale publicului implică o serie de lucrări de conservare și reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării cu urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfășoară în timp, ele având un caracter de continuitate.”, aceasta re-interpretează sarcinile donației dându-le un înțeles în contradicție vădită cu voința reală a donatorului:

„Astfel fiind, Curtea va reține că cerința impusă de donator a fost una de diligență, impunând donatarului păstrarea, conservarea și expunerea în bune condiții, în acord cu realizările științei, operele de artă lăsate în clădirea muzeului din Topalu” (a se vedea în acest sens Decizia civilă nr. 9 din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța, pag. 10, parag. 4).

Prin transformarea din obligație de rezultat a sarcinilor donației în obligație de diligență, precum și prin aprecierea conform căreia o posibilă degradare a lucrărilor de artă este irelevantă atâta vreme cât nu există un înscris care să ateste starea lucrărilor la momentul predării acestora către donator, Curtea de Apel Constanța a transformat un act de donație cu sarcini într-o donație pur gratuită, amputând, în mod grav, voința reală a tatălui autorului.

3. Decizia nr. 9/ C din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcare și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

1. Dincolo de normele procedurale nesocotite prin Decizia civilă nr. 9 din 21 ianuarie 2013, după cum s-a arătat în cele ce preced, reclamantul a susținut că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a legii și în ceea ce privește capacitatea de folosință a Muzeului „D. și S.V.”, precum și a perioadei relevante pentru aprecierea îndeplinirii sarcinilor donației.

Astfel, deși în discuție era capacitatea procesuală a Muzeului Topalu, Curtea de Apel Constanța decide lipsa de calitate procesuală a acestuia întrucât reprezintă o secție teritorială a Muzeului de Artă Constanța.

Înscrisurile existente la dosarul cauzei nu demonstrează lipsa capacității sau calității procesuale a acestui intimat.

Referitor la perioada relevantă pentru aprecierea îndeplinirii sarcinilor donației, pentru a da o aparență de legalitate a soluției pronunțate, curtea de apel s-a folosit de o pretinsă autoritate de lucru judecat sub acest aspect.

În realitate, în cadrul primului ciclu procesual, Înalta Curte de Casație si Justiție nu impune o astfel de limitare temporală în aprecierea îndeplinirii sau neîndeplinirii sarcinilor de către donatar, ci doar indică data de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune, respectiv data la care reclamantul a luat cunoștință de starea necorespunzătoare a colecției de lucrări de artă plastică:

„Reclamantul a luat cunoștință de neîndeplinirea sarcinilor impuse de autorul său donatarului la o dată concretă, respectiv data de 18 iunie 2008, când a constatat starea necorespunzătoare a „colecției de lucrări de artă plastică”. In raport de data mai sus menționată, s-a reținut corect de instanța de apel că acțiunea reclamantului a fost promovată cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Așadar, având în vedere procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 18 iunie 2008 și încheierea din 15 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Hârșova, în mod corect instanța de apel a statuat că acțiunea în revocarea donației a fost formulată de reclamant în termenul legal de prescripție enunțat mai sus.” (Decizia nr. 5068 din 07 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pag. 4, parag. 2-4).

2. Deși au demonstrat în mod riguros că, în pofida voinței donatorului, colecția de artă a ieșit din patrimoniul donatorului la început de facto, ulterior de iure, instanța de apel a refuzat să aibă în vedere argumentele invocate, propunând o motivare absurdă:

2.1. A învederat, în mod repetat, în cadrul judecății apelului că, urmare a demersurilor efectuate de către reclamant în vederea informării asupra situației juridice a Colecției de Artă „D. și S.V.”, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național i-a comunicat Hotărâri de clasare a pieselor colecțiilor în patrimoniul cultural național. Toate aceste hotărâri, Hotărârea din 20 iulie 2004, din 31 august 2004, din 03 decembrie 2004 și din 23 octombrie 2008, arată că piesele colecției se află „în patrimoniul Muzeului de Artă Constanța”.

De altfel, realitatea este confirmată de probatoriul administrat în cauză chiar de către Muzeul de Artă Constanța pentru termenul din data de 14 ianuarie 2013. Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordinul din 11 august 2004 „Se clasează în patrimoniul cultural național mobil, categoria juridică „Tezaur” un număr de 38 (treizeci și opt) lucrări de pictură și grafică aparținând domeniului artă românească modern, aflate în patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța, cuprinse în anexă”.

Afirmația conform căreia menționarea colecției în patrimoniul Muzeului de Artă Constanța s-a datorat specificului procedurii de clasare, nu poate fi primită. Conform înscrisului reprezentând cererea de clasare, depus tot de Muzeul de Artă Constanța, pentru termenul din data de 14 ianuarie 2013, există rubrica specială care indică calitatea solicitantului. Aceasta poate fi de proprietar, mandatar al unui proprietar, administrator de bunuri sau autoritate publică. Or, față de prevederile ordinului de clasare și ale hotărârilor de clasare este evident că Muzeul de Artă din Constanța a precizat calitatea de proprietar, deși, dacă aceasta nu ar fi fost reală, ar fi putut preciza calitatea de mandatar pe care o afirmă în prezentul dosar.

În replică, instanța de apel „[…] va reține că în cauză trebuie făcută distincția între noțiunea de patrimoniu, înțeleasă în sens juridic ca ansamblu al drepturilor și obligațiilor unor persoane (deci, incluzând și dreptul de proprietate asupra bunurilor) și cea de patrimoniu cultural național definit prin art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 182/2000 modif. prin Legea nr. 488/2006 [...] Prin urmare, operațiunile realizate cu bunurile aparținând fondului patrimonial cultural național, ca în speță, privind clasarea, transferul în laboratoarele specializate pentru conservare sau prezentarea în expoziții, nu au semnificația indusă de apelantul-reclamant, piesele acestei colecții de artă nefiind apropriate de Muzeul de Artă prin sustragerea lor din patrimoniul juridic al donatarului”.

Față de distincția clară între noțiunea de patrimoniu în sens juridic și patrimoniu național, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea literală a înscrisurilor emise de către Ministerul Culturii, este flagrantă intenția instanței de apel de a crea o confuzie care să servească demersului său de a înlătura voința donatorului.

2.2. Un argument principal al instanței în demersul său de a înlătura susținerile reclamantului cu privire la înstrăinarea Colecției de Artă este caracterul uzual al prezentării acesteia în expoziții temporare ori retragerea pieselor în vederea realizării lucrărilor de conservare sau de restaurare. Cu toate acestea, aceeași instanță a constatat, la termenul din data de 14 ianuarie 2013, inexistența vreunei probe în acest sens.

Or, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 138/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil, act normativ invocat chiar de către instanță în cadrul considerentelor hotărârii recurate, „(1) Pentru organizarea unor expoziții sau realizarea unor proiecte culturale instituțiile publice pot împrumuta, după caz, unor instituții publice sau persoane juridice de drept privat din țară, în condițiile dreptului comun, bunuri culturale mobile clasate pe care le dețin în administrare, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor și cu aprobarea Ministerului Culturii și Cultelor”. Este astfel evidentă necesitatea existenței unor avize și aprobări. Cu toate acestea, Muzeul de Artă Constanța nu a fast în măsură să exhibe niciun astfel de document oficial.

2.3. În cadrul aceluiași demers, al demonstrării înstrăinării Colecției, a arătat că din înscrisurile existente la dosarul cauzei, precum și față de atitudinea procesuală a Muzeului de Artă Constanța manifestată pe durata întregului proces, este evident că pârâtul-intimat se comportă ca un adevărat proprietar;

a. Fiind chemat în judecată de către adevărații proprietari ai clădirii ce adăpostește Colecția de Artă, Muzeul de Artă Constanța nu a invocat lipsa calității procesuale pasive, arătând că donatarul colecției și, deci, cel care a preluat clădirea unde este expusă colecția, este comuna Topalu. Dimpotrivă, s-a declarat proprietar al clădirii urmare a împlinirii termenului de prescripție achizitivă (a se vedea în acest sens, Decizia civilă nr. 195/ C din 24 februarie 2003 a Curții de Apel Constanța, pag. 2, parag. 7).

b. La data de 15 august 2003, Muzeul de Artă Constanța cumpără clădirea în care se afla expusă Colecția „D. și S.V.”

c. Lucrările de amenajare ale clădirii sunt realizate tot de Muzeul de Artă Constanța.

d. Pe parcursul judecății în primă instanță și în apel, partea care s-a opus cel mai energic revocării donației nu a fost beneficiarul de drept al acesteia, comuna Topalu, ci Muzeul de Artă Constanța. Acest intimat a administrat aproape întregul probatoriu în cauză: Dna. D.P., directorul Muzeului de Artă Constanța, a fost prezentă la cele două convocări pentru realizarea expertizei, explicațiile în scris cu privire la pretinsa situație juridică a pieselor Colecției, precum și cu privire la îndeplinirea sarcinilor donației au fost semnate tot de Dna. Director D.P., Muzeul de Artă Constanța și-a asumat obligația de a depune înscrisuri din care să rezulte lucrări de conservare ale tablourilor donate (a se vedea în acest sens, transcrierea ședinței de judecată din data de 10 decembrie 2012).

e. Solicitarea fondurilor „[...] în lupta cu moștenitorii donatorului dr. G.V.”, a fost realizată tot de Muzeul de Artă Constanța și nu de comuna Topalu (a se vedea în acest sens, Expunerea de motive la proiectul de hotărâre privind aprobarea rectificării bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2012 pentru Muzeul de Artă Constanța).

Curtea de Apel Constanța a ales să ignore susținerile reclamantului, neînlăturându-le în mod argumentat.

3. Independent de neimplicarea efectivă dovedită a donatarului în demersuri care să asigure îndeplinirea sarcinilor donației, Curtea de Apel Constanța, prin decizia pronunțată încearcă să înlăture, fără argumente solide, realitatea demonstrată în cadrul prezentului dosar conform căreia operele de artă donate nu au fost expuse în condiții corespunzătoare și nici nu s-a intervenit asupra lor pentru o conservare adecvată voinței donatorului.

Pentru a servi demersului său, instanța săvârșește grave erori judiciare, calificând sarcinile donației în obligații de rezultat sau ignorând realitatea pe care ea însăși a constatat-o în mod expres: intimații nu au realizat niciun act de conservare sau restaurare a pieselor Colecției. Cu atât mai grav este că instanța de judecată ignoră, cu desăvârșire, faptul că nu s-a intervenit nici în vederea stopării procesului de degradare și a restaurării operelor de grafică, avariate. Același normativ internațional de conservare și prevenție, citat în precedent, definește, tot ca o situație de urgență, apariția oricărei ridicături, umflături pe stratul pictural: ori de câte ori apare o ridicătură sau o umflătură a stratului pictural se impune intervenția unui restaurator.

Raționamentul Curții de Apel Constanța este infirmat de realitatea din speță:

Starea de degradare a imobilului Muzeului de Artă din Topalu care ar fi trebuit să găzduiască Colecția donată, anterior anului 2007, este de notorietate și a fost consemnată de către Florica Cluceru în cartea Muzeul de D. și S.V., Topalu. Repere de identitate. Reprezintă, deci, o certitudine că anterior anului 2007, nici beneficiarul de drept al colecției, comuna Topalu, nici adevăratul beneficiar al acesteia, Muzeul de Artă Constanța, nu au asigurat condiții bune de expunere care să excludă „avariile”.

3.2. În pofida afirmațiilor Muzeului de Artă Constanța care, în dovedirea îndeplinirii sarcinilor donației, a arătat că a cumpărat imobilul de la adevărații proprietari, înscrisurile existente la dosarul cauzei atestă contrariul.

Astfel, din interpretarea sistematică a considerentelor Deciziei civile nr. 195/ C din 24 februarie 2003 a Curții de Apel Constanța, rezultă, dincolo de orice echivoc, că, în realitate, Muzeul de Artă Constanța s-a opus despăgubirii adevăraților proprietari, solicitând restituirea în natură a imobilului către aceștia.

3.3. Nici după trei ani de la formularea acțiunii civile care formează obiectul prezentului dosar, incinta Muzeului Topalu nu asigură condiții adecvate operelor de artă din Colecția „D. și S.V.”:

a) în sala Pallady, caloriferele sunt situate chiar sub exponate, la o distanță foarte mică.

Aceasta, în pofida normelor de conservare prevăzute de Vade-Mecum de la Conservation preventive, Centre de recherche et de restauration des Musees en France, Paris, 2006, invocate chiar de Muzeul de Artă Constanța prin adresa din 08 ianuarie 2013 care califică drept situație de urgență neasigurarea unui climat corespunzător din punct de vedere al temperaturii și umidității;

b. instalația de apă este situată la vedere, deasupra picturilor în toate camerele muzeului. În eventualitatea unor scurgeri de apă sau spargerii unei conducte, operele de artă ar fi afectate în mod irecuperabil. Și din acest punct de vedere sunt contrazise norme elementare de conservare prevăzute la art. 8 alin. (3) din același Vade-Mecum care prevăd drept măsuri de prevenție obligația de a ști unde se află locurile cu risc crescut de inundație sau de incendiu. Or, prin amplasarea conductelor de apă deasupra exponatelor, întreaga incintă a Muzeului Topalu prezintă risc ridicat de inundație;

c. în pofida lucrărilor de renovare finalizate relativ curând, în sala Pallady există urme ale unei lucrări recente de acoperire a igrasiei;

d. sistemul de supraveghere video nu funcționa la momentul efectuării expertizei.

3.4. Starea de degradare a operelor de grafică reprezintă dovadă a condițiilor neadecvate de expunere a Colecției „D. și S.V.”

Dovada irefutabilă a neasigurării unui mediu propice expunerii operelor de artă donate este reprezentată de starea de degradare în care se află piesele de grafică: unele dintre piesele de grafică sunt găurite, altora le lipsește un colț sau piesa în totalitate este afectată de cleiuri rigidizate pe suprafața lucrării. În ceea ce privește starea de conservare a lucrurilor de pictură, aceasta nu a putut fi constatată decât la nivel superficial, general. Chiar și o astfel de vizualizare a relevat apariția unor craq-ueluri în stratul pictural al lucrării lui N.T., „Margine de crâng la Balcic”.

4. Instanța de apel nu a înlăturat în mod convingător nici susținerea reclamantului conform căreia colecția nu a fost expusă public în mod continuu.

În acest sens, curtea de apel a făcut referire la dreptul beneficiarului donației de a retrage piese din colecție în vederea participării la expoziții temporare sau restaurării lor, ignorând, încă o dată, imposibilitatea intimaților de a confirma prin intermediul probatoriului administrat în cauză.

5. Nelegală este decizia recurată și prin refuzul Curții de Apel Constanța de a conferi relevanță juridică dispozițiilor art. 829 C. civ. Cuza și voinței donatorului. Voința autorului recurentului, exprimată în mod neechivoc în cadrul contractului de donație, determină atât sancțiunea nerespectării sarcinilor donației cât și limitele de apreciere asupra gravitații nerespectării acestora:

„Nerespectarea în total sau în parte a condițiunilor prezentei donații, atrage după sine nulitatea actului, bunurile donate reintrând de drept și de fapt în patrimonial subsemnatului donator sau al moștenitorilor săi legali, fără niciunfel de pretenție de nicio natură, din partea donatarului.”

Ne regăsim, astfel, în ipoteza unui pact comisoriu impus de donator care determină o desființare a contractului de donație, atâta vreme cât se constată o neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale și care nu permite instanței de judecată să aprecieze asupra gravității neexecutării sarcinilor.

Este unanim acceptat în literatura de specialitate și în practica judecătorească relevantă că donația cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic (și cu titlu oneros), în caz de neexecutare intervenind efectele specifice contractelor sinalagmatice.

Nu mai reprezintă obiect de controversă, nici în doctrina internă, nici în cea franceză, că revocarea donației trebuie pronunțată pe cale judecătorească cu excepția situației în care părțile prevăd un pact comisoriu. Inserarea unei astfel de clauze limitează și puterea de apreciere a judecătorului: "[...] la révocation n’a jamais lieu de plein droit. Une action en justice est, en principe, nécessaire. Mais les parties peuvent dèroger à ce principe, en stipuland une clause résolutoire,” (Michael Grimaldi, Droit patrimonial de la familie, Dalloz, 2011-2012, pag. 369).

Oricum, s-a afirmat încă din etapa de început a punerii în practică a C. civ. Cuza că „În principiu, oricine poate face o liberalitate prin donațiune sau testament și este liber de a-i pune orice condițiuni va găsi de cuviință. În acest caz soarta liberalității este subordonată îndeplinirii condițiilor sub care a fost făcută”(a se vedea în acest sens, Tribunalul Ilfov, 1,608, dec. 4/1889, publicată în C Hamangiu, C. civ. adnotat. Vol. II, Ed All Beck, București 999, pag, 257).

În tranșarea aceleiași probleme, a revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinii, s-a afirmat în doctrină, recurgând pentru interpretare și la jurisprudența franceză a vremii, că „[...] revocarea trebuie pronunțată în afară de existența vreunei culpe a donatarului, căci legea nu cere această condiție, în consecință, instanța sesizată de o cerere de revocare va examina exclusiv punctual dacă donatarul a îndeplinit sarcinile ce luase asupra sa” (a se vedea în acest sens, C.H., I.R., B., A.B., Tratat de drept civil roman, Vol. III, Ed. All Beck, București, 1998, pag. 495).

Față de situația de fapt și de drept dedusă judecății este indeniabil că sancțiunea revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinilor este incidență și în speță. Din probatoriul elaborat administrat în cauză rezultă că, după moartea donatorului, sarcinile donației au fost neglijate, ajungând să fie ignorate cu desăvârșire rând pe rând. Ceea ce intimații au încercat să facă pe parcursul întregului proces a fost să creeze aparența unei conformări cu rigorile impuse de donator. În realitate, pasivitatea donatarului și dezinteresul Muzeului de Artă Constanța în decursul atâtor zeci de ani nu a rămas fără consecințe: piese importante ale colecției degradate, lipsa oricărei forme de restaurare a provocat deteriorări iremediabile ale unor lucrări cu autori de referință în istoria artei românești, cum ar fi C.B., N.T. De asemenea, dovedind aceeași lipsă de respect față de voința donatorului, sub pretextul mai bunei conservări (deși nu au format obiect de restaurare), niciuna dintre lucrările de grafică nu sunt expuse publicului.

Toate acestea sunt mărturii ale nesocotirii voinței autorului reclamantului, ale neîndeplinirii scopului donației determinând incidența sancțiunii revocării acesteia prevăzute expres de donator prin contractul de donație și de dispozițiile art. 829 C. civ. Cuza, teza 1.

Constatarea necesității revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinilor este des întâlnită în practica judiciară actuală, reprezentând o consecință firească a neîndeplinirii obligațiilor asumate prin contract:

„Instanța a apreciat că, deși pârâta-reclamantă a efectuat o serie de lucrări de renovare și extindere a imobilului donat, imposibilitatea înființării căminului de bătrâni cu denumirea părinților reclamantei-pârâte în termenul contractual, ca urmare a stagnării lucrărilor din anul 2002, constituie o parte a sarcinii esențială la încheierea contractului, ce nu a fost executată. [...] Prin urmare, fiind îndeplinite condițiile revocării actului de donație încheiat între părți, instanța a admis cererea principală și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată” (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 523/R/2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, citată de C.N., în Donația și moștenirea, Doctrină și practică adnotată. Editura Hamangiu, București, 2011, pag. 107).

„Prin sentința civilă [...], s-a dispus revocarea contractului autentic de donație cu sarcină de întreținere. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a apreciat că, deși pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra mai multor imobile, obligându-se să o întrețină pe reclamantă cu toate cele necesare traiului, aceștia nu și-au îndeplinit în totalitate obligațiile asumate. [...] Prin decizia civilă [...], a fost admis recursul reclamantei și s-a dispus revocarea donației cu sarcină. Cum din cauză rezultă că, [...] sarcina nu a fost respectată, întrucât nu are relevanță valoarea bunului în raport cu sarcina impusă, în raport de art. 829 și art. 831 C. civ., se impune revocarea donației.” (a se vedea în acest sens. Decizia civilă nr. 2G4/R/2006, a Curții de Apel Oradea, publicata pe httpj//legeaaz.net/).

„Dacă donatarul nu a îndeplinit sarcinile pe care și le-a luat, donația poate fi revocată, deoarece, în măsura sarcinilor stipulate, donația oneroasă este un adevărat contract sinalagmatic, în cadrul căruia dacă una din părți nu își execută obligația, cealaltă parte, în virtutea condiției rezolutorii tacite, care este subînțeleasă în orice contract sinalagmatic, are alegerea fie de a sili partea ce nu și-a îndeplinit sarcina să își respecte obligația luată, fie să ceară rezoluțiunea contractului (art. 829, art. 1020 și art. 1021 C. civ.)” (a se vedea în acest sens. Decizia nr. 1573/1971 a Tribunalului Suprem, secția civilă, citata de C.T., în Culegere de practică Judiciară, Ediția 2, Editura C.H.B., București, 2008, pag, 149).

„Instanța, apreciind asupra conținutului contractului și a voinței reale a părților, a calificat acest contract ca o donație cu sarcini stipulată în favoarea donatorului, sarcina constând în obligația pârâtei de a-i lăsa reclamantei posesia și folosința imobilului până la moarte, precum și de a-i acorda întreținere tot restul vieții. întrucât donația cu sarcini este în limitele sarcinii un contract sinalagmatic, în caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice, astfel încât reclamanta este îndrituită să se adreseze instanței cu o asemenea cerere. [...] Față de situația de fapt reținută, instanța constată că în ultimele luni pârâta nu și-a îndeplinit nici una din sarcinile impuse prin contractul de donație, că gravitatea nerespectării obligațiilor este ridicată cu atât mai mult cu cât între cele două părți există gradul I de rudenie, astfel încât urmează să admită acțiunea așa cum a fost formulată și să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.” (a se vedea în acest sens. Sentința civila nr. 822/2010 a Judecătoriei Podu Turcului, publicată pe www, juspedia.ro).

„După încheierea contractului timp de doi ani, reclamantul a adus sporadic reclamantei alimente, însă cheltuielile legale de întreținerea apartamentului, curățenie, cumpărături și gătit au fost suportate exclusiv de reclamantă, iar din luna august 2000 între părți nu mai există nicio legătură. Refuzul reclamantei de a mai permite accesul pârâtului în locuință este justificat, datorită manifestărilor acestuia. Astfel, pârâtul nu și-a îndeplinit obligația asumată, iar în temeiul dispozițiilor art. 829 și 830 C. civ., acțiunea de revocare a contractului de donație pentru neîndeplinirea sarcinii este întemeiat” (a se vedea în acest sens. Decizia nr. 271/2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, citata de L.U., Ș.A., C.J., în Culegere de practica judiciară pe anul 2002, Editura Lumina Lex, București, 2003, pag, 272.

4. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Demersul judiciar al instanței de apel își confirmă nelegalitatea și prin nemotivarea hotărârii pronunțate prin raportare la:

- neîndeplinirea sarcinilor donației așa cum rezultă din Vade-Mecum de la Conservation preventive, Centre de recherche et de restauration des Musees en France, Paris, 2006;

- comportamentul de netăgăduit al Muzeului de Artă Constanța materializat în acte și fapte specifice unui verus dominus;

- revocarea donației ca urmare a pactului comisoriu convenit prin contractual de donație din 27 iunie 1960, precum și limitele de apreciere ale instanței de judecată impuse de această clauză contractuală.

Față de lipsa unei motivări complete a hotărârii pronunțate care să aibă în vedere toate aspectele invocate de către părțile litigante în cadrul unui proces, atitudinea instanței de recurs este în vădită disonanță cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens Albina contra României, 57808/00, C.E.D.O., 2005). În același sens este exprimată opinia Curții Europene în hotărârea pronunțată în cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României, nr. 60868/00, C.E.D.O., 2006: „Fără a se impune un răspuns detaliat la fiecare argument al petentului, este obligația prezumată a instanței de judecată, ca partea să primească răspunsuri specifice și explicite relative la aspectele esențiale supuse analizei și deciziei instanței de judecată”.

A solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei curții de apel și, ca o consecință, admiterea apelului și schimbarea sentinței tribunalului în sensul admiterii cererii de chemare în judecată iar, în subsidiar, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:

Prin Decizia civila nr. 289 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, astfel cum a fost menținută prin Decizia civila nr. 5068 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, pronunțate într-un prim ciclu judiciar, s-a stabilit irevocabil atât natura juridică a actului juridic dedus judecații, contractul de donație autentificat din 1960, ca fiind un contract de donație cu sarcini, contract sinalagmatic, cât și a obligației impusă donatarului, Sfatul Popular al comunei Topalu, constând în „îndeplinirea mai multor obligații continue: colecția ce face obiectul donației să nu iasă niciodată, sub nicio formă, din patrimonial Comunei Topalu, colecția să fie expusă public în incinta unei clădiri amenajate expres de autoritățile locale ale Comunei Topalu, iar donatarul să asigure condițiile necesare conservării lucrărilor ce fac parte din colecția ce face obiectul donației, atât în ceea ce privește expunerea acestora, cât și în ceea ce privește întreținerea lor.”

S-a conchis că „donatorul a impus în sarcina donatarului - Comuna Topalu - o obligație de a face - respectiv obligația de a organiza un serviciu determinat și de a-i asigura în permanență condițiile normale de funcționare pentru a realiza scopul comemorativ și cultural urmărit de autorul reclamantului.”

„Obligația de a menține colecția într-o stare corespunzătoare, în vederea expunerii sale publicului, implică o serie de lucrări de conservare și reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării ca urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfășoară în timp, ele având caracter de continuitate.”

În acest fel, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, statuările irevocabile ale hotărârii judecătorești pronunțate în primul ciclu judiciar, se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecați anterioare, ce a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Modalitatea în care este dezlegat un anumit aspect litigios se impune, fără a putea fi contrazisă ori altfel determinată cu ocazia rejudecării, pentru că în acest fel ar însemna să se ignore efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces, în conformitate cu prescripțiile art. 315 C. proc. civ. (art. 501 N.C.P.C).

Or, în rejudecare, astfel cum cu temei susține reclamantul, prin soluția pronunțată, instanța de apel a nesocotit dispozițiile instanțelor ce s-au pronunțat anterior în cauză, cu referire la natura juridică a convenției, chestiune cu implicații atât în ce privește limitele și întinderea probațiunii, cât și, pe cale de consecință, cât privește soluția pronunțată, care în contextul menționat, al nesocotirii atât celor irevocabil stabilite anterior, cât și a clauzelor convenției exhibate, se vădește a fi nelegală.

Fiind stabilit irevocabil caracterul contractului, obiect al litigiului, contract de donație cu sarcini, constând în îndeplinirea unor obligații precis determinate în contract, a reține, în rejudecare, ca obligația fixată în sarcina donatorului are caracterul uneia de diligență, constând „în asigurarea bunelor condiții de expunere și conservare a colecției.”ce” nu poate fi privită decât din perspectiva asigurării dotărilor interioare necesare protecției și conservării lucrărilor de artă.”, înseamnă, astfel cum corect susține recurentul nu doar a încălca dispozițiile instanțelor anterioare, dar și a se pronunța cu nesocotirea voinței reale a donatorului, transformând în acest fel, nepermis, donația cu sarcini în cauză într-o donație pur gratuită.

Pentru ca o atare determinare încalcă însăși scopul actului juridic exhibat si contravine hotărârilor judecătorești anterioare, care pornind de la conținutul clauzelor contractuale au procedat la interpretarea acestora in sensul fixării naturii sale in maniera menționata, alta decât cea stabilită și supusa analizei de către instanța de apel.

Este o deosebire fundamentală între sarcina, ca modalitate a unui act juridic civil gratuit, și obligația de diligență.

Sarcina, concretizată într-o obligație de a da, a face ori a nu face ceva, este o obligație impusă donatarului, care, - după acceptarea donației - este ținut s-o execute. Sarcina obliga pe donatar, în caz de neexecutare fiind antrenate mijloacele procedurale specifice, fie acțiunea în executarea obligației/prestației, fie acțiunea în revocarea (rezoluțiunea) donației pentru neexecutarea de obligații. Aceasta pentru că donația cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic (și cu titlu oneros) în caz de neexecutare intervenind, așa cum s-a arătat mai sus, efectele specifice contractelor sinalagmatice.

Or, obligația de diligență, reținută ca fiind datorată, în speță, de către donatoare, constituie acea obligație în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune și întreaga sa diligență pentru a obține un anumit rezultat, în favoarea creditorului. In acest caz, debitorul nu se obligă și nu garantează obținerea rezultatului.

In cauză, așa cum s-a arătat, atât din conținutul clauzelor contractuale, cât și din dispoziția potrivit căreia „nerespectarea în total sau în parte a condițiunilor prezentei donațiuni, atrage după sine nulitatea actului, bunurile donate reintrând de drept și de fapt în patrimoniul subsemnatului donator sau al moștenitorilor săi legali, fără niciun fel de pretenție de nici o natură, din partea donatarei”, clauza ce se constituie într-un pact comisoriu expres, (întrucât prevede nulitatea/revocarea convenției în cazul neexecutării actului), rezultă indubitabil caracterul/natura juridică a acestei convenții, și prin consecința a obligației stipulate în sarcina donatarei, alta decât cea stabilită de instanța de apel.

Or, pornind de la o premisa greșită - instituirea în sarcina donatarei a unor obligații de diligență, atât limitele probațiunii (așa cum s-a arătat mai sus), cât și analiza efectuată de instanța de apel se plasează dincolo de obiectul cauzei, ceea ce atrage, cum corect a susținut recurentul, nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate.

Dimpotrivă, în rejudecare, instanța de trimitere de primă instanța, tribunalul, a dispus, în conformitate cu dispozițiile instanței de casare, suplimentarea probațiunii, prin administrarea probei cu expertiza tehnică, obiectivele expertizei, astfel cum au fost stabilite de instanță, fiind de natură să lămurească, în raport de elementele de fapt ale cauzei, aspectele litigioase deduse judecații.

Ca urmare, instanța de trimitere a stabilit drept obiective ale lucrării de specialitate dispuse în cauză:

- să se precizeze de către expert dacă toate lucrările ce au făcut obiectul contractului de donație sunt expuse publicului;

- să se determine starea fizică a fiecăreia dintre cele 228 piese ale Colecției de Artă Plastică Dinu și Sevasta Vintilă (colecția), precum și dacă acestea au fost întreținute corespunzător și dacă le-au fost asigurate condițiile optime de păstrare, în raport de specificul fiecăreia;

- să se stabilească dacă în prezent, fiecare piesă a colecției este întreținută corespunzător și dacă sunt asigurate condițiile optime de păstrare și expunere a acestora;

- să se determine dacă imobilul ce aparține Comunei Topalu și în care funcționează muzeul prezintă o stare tehnică adecvată pentru păstrarea și expunerea în condiții optime a pieselor Colecției, precum și dacă existența igrasiei în respectivul imobil afectează starea fizică a pieselor Colecției;

- să se determine dacă imobilul în care funcționează Muzeul D. și S.V. Topalu a suferit vreo renovare, iar în caz afirmativ să se precizeze data când acestea au fost efectuate;

- să se stabilească dacă în incinta Muzeului Dinu și Sevastița Vintilă există dotări tehnice care să asigure conservarea corespunzătoare a pieselor Colecției, inclusiv dacă există aparatura corespunzătoare pentru menținerea unui microclimat cu temperatura și umiditatea controlate, precum și dacă piesele colecției sunt protejate cu rame și geamuri.

În cauză a fost desemnată să efectueze lucrarea expert M.D., care, prin cererea înregistrată la data de 19 iulie 2011 a învederat imposibilitatea de a efectua această lucrare, justificat de faptul că are competența de expert doar în ceea ce privește bunurile cu semnificație artistică, respectiv pictura românească a Sec. XX, calitate ce nu-i permite determinarea stării de conservare a bunurilor. Problemele tehnice în cauză, vizând conservarea și restaurarea bunurilor în discuție, sunt în competența unui expert conservator-restaurator. În acest context s-a dispus desemnarea ca expert în cauză a numitei M.D.E., istoric de artă, care a întocmit lucrarea dispusă de instanță.

Deși din conținutul lucrării rezultă, astfel cum a susținut reclamantul prin obiecțiunile formulate în cauză, că lucrarea de specialitate dispusă în cauză s-a desfășurat în altă modalitate decât cea fixată de instanță, astfel încât constatările și concluziile acesteia nu erau de natură a converge obiectivelor fixate, instanțele fondului au omologat constatările expertului menționat.

În acest sens este, în principal, de menționat că în scopul lămuririi tuturor aspectelor litigioase deduse judecații, astfel cum s-a pretins prin decizia de casare, s-a dispus expertizarea/ verificarea fiecărei lucrări aflate în expunerea muzeului, obiectiv neîndeplinit în condițiile în care experta a utilizat și a răspuns ca modalitatea de vizionare a pieselor Colecției a fost o „vizionare generală”.

Răspunderea pentru respectarea obligațiilor fixate prin actul de donație privea fiecare piesă a colecției iar nu colecția în ansamblul său.

Cu toate acestea, chiar la vizionarea superficială, experta, specializată nu în conservarea și restaurarea lucrărilor de artă, ci în elaborarea de studii, cercetări și inventarierea monumentelor istorice, a constatat existența unor semne de degradare (cu trimitere la pictura Margine de crâng la Balcic) inclusiv la piesele aflate în conservare în cadrul Muzeului de Artă Constanța, experta consemnând, totodată, fugitiv și doar în procesele-verbale încheiate cu ocazia vizionarii obiectivului, nu și în raportul de expertiză tehnică, că față de valorile termice la data efectuării constatărilor, „se constată o relativă uscăciune a aerului”, experta recomandând „activarea funcției de umidificare a celor trei aparate existente și montarea a trei console deasupra caloriferelor din sala Pallady”. De menționat că cele 29 lucrări de grafică aflate în custodia Muzeului de Artă Constanța nu au fost vizionate în locul în care erau depozitate, acestea fiindu-le aduse experților într-o altă încăpere, în acest context nefiind stabilite (și de altfel nici nu s-a răspuns) condițiile de conservare și depozitare a acestora. E de precizat, totodată, că toate acestea prezintă urme de îngălbenire, rigidizarea cleiurilor de lipire de cartonul suport al passpartout-ului, ceea ce impunea cu necesitate examinarea condițiilor de depozitare ca și măsurile necesare pentru protecția și păstrarea lor în bune condițiuni.

În acest sens sunt și depozițiile martorilor propuși de reclamant, care relevă condiții improprii de expunere (frig, umiditate exagerată ori insuficientă, în funcție de perioada anului în care s-au efectuat vizitele), ca și cele consemnate în lucrarea Muzeul D. și S.V. Topalu - repere identitare, în sensul menționat, precum și fotografiile depuse la dosarul cauzei, ce susțin alegațiile reclamantului, vizând modalitatea de expunere a lucrărilor, și aceasta cu implicații asupra integrității Colecției.

În acest context, respingerea obiecțiunilor reclamantului, respectiv a cererii privind necesitatea suplimentării lucrării de expertiză în sensul celor dispuse la momentul încuviințării probei, se vădesc a fi contrare însăși dispozițiilor instanței de casare, astfel cum au fost însușite de instanța de trimitere, dar și însăși scopului lămuririi cauzei deduse judecății sub toate aspectele, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Argumentul reținut de instanțe în susținerea acestei soluții se plasează dincolo de limitele probațiunii astfel cum, prin încheiere interlocutorie, au fost stabilite, dar și de aspectele deduse judecații de părțile litigante. Chestiunea stării Colecției la momentul preluării de către donatar nu a constituit obiect de dispută judiciară în primul ciclu judiciar, pe de o parte, iar pe de altă parte nu prezintă, opus celor reținute de instanța de apel, nici o relevanță sub aspectul verificării îndeplinirii obligațiilor la care s-a îndatorat donatarul, preluarea colecției prezumând că aceasta se prezintă, în contextul obligațiilor asumate prin actul de donație, într-o stare bună, ceea ce face ca orice chestiune vizând acest aspect, ulterior momentului preluării să nu mai prezinte nicio importanță /relevanță în ceea ce privește aspectele ce se cer a fi lămurite în cauză. E de menționat totodată ca nu are, de asemenea, relevanță în ceea ce privește dezlegarea raportului juridic litigios, contravaloarea cheltuielilor suportate de entitățile deținătoare (cuantumul acestora), ci dacă dotările ori lucrările efectuate sunt de natură să asigure condițiile corespunzătoare păstrării și expunerii colecției.

Ca urmare și față de cele ce preced, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi admis cu consecința casării hotărârii curții de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În rejudecare, se va proceda la refacerea ori completarea lucrării de specialitate conform celor dispuse de instanță la data încuviințării lucrării - încheiere din 29 martie 2011 - de către un expert de specialitate-conservare/restaurare artă românească.

Se vor avea în vedere, totodată, drept apărări ale părții recurente, și celelalte critici invocate prin declarația de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul V.M. împotriva încheierii de ședință din 10 decembrie 2012 și Deciziei nr. 9/ C din 21 ianuarie 2013 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pe care le casează și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.